Dezbatere-lansare: “O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu”

29/06/2011

Institutul de Studii Populare (ISP), Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi
Editura Curtea Veche

vă invită

miercuri, 29 iunie, cu începere de la ora 14:45, la sediul ISP (strada Alecu Russo, Nr. 13-19, ap. 3, sector 2, Bucureşti)
să participaţi la dezbaterea în jurul cărţii:

O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Nicolae Ceauşescu
Autori: Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş

Moderator: Valeriu Stoica

Vor lua cuvântul:
Vladimir Tismăneanu
Mircea Mihăieş
Horia-Roman Patapievici
Grigore Arsene
Cătălin Avramescu

 

 

 

o tranzitie buna de blog


Zile fierbinti, pasiuni incinse

24/06/2011

Ion Iliescu, cel care l-a expulzat pe Regele Mihai din tara la inceputul anilor 90 ca pe un infractor ordinar, se sufoca azi de indignare. La fel, Razvan Theodorescu, istoricul care, prin declaratiile sale cel putin insensibile pe tema Holocaustului, facute in pozitia oficiala de ministru al culturii,  a declansat (pe langa nefericitul interviul al lui Iliescu din “Haaretz”) decizia de a se infiinta Comisia Wiesel. Crin Antonescu fIerbe de revolta monarhista, iar Cristian Tudor Popescu, cunoscutul filosemit si antifacist, candva apologetul negationstului Roger Garaudy (e nevoie sa revenim la subiect, domnule CTP?)  ma acuza ca am capotat la testul evreitatii, nu doar la acela al vocatiei mele intelectuale. A uitat de fostul sau coleg de la “Adevarul”, Sergiu Andon, autorul unui abject pamflet intitulat “Hai sictir, Majestate””.

Am fost plecat la Iasi unde am vorbit, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” despre studiul comparativ al cuturii politice a comunismului. Am conferentiat in aula acelei prestigioase institutii academice, m-am intalnit cu conducerea Universitiatii, cu profesori, cercetatori si studenti. Incepand de ieri (joi) dimineata, am fost asaltat cu telefoane din partea variilor medii de informare care ma solicitau sa ma pronunt in legatura cu interviul presedintelui Traian Basescu de miercuri seara pe B1TV. Nu-l vazusem, am decis ca este mai intelept sa ma documentez inainte de a face declaratii publice. In plus, nu neg ca sunt surprins cum aceleasi ziare si televiziuni care au ignorat prelegerile mele din zilele anterioare au devenit subit interesate, de o maniera adeseori insistenta, privitor la pozitia mea legata de rolul Regelui Mihai si al maresalului Antonescu in timpuil celui de-al II-lea razboi mondial. De fapt, singurul subiect caare ii intereseaza se numeste Traian Basescu.

Stabilisem mai demult o discutie cu jurnalistul Dragos Ghitulete pentru emisiunea sa le la Radio Romania Actualitati pentru joi, la ora 5:30 p.m. pe tema stadiului actual al decomunizarii. Am decis ca nu pot face zeci de declaratii pe aceleasi teme, deci am spus ceea ce cred cu acel prilej. Am fost socat sa observ declansarea unui adevarat tsunami de articole si interventii publice in care istorici, ziaristi, politicieni s-au intrecut unii cu altii sa comenteze cateva fraze dintr-un inteviu televizat al presedintelui, neglijand necesitatea unei examinari adancite a zemnificatiei silei de 22 iunie, deci a faptului ca in urma cu sapte decenii Romania, ca aliat al Germaniei naziste, a participat laa atacul impotriva URSS. Ceea ce era in o revendicare justificata, recuperarea teritoriilor anexate de Uniunea Sovietica prin diktatul din iunie 1940, a fost, in conceptia lui Antonescu, “un razboi sfant impotriva bolsevismului”. O eroare catastrofala nascuta din fanatism nationalist, delir militarist si grandomanie istorica. Dictatura antonesciana a initiat si a practicat genocidul, s-a facut vonovata de abominabile crime impotriva umanitatii comise impotriva evreilor si a populatie Roma. La Iasi s-a declansat, la cateva zile dupa trecerea Prutului, mosntruosul pogrom. Luni se va inaugura in acel oras o expozitie documentara legata de comemorarea cumplitului masacru.

