Ceausescu-PCR: Dictatorul, delirul, ideologia

“Partidul, Ceausescu, Romania” erau cuvintele imnului neoficial al regimului comunist care s-a năruit in decembrie 1989. In decembrie 2010, impreuna cu exceptionalul critic care a fost Alex. Leo Serban, am prezentat, la festivalul de film romanesc organizat de ICR din New York, filmul lui Andrei Ujica, „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Reiau aici cateva din ideile din interventia mea. O fac sub forma unor ipoteze despre dictatura lui Ceausescu, inevitabil succinte, chiar laconice. In cartea mea „Stalinism pentru eternitate” si in alte lucrari am dezvoltat pe larg aceste idei. Saptamana viitoare, IICCMER si Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti organizeaza o conferinta legata de aniversarea celor 90 de ani de la infiintarea PCR. Istoricul Bogdan Cristian Iacob va prezenta o comunicare scrisa impreuna cu mine despre dinamica si consecintele stalinismului national.

www.crimelecomunismului.ro

Imi amintesc de luna mai 1966 cand liderul totalitar de la Bucuresti tinea unul dintre cele mai importante discursuri din cariera sa politica pe tema PCR drept continuator al „traditiilor progresiste ale clasei muncitoare, ale poporului” Erau atunci avansate tezele fundamentale ale rescrierii istoriei comunismului din Romania ca dezvoltare teleologica din timpurile tulburi ale dacilor si tracilor, trecand prin Mircea cel Batran, Stefan cel mare si Mihai Viteazul, si pana la momentul stalinismului national inaugurat de Gheorghiu-Dej si imbratisat pasional de succesorul sau. In acelasi timp, era diminuat, pana la disparitie, rolul lui Dej si al echipei acestuia.

Hobby-ul lui Ceausescu

Nicolae Ceausescu nu a fost un tiran de tip obisnuit. Cu sprijinul aparatului de partid si de securitate, el a intemeiat un cult al personalitatii care nu se limita, precum in Albania, la persoana sa, ci se extindea la sotia sa, Elena Ceausescu, si la alti membri ai familiei. Este ceea ce politologul Ken Jowitt a numit „socialism intr-o singura familie”, iar eu am conceptualizat sub denumirea de comunism dinastic. Soarta dictatorului era astfel inextricabil legata de aceea a sotiei sale, propulsata pe pozitia de numarul doi in partid si in stat.  Trebuie reluata aici ideea sociologului Daniel Chirot care arata ca exista doua tipuri de tiranii moderne: cele ale coruptiei (Batista, Somoza, Marcos) si cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceausescu, Castro, Mengistu.

Nicolae Ceausescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Era convins ca promoveaza un nou model al socialismului. Cand a fost intrebat, in 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul sau, raspunsul a venit sec si fara drept de apel: „Construirea socialismului in Romania”. A crezut cu inversunare intr-o set de dogme rudimentare, insa in egala masura persistente si auto-suficiente. De la inceputl domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propaganda personalizata, pe falsul, dar ubicuul scenariu al bailor de multimi. A continuat in fapt linia lui Dej a stainismului anti-sovietic, construin un miraj al reformelor, o fictiune a inovatiei permanente. Coregrafia  si dramaturgia cultului personalitatii erau contrapartea simbolica a mentinerii controlului total al nomenklaturii asupra resurselor economice ale tarii. Niciodata, sub nici o forma, Ceausescu nu a urmarit reducerea „rolului conducator al partidului”. Dimpotriva, a sustinut opusul, ideea ca acest rol trebuie sa creasca mereu ca rezultat al unei „legitati obiective”. Aceasta viziunea a fost baza a cea ce putem numi socialismul lui Ceausescu. Unitatea de monoliti a partidului insemna supunerea neconditionata fata de deciziile liderului superem, proclamat fiinta providentiala. Un intreg aparat propagandistic a functionat vreme de decenii pentru a plasmui si a consolida pseudo-carisma lui Ceausescu.

 Anii decisivi: 1968 si 1989

Anul 1968 a fost crucial pentru tirania din Romania. In acel an s-a configurat auto-definrea dictatorului drept exponent al interesului national. Vizita in Cehoslovacia la inceputul lunii august, raspunsurile heterodoxe de la conferinta de presa, apoi condamnarea vehementa a invaziei trupelor Pactului de la Varsovia au devenit tot atatea argumente (alibiuri) pentru mentinerea controlului strict asupra vietii intelectuale din Romania. Legenda tesuta de propaganda regimului vorbea despre “eroismul” lui Ceausescu care ar fi refuzat sa participe la suprimarea brutala a Primaverii de la Praga. In fapt, Ceausescu nu a fost niciodata invitat sa participe la acea interventie.

http://www.youtube.com/watch?v=n9nLH22zvow

Liberalizarea de la Bucuresti, promisa in aprilie 1968, odata cu condamnarea selectiva a abuzurilor epocii Dej, s-a incheiat rapid in luna august. Orice ar spune in memoriile lor fostii potentati gen Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu ori Silviu Curticeanu, Ceausescu nu a urmarit niciodata un experiment de tipul „comunismului cu chip uman”. Loial doctrinei leniniste, pluralismul ii repugna si il inspaimanta.

 Nicolae si Elena Ceausescu au fost singurii lideri comunisti executati in anul revolutionar 1989. Tot ei au fost singurii care, sustinuti de sicofantii din Comitetul Politic Executiv, au ordonat sa se traga in demonstrantii pasnici. Fuga lor din cladirea CC al PCR, tocmai in anul bicentenenarului Revolutiei Franceze, a amintit in chip straniu de evadarea lui Ludovic al XVI-lea si a Mariei Antoaneta. La proces, sotii Ceausescu s-au comportat demn, nu au implorat iertare, si-au sfidat acuzatorii. Probabil ca aceasta auto-incredere provenea din structura inflexibila a convingerilor lor marxiste, primitive, insa consecvente. Omul care fusese aclamat drept „fiinta care nu se naste decat la 500 de ani”, „eroul intre eroi”, „arhitectul destinului national” era acum tratat drept un criminal genocidar. Pentru Ceausescu, procesul era o inscenare, o farsa pusa la cale de un grup de pucisti contra-revolutionari, aflati in slujba intereselor straine. Format in mitul stalinist al fortaretei asediate, Ceausescu se intalnea acum cu proba vie, din punctul sau de vedere, a  adevarului spuselor si temerilor lui Djugasvili. De aici si cele doua elemente ale reactiei sale: dispretul si ura.

 „Nu voi raspunde decat in fata Marii Adunari Nationale”, proclama veteranul militant comunist. Isi amintea probabil toate momentele de glorie, toate clipe de extaz, ritualurile bizantine ale adoratiei in care se scaldase pana in urma cu cateva zile, intalnirile cu magnatii lumii. Isi amintea poate acele demonstratiile din tinerete, divinizarea lui Stalin si a Uniunii Sovietice, internationalismul mistic. Astazi lucrul este confirmat: Nicolae Ceausescu a murit cantand, in fata plutonului de executie, „Internationala”. Cel care nu fusese nimic in lume a ajuns, timp de peste doua decenii, sa fie si sa se creada totul in Romania. Daca Ceausescu ar fi ajuns sa vorbeasca in fata Marii Adunari Nationale probabil ca s-a fi dedat unei apologia pro vita sua, prelungind povestea marii amagiri nationale. Istoria dictatorului este astfel una a credintelor, a pasiunilor, a fanatismului, a crimelor, a auto-inselarii, a entuziasmelor de masa, a tradarilor si a infrangerii finale.

Pentru versiunea largita a acestui text si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ceausescu-pcr-dictatorul-delirul-ideologia/

Advertisement