Mizeria utopiei: De la Marx la Stalin si Ceausescu

31/05/2011

Destinul ideilor radicale si tensiunile modernitatii  sunt subiecte fascinante, teme care trebuie explorate serios daca vrem sa intelegem raporturile dintre gandirea liberal-conservatoare si viziunile stangii in variile ei ipostaze. Comunismul nu a fost, nu este doar un capriciu al unor intelectuali alienati, ci o miscare mesianic-revolutionara, o religie seculara nascuta din respingerea apocaliptica a valorilor burgheze in plan social, economic si politic. Comunismul propune (ori mai precis spus, impune) nu doar o revolutie economica, nu doar o transformare completa a societatii, ci, mai presus de orice, o revolutie antropologica. Ceea ce se urmareste prin “ipoteza comunista” (glorificata de Badiou si Zizek, spre a nu mai vorbi de “redbrigadistul” Negri si alti baaderimeinhoffi) este modificarea conditiei umane. “Lumea noua” are nevoie de un “Om Nou”, a sosit clipa “re-actualizarii lui Lenin”.  Inapoi la Cernisevski, Dobroliubov, Pisarev si Ogariov, la Tkaciov si Neceaiev, bon voyage spre “the coasts of Utopia”.  Am scris de-a lungul anilor despre ceea ce, in consens cu un Franz Borkenau ori un Luciano Pellicani, numesc comunismul ezoteric, ori gnostic, substratul mistic din chiar inima hiper-rationalismului marxist. 

Numarul pe luna iunie al excelentei reviste Obiectiv Cultural care apare la Braila contine articole pline de miez pe teme de mare actualitate. Mentionez textele lui Marian Coman, Cristian Robu Corcan si Liviu G. Stan despre prezenta ideilor lui Ioan Petru Culianu, scrisorile lui Viorel Padina, precum si interventia Alexandrei Tomita, ”Hrisoave, stihuri si mariri”, despre ritualurile arhaizante si autarhizante ale “Epocii de Aur” din care citez aici un elocvent pasaj:

Fastul curţii imperiale, iconografia secularizată ce reprezenta figura basileului după un anume tipìc, cultul autorităţii, aclamaţiile ritmate şi dialogate prin care se glorificau victoriile şi se exalta măreţia cvasi-divină a împăratului, având rolul de apoteozare a acestuia, recunoaşterea obligatorie şi unanimă a rolul său de legislator şi judecător suprem, calendarul strict al sărbătorilor oficiale, diferit de cel religios – iată câteva analogii plauzibile între cultul bizantin şi recuzita propagandistică a Epocii de Aur. în aerul închis al unei Românii tot mai izolate economic şi cultural, era lesne ca propaganda să-i asigneze lui Nicolae Ceauşescu atribute specifice unui basileu, susţinut şi legitimat de neamul său eroic şi girat chiar de biserica naţională. (Să ne amintim, în treacăt, că regimul comunist a ştiut de la bun început să obţină sprijinul multora dintre înalţii ierarhi ortodocşi, cărora le-a oferit la schimb protecţie şi chiar bunuri confiscate de la alte culte, pe care le-a interzis sau le-a marginalizat.)
Speculaţii savante, ar zice unii. Ştim cu ce beneficii, nu însă cu ce rost, politruci şi barzi convertiţi l-au cântat şi încântat pe geniul din Carpaţi într-o limbă înadins învechită. Poate că aşa se credeau mai aproape de orizontul cultural şi gusturile de lectură ale lui Ceauşescu. Poate că panegiricele consunau cu apetenţele naţionaliste ale vremii şi cu adânci topoi din mentalul colectiv. Ori, aş zice eu, poate că răspunsul se află acolo unde îşi are rădăcinile şi uimitoarea poveste a dogmei mirene care, trâmbiţând mântuirea în afara spiritului, s-a dorit transfigurată în religia laică a unei noi lumi şi s-a străduit să dislocuiască reprezentările şi valorile celei  vechi.

http://cultural.obiectivbr.ro/prima-pagina.html

In acelasi numar, continua serialul “Pornind de la Kolakowski” in care dialoghez cu Cristian Robu Corcan si cu Liviu G. Stan:

Marx decretase cã statul şi societatea civilã vor deveni identice, cã în socialism nu va mai exista nicio “mediere”, ceea ce, în termeni practici, presupunea douã lucruri: a) abolirea separaţiei burghezo-liberale a puterilor; b) unificarea între legislativ, executiv şi judecãtoresc.

Kolakowski aratã cã, pe firul unui asemenea raţionament, întreaga teorie marxist-romanticã a unitãţii, a claselor şi a luptei de clasã era tocmai bunã pentru a justifica instaurarea unui despotism extrem. Ceea ce s-a şi întâmplat. Şi cum în socialism eşecul economic nu putea fi privit decât ca datorându-se recalcitranţei celor guvernaţi, guvernanţii n-au avut nevoie sã caute eşecul în erori de doctrinã. Ca veritabili marxişti, guvernanţii puneau eşecurile pe seama burgheziei, deci puteau intensifica mãsurile represive, ceea ce au şi fãcut.
Putem spune cã versiunea leninist-stalinistã de socialism a fost o posibilã interpretare a doctrinei lui Marx?

Vladimir TISMĂNEANU: – Primul care a sesizat sâmburele dictatorial din inima proiectului marxist a fost, cred, Proudhon. Mai târziu, între Marx şi Bakunin se va purta o aprinsă polemică legată de natura autorităţii şi de înclinaţiile liberticide ale socialismului preconizat şi profetizat de autorul lui Das Kapital. Au existat şi alte voci din direcţia anarhistă, a comunismului libertar, care au protestat împotriva centralismului sectar al Internaţionalei I-a. Ferdinand Lassale a deplâns anti-democratismul paternalist şi a propus strategii de organizare politică pe care Marx le-a stigmatizat în termeni extrem de drastici. A urmat povestea Internaţionalei a II-a, a globalizării social-democraţiei. Mai întâi Kautsky, apoi Lenin, au exaltat structura unui partid condus de o oligarhie de iluminaţi, acei zeloţi auto-desemnaţi drept pedagogi ai proletariatului şi, prin proletariat, ai întregii umanităţi. După 1917, Kautsky a înţeles eroarea sa iniţiala, a criticat terorismul practicat de regimul bolşevic şi a devenit ţinta unor vitriolice pamflete scrise de Lenin si Troţki.