Dincolo de accentele retorice ce pot fi uneori discutabile pe tema rolului monarhiei in perioada aliantei cu Germania nazista ori in aceea de dupa alegerile masluite din noiembrie 1946, cred ca este cazul sa ne mentinem calmul si sa incercam sa deslusim semnificatiile reale ale acelor clipe atat de dureroase. 

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9141005-audio-vladimir-tismaneanu-despre-declaratia-lui-basescu-referitoare-regele-mihai-imi-exprim-rezervele-fata-stilistica-exprimarii.htm

Pentru o pozitie nuantata si echilibrata privind actualele polemici, recomand articolul istoricului Adrian Cioflanca, fost membru al Comisiei Wiesel, expert al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si membru al Comisiei Prezidentiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, director de departament ion cadrul IICCMER:

http://adriancioflanca.blogspot.com/

 


Despre comunism. Lansare de carte, joi, ora 18.00, Humanitas-Kretzulescu

22/06/2011

Lansare joi, 23 iunie, ora 18.30, la librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45)

Doctrină radicală – economică, morală, socială şi culturală –, comunismul este axat pe realizarea unor scopuri fundamental transformatoare.
Datorită obiectivelor sale universaliste, promisiunilor escatologice şi ambiţiilor atotcuprinzătoare, a fost adesea descris drept o religie politică sau laică. Ţelul său ultim îl reprezenta crearea unei noi civilizaţii, construită pe baza Omului Nou.
Cartea de faţă oferă o abordare deopotrivă teoretică şi istoric-memorialistică a experienţei comuniste din veacul ideologiilor radicale şi al lagărelor de concentrare, reunind texte ce înfăţişează această doctrină ca mit politic, ca religie seculară, ca fantasmă oraculară cu ambiţii de a explica totalitatea lumii şi misterul vieţii.


Marți, 21 iunie, ora 17.30, IICCMER: Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismului românesc

19/06/2011

IICCMER organizează conferinţa Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismului românesc, susţinută de Prof. Dr. Vladimir Tismăneanu (University of Maryland). Evenimentul se va desfăţura marţi, 21 iunie, ora 17.30, la sediul IICCMER (Institutul de Invstigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc)  Str. Alecu Russo, nr.13-19, et. 5, ap. 11, sector 2 Bucureşti, lângă Piaţa Spaniei, Bulevardul Dacia.

Cu acest prilej va fi lansat volumul Despre comunism. Destinul unei religii politice de Vladimir Tismaneanu, aparut la editura Humanitas in colectia “Despre”.

Rezumat: Comunismul a fost o expresie codificată ideologic a resentimentului, a fost un fundamentalism politic modern, un angajament într-un proiect istoric absolut. În cazul României, proiectul totalitar şi-a accentuat nocivitatea şi din cauza incapacităţii comuniştilor locali de a-şi depăşi pe deplin genealogia de paria. Acest complex s-a manifestat nu doar prin preocuparea obstinată a liderilor P.C.R. de a cosmetiza istoria partidului şi de a-i camufla statutul originar de sucursală kominternistă, în contra intereselor naţionale, ci şi la nivel mai general, prin obsesia fără limite pentru identitate naţională şi predestinare istorică în rândurile intelighenţiei româneşti, fie ea comunistă, noncomunistă sau anticomunistă. Aşadar, viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismului românesc nu pot fi înţelese decât  printr-o descifrare atentă a modului în care identitatea partidului leninist s-a construit şi a fost reinventată raportat la istoria naţională în cadrul proiectului radical şi imperativelor atotcuprinzătoare ale stalinismului.r


Despre mineriade și regionalizare la Hotnews.Ro

18/06/2011

Cercetarile privind Mineriada din 13-15 iunie 1990 merg mai departe si se vor concretiza in toamna printr-un probatoriu la adresa celor vinovati. Probatoriul va fi depus la Parchetul General, a spus Vladimir Tismaneanu intr-o discutie cu Dan Tapalaga, pentru Contributors.ro. IICCMER va face presiuni pentru desecretizarea documentelor din arhiva Ministerului de Interne, privind acea perioada.


JOI, 16 iunie 2011, ora 17.30: Olavo de Carvalho

16/06/2011

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Fundaţia “Ioan Bărbuş” vor organiza JOI, 16 iunie 2011, ora 17.30 la sediul IICMER (Str. Alecu Russo, nr. 13-19, etaj 5) conferinţa UTOPIE, MIT şi REVOLUŢIE, la care vor participa OLAVO DE CARVALHO, profesor de filosofie politică, și VLADIMIR TISMĂNEANU, profesor, University of Maryland, preşedintele Consiliului Ştiinţific IICCMER. Conferința va fi moderată de Mihail Neamţu, director ştiinţific IICCMER.

