Politicienii, intelectualii si tranzitia romaneasca

31/07/2011

A aparut in revista “VIP” un interviu in care ma refer pe larg la multe teme intens dezbatute in ultimele luni, ori, mai bine spus, in ultimii ani. Dezvolt in acest interviu, raspunzand pertinentelor intrebari ale Ancutei Balan, idei din volumul de dialoguri cu Mircea Mihaies, “O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu”, aparut in iunie 2011 la editura Curtea Veche. Raspund pe baza propriei mele experiente, ca si pe baza celei a prietenilor mei de valori si idei, ca sintagma “intelectualii lui Basescu” este una lipsita de orice temei, o malitioasa nascocire propagandistica menita sa delegitimeze eforturi oneste de constructie culturala si morala si sa demonizeze niste oameni care nu inteleg sa cedeze presiunilor celor care se cred posesorii unici ai unui adevar pur, integral, definitiv si imaculat.  Aceasta sintagma a fost de fapt pusa in circulatie in zona voiculesciana — va mai amintiti despre texte cu titluri gen “Trompetele prezidentiale” in “Jurnalul National” in care era “infierati”, in 2007, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H-R. Patapievici, Traian Ungureanu, Teodor Baconschi, Catalin Avramescu si subsemnatul? 

In consonanta cu vadimii, badeagazii si ciutacii acestei lumi, formularea a fost jubilatoriu preluata si intretinuta cu maligna patima de diversii jurnalisti cu instincte de procurori, de unii obositi pamfletari reciclati si, fara intrerupere, de vasalii trusturilor de presa specializate in mineriade mediatice. Mai nou, dl Stelian Tanase deplange “ratacirile”acestor intelectuali “naivi si sentimentali”. Bine macar ca nu vorbeste de “pupinism” si “sinecurism” (ma rog, chestie de copyright). Corolarul acestei sintagme este afirmatia fostului presedinte Emil Constantinescu ca acei intelectuali care nu accepta sa intre, alaturi de el, de Mugur Ciuvica, de Zoe Petre,de Crin Antonescu  etc, in corul demolator, au “suflete de sclavi”. Iata mai jos un fragment din  interviu si prezentarea facuta de VIP.

“Am relatii cordiale cu numerosi politicieni, in special din zona  centru-dreapta, de la Valeriu Stoica si Radu F. Alexandru la Teodor  Baconschi, Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu si Traian  Ungureanu.  In zona liberala ii cunosc bine pe Andrei Marga si pe  Eduard Hellwig. In PSD am mai putine cunostinte, din ratiuni ce pot  fi lesne intelese. Il cunosc bine pe Mircea Geoana, inca din  perioada cand era ambasador la Washington. In UDMR ii cunosc pe  Kelemen Hunor, Bela Marko, Peter Eckstein, Gyorgy Frunda. Ii cunosc  personal pe toti presedintii Romaniei post-comuniste, precum si pe premieri, de la Petre Roman si Thedor Stolojan la Emil Boc. Ca  analist al tranzitiei si al democratizarii, este normal sa intretin  aceste relatii. Cu Ion Iliescu am facut o carte de dialoguri in 2004, am fost insa intotdeauna un critic al autoritarismului  fesenist si al formatiunilor succesoare dominate de el. Dintre  politicienii influenti si activi, Ion Iliescu este cel mai acerb  adversar al decomunizarii din Romania de azi. O spun in deplina cunostinta de cauza”.

http://www.revistavip.net/RevistaVIP/Vladimir_Tismaneanu_O_tranzitie_cit_veacul._Printre_actorii_principali_Iliescu_si_Basescu._Cine_si_ce_urmeaza_/30/

Politolog consacrat, Vladimir Tismaneanu a reusit sa devina intr-o perioada scurta de timp, dupa contributia sa la raportul final al Comisiei Prezidentiale de Analiza a Dictaturii Comuniste prezentat in Parlamentul Romaniei, tinta a numeroase atacuri din partea unei parti a opiniei publice romanesti. In interviul pe care ni l-a acordat si pe care il puteti citi integral in numarul de luni al revistei VIP, Tismaneanu a declarat, printre altele, ca expresia “intelectualii lui Basescu” este o creatie strict propagandistica. De asemenea, dintre membri clasei conducatoare din perioada comunista l-a  numit pe Nicu Ceausescu, despre care a declarat ca: “Nu cred ca Nicu a inteles vreodata exact natura criminala a sistemului cu care s-a identificat”. Acuza vadimizarea unora dintre intelectualii romani in ultimii ani si vorbeste despre oamenii politici din Romania cu care are o buna relatie, printre care Valeriu Stoica, Radu F. Alexandru, Teodor Baconschi, Andrei Marga si Kelemen Hunor, dar si despre aliantele stranii care duc la absenta unei atitudini ferme din partea multor personalitati de pe scena publica, iar pe Ion Iliescu il considera cel mai important adversar al decomunizarii din Romania. Un interviu care ne ajuta sa intelegem mai bine ascensiunea si caderea comunismului in Romania, dar si perioada de tranzitie pe care a traversat-o societatea romaneasca, acesta fiind si subiectul celei mai recente carti pe care o semneaza impreuna cu intelectualul timisorean Mircea Mihaies: “O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu”.