Demonizarea proprietăţii private este cheia de boltă a edificiului sociologico-economic întemeiat de Marx. Oricine a citit Manuscrisele economico-filosofice din 1844 ştie că pentru tânărul Marx comunismul simboliza tocmai transcenderea alienării ca sursă a inegalităţii şi deci a unei intolerabile injustiţii. Pentru Marx, proprietatea privată era numele real al alienării. El îi critica pe ceilalţi tineri hegelieni că nu înţeleseseră că depăşirea alienărilor politice şi religioase este de neconceput în absenţa suprimării proprietăţii private, condiţia desfiinţării diviziunii muncii, a unificării corpului social prin extincţia claselor. Regimurile de tip sovietic au urmărit exact acest obiectiv: identificarea subiectului revoluţionar (clasa muncitoare) drept instrument privilegiat al Istoriei şi construirea unei false unităţi sociale prin eliminarea grupurilor considerate “reacţionare” (burghezia, aristocraţia, ţărănimea înstărită, intelectualitatea neînregimentată). Comunismul a instaurat o stare de permanent război social, a făcut din epurări condiţia sa de existenţă. Nu era vorba doar de “purificarea” socială (care a dus la genocid), ci şi de luptele intestine pentru putere, de conflictele aparent teoretice care s-au soldat cu eliminarea politică, apoi fizică, a celor care îndrăzneau să se opună Liderului Suprem.

In cartea mea, Mizeria utopiei, apăruta la Routledge în 1988 (tradusă în româneşte la Polirom de Laura Lipovan), argumentez teza că există o continuitate reală, dar sincopată, între Marx şi Lenin. La fel, drumul de la Lenin la Stalin nu a fost unul neted, trăsăturile iniţiale ale sistemului (proto-totalitarismul) au căpătat proporţii paroxistice. Din Marx se putea ajunge (şi s-a ajuns) la marxismul occidental, nu doar la cel sovietic. Ceea ce nu înseamnă că marxismul sovietic n-ar avea legatura cu materialismul istoric. Ereditatea marxistă a leninismului nu poate fi contestată decât de către cei care ignoră istoria doctrinei şi a practicilor pe care le-a inspirat.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/mizeria-utopiei-de-la-marx-la-stalin/


O excelenta initiativa: inchisoarea de la Râmnicu-Sarat, spatiu memorial!

31/05/2011

Semnalez cititorilor interesati acest proiect important al IICCMER.

“CONCURS DE IDEI: RESTAURARE SI MEMORIAL LA RAMNICU SARAT

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, împreună cu Fundaţia Pro Patrimonio şi Ordinul Arhitecţilor din România (filiala Bucureşti), lansează un concurs de idei cu tema: „Închisoarea politică de la Râmnicu Sărat: Spaţiu memorial şi educativ”.

Concursul este destinat studenţilor la arhitectură din toată ţara (anii terminali V-VI) şi arhitecţilor în stagiul de obţinere a dreptului de semnătură  (vârsta maximă: 30 de ani).

Premiile sunt oferite de Fundaţia Pro Patrimonio şi constau în  1500 Euro (PREMIUL I), 1000 Euro (PREMIUL II), 500 Euro (PREMIUL III).
Juriul va include reprezentanţi ai UAR-Bucureşti, IICCMER şi Pro Patrimoniu.
Membrii juriului: Augustin IOAN, Ana-Maria GOILAV, Mihail NEAMŢU, Andrei PLEŞU (preşedinte), Aurelian TRIŞCU, Şerban STURZA.
CERINŢE GENERALE
CALENDAR
1. Lansarea Concursului: 30 mai 2011 (anunţ electronic pe site-ul http://www.crimelecomunismului.ro).
2. Cei interesaţi pot transmite întrebări lămuritoare până la data de 10 iunie 2011 la adresa office@iiccmer.ro şi augustinioan@yahoo.com (subiectul mesajului fiind “concurs ramnicu sarat”). Răspunsurile vor fi acordate în termen de 3 zile lucrătoare.
3. Predarea materialelor: 1 iulie 2011, ora 12.00, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Str. Alecu Russo 13-19, etajul V, apt. 11, sector 2, Bucureşti.
4. Jurizarea: 3 iulie-10 iulie 2011.
5. Premierea: 15 iulie 2011, ora 18:00, Sala Dalles, in cadrul Anualei de Arhitectură 2011.
DOCUMENTE ANEXA
Planurile închisorii
Fotografii din incintă

Clarificari necesare: Watts, Pacepa si problema “tradarii” (Updated)

30/05/2011

Discutia despre noua carte a istoricului Larry Watts pare sa alunece intr-o suita de rechizitorii inversunate impotriva generalului Ion Mihai Pacepa, pentru ca, rupand dramatic in 1978 cu dictatura comunista, ar fi “tradat tara”. Nu cred, totusi, ca finalitatea cartii lui Larry Watts se reduce la acest nivel. Dar, chiar si admitand ca lucrurile ar sta astfel, sunt cateva elemente ce trebuie precizate. Mai suntem unii care stim cum a fost amenintat cu moartea profesorul Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc al postului de radio “Europa Libera” pentru a-l “convinge” sa nu transmita ca serial “Orizonturile rosii”. A platit Vlad Georgescu cu viata acea decizie? Ne putem ingadui sa tratam o asemenea ipoteza drept fantasmagorica? Cartea lui Pacepa nu se ocupa doar de actiunile Securitatii externe in Vest, nu este doar o dezvaluire a mizeriei morale a “celui mai iubit fiu”, a “savantei de reume mondial”, a “delfinului” Nicu Ceausescu si a mamelucilor lor (Manea Manescu, Stefan Andrei etc), dar si o suita de revelatii demistificatoare privind rolul lui NC, ca exponent al intereselor Blocului Sovietic, in Lumea a Traia, in randul “miscarilor de eliberare nationala”, inclusiv PLO. “Orizonturi rosii” a fost descrisa de Michael Ledeen, consilier pe probleme de terorism in timpul Admnistratiei Reagan in acesti termeni: “His first book, ‘Red Horizons,’is indubitably the most brilliant portrait of a Communist regime I’ve ever read.” In plus, Ion Mihai Pacepa a mai publicat si alte carti, inclusiv “Mostenirea Kremlinului” si “Cartea Neagra a Securitatii”, despre prezenta toxica a urmasilor acelei institutii, deloc patriotica si consecvent criminala, in Romania de azi. Sa ne mire atacurile actuale?

