Hostis humani generis: Lichidarea lui Osama bin Laden

A varsa lacrimi de crocodil pentru Osama bin Laden este culmea ipocriziei. A fost un gangster absolut, un sociopat, un posedat, un Neceaiev al islamismului. Mi se pare suprarealist faptul ca oameni ce se pretind analisti seriosi pot ignora ca in raport cu piratii, cu cei care ameninta insasi existenta civilizatiei, legea inceteaza sa mai fie  universala. In situatii de acest gen, umanitatea are dreptul sa se apere, fara a mai recurge la tribunale, procurori si avocati. Acesta fost marele argument al Hannei Arendt impotriva procesului lui Adolf Eichmann la Ierusalim. Crimele lui bin Laden, ca si crimele lui Eichmann, ii scot pe faptuitorii lor din randul oamenilor.  Osama bin Laden a fost inamicul speciei umane. Trebuia anihilat si numai cei care sunt orbiti de anti-americanism primar nu inteleg acest lucru. De ce nu au dreptul americanii sa fie fericiti in aceste clipe? De ce nu au au dreptul sa simta o justificata satisfactie? Oare am uitat cu totii ca la 11 septembrie 2001 s-a declansat un atac miselesc impotriva acestei natiuni, un atac abject si las? Marele sovietolog Robert C. Tucker spunea ca de-stalinizarea nu a inceput in februarie 1956, cand Nikita Hrusciov a demolat mitul lui Stalin, ci pe 5 martie 1953, in ziua cand Stalin a incetat din viata. O intreaga linie de gandire sustine formula „No Hitler, no Holocaust”. La fel, putem spune ca lichidarea lui Osama inaugureaza sfarsitul islamismului mistic-revolutionar bazat pe crima ideologic motivata si ura viscerala impotriva Occidentului democratic.

Razboiul imptriva terorismului se justifica din punct de vedere etic, politic, si civilizational.  Teroristii cred in misiunea lor divina. Lupta impotriva lor este un drept inalienabil al statelor si societatilor libere, tot astfel cum lupta impotriva dictaturilor totalitare comuniste si fasciste a fost o obligatie morala si un imperative politico-strategic.  Traim intr-o lume esential schimbata in raport cu cea de dinainte de 11 septembrie si ne intilnim, fie ca vrem sau nu, cu primejdii de neimaiginat in treccut.  Resurectia celui mai pustiitor nihilism sub masca fundamentalismului islamist a devenit o realitate pe care numai naivii incorigibili o pot ignora.  Valorile liberale se afla din nou sub atac, iar societatile deschise trebuie sa raspunda acestor agresiuni fara a renuntaa la fundamentele lor tolerante si pluraliste. Cartea lui Paul Berman despre teroare si liberalism, aparuta in traducere romaneasca in colectia „Constelatii” de la editura Curtea Veche in 2005 este exact efortul unui intelectual democrat de a gindi nu doar originile noului totalitarism, dar si formele de rezistenta care se impun in acest atit de dramatic si nelinistitor context.

http://www.curteaveche.ro/Teroare_si_liberalism-3-323

Sint uneori intrebat daca mi-am schimbat opiniile despre violenta, pace si democratie in ultimii ani.  Nici vorba: ramin constant opus violentei si cred sincer in valoarea terapeutica si constructiva a dialogului democratic. Depinde insa cind si cu cine.  Teroristii care au pus la cale actiunile din 11 septembrie 2001 si 11 martie 2004, ca si fanaticii care au organizat masacrul de la Beslan nu sint parteneri de dialog.  Acesti mistici revolutionari sfideaza toate coordonatele (morale si institutionale) ale ordinii liberale.  Intre noi (adica lumea civilizata, care  nu se reduce la Occident, ma grabesc sa spun acest lucru) si ei, se duce un razboi ideologic si militar.  Ne place sau nu, acest razboi ne implica si este mai bine sa fim pregatiti pentru a tine piept viitoarelor confruntari. Presedintele Obama are dreptate: Justice has been done. Lupta insa va continua, bin Laden a fost doar unul dintre capetele hidrei terorismului fundamentalist. Primavara araba, revolta impotriva despotismelor corupte, este inca un argument ca radicalismul islamist pierde teren. Este posibila rastrrnarea acestor dictaturi si fara recursul la mitul califatului.