Devotament pedagogic si patriotism cultural

30/07/2011

Salut aparitia unei carti exemplare, o binevenita luminare si o necesara valorificare a unei traditii de devotament pedagogic care trebuie pretuita si cultivata . A sluji cu competenta invatamantul este una dintre formele cele mai curate si dezinteresate de patriotism cultural. Aparuta anul acesta la Editura Anima din Bucuresti, cartea se intituleaza “Doua figuri de seama ale invatamantului romanesc. Neculai si Eliza Bancea, institutori ai Scolii ‘Ion Creanga’ din Humulesti, Targu-Neamt in prima jumatate a secolului XX” si este scrisa Maria Bancea-Ilioaia, profesoara de desen cu o remarcabila cariera pedagogica, si Christina Zarifopol-Illias, distinsa profesoara de studii clasice si de limba si cultura romana de la Universitatea Indiana din SUA. Intr-o lume a relativismului etic, a degradarii atator norme valorice, a narcisismelor stridente si a cinismului contagios, aceasta lectie de altruism este de o dogoritoare actualitate. Reiau aici textele de sustinere de pe coperta a patra.

Cartea de faţă este o emoţionantă evocare a două figuri exemplare de dascăli din Humuleştiul lui Creangă. Adevăraţi “apostoli ai neamului”, după îndemnul lui Spiru Haret sub care şi-au început cariera de dascăli, Neculai şi Elisa Bancea şi-au dedicat întreaga viaţă şi creativitate atât şcolii, cât şi comunităţii în care au trăit, aşa că această carte furnizează educatorilor de azi veritabile modele, cu atât mai valoroase în nesfârşita derută a învăţământului românesc din ultimele două decenii. Scrisă cu dragoste, dar şi cu obiectivitate, cartea se citeşte fluent, dintr-o răsuflare, şi oferă celor interesaţi să aprofundeze vremurile de mult apuse informaţii fascinante şi provocatoare. 

Marina Cap-Bun, Universitatea Ovidiu, Constanţa

 La fel ca Ipoteştiul lui Eminescu, Hobiţa lui Brâncuşi, Liveniul lui Enescu, Haimanalele lui Caragiale ori Răşinariul lui Goga şi Cioran, şi Humuleştiul lui Creangă este ancorat nu numai într-o geografie literară, simbolică, ci şi într-una fizică. Dacă Humuleştiul literar, etern, a fost pus pe hartă de Ion Creangă, cel non-ficţional le datorează o parte însemnată din devenirea lui şi dascălilor Neculai şi Elisa Bancea, de numele cărora este legată construirea primei modernităţi a acestei comunităţi – şcoala din sat. Întreaga poveste a vieţii şi activităţii acestor doi dascăli conservă fidel istoria devenirii unei comunităţi, instituind un adevărat Memorial humuleştean, patrimoniu identitar menit să repoziţioneze această comunitate pe harta valorilor autentic.

Iulian Costache, Universitatea Bucureşti

 O carte despre nobleţea spritului, despre sacrificiu şi despre obsesia de a trece mai departe torţa cunoaşterii, a demnităţii şi onoarei. O scriere a cărei valabilitate este mai stringentă decât oricând astăzi, într-o vreme a derutei şi a resentimentului. Modelul acelor dascăli care au ars la intensitatea propriei vocaţii e sortit să ne impresioneze şi să ne mustre, rămânând între filele de existenţă pe care, în tulburata noastră postmodernitate, ar trebuie să ni le asumăm în fiecare literă a lor. Volumul de faţă nu e doar o binevenită restituire, ci şi un prilej de adâncă meditaţie.

Mircea Mihăieş, Universitatea de Vest, Timişoara

 Societăţile democratice trăiesc, mai presus de orice, prin existenţa unei viziuni comune despre binele public. Această viziune se naşte din familie şi de pe băncile şcolii. Aşa s-a construit România modernă, prin altruismul unor oameni pentru care luminarea intelectuală a tinerilor era însuşi sensul vieţii lor. Destinele eroilor acestei cărţi, oameni pentru care între şcoala şi viaţă nu pot exista graniţe, stau mărturie pentru acest admirabil devotament pedagogic fără de care cetăţile îşi pierd însăşi raţiunea de a fi.

Vladimir Tismăneanu, Universitatea Maryland, SUA

http://www.librarie.net/carti/165232/Doua-figuri-seama-invatamantului-romanesc-Neculai