Nu stiu ce a declarat dl George Maior la lansarea cartii. Nu puteam anticipa in textul meu spusele sale, nu le discut aici. Nu sunt ubicuu, nu pot fi in acelasi timp la Washington si la Bucuresti. Exista textul “Raportului Final” care spune limpede ca Ion Mihai Pacepa, dupa ramanerea in Occident, a avut un rol important in demascarea actiunilor regimului comunist din Romania. Este documentul pe baza caruia seful statului a condamnat regimul comunist din Romania drept ilegitim si criminal. Banuiesc ca nici dl Maior, nici alti cercetatori seriosi nu contesta impactul “Orizonturilor rosii” la acel ceas istoric. Ceea ce l-a scos din minti pe Ceausescu si continua sa-i exaspereze pe unii comunostalgici, este ca Ion Mihai Pacepa a demonstrat natura ambivalenta a relatiilor lui Ceausescu cu Kremlinul, a zdruncinat un mit plasmuit cu mari eforturi de propaganda regimului de la Bucuresti, anume cel al “marelui rezistent antisovietic” de la Bucuresti. Am scris acest lucru in cartea mea “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc” (trad. rom. de Cristina Petrescu si Dreagos Petrescu, Polirom, 2005, p. 256). N-am niciun motiv sa-mi schimb punctul de vedere. “Eroul intre eroi” era de fapt un colaborator, uneori irascibil si imprevizibil, al Moscovei. Venirea la putere a lui Gorbaciov l-a transformat pe Ceausescu intr-un pion inutil, chiar stanjenitor. Moscova nu mai avea nevoie de acest “maverick”, Occidentul il dispretuia profund. Iar romanii se saturasera pana peste cap de cozi pentru salam cu soia, nechezol, tacamuri si gheare.

Majoritatea coplesitoare a cetatenilor Romaniei nu mai puteau suporta circul umilitor al comunismului dinastic. Nu sovieticii i-au mobilizat pe minerii din Valea Jiului, in august 1977, sa declanseze revolta anticomunista. Nu sovieticii i-au determinat pe muncitorii din Brasov sa protesteze, in noiembrie 1987, impotriva dictaturii comuniste. Trucul securist traditional era sa-i acuze, automat si aprioric, pe criticii lui Ceausescu ca “servesc interesele rusilor”. Imi amintesc un abject atac in “Saptamana” barbisto-vadimiota contra lui “Paul Efremovici Goma”. Asemenea mizerii nu apareau nici atunci, nici acum in chip spontan…

Ramane totusi intrebarea, de ce nu a publicat Larry Watts cartea sa mai intai in Statele Unite? Cum se face ca a fost publicata, in engleza,la Editura Militara (in anii 80 dl Talpes era redactorul sef al acele insitutii). Cate alte carti in limbi internationale a scos acea editura? Este, repet, scrisa in engleza, el este un cercetator american, subiectul este “fierbinte”. Sa se fi temut de un posibil proces de calomnie din partea lui Ion Mihai Pacepa? Nu stiu ce ma face sa-mi amintesc de timpurile cand Gustav Pordea si Iosif Constantin Dragan erau exponentii “romanismului”…

PS Ma intreb cati dintre cei deconcertati de noul atac impotriva generalului Pacepa ar putea recunoaste cine a scris in octombrie 2005 un editorial in ziarul “Ziua” cu titlul “Semper Fidelis Securitatae” in care il compara pe I. M. Pacepa cu Paul Goma si care includea pasaje precum acestea:

 In cea mai concisa analiza publica a raului din Romania pre si post-decembrista, Ion Mihai Pacepa da de pamant cu toate regimurile succedate la putere dupa instaurarea comunismului bolsevic in sanul si la gatul natiunii romane. Pana la – si inclusiv – cel actual. “E timpul ca Securitatea sa fie repudiata” este intitulat mesajul dur al comunitatii de informatii nord-atlantice publicat in Romania sub semnatura generalului defector Ion Mihai Pacepa. (…)

Cel mai inalt ofiter de informatii ajuns din lagarul comunist in tabara occidentala aduce aminte acelor inca foarte vocali vectori ai distrugerii Romaniei ca, daca ar fi cazul, si maine ar putea aparea pe piata o Lista a lui Pacepa. Noi zicem ca este. Pentru ca altfel vom constata la nesfarsit cum personaje din trecut, care au rapit, jefuit si violat Romania in groapa de gunoi a Moscovei, se agata cu dintii de prezentul tarii pentru intoxicarea definitiva a viitorului natiunii. Cum altfel s-ar explica prezenta unor relicve ale comunismului stalinist, ca Ion Iliescu si Silviu Brucan – tortionarul-sef de la Scanteia – tocmai la receptia data la Bucuresti de reprezentantul Washingtonului in cinstea celor 125 de ani ai relatiilor romane-americane si a revenirii diplomatului Mircea Raceanu in tara sa, pentru prima data, dupa 15 ani. Calaii care l-au aruncat pe diplomatul anti-comunist afara din propria lui tara, au venit sa-si vada, ranjind, victima. O fac, oricum, de 15 ani, impreuna cu prietenii lor, securistii incaltati de Moscova, scuipand mai abitir pe prada lor, Romania. (…)

Pe langa Pacepa, numai un Goma mai are curajul azi sa ceara cercetarea trecutului inca atat de prezent, prin propunerea de infiintarea a unui Institut pentru Studierea Terorii Bolsevice din Romania  (…) Ambii militanti anti-comunisti, incomozi regimurilor pre si post-decembriste, au fost pusi la index de maruntii, dar aprigii functionari ai Ministerului Adevarului din Romania post-comunista.

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/societatelife/watts-pacepa-si-problema-tradarii/

 

 


Intre Pelin, Corut, Karnoouh si “bubuli”: Nu l-am citit (inca) pe Larry Watts…

27/05/2011

Primesc mesaje, mi se scrie pe forumuri, sunt intrebat “Ce crezi despre noua carte a lui Larry Watts”, “Il cunosti pe Larry Watts?” Raspunsul este simplu: “Da, il cunosc, dar nu i-am citit inca ultima carte”.  Ma refer la traducerea romaneasca a originalului scris in engleza, publicat si distribuit in 2010 drept dar catre participantii la reuniunea Comisiei Trilaterale, si despre care nu mi-e clar la ce editura a aparut aici, in Statele Unite ori in Anglia. Nu sunt la curent cu vreo recenzie in publicatiile de specialitate din lumea academica vestica. Am cautat cartea pe www.amazon.com punand titlul si am fost trimis la alte volume intitulate “With Friends like These”, inclusiv un roman de Sally Koslow aparut in 2010. Am gasit alte lucrari de Larry L. Watts, inclusiv cartea despre Antonescu, insa nu pe aceasta. Ma rog, poate nu stiu eu sa caut, desi am gasit fara probleme cartile lui Virgil Nemoianu, Matei Calinescu, Norman Manea, Andrei Codrescu, Gail Kligman, Katherine Verdery, Thomas Pavel, Mihai Spariosu, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Alina Mungiu-Pippidi, Radu Ioanid, Aurelian Craiutu, Stelian Tanase, Charles King ori pe ale mele. Oricum, as dori sa aflu cand si la ce editura a aparut originalul american. Cum poate fi comandat? A trecut prin peer-review?