Nu sint alarmist si nu vreau sa ma angajez in cine stie ce profetii absurde. Totusi, trebuie spus, o tragedie precum cea de la 11 septembrie 2001 nu poate fi nicicum plasata in registrul simplei istorii evenimentiale.  Nu a fost vorba de un accident. Ceea s-a petrecut atunci a fost un moment de importanta istorica mondiala: a fost atacata insasi substanta civilizatiei democratice.  America a construit turnurile gemene drept simbol al deschiderii ei universale, iar cei care au organizat atacurile stiau exact de ce si in ce lovesc.  Teoria accidentului irepetabil mi se pare superficiala si profund riscanta (am auzit-o venind de la distinse personalitati vest europene). In anii care care s-a scurs, indiferent de existenta unor voci izolate care predica necesitatea auto-blamarii pentru ceea s-a petrecut atunci, s-a produs si s-a mentinut un consens al refuzului barbariei cu pretentii salvationiste.  Nu trebuie uitat ca, asa cum elocvent demonstreaza Paul Berman, , cunoscator profund al mesianismelor politice ale vaeacului douazeci,  avem de-a face cu un adversar inarmat cu o ideologie legata structural (nu prin idei, ci prin atitudini) de curentele totalitar-apocaliptice care au negat si neaga valorile modernitatii burgheze: toleranta, diversitatea, statul secular, pe scurt mostenirea iluminismului.  In plus, islamizantii revolutionari de azi sint succesorii directi ai revolutionarilor “tiers-mondisti” de acum doua sau trei decenii (teza sustinuta si de Gilles Keppel in excelentele sale carti, inclusiv Le revanche de Dieu).  Razboiul impotriva neo-barbarilor va fi de lunga durata. Oricine este sau va fi presedintele SUA in urmatoarele decenii va trebui sa-si asume conducerea unor operatii extrem de dificile, fara de care insa viitorul civilizatiei este de negindit.  Evident, in acest razboi, America are o nevoie vitala de aliati.

La 11 septembrie 2001, s-a sfirsit o iluzie, anume aceea a inexpugnabilitatii continentului nord-american.  Ceea ce a urmat tine de resurectia patriotismului american, o constelatie de emotii si sentimente care transcende distinctia dintre liberalism si conservatorism. O umanitate asediata are nu doar dreptul, ci chiar datoria vitala de a riposta.  Americanii inteleg un lucru: loviturile din 11 septembrie au fost absolut nemeritate.  Nu este cazul sa recurgem la psihanaliza pentru a gasi motivele urii anti-americane: resentimentele tin de registrele tulburi ale ideologiilor fundamentaliste, fie ele religioase ori seculare.  Pentru americani, si cred ca pe buna dreptate, acest razboi opune intr-adevar pe cei ce cred in Lumini celor care detesta individualismul civic in oricare din incarnarile sale.

In februarie 1943, intr-o proclamatie din timpul razboiului, presedintele Franklin Delano Roosevelt arata diferenta dintre Statele Unite si cei impotriva carora se purta lupta: “Americanismul nu este o chestiune de rasa ori origini.  Americanismul este o chestiune de spirit si de inima”.  Roosevelt era constient de ranile trecutului, precum si de persistenta rasismului chiar in acei ani.  Pozitia sa era insa legata de o perspectiva de principiu, deci de valorile fondatoare in numele carora a fost posibila miscarea drepturilor civile si profunda transformare a societatii americane in ultimele sase decenii.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/hostis-humani-generis-lichidarea-lui-osama-bin-laden/

Splendoarea adevarului: Ioan Paul al II-lea si umanismul salvarii

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea consacră un destin extraordinar, un angajament total in favoarea libertatii umane. Papa Benedict al XVI-lea are perfecta dreptate cand spune ca a fost un veritabil far al umanitatii, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranzitiei lumii moderne catre o noua faza a istoriei. Viata si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevarului si demnitatii ca valori definitorii ale existentei umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat masura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualitatii in secolul XX. Viata sa, traita sub semnul opozitiei in raport cu orice forma de injosire a conditiei umane, simbolizeaza aceasta continua cautare a legaturii dintre fiinta umana si transcendenta. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele raului a reprezentat o obligatie morala absoluta. Ultimii ani ai vietii acestui om exceptional s-au derulat in suferinta. Papa a ramas insa fidel principiilor sale, a continuat sa uneasca in actiunea sa principiile actiunii cu cele ale contemplatiei. A continuat sa preconizeze si sa practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la carma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai putin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevarului). Aceasta din urma, publicata in 1993, era un document de teorie morala menit sa incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand ca moralitatea se bazeaza pe adevaruri fundamentale despre natura umana si despre lume, iar nu pe optiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclica, “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicata in 1998, cu prilejul a doua decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt cai legitime ale cautarii adevarului. Era vorba de o respingere a unor tendinte filozofice moderne, inclusiv rationalismul post-iluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvarii prin regasirea legaturii cu valorile marii traditii iudeo-crestine.

Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor sa ma refer la rolul acestui mare ganditor si om al actiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihaies, “Incet, spre Europa” (Polirom, 2000), cititorul poate gasi analize legate de vizita Papei in Romania, dar mai ales pe tema contributiei sale la sfarsitul comunismului si la deschiderea universalista a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in Romania sugera ca ortodoxia nu inseamna sub nici o forma izolare ori lipsa de participare la imensa transformare care are loc in conditia europeana si in conditia planetara. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a facut ca o serie de lucruri ce pareau imposibile sa devina posibile si sa fie parte a lumii in care traim in momentul de fata. A jucat un rol esential in prabusirea comunismului. Daca admitem ca Polonia este numele debutului prabusirii comunismului sa ne amintim grevele de la Gdansk, geneza Solidaritatii, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki , trebuie sa recunoastem ca toate acestea au fost direct legate de prezenta spirituala si rolul lui Ioan Paul al II-lea.

Deschizator de drumuri in atatea privinte, Papa a mai facut un gest exceptional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fara nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existenta statala. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorica. Nu numai ca a stabilit relatii diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitala dintre crestinism si iudaism. O componenta la fel de importanta in mostenirea Papei este recunoasterea pacatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecintele intolerantei. Aceasta marturisire a unei culpabilitati asumate este unica, dupa stiinta mea, in istoria crestinismului, venind de la varful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II (care anula morbida teza a “poporului deicid”), numind cat se poate de clar antisemitismul drept pacat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflectii despre Shoah”, adoptat de Vatican la initiativa Papei, ramane un reper moral fundamental pentru vindecarea relatiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintita aici declaratia Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absenta unei ideologii straine de Dumnezeu si opusa lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfarsita adancime, menite sa explice cum a fost posibila caderea umanitatii in barbariile totalitare, fascista si comunista.

Asemeni unor Aleksandr Soljeniţân, Andrei Saharov, Vaclav Havel sau Jacek Kuron, Ioan Paul al II-lea a stiut ca adevarul este cea mai eficienta arma de lupta impotriva minciunii totalitare. A fost mereu si pretutindeni sustinatorul valorilor dreptatii, tolerantei si adevarului. Cand a sosit in Polonia, in 1979, la un an dupa alegerea sa ca Papa, Ioan Paul le-a spus compatriotilor sai: “Nu trebuie sa va temeti”. Era un indemn irepresibil la onoare, cinste si adevar. Totalitarismul, un regim intemeiat pe duplicitate si refuz al distinctiilor traditionale dintre bine si rau, s-a dovedit neputincios in fata acestor valori renascute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Intra-adevar, triumful tumultui revolutionar nu poate fi inteles fara a accentua rolul decisiv al Papei in catalizarea rezistentei anti-totalitare.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/splendoarea-adevarului-ioan-paul-al-ii-lea-si-umanismul-salvarii/

Păpuşa păpuşarilor: Destinul intortocheat, straniu si abject al lui Ivan Denes (II)

Delatiunea a fost un instrument preferat al masinii comuniste de distrus suflete. Rafinat intelectual, poliglot, cunoscator al marii literaturi germane, Ivan Denes a acceptat din ratiuni care raman inca obscure sa serveasca regimul comunist nu doar in tara, dar si dupa plecare, in Israel si in Germania. Nu deschis, ca un propagandist oficial, ci insidios, pe ascuns, prin delatiuni la adresa unor oameni care-si deschideau inimile fata de el, inclusiv fosti colegi de inchisoare. Nu stiu daca o facea jubiland sau “cu moartea-n suflet”, dar o facea constant si din abundenta.

“A. E. Baconsky a fost doar unul dintre scriitorii, intelectualii, militarii, traducătorii, criticii, preoţii, ziariştii, foştii deţinuţi politici, muzicienii, artiştii despre care a relatat Deneş în numeroasele sale note furnizate Securităţii (onorate cu sume importante – chitanţele microfilmate se află în dosar). Pe această lista, deocamdată incompletă, se mai află: Paul Goma, Nicolae Breban, Paul Schuster, Oskar Pastior, Mihai Gafiţa, Monica Lovinescu, Paul Anghel, Constantin Chiriţă, Petre Stoica, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Belu Zilber (Andrei Şerbulescu), Déak Tamás, Gáspár Miklós Tamás, Tiberiu Olah, Max Demeter Peyfuss, Lucian Grigorovici, Nadia Pohne, Ştefan Tătaru, Gerhard Möckel, Richard Wurmbrand, generalul Ştefan Kostyal, Heinz Galinski etc. etc.” Recomand aici acest blog:

http://halbjahresschrift.blogspot.com/2011/04/ivan-denes_20.html

Spuneam in prima aparte a acestui articol ca am intrat in corespondenta cu Denes in 1989 cand incepusem sa lucrez la definitivarea (ce iluzie!) istoriei comunismului din Romania. Publicasem in excelenta revista East European Politics and Societies un lung articol intitulat “The Tragicomedy of Romanian Communism”, de fapt embrionul cartii pe care o aveam in minte. L-am trimis pentru comentarii mai multor cunostinte, persoane pe care le consideram competente pe subiect si dispuse sa-mi dea sugestii, sa ma ajute in lamurirea unor tenebroase episoade din istoria PCR. Am trimis si scrisori in care expuneam strategia conceptuala a cercetarii mele, imi rugam corespondentii sa ma ajute in clarificarea unor chestiuni ce mi se pareau greu, daca nu chiar imposibil, de deslusit. Premisa de la care plecam in aceste schimburi de idei si informatii era buna-credinta a ambelor parti. Nu suspectam pe nimeni de joc dublu ori de ratiuni greu identificabile pentru a obscuriza, mai degraba decat de a lumina fenomenul totalitar. In acest sens am purtat discutii (prin viu grai ori prin scrisori), inainte de prabusirea regimului, cu oameni foarte diferiti, de la Ghiţă Ionescu, Vlad Georgescu, Dinu C. Giurescu, Edith Lhomel, Ion Mihai Pacepa, Mihai Botez, Sorin Toma si Sergiu Verona la Corneliu Bogdan, Cristina Luca-Boico, Ilie Zaharia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Dinu Zamfirescu, Mihnea Berindei si Dorin Tudoran. Asa am ajuns sa-i scriu lui Ivan Denes al carui text despre Belu Silber ma impresionase puternic. In plus, nu stiam absolut nimic despre rumorile care circulau despre el, dovada ca unele dintre intrebarile mele vorbesc despre funie in casa spanzuratului. Denes fusese un turnator serial intre intelectualii maghiari din Cluj iar eu ma adresam lui sa-mi spuna care fusese metabolismul politic din acel grup…

 Ipoteze despre comunismul românesc

Pe 31 august 1989 ii trimiteam dinPhiladelphialui Ivan Denes o scrisoare din care citez cateva pasaje:

 “Am inteles de la dl Nicolae Stroescu ca ati fi dispus sa ma sprijiniti in aventura scrierii unei istorii politice a comunismului românesc. Am citit cu imens interes paginile pe care i le-ati inchinat lui Belu Silber si banuiesc ca m-ati putea ajuta sa-mi lamuresc anumite etape (episoade) din evolutia (involutia?!) acestei formatiuni politice. Primo, cateva cuvinte despre ideea cartii mele. Este vorba de o tentativa de luminare/interpretare/explicatie a fenomenului actual prin racordarea sa la traditiile culturii politice a comunismului romanesc: similitudini/diferente cu alte fenomente din Europa de Est/Centrala; unicitatea anumitor situatii din Romania (exceptionalismul comunismului român, sinteza stalino-bizantina etc). Deci, spre deosebire de istoriile existente (Ghiţă Ionescu, R. King, M. Shafir), eu tin sa ma centrez pe dimensiunea subiectiv-elitara si sa detectez (divulg) structurile politice ascunse (y compris cele ideatice) care explica diferenţa româna.

V-as fi recunoscator daca mi-ati spune ce stiti despre subiecte precum:

a) rolul consilierilor sovietici (nume?) in geneza si organizarea represiunilor politice dintre 1948-55?

b) ati putut afla mai mult despre comprtamentul lui Vasile Luca in inchisoare? Si-a deschis sufletul fata de alti detinuti?

c) Care a fost soarta lui Remus Koffler? Stiti cumva cand a murit?

d) Ce v-a spus Belu Silber despre reactia lui Patrascanu la treptata sa izolare in echipa hegemonica? La urma urmelor, era si el (L.P.) un “incercat” leninist, n’est-ce pas?

e) o chestiune mai teoretica: cum considerati ipoteza ca anul-cheie, punctul nodal a fost 1956, cand Dej a reusit sa sufoce in faşă orice (minima) tentativa liberalizanta? Aveti mai multe date despre posibila emergenta a unui curent “revizionist” (neo-marxist) inRomania? Ce se petrecea atunci printre intelectualii maghiari? Cat de puternica a fost represiunea impotriva lor?

Stiu ca am exagerat adresandu-va acest tir interogativ, dar vad chestiunile acestea drept esentiale pentru priceperea logicii interne a comunismului român.

Planul meu este sa finisez manuscrisul cartii pana in martie ’90. Gratie miracolelor tehnologice (computerul care, ironic, acum s-a blocat!), lucrul pare posibil.

Inca o data, va rog sa cititi textele alaturate cu ochi critic si sa ma ajutati acolo unde, din nefericire—sau poate din fericire?—informatiile mele  nu sunt accurate ori complete.

 Cu multumiri anticipate,

Vladimir Tismaneanu

 PS: Eram candva un loial admirator al emisiunilor Dvs la RFE. Eu am plecat in urma cu opt ani…”

Comunism si bizantinism

Scrisoarea de raspuns a lui Ivan Denes a fost expediata dinBerlinpe 28 octombrie 1989. Intre timp Erich Honecker fusese inlocuit, in fruntea PSUG (SED) de catre Egon Krenz, valul revolutionar din Europa de Est crestea in amplitudine de o zi la alta, ori mai exact spus, de la o ora la alta.

Chiar daca mica sa agentie de stiri era un paravan construit cu sprijinul Securitatii (o ipoteza plauzibila pe baza a ceea ce stim astazi), Ivan Denes era intr-adevar un om de presa, ahtiat de informatii. Gandea logic, avea o solida cultura istorica, deci, nu ma indoiesc, intelese de-acum ca era vorba de un proces istoric fara precedent, ireversibil, care avea sa duca la demontarea mecanismelor pe care el insusi le ajutase sa functioneze. Faptul ca tocmai atunci, in noiembrie 1989, generalul de securitate Aristotel Stamatoiu, seful suprem al CIE, il propunea pe Denes pentru decorarea cu ordinul “Tudor Vladimirescu” tine de o ironie cosmica. Oricum am privi lucrurile, este limpede ca personalitatea lui Denes era dedublata ori poate ca era vorba de un sindom de personalitati multiple.Schizofrenia sistemului se convertise in scindarea identitatii lacheilor sai.

Iata asadar textul raspunsului lui Ivan Denes. Reiese ca se pregatea de o calatorie in Europa de Est. Stim acum ca a fost la Bucuresti unde a raportat sefilor sai pe subiectele sensibile de-atunci. Era un colaborator extrem de apreciat de catre păpuşari.

 “Stimate domnule Tismaneanu,

 Imi cer scuze ca va raspund cu intarziere de aproape doua luni. Existenta de gazetar, si inca de gazetar profilat pe stiri cotidiene, nu ingaduie ragaz de respiratie. Iar cand as avea ragaz, trebuie sa plec in reportaj in Europa de Rasarit ca sa asigur temelia financiara a agentiei de stiri. Cred ca dintre toti oameni plecati dinRomania, care-si castiga existenta cu scrisul, mie mi-a fost harazita viata cea mai agitata. De altminteri, este o durere permanenta, ca in mai bine de un an nu am ajuns sa lucrez macar numai o ora la un roman inceput acum 15 ani. Dar scopul acestor randuri nu este sa ma jeluiesc.

Intai, intrebarile Dvs. concrete. Cu toata certitudinea pot raspunde la una singura: Vasile Luca nu s-a putut confesa altor detinuti, deoarece a fost tinut in izolator la Ramnic. De altminteri, la Ramnic…o inchisoare mica, cu 20-25 de celule…nu au fost decat detinuti izolati. Lui Vasile Luca i s-a alocat privilegiul a doua celule: intr-una dormea, in cealalta i s-a amenajat un rudimentar atelier de tamplarie, in care trebaluia in timpul zilei. Stiu aceste amanunte de la doi fosti locatari ai acestei temnite: Belu Silber si Stefan Rádvanyi, un gazetar condamnat la m.s.v. (munca silnica pe viata-VT).

In ce priveste represiunea impotriva intelectualitatii maghiare, evenimentele din Octombrie-Noiembrie 1956, valul de represiune , declansat inRomania(ca o consecinta tarzie) in vara 1958, nu s-au soldat cu un val de represiune antimaghiara deosebit. Am intalnit cativa profesori de liceu de la Cluj, in inchisoare, arestati in 1958, cativa pastori reformati, iar in valul acesta au intrat mai multi sasi … si cativa evrei. Represiunea din 1958 nu a avut nici un fel de “tinta nationala” specifica.

Marele proces unguresc a fost cel impotriva episcopului Márton Aron cu multi ani mai inainte (cred, 1950). In acest lot au intrat, printre altii, Stefan Lakatos (care mai traieste si si-a trimis, dupa cate stiu, memoriile in Occident), cea mai importanta personalitate ungureasca din mediul social-democratiei. K. Gyárfas, fostul presedinte al MADOSZ-ului (mai tarziu al Uniunii Populare Maghiare), unul din contii Teleki si inca cateva notabilitati. A fost un proces extrem de complicat in care, ca sa zic asa, ambele parti au avut dreptate. (…)

In ce priveste raportuirile lui Patrascanu cu ceilalti membri ai Biroului Politic, Belu mi-a relatat in cateva randuri franturi de conversatie, in care se vorbea numai de “Ghita” (Gheorghiu-Dej), “Teo” (Teohari Georgescu) etc etc din partea lui Patrascanu, cu ton de ironie si dispret permanent. Se considera singurul intelectual in acest cerc “ales”. era constient, in permanenţa, ca este un outsider in acest cerc si traia cu constiinta ca, mai curand sau mai tarziu, va fi eliminat din acest cerc. (…)

In ce priveste teoria ca “anul-cheie” ar fi fost 1956 nu ma pot pronunta. Stiu ca din vara acestui an, Securitatea era activ angajata in pregatirea represiunii care a urmat la Budapesta. Episodul acesta l-a cercetat indeaproape Pal Bodor la care, cred, puteti apela oricand…. De altfel, lucreaza la o carte despre Ceausescu.

Faptul ca lucrati la o istorie a acestui fenomen unic, cum a fost Partidul Comunist Român, este mai mult decat meritoriu. Nu cred ca in lumea larga se va gasi cineva mai competent.

Scriu despre partid in trecut, pentru ca, dupa parerea mea, de mai bine de zece ani partidul a incetat sa fiinteze in acceptiunea traditionala a cuvantului. Particul de mult nu mai functioneaza, ci figureaza numai. Nu că fenomenul stingerii sale tacute ar fi regretabil.  Dar se cere consemnat. Lucrul cel mai putin convenabil pentru Ceausescu ar fi un partid viu…chiar si un partid stalinist viu.Arhetipul lui Ceausescu nu este asiatic, ci bizantin. Un exemplu: garde de corps-ul sau este alcatuit din indivizi crescuti in cele doua orfelinate speciale de pe Valea Prahovei…Fara sa-i fie constienta afacerea, a reluat traditia ienicerilor, deci.Tcomai din cauza acestei trasaturi, care nu este straina de un ethos national, sunt foarte pesimist. Nu cred ca in urma disparitiei fizice a lui Ceausescu (si a Elenei) s-ar produce o schimbare structurala inRomania. Este o patura de 200.000-300.000 …si nu partidul…care detine puterea. Fara varsare de sange aceasta patura nu va fi inlaturata. O miscare refomista de tip unguresc, polonez, redegist, este greu de imaginat inRomania.  Bizantinismul– coruptia, minciuna, lipsa de scrupule, imoralitatea absoluta—a atins inRomaniadimensiuni necunoscute in alta parte. … InRomaniaconducatorul (editurii-VT) minte, redactorul minte, autorul minte, autorul stie ca redactorul minte, redactorul stie ca autorul minte, amandoi stiu ca amandoi mint si totusi amandoi continua sa minta. Acesta este Bizanţul. (…) Nu va invidiez pentru misiunea pe care v-ati asumat-o. Evolutia mentalitatii romanesti in “glorioasele decenii” cere o analiza de o extrema subtilitate, care solicita, la randul ei, unitati de masura sui generis, inexistente in istoriografia altor partide comuniste. Cred ca degradarea constiintei colective romanesti in aceste decenii joaca un rol cel putin la fel de mare, ca cel al cutarui sau cutarui personaj, inclusiv Ceausescu. Nu are nici o importanta ca Ceausescu a fost sau nu desemnat de Dej ca succesor, nici ca Maurer si compania l-au ales ca solutie de compromis , un quasi-manechin pe care sperau sa-l manipuleze. …InRomania, stalinismul a dat si peste Caragiale, si peste naravurile si traditiile Fanarului. (…) Imi pare rau ca v-am rapit timp cu aceasta viziune putin imbucuratoare. Este insa bine ca in viitorul nostru dialog—sper ca vom avea prilejul sa ne intalnim personal—sa ne cunoastem pozitiile de plecare”.

In loc de concluzie

Nu ne-am intalnit, n-a fost sa fie: a venit decembrie 1989, dictatura comunista din Romaniaa pierit (macar aparent) prin sacrificiul (cat se poate de real) a peste o mie de oameni, asasinati de vechiul regim, masacrati de noul regim. Nu stim ce va fi gandit in acele zile si luni Ivan Denes. Probabil ca a fost panicat, ca atatia alti fosti colaboratori ai serviciilor secrete comuniste, vazand atacurile impotriva sediilor Stasi din ceea ce mai era inca RDG (DDR). Dupa care s-a linistit, a constatat ca, asemeni acelei stoice remarci din Ghepardul, “pentru ca nimic sa nu se schimbe, trebuie ca totul sa se schimbe”. Eternul suras, uleios-livid, al lui Ion Iliescu si restauratia fesenista le-au permis fostilor delatori o lunga perioada de confortabila hibernare.Unii au iesit ostentativ in agora dand lectii de moralitate, necrezand ca se va ajunge vreodata la cunoasterea complicitatilor lor abjecte cu sistemul. Au fost si unii ( nu multi) care au ales penitenţa prin recluziune si tacere. Ivan Denes a aterizat in cercurile extremei drepte germane, cu ale ei obsesii si nevroze, cu viziunea ei conspirativ-paranoica despre politica mondiala. Nu vom sti, probabil, niciodata daca, in conversatiile cu generalul Stamatoiu, ii va fi vorbit acestuia despre relatia dintre partid, securitate si bizantinismul dialectic. Nu vom sti nici daca s-a mai revazut cu fostul sau handler si daca aventura radicala de dreapta nu era decat o noua misiune, o noua legenda, un nou travesti.