Olavo de Carvalho este filosoful brazilian care prin realismul, luciditatea, erudiţia şi curajul său intelectual de excepţie a reuşit să zdruncine hegemonia culturală a stângii marxiste din America Latină. Printre contribuţiile sale se numără explicaţia asupra originilor intelectuale şi unităţii ideologice colectiviste, dincolo de aparentele diferenţe de conţinut doctrinar ale acestora. Olavo de Carvalho expune în opera sa caracteristicile definitorii ale mentalităţii revoluţionare, resort al celor mai criminale dictaturi din istoria umanităţii.


Întâlnirea cu cititorii. Miercuri, 15 iunie, ora 18.00, librăria Sadoveanu (Bucuresti)

14/06/2011

Lansare de carte: “O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu” de Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieş

Miercuri, 15 iunie 2011, începând cu ora 18.00, Editura Curtea Veche lansează volumul „O tranziție mai lungă decât veacul. România după 20 de ani” de Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș. În cadrul evenimentului, vor lua cuvântul Prof. Vladimir Tismăneanu, Prof. Ioan Stanomir și Grigore Arsene, Directorul General al Editurii Curtea Veche. Lansarea va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu (B-dul Magheru, nr. 6-8, București).

 
În volumul „O tranziție mai lungă decât veacul. România după 20 de ani”, Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș ne propun o discuție liberă, fără urmă de inhibiții, despre starea politică, socială, morală și culturală a României după Ceaușescu, “unul de la distanţă, dar cu un patos al participării nestins până în clipa de faţă, celălalt aproape de centrul turbionului”.
“Faţă de toate prostiile care s-au debitat în ultimii ani despre intelectualii publici, acest volum ar trebui să fie o punere în gardă şi un antidot: punere în gardă împotriva falsităţii acuzaţiilor, antidot la reaua-credinţă prin care au devenit plauzibile. Oamenii care vorbesc în această carte sunt orice, numai nişte minţi supuse, nu.(…) Percutanta carte scrisă de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş la două mâini este martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii”. (Horia-Roman Patapievici)


Traian Basescu despre reforma Statului si criza asistentialismului la London School of Economics

14/06/2011

 


Iluziile si deziluziile lui Federico Sanchez: La moartea lui Jorge Semprun

08/06/2011

Jorge Semprun a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce Andre Malraux a numit iluzia lirica, aventura stangii revolutionare in veacul al XX-lea si dezamagirile care i-au marcat pe atatia dintre cei care au crezut in “Dumnezeul tenebrelor”, deci in religia politica a comunismului. Nascut intr-o familie intelectuala, traind ca adolsecent tragedia Razboiului Civil spaniol, refugiat politic in Franta, student al lui Alexandre Kojeve care l-a indemnat si l-a invatat cum sa citeasca “Fenomenologia spiritului”, participant la Rezistenta anti-nazista din Franta, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A scris carti despre acea experienta teribila, despre infamia absoluta a lagarelor de concentrare , in special in “Le grand voyage” si “L’ecriture et la vie”. La Buchenwald s-a imprietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinisti arestati si condamnati la moarte in procesul Slansky din noiembrie 1952. In acel moment, Semprun era de-acum Federico Sanchez, membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic. A tacut, a acceptat minciuna oficiala pentru ca voia sa ramana in sanul Bisericii staliniste. “Nu exista salvare in afara Partidului”, aceasta maxima a inspirat cele mai abjecte fanatisme.

Trezirea lui Federico Sanchez a coincis cu Congresul al XX-lea al PCUS. A inteles ipocrizia lui Santiago Carrillo, omul aparatului si manipulatorul desavarsit. A descris ruptura cu partidul lui Dolores Ibarruri si Carrilo in extraordinara sa carte de amintiri “Autobiografia lui Federico Sanchez”.  A fost exclus din PC Spaniol in 1964 impreuna cu un alt eretic, Fernando Claudin. Era de-acum lamurit, traise propriul Kronstadt, propria iluminare. A scris scenariul fimului “La guerre est finie” regizat de Alain Resnais despre conflictul intre ratiune si devotament, dintre realism si fanatism in randul sectei comuniste spaniole. Au urmat alte scenarii, inclusiv al filmului lui Costa Gavras “L’Aveu” despre procesul Slansky. A ramas un om al stangii, dar unul categoric opus totalitarismului de orice culoare. A ajuns ministru al culturii in Spania post-dictatoriala, tot asa cum prietenul sau Pavel Tigrid a ajuns ministru al culturii in Cehia post-comunista.

Federico Sanchez, militantul subteranelor marxiste, marele admirator al tanarului Lukacs si al misticii revolutionare, a murit de fapt in anii 60. Semprun a scris o carte formidabila despre Ramon Marcader, asasinul lui Trotki. Leitmotivul operei lui Semprun este cel al iluziilor desfigurate, al sperantelor tradate, al altruismelor batjocorite de comisarii cinici.

http://www.elpais.com/articulo/cultura/Muere/Jorge/Semprun/memoria/siglo/XX/elpepucul/20110607elpepucul_9/Tes

 


Traian Basescu la LSE: Prelegerea memoriala “Ghita Ionescu”

07/06/2011

Am avut sansa sa particip luni, 5 iunie, in calitate de comentator, la conferinta presedintelul Traian Basescu in amfiteatrul central de la London School of Economics. Inainte de inceperea eevenimentului, am vazut panourile dedicate laureatilor Nobel care au fost sau sunt asociati cu LSE: de la George Bernard Shaw, unul dintre fondatorii ilustrei institutii, la Amartya Sen.  Mi-am amintit de Ghita Ionescu, de Ernest Gellner, de Ralf Dahrendorf, marele sociolog german care a fost presedintele LSE.

A avut loc asadar inaugurarea oficiala a programului de colaborare care poarta numele reputatului politolog Ghita Ionescu(1913-1996)  dintre ICR-Londra (condus de Dorian Branea) si LSE (salut aici contributia enttuziasta a lui John Gledhill). Prelegerea presedintelui Basescu s-a centrat pe rolul valorilor politice in constructia comunitatii democratice, o tema care l-a preocupat in chip deosebit pe profesorul Ghita Ionescu. Un alt subiect de o acuta actualitate explorat in acest remarcabil discurs este filonul populist in politica europeana si nu doar acolo, recrudescenta ispitei populiste in timpuri de deruta axiologica. Public mai jos acest discurs dedicat, in opinia mea, relatiei pe care George Wiil o considera esentiala intr-o democratie liberala: anume aceea dintre statecraft si soulcraft. Sunt inca la Londra, plec maine la Budapest, ajung in Romania pe 11 iunie. Voi publica zilele acestea textul comentariului meu.

Discursul preşedintelui României la “London School of Economics and Political Science”

Este o onoare să deschid seria conferinţelor “Ghiţă Ionescu”. Pentru noi, românii, profesorul Ionescu a fost un reper major al exilului intelectual din perioada în care România se afla sub dominaţia unei dictaturi totalitare.

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a mă adresa dumneavoastră aici, într-o instituţie dintre cele mai prestigioase din domeniul ştiinţelor sociale. La LSE au studiat ori studiază numeroşi studenţi români, într-un mediu cu adevărat internaţional şi competitiv.

Profesorul Ionescu a descris regimuri precum acela pe care ţara mea l-a cunoscut vreme de 45 de ani dintr-o perspectivă teoretică. Eu doresc să vă vorbesc acum dintr-o perspectivă practică.

Politica, în forma în care era aceasta înţeleasă pe atunci, era văzută mai puţin ca un set de argumente ori de principii, cât o sumă de promisiuni. Comunismul le făgăduise oamenilor că vor fi fericiţi. Ideologii partidului unic promiteau o societate fără inegalitate, fără represiune, fără conflicte, fără exploatare şi fără crize de sistem.

În realitate, totul s-a transformat într-un eşec de proporţii istorice. Vedeam, cu toţii, în jurul nostru, evidenţa. Inegalităţile se adânciseră. Represiunea ajunsese la proporţii de masă. Conflictele au fost suprimate doar în măsura în care au fost suprimaţi şi actorii acestora. Exploatarea cetăţenilor era asumată chiar de Stat, în numele unei libertăţi de tip nou. Sistemul era într-o criză permanentă.

Incapabil să elimine Statul, aşa cum îşi propusese, comunismul s-a mulţumit să îl şubrezească. A eliminat respectul pentru ordinea de drept în numele unei justiţii partizane. A erodat legitimitatea instituţiilor publice şi a forţat o falsă modernizare, ale cărei efecte nefaste le contabilizăm şi astăzi.

Intrarea în postcomunism nu a însemnat şi abandonarea integrală a acestei concepţii despre politică. Mulţi oameni aşteptau un nou miracol care să vină din partea Statului. Speranţei că Statul trebuie să ne asigure fericirea i-a fost substituită, gradual, ideea că Statul trebuie să garanteze bunăstarea fiecăruia şi a tuturor.

Convingerea mea este că un om politic nu trebuie să cultive clişeele şi nici să se lase sedus de spiritul Utopiei. Societăţile sunt alcătuite din indivizi care trebuie să fie responsabili pentru propria lor soartă.

Această constatare ne duce la alta, legată de principalul rol al Statului, care este cela de a asigura supremaţia Legii. Statul trebuie să fie un arbitru corect şi este dator să asigure protecţia cetăţenilor săi.

Criza economică pe care o traversăm ne-a făcut să descoperim însă că vieţile şi libertăţile multor oameni sunt constrânse de un gen de stat cu totul diferit. Un stat intervenţionist, care consumă resurse enorme, care este bazat pe o birocraţie extinsă.

Las specialiştilor în filozofie politică sarcina de a dezbate meritele şi defectele diferitelor formule de stat capitalist. Eu mă mulţumesc doar să arăt, acum, către o stare de fapt pe care o percepem cu toţii. Criza mondială ne-a demonstrat cât de vulnerabile sunt statele care intervin în exces în mersul pieţei libere, inclusiv pe piaţa forţei de muncă sau în protecţia socială, de multe ori, nejunstificat de extinsă.

Un mare profesor al şcolii dumneavoastră, Friedrich Hayek, declara că sistemul proprietăţii private este cea mai importantă garanţie a libertăţii, nu doar pentru cei care au avere, cât şi pentru aceia care nu au. Este o modă, recent, să acuzăm sistemul capitalist de toate relele crizei. Capitalismul este, desigur, perfectibil. Însă mă întreb care ar fi fost soarta ţărilor din Estul Europei, dacă nu cumva chiar a continentului nostru, dacă actuala criză economică ar fi lovit economii de comandă, inflexibile şi centralizate.

Situaţia actuală este mai serioasă decât ne-o sugerează un calcul pur economic. Democraţia, înainte de orice, trebuie să fie sustenabilă. Deficitele severe şi cronice, un grad de îndatorare în continuă creştere şi un regim punitiv al impozitării sunt incompatibile cu principiile unei ordini politice construită în jurul valorilor libertăţii şi responsabilităţii individuale. Piaţa liberă nu este anexa statului social, ci statul social depinde de bunul-mers al pieţei libere.

Există un permanent pericol care vine dinspre politicieni: alocarea de beneficii unor secţiuni ale electoratului pentru a-şi asigura susţinerea în alegeri. Acest fapt implică o vulnerabilitate considerabilă pentru întreaga societate, pentru că instituţiile reprezentative devin instrumente ale unor grupuri, în loc ca aceste instituţii să lucreze în interesul public general. Spirala beneficiilor nejustificate se întreţine apoi singură.

Accentul pus disproporţionat pe “politicile bunăstării” mai trebuie înţeles şi într-un alt context, al crizei de valori. Există tentaţia să ne închidem un cerc restrâns al consumului şi beneficiilor, de a susţine o formă sau alta de protecţionism sau de izolaţionism. Însă democraţiile moderne au avut un simţ al misiunii lor istorice. Preferând întotdeauna pacea războiului şi comerţul izolării, democraţiile au creat un spaţiu în expansiune, în care libertatea şi drepturile individuale au devenit valori esenţiale pentru milioane de oameni. La originea Uniunii Europene găsim acest impuls pacifist şi generos.

Membri în acest club al democraţiilor avansate, noi nu am ajuns la acest stadiu în acelaşi mod în care au ajuns partenerii noştri din Europa Occidentală. Privind din perspectiva istoriei, observăm că statele vest-europene au devenit democratice într-un interval îndelungat. De la începutul existenţei lor moderne, statele occidentale au fost, de regulă, state de drept, care aveau administraţii competente şi instituţii legitime. Acestea au asigurat respectul pentru drepturile individuale chiar şi înainte de triumful egalităţii politice şi al principiului suveranităţii populare.

Spre deosebire de acest model, unele state din Centrul şi din Estul Europei, printre care şi România, s-au reinventat, într-un interval foarte scurt, după 1989, ca democraţii electorale. Pe acest fond trebuie înţeleasă direcţia evoluţiei acestora, către crearea unor instituţii puternice şi legitime în cadrul statului de drept. Întărirea democraţiei înseamnă, în acest sens, trecerea de la democraţia formală, procedurală, la democraţia consolidată.

Acesta este un proces complex. Experienţa României, ca şi a altor state postcomuniste, arată că procesul de reformare a Statului este mai lung decât ne aşteptam în 1990. Apare astfel paradoxul unor aparate statale care promovează schimbări revoluţionare la nivel politic, social şi economic, dar care dovedesc un grad important de inerţie la nivelul propriei lor funcţionări, ceea ce duce la obosirea părţii din societate care susţine schimbările şi la o scădere a credibilităţii instituţiilor Statului.

Pe acest fond prosperă populismul, o temă care l-a preocupat şi pe profesorul Ghiţă Ionescu. Acesta observase, alături de Ernst Gellner, că populismul este ideologia cea mai frecvent adoptată de conducătorii unor noi state. Dacă socialismul promitea o fericire difuză, idilică, ce urma să fie atinsă în faza împlinirii comunismului, după 1990 promisiunea făcută de noile democraţii părea să fie, pentru mulţi, doar satisfacţia tangibilă a bunăstării occidentale. Această echivalare a lăsat loc frustrărilor atunci când boom-ul economic s-a lăsat aşteptat ori când efectele sale nu au fost resimţite de toţi.

Nemulţumirile au fost rapid valorificate de partidele anti-sistem şi cele ale foştilor nomenclaturişti care au mizat pe încurajarea etatismului şi a reflexelor colectiviste moştenite din perioada precedentă.

Una dintre ideile pe care acum încercăm să le impunem în România este că democraţia, calitatea acesteia, depinde de rolul pe care indivizii şi-l asumă, în mod liber şi resposabil, în societate. Democraţia nu este regimul Statului, ci acela al Cetăţeanului.

Poate că cel mai remarcabil fapt care s-a petrecut, cu rapiditate, este consolidarea unei culturi politice democratice. Încă din secolul al XIX-lea, de la formarea statului român modern, elitele noastre politice şi culturale au fost pro-occidentale. Ocupaţia sovietică şi dominaţia partidului unic nu au putut suprima această orientare, care a redevenit principalul element de consens al elitei româneşti încă din anii 1990. Există aşadar o continuitate a orientării noastre, o continuitate care a fost ajutată de păstrarea unor legături cu Vestul, dintre care cel care a atins cel mai direct marea majoritate a populaţiei a fost contactul cu radiourile occidentale, inclusiv cu secţia română a BBC-ului.

Luaţi aceste gânduri, imperfecte, ca pe invitaţie la o dezbatere venită din partea unui om care îşi pune întrebări cu privire la sistemul de valori ce trebuie să îi susţină atitudinile. Soluţiile la provocările lumii contemporane le vom descoperi şi ni le vom însuşi printr-un dialog angajat. Aici, un rol fundamental îl are elita academică. Aceasta are rolul de a chestiona prejudecăţile, de a face să evolueze mentalităţile, de a apropia culturile.

Fiecare dintre dumneavoastră puteţi face mai mult decât pot face toţi oamenii politici. Încercaţi să ne înţelegeţi aşa cum a reuşit românul Ghiţă Ionescu să înţeleagă societatea şi sistemul politic occidental din a doua jumătate a secolului trecut. Aşa cum Europa de Est are nevoie în continuare de investiţiii străine, se simte şi nevoia unor investiţii de interes intelectual. Vă pot încuraja spunându-vă că veţi găsi destulă originalitate, dar şi surprinzător de multe lucruri comune.
Închei cu un îndemn la încredere. Circumstanţele extraordinare în care ne găsim nu trebuie să ne conducă nici spre dogmatism şi nici spre lipsa de speranţă. Un alt mare profesor al şcolii dumneavoastră, Michael Oakeshott, afirma că în politică navigăm pe o mare nemărginită, unde nu sunt porturi în care să te refugiezi în faţa furtunii şi unde nu ai unde să arunci ancora. Însă măiestria omului politic este de a adapta modurile obişnuite de comportament la împrejurările ostile, pentru ca oceanul să ne devină prieten. Împreună vom reuşi să străbatem şi această încercare.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 173 other followers