Am vazut-o laudata la modul superlativ  dinspre cercuri fata de care am legitime ratiuni de a fi daca nu de-a dreptul suspicios, macar reticent. Nu numai pentru ca s-au specializat in a ma defaima, ci pentru ca sunt experti in “arta” dezinformarii. Am citit ca in acea carte Larry Watts “il demasca” per Ion Mihai Pacea drept “agent sovietic”. Ma rog, nu pun pret pe senzationalismul relatarilor la a treia mana, dar daca asa stau lucrurile, as fi foarte curios sa vad ce probe aduce.

L-am intalnit prima oara pe Larry, cred, in noiembrie 1989, la Conventia Asociatiei Americane pentru Progresul Studiilor Slave (American Association for the Advancement of Slavic Studies) la Chicago, unde am mers impreuna cu regretatul Mihai Botez. Ne-am revazut apoi la Seattle, la inceputul anului 1991. Intre timp Larry, doctorand in stiinte politice pe atunci, cred ca la University of Washington, devenise seful biroului din Romania al IREX, condus la Washington de Allan Kasoff si Livia Plaks.  Daca nu ma insel, Dan Ghibernea era reprezentatul partii romane (ulterior a ajuns ambasador la Londra).

La una din conventiile AAASS, Larry  a prezentat o lucrare interesanta despre CADA (Comitetul pentru Democratizarea Armatei). Se ocupa de relatiile militari-civili in Europa de Est. Ulterior a publicat o controversata carte despre Ion Antonescu criticata, cred eu ca justificat, de istorici, politologi si sociologi  foarte seriosi. Stiam ca este in relatii excelente cu cercuri influente din zona istoricilor militari din Romania, multi fosti colaboratori ai generalului Ilie Ceausescu. Auzisem ca avea contracte cu Corporatia Rand, un influent think-tank din Santa Monica, langa Los Angeles. Dupa cativa ani, Larry ajungea seful biroului de la Bucuresti al lui “Project on Ethnic Relations”, o organizatie non-guvernamentala americana, cu sediul la Princeton, condusa de Alllan Kasoff si Livia Plaks. Succesorul sau a fost Dan Pavel, urmat de Adrian Severin. Am auzit ca si-a sustinut doctoratul in Norvegia. In mod cert era apropiat al lui Ioan Talpes, fost sef al SIE, ambasador in Bulgaria, apoi consilierul pe chestiuni de securitate nationala al  lui Ion Iliescu, in al treilea mandat. Din ce-am gasit pe web, reiese ca Larry Watts a fost consultantul consilierului Talpes in acei ani (2001-2004).  Ma abtin sa comentez. L-am revazut la Los Angeles in noiembrie 2010 cand l-am intrebat cat se poate de franc:”Larry, ce sunt aceste zvonuri ca ‘ma demasti’ in cartea ta?” S-a uitat la mine stanjenit si mi-a spus ca nici vorba de asa ceva, ca nu raspunde el pentru speculatiile unora si altora. Asa o fi. 

 Intre timp am citit o analiza a cartii pe blogul “Savonarola” al excelentei istorice Alina Pavelescu. Iarasi, nu voi comenta,insa voi spune ca opiniile Alinei inseamna foarte mult pentru mine. Intre timp, am vazut ca profetul neo-marxist Claude Karnoouh, inspiratorul neo-stangistilor romani, recomanda lucrarea. Asadar: Roncea, Buzatu, Karnoouh, Talpes. Voi citi, daca voi avea timp, cartea, desi nu gust naratiunile gen Pavel Corut si nu cred in conspiratia “bubulilor” . Concluzia Alinei Pavelescuse cere citita cu atentie:

Ca să nu mai lungim vorba, cartea lui Larry L. Watts nu prea are alt merit decât acela că reuşeşte să restituie vulgata naţionalist-patriotardă, dimpreună cu legitimarea autarhismul şi xenofobiei belicoase ce au caracterizat ”ceauşescuismul” târziu (vezi anii ’80 şi revista Lupta întregului popor, patronată la vremea respectivă de însuşi Ilie Ceauşescu) într-o formulă tabloidizată, adaptată cerinţelor publicului românesc postcomunist. A unui public needucat, mă tem. Pentru că nu văd niciun istoric serios care ar avea curajul să preia aserţiunile lui Watts telles-quelles într-o lucrare cu pretenţii ştiinţifice. Departe de a fi un eveniment “epocal” al istoriografiei relaţiilor româno-sovietice, această carte, impresionantă doar prin dimensiuni, se înscrie în seria conspiraţionistă ilustrată cu talent – şi succes de piaţă – de autori precum Neagu Cosma sau Mihai Pelin. Şi, la drept vorbind, la un nivel deontologic inferior producţiilor pe care amatorii de spy fiction le datorează lui Pavel Coruţ. Pentru că, spre deosebire de Larry L. Watts, Pavel Coruţ îşi asumă amestecul propriu de ficţiune şi realitate drept ceea ce este, adică literatură de consum.

Iata linkurile:

http://savonarolawho.wordpress.com/2011/04/03/istoria-ca-wikileaks-ratat-i/

http://savonarolawho.wordpress.com/2011/04/03/istoria-ca-wikileaks-ratat-ii/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/fara-categorie/intre-mihai-pelin-si-pavel-corut-nu-l-am-citit-inca-pe-larry-watts%e2%80%a6/


Aventurier, demagog si sociopat: Arestarea generalului Mladici

26/05/2011

Una din iluziile cu care se imbata dictatorii, aventurierii, gangsterii, demagogii  si sociopatii (adeseori aceste categorii se confunda) este ca  nu vor raspunde pentru faptele lor. Straini de orice dubiu, fiinte ale certitudinilor definitive, ei mizeaza pe impunitate. “Imi urmez destinul cu siguranta unui somnambul”, spunea Hitler.  Saddam Hussein a crezut ca va trai vesnic in palatele sale. Ceausescu se inchipuia si el nemuritor, traind de-a pururi in propriul sarcofag, antifrastic  numit “Casa Poporului”. Stalin a cerut biologilor sa obtina prelungirea vietii pe termen nelimitat. Ion Iliescu era pana deunazi convins ca nu va fi tras la raspundere pentru rolul sau decisiv in masacrele din decembrie 1989 si iunie 1990. Iata ca decizia CEDO schimba acum lucrurile. Omnipotentul Iliescu a pierdut in fata unui om fara conexiuni, fara protectii si fara bani, dar cu onoare. Ma refer, desigur, la DoruMaries.

Arestarea generalului sociopat Ratko Mladici este o alta victorie pentru adevar si justitie. Dupa Milosevici, Gotovina, Karadzici, a venit in fine randul acestui personaj parca evadat din manualele de psihiatrie. Sa nu cadem insa in ispita caricaturii. Mladici a fost un insetat de putere, a organizat cu sange rece genocidul, dar drogul sau era nationalismul isteric, tribalismul asasin combinat cu un narcisism hipertrofiat. 

Marele scriitor Danilo Kis spunea ca nationalismul este paranoia, individuala si colectiva. Unii indivizi, profitand de anumite conjuncturi istorice, reusesc sa galvanize pasiuni, sa mobilizeze urile colective in directia demonizarii si a distrugerii Celuilalt, sa dea glas acelor fantasme ale salvarii (si ale distrugerii) prin care, la ceas de mare cumpana, individul crede ca scapa din cosmarul incertitudinii. Nu, generalul Mladici nu a fost un “superb profesionist” cum a scris candva un respectat ziarist de la “New York Times”, altminteri unul dintre cei mai seriosi analisti ai Balcanilor.  A fost un organizator al crimei in masa, un profesionist al masacrului, un instigator la omor pe baza unor obsesii maniacal-nationaliste.

http://www.youtube.com/watch?v=GHf-vKjUhr4

http://www.nybooks.com/articles/archives/1995/oct/05/the-madness-of-general-mladic/


Despre stanga si dreapta in Romania de astazi (plus cateva ganduri despre G. M. Tamas)

26/05/2011

Excelent articolul lui Dragos Paul Aligica aparut pe www.contributors.ro.  A nu vedea ce s-a realizat intelectual dar si in planul propunerilor de politici publice dinspre centru-dreapta, inseamna a nu cunoaste spatiul publicistic si al conversatiei democratice din Romania. Delimitarile, departajarile ideologice nu sunt focuri de artificii retorice, politicile fiscale reprezinta anumite viziuni despre cresterea economica, de-comunizarea tine de perspectiva morala asupra fundamentelor statului de drept. Aceste lucruri sunt discutate de Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica intr-o carte importanta, “Reconstructia dreptei” aparuta in 2009 la Humanitas.

Stanga romaneasca este de fapt rezultatul unei serii de imposturi, uzurpari si travestiuri. Daca partidul succesor al PCR (FSN, apoi PDSR, apoi PSD) ar fi mers pe linia unei de-nomenklaturizari autentice (cum promitea solemn candva Mircea Geoana), daca si-ar fi asumat ruptura cu sistemul Iliescu, daca s-ar fi deziliescianizat (sorry for the hyper-barbarism!), daca reinnodau traditia intrerupta in anii inghitirii PSD de catre PCR/PMR, deci traditia lui Titel Petrescu, Serban Voinea, Iosif Jumanca, am fi avut despre ce vorbi.

Dar acest partid si-a ales ca model PRI din Mexic (constient ori subconstient, deliberat ori spontan, nici nu mai conteaza). Doctrinar este precara si lipsita de orizont strategic-conceptual. Nu este corect sa afirmi ca dreapta detine reurse, cata vreme sarmana stanga se zbate in chinurile paupertatii neconsolabile si incurabile. Dl Rogozanu stie f. bine ca exista Institutul de Studii Social-Democrate “Ovidiu Sincai” (parca primeau/primesc si ei ceva sprijin bugetar) fiind think-tank al unui important partid, Inst. Revolutiei, pastorit de Ion Iliescu (sigur bugetar).  Editia integrala, cu o noua parte despre anii 2009-2011, tocmai a aparut la Curtea Veche. Dl Rogozanu a scris despre unul din volume in chip favorabil. Ma rog, era inainte de a sa metanoia gauchista.,

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

Despre Claude Karnoouh, pomenit de Dragos Aligica, je m’abstiens. S-a scris destul si cat se poate de limpede pe blogul “In linie dreapta”. Filosoful G. M. Tamas imi este insa un vechi prieten si un intelectual stralucit, un umanist european care, spre stupoarea mea, in ultimii ani, a virat intr-o directie cu care nu stiam sa aiba minime afinitati. Lecturile filosofice ale lui Tamas, contributiile sale la discutiile despre nationalism, tribalism, modernitate (ma refer la scrierile de dinainte de 2000) sunt serioase si pline de intuitii. G.M. Tamas a scris candva un text memorabil intitulat “A Farewell to the Left”. Apoi, deziluzionat de experientele sale in zona conservatoare si neo-conservatoare, a scris “A Farewell to the Right”. Pacat ca in aceasta serie de adio-uri nu a izbutit sa se plaseze la centru. Am polemizat anul trecut cu GMT in revista “22″ numind stilul sau (mai degraba decat ideile, confuze si nu tocmai coerente) marxism histrionic. In cartea mea”Fantasmele salvarii”, aparutain prima editie in 1998, il citam de mai multe ori pe Tamas.  In muklte privinte, ideile noastre convergeau. Din nefericire, a ajuns acum sa incarneze el insusi, cu ciudat entuziasm, as spune de neofit, asemenea fantasme. Este trist sa-l vad “anexat” de oameni care n-au habar de traditia reala a miscarilor disidente si pentru care drepturile omului, interpretate in directia Balibar, Zizek si Badiou, sunt doar un paravan simbolic pe care nu dau doi bani (“GlamourGulag” este doar un exemplu de asemenea nefericite optiuni pseudo-conceptuale). Pe platfoma “Vox Publica”, dl C. Rogozanu isi exprima admiratia pentru non-conformismul lui G. M. Tamas, omul care s-a desparti de liberalism pentru ca i-aar fi inteles limitelee. Ne reaminteste, si bine face, ca G. M. Tamas a fost un disident autentic in Ungaria lui Janos Kadar si ca ar trebui sa se tina seama de acest lucru atunci cand este criticat dinspre centru-dreapta. Ma intreb insa daca dl Rogozanu si prietenii sai ar aplica aceeasi regula in cazul unui Antoni Macierewicz, unul dintre fondatorii KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia, in 1976, figura de varf in randul consilierilor miscarii “Solidaritatea”, atacat constant dinspre stanga in Polonia? Indignare cu geometrie variabila?

In chestiunea intelectualilor romani, problema lui Tamas este ca intervine in polemici culturale, cu epistole solemn-acuzatoare, fara a avea bagajul informational care sa-l fereasca de gafe. Sincer, nu cred ca a citit cartile Martei Petreu, scrierile Irinei Livezeanu, ale lui Const. Iordachi, ale lui Al. George etc Nu, Marx nu era interzis in Romania lui Ceausescu. G. M. Tamas nu are decat sa consulte programele analitice ale cursurilor de stiinte sociale din invatamantul superior ori sa citeasca antologiile Marx si Lenin din BPT, coordonate de profesorul de estetica marxista Ion Ianosi. Hibridizarea fascistoida a comunismului romanesc nu a insemnat disparitia marxismului, ci bastardizarea sa. Inspiratia fundamentala a regimului a fost marxist-leninista, nu traditionalista, nationalista ori fascista. Ceausescu, draga Gazsi, a murit cantand “Internationala”, nu “Pui de lei”. 

Pentru ca aceasta ultima fraza, in forma initiala, a generat unele confuzii, ma vad nevoit sa o explic.  Era vorba de sovinismul fascistoid afistat de Ceausescu, in fapt o manipulare progandistica menita sa legitimeze o nomenklatura tot mai decrepita condusa de un despot paranoic.  Pe scurt, dincolo de retorica dictaturii, neindoios o combinatie de stalinism si fascism in ultimii ani ai lui Ceausescu, in clipa finala, ca ultim gest pamantesc, in fata plutonului de executie, Ceausescu a cantat “Internationala”, nu un cantec mult timp interzis de regim sub pretextul ca ar fi “nationalist”. Sper ca lucrurile sunt acum cat se poate de clare. 


O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu (carte de dialoguri Tismaneanu-Mihaies)

24/05/2011

 

Doua vesti incurajatoare in aceste zile. Mai intai, decizia nr. 302/2011 a Tribunalului Bucuresti prin care s-a admis apelul firmei Stoica si asociatii, care ma reprezinta, impotriva sentintei Judecatoriei sectorului 1, fiecare dintre paratii SC Editura Romania Mare SRL, SC Editura Speranta SRL si Gheorghe Funar fiind obligat la plata de daune morale in cuantum de 25.000 de lei. Intre multele denigrari, amenintari si insulte, poate cea mai ofensatoare  este ca as fi furat documente de arhiva pentru a le vinde “pe bani grei in Statele Unite”.  Deci calomniile nu raman nesanctionate (a bon entendeur, salut). Voi reveni.

Cealalata veste este legata de aparitia volumului de dialoguri politice, istorice, etice si culturale dintre mine si Mircea Mihaies. Ii multumesc lui Cristian Patrasconiu pentru prezentarea cartii, aparuta la Editura Curtea Veche, pe blogul sau si pentru aceste generoase cuvinte: “E o carte MONUMENTALA de istorie contemporana – intr-o lume normala, una din vedetele urmatoarelor luni in spatiul cultural autohton”. Marturisesc ca incercand sa incadrez cartea in categoriile din coloana  din dreapta de  pe acest blog, mi-am dat seama ca volumul tinde sa acopere cam toate aceste teme. Peste 800 de pagini care depun marurie pentru dilemele, interogatiile, frustrarile, nevrozele, dar si marile promisiuni ale acestei nesfarsite tranzitii.

http://patrasconiu.ro/?p=10428

Iata asadar un fragment din dialogul purtat in vara anului 2010.  Voi publica in curand si fragmente din  prefata cartii scrisa de Mircea si de mine. Vom lansa volumul cand ajung in tara, dupa 10 iunie 2011, dar el va fi pe piata incepand de la Targul “Bookfest”. Textul de pe coperta a patra este datorat prietenului nostru drag H.-R.Patapievici. Nu cred ca se puteau gasi cuvinte mai curate, izvorate din constiinta fraternitatii noastre inebranlabile.

Faţă de toate prostiile care s-au debitat în ultimii ani despre intelectualii publici, acest volum ar trebui să fie o punere în gardă şi un antidot: punere în gardă împotriva falsităţii acuzaţiilor, antidot la reaua-credinţă prin care au devenit plauzibile. Oamenii care vorbesc în această carte sunt orice, numai nişte minţi supuse, nu.  Nu îmi fac însă iluzii. În ciuda tuturor dovezilor pe care le aduce — că intelectualii nu dispreţuiesc masele; că nu se izolează elitist într-un turn de fildeş; că nu nesocotesc realitatea; că au îngrijorările celor mai defavorizaţi şi bucuriile celor mai curaţi; că sunt critici şi pot fi clarvăzători; că judecă în funcţie de principii şi că analiza lor e angajată fără a fi partizană; că suferinţa produsă de eşecurile societăţii e solidaritate cu victimele, şi nu complezenţă faţă de infatuările conjuncturii ori fatuităţile puterii; că stringenţa critică a analizelor nu scade nimic din înaltul sentiment de responsabilitate care se degajă pagină de pagină din îngrijorările, exasperările şi disperările exprimate cu o perfectă măiestrie literară în superbul manual de morală civică angajată care este O tranziţie mai lungă decît veacul — ei bine, nici atunci minciunile, neroziile şi calomniile proferate la adresa autorilor ei, ca intelectuali publici, nu vor înceta să curgă. Întrebat de un student, în plină teroare comunistă, ce mai face, Tudor Vianu a răspuns, cu inimitabilul său zîmbet tragic: „Aştept să obosească nedreptatea”. Percutanta carte scrisă la două mîini de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş este martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii.

 o tranzitie buna de blog

Mircea Mihăieş: Starea de confuzie, tulburare, contorsionare s-a decupat în mod cât se poate de vizbil mai ales în ultimele săptămâni din campania electorală prezidenţială. Am văzut pericolele ce pândesc democraţia românească. Tabloidizarea presei care, în acel interval specific, s-a transformat într-o adevărată securistizare e doar unul din ele. Nu a mai fost vorba de schimb de opinii, luptă de idei, confruntare între abilităţi politice, ci de aducerea în prim plan a unor „argumente” trucate. E faimoasă secvenţa transmisă de mii de ori în care preşedintele Băsescu e prezentat ca lovind un copil.

Era încununarea unei acţiuni de discreditare a persoanei, nu a ideilor. După cum s-a demonstrat ulterior, a fost gândită în anumite laboratoare peste care, în mod surprinzător, şef pare a fi fost chiar dl. Dinu Patriciu. Disperarea de a câştiga cu orice preţ a dus la astfel de alterări ale realităţii. Nu putem uita serile de emisuni în care, asemenea unui sultan de Snagov, Dinu Patriciu a cerut să vină carele de transmisie ale postului Realitatea TV pentru a-i da prilejul să lumineze naţiunea cu ideile, proiectele, viziunile sale, dar şi cu ura pe care nu a făcut niciun efort să o ascundă.

E apogeul unui şir de activităţi cinice. Ce altceva decât cinism pur e numirea unui personaj total nepregătit precum Bogdan Olteanu într-o funcţie de răspundere la Banca Naţională? Sau felul în care Crin Antonescu şi-a calificat adversarii de la Timişoara drept fanatici demenţi şi deliranţi în urma gafei de proporţii făcute prin descinderea de 1 decembrie la Timişoara? Sau mitingul fără participanţi, tot la Timişoara, când Johannis, Geoană şi Antonescu au refuzat confruntarea cu timişorenii din Piaţa Operei, ţinându-şi propria întâlnire în interiorul teatrului?

Momentul a avut un impact pe care nu au mizat, întreaga manifestare creând senzaţia de ridicol. Ideea a fost că dacă îi cuceresc şi pe timişoreni, ultima redută în care roşul nu a reuşit să pătrundă în douăzeci de ani de neo-comunism, ţara va fi cucerită  fără probleme. A fost un test, desigur, dar a marcat începutul sfârşitului. A urmat o degringoladă accelerată. Am văzut cine erau personajele, care le era anvergura, prin ce modalităţi îşi propuneau să conducă ţara, lucruri care cred că i-au pus pe gânduri pe mulţi dintre cei fermecaţi de nesfârşitele campanii televizate.

Vladimir Tismăneanu: Am făcut o vizită de circa zece zile în ţară în noiembrie-decembrie 2009, în perioada de vacanţă universitară în SUA, de Thanksgiving. Am venit la Bucureşti pentru ultima şedinţă a comisiei prezidenţiale consultative născută în aprilie 2007, înainte de suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Prin decizia de formare, urma să îşi încheie activitatea la sfârşitul lunii decembrie 2009, odată cu preşedintele care o constituise. Era evident că dacă acesta pierde alegerile, comisia îşi încetează raţiunea de a exista. Altfel, urma să se vadă care îi va fi viitorul. Lansam, între altele, la Târgul Gaudeamus, cărţi din colecţiile pe care le coordonez, Zeitgeist şi Istorie contemporană la Humanitas, şi Constelaţii, la Curtea Veche. La lansarea volumului Naufragiul utopiei. Despre anul revoluţionar 1989 de la Humanitas, unde a vorbit Horia-Roman Patapievici, au fost sute de oameni.

Am observat atmosfera Târgului în genere. Era în jur de 24-25 noiembrie şi totul pulsa, vibra. Peste două zile urma lansarea cărţii lui Constantin Noica, Povestiri despre om. Au vorbit Lidia Bodea, Sorin Lavric, autorul introducerii şi subsemnatul, coordonatorul colecţiei. După noi, urmau Valeriu Stoica şi Robert Turcescu. Între lansări au venit premierul Emil Boc, varii personalităţi, consilieri prezidenţiali. Din nou sute de oameni. Atmosfera târgului era categoric în defavoarea celor „trei crai.” Se simţea, nu trebuia să faci un sondaj. Starea de spirit era clară în rândul intelectualilor şi oamenilor din mulţime. La lansarea Naufragiului utopiei au fost aplauze la scenă deschisă. În egală măsură, toate aceste lansări au fost boicotate de televiziunea oficială şi de cele private.

Mircea Mihăieş: Ca şi în multe alte situaţii, se confruntau la scenă deschisă două mentalităţi: adepţii societăţii deschise şi cei ai societăţii închise. Pactul secretului pe care s-a bazat întreaga campanie electorală — până şi doctrina pe baza căreia acţionau era secretă, iar metodele întrebuinţate proveneau din rândul poliţiei secrete —  arată cu ce fel de personaje avem de a face: oameni care aparţin acelei direcţii din societatea românească care ar vrea să rămână la putere, să domine, să se îmbogăţească în continuare, mizând pe structurile societăţii închise comuniste.

Vladimir Tismăneanu: În discursul meu insistam pe două idei: nu e cazul să capitulăm, să facem harakiri spiritual şi moral, să ne fie frică. Sute de oameni aplaudau la cuvinte de acest gen. Era o reacţie împotriva stilului vituperant din presă, împotriva infamiei ca mod de acţiune generalizat şi a halucinantelor invenţii de genul bătăii copilului. Oricine analiza filmuleţul vedea că era o plastografie. În această luptă s-a recurs la cele mai primitive, grosolane, rudimentare, abjecte metode. Mascarada nu a provocat însă reacţii în rândul celor ce ne reproşează că nu avem reacţii critice faţă de Traian Băsescu.

Mircea Mihăieş: Dimpotrivă, le-a făcut o enormă plăcere.

Vladimir Tismăneanu: Departe de a se delimita scandalizaţi, savurau momentul. Tot discursul despre moralitate, onestitate, legitimitate era lipsit de fundament, de o confirmare prin reacţii publice a faptului că sunt, măcar, echidistanţi. Nimeni nu te obligă să îl simpatizezi pe Traian Băsescu, dar când vezi enormităţi de acest gen, comise de oamenii pe care îi susţii, vine momentul să spui ça suffit! În politică, relaţia dintre scop şi mijloace e esenţială. La acel ceas de cumpănă în istoria României, în condiţiile în care eram deja în plină criză la nivel global, existau destule informaţii să se ştie că la finele lui 2009 se prăbuşeau bănci în SUA. Lucrurile erau destul de înaintate. Scopul fiind însă distrugerea lui Traian Băsescu, mijloacele nu mai contau. Din păcate, sunt oameni dispuşi să recurgă la orice, de la minciună sfruntată la violenţă fizică.

În acea perioadă, un fost disident care are propriul blog, apropiat cândva de unii dintre noi, răspunde la apelul pentru susţinerea lui Traian Băsescu pentru funcţia de preşedinte apărut pe blogul lui Viorel Padina şi spune că nu îl va semna pentru că observă cum se fac liste cu cei care nu au semnat. Eram acuzaţi că, prin propunerea unei liste a susţinătorilor lui Traian Băsescu, urmărim să vedem cine nu o semnează. E absurd. Se ştia cine nu o semnează. Lista pentru Crin Antonescu era publică, nu era niciun secret. Avem de a face cu un cinism deghizat în altruism, un clientelism deghizat în devotament pentru valorile publice, un conformism de mare — de fapt, mică — anvergură, prezentat drept curaj civic şi chiar eroism.

Mircea Mihăieş: Am văzut prin câteva exemple recente că valoarea în numele căreia acţionează aceşti oameni e un înspăimântător egosim. Pozează în apărători ai bătrânilor şi săracilor dar, fiind extrem de bogaţi, au dezvoltat sisteme de maximă sofisticare pentru ca niciun ban din averea licită sau ilicită să nu meargă în aceste direcţii. E o demagogie pură, o neruşinare fără limite, o retorică fără precedent în România. Nici măcar în epocile cele mai negre din perioada interbelică, când demagogia s-a unit foarte des cu violenţa, nu vedeai aşa ceva.

Din acest punct de vedere, cred că semnalele — pe care, personal, am încercat să le minimalizez, crezând că n-au nici o substanţă —  sunt foarte serioase. Cred că în România viitorului imediat vom asista şi la ieşiri de tip violent. Terenul e sistematic pregătit. Jignirile nu se mai rezumă la apelative de tip etichetare, ci sunt menite să stigmatizeze nume şi direcţii din viaţa publică. Se lucrează la o soluţie prin care unii dintre cei neconvenabili pentru grupurile care au confiscat discursul public să fie eliminaţi, chiar fizic. Izbucnirile de violenţă au fost mult prea frecvente pentru a ne preface că astfel de lucruri nu mai sunt posibile.

Vladimir Tismăneanu: Există, fără îndoială, o radicalizare a discursului exclusivist şi resentimentar. Am văzut, din nou, reacţii relevante şi revelatorii la unele lansări de carte din 2009. La lansarea volumului I din trilogia lui Kolakowski despre principalele curente ale marxismului au vorbit Horia-Roman Patapievici şi Ioan Stanomir. Amândoi au insistat pe efectele palpabile, nocive, toxice ale violenţei simbolice, lingvistice. S-ar putea întreba care e legătura cu Kolakowski. O teză importantă din trilogia kolakowskiană e legată de efectele politice, istorice şi psihologice ale lexicului incitator la ură. Cuvintele au consecinţe, nu trăiesc într-un spaţiu aseptic, purificat, igienizat, curăţat de orice zgură a istoriei.

Violenţa simbolică pregăteşte, fără îndoială, măcar la nivelul aşteptărilor publice, un spaţiu în care dacă va avea loc, violenţa fizică nu va mai şoca, revolta, crea o stare de indignare absolută. Din nefericire, chiar foşti amici au recurs la cuvinte cu încărcătură letală, explozivă, dezumanizantă. Când vezi profesori universitari formaţi în Occident care îşi compară adversarii cu insectele dăunătoare, lipitorile, viermii, şobolanii etc., îţi aminteşti paginile României Mari din 1990-1991. Care mai e diferenţa? E extrem de dezamăgitor să vezi oameni care odinioară au identificat „sindromul Bucureşti” ca pe unul al maculării absolute a celor ce au luptat împotriva dictaturii contribuind acum cu deplină seninătate la macularea oamenilor despre care ştiu cu certitudine că nu au interese personale în joc. Până acum doi ani nici nu se punea problema unor atari acuzaţii.

Un personaj care s-a remarcat prin critici acerbe si ignobile la adresa valorilor pe care le promovăm îmi scria că momentul cheie în ruptura de mine şi de prietenii mei a fost faptul că am acceptat să merg la o întâlnire cu preşedintele Băsescu la Neptun într-un avion pus la dispoziţie de acesta. La vremea respectivă, Gabriel Liiceanu a răspuns foarte clar acestui tip de acuzaţii: nu s-a semnat niciun pact al trădării, nu a fost niciun fel de intrigă subterană. S-a mers pentru că era mai repede, la invitaţia celui care ne găzduia. Erau prezenţi şi consilierii prezidenţiali şi alte persoane la o călătorie de jumătate de oră: nimic care să pună sub semnul întrebării independenţa noastră ca intelectuali publici.

Oamenii care au trebuit să îşi găsească un argument raţional pentru ură l-au aflat la acest nivel. Mi-e teamă că nu asta a deranjat, ci faptul că într-un avion care avea poate douăzec şi patru de locuri nu s-a găsit unul şi pentru ei. Nu toată lumea poate fi prezentă peste tot, cum îi spuneam unui amic care îmi reproşa că nu l-am pus pe X în Comisia Prezidenţială de analiză a dictaturii comuniste. Amicul fusese membru proeminent al Comisiei Wiesel de analiză a Holocaustului în România. Eu nu am fost membru în respectiva comisie şi nu mi-a trecut prin cap să sufăr! Toţi avem limite de competenţă şi timp, nu putem fi membri în toate comisiile, nu putem zbura cu toate avioanele şi fi în toate trenurile lumii!

Există un vechi proverb cu care mi-a răspuns Irving Howe, un celebru intelectual new-yorkez când l-am invitat la o conferinţă. Mi-a spus că nu poate veni pentru că nu poţi dansa la toate nunţile la care eşti invitat. E un proverb din zona evreiască a New York-ului, care mi se pare foarte potrivit. Nu trebuie să fim invitaţi la toate nunţile şi nici nu putem dansa la toate. Există timp în istorie pentru nenumărate participări. Nivelul de analiză nu trebuie coborât la discursul personalizat. Haideţi să discutăm valori. Noi am încercat să o facem, dar în dezbaterea publică se întâmplă foarte rar.

Sunt oameni care se jură pe memoria Monicăi Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, dar, din păcate, uită lecţiile fundamentale ale gânditorilor de la Paris, venite şi din opera scrisă şi jurnalistică a lui Vlad Georgescu. Ele ţin de asumarea onestă a istoriei, de respectul pentru valori şi surse. Să ne amintim de Noël Bernard. Am scris postfaţa cărţii de amintiri despre acesta, apărută la Editura Curtea Veche sub îngrijirea Doinei Jela; titlul original era Aici Radio Europa Liberă! Cartea e rezultatul muncii Ioanei Măgură Bernard. La Europa Liberă, Noël Bernard nu lăsa să treacă nicio ştire pe microfon dacă nu era verificată din cel puţin două surse independente, care nu aveau de a face una cu cealaltă şi nu puteau avea informaţia una de la cealaltă. Aceasta este regula.

Sunt şocat că după douăzeci de ani şi toate eforturile făcute de Peter Gross cu atâţia jurnalişti ajunşi în Statele Unite, după interviurile sale, se publică în continuare lucruri de domeniul neverificatului şi neverificabilului. Suntem în zona vagului, invenţiei, bănuielii, supsiciunii, „ni se spune că”, „se zice că” etc., lucruri care nu au de a face cu jurnalismul. Cuvinte de genul „allegedy” nu sunt permise în pagina de ştiri a New York Times. Maximul acceptabil este „reportedly”, iar reporterul trebuie să fie foarte sigur pe ce se bazează când tipăreşte acea informaţie. Din păcate, în România aceste lucruri au fost fie uitate, fie niciodată interiorizate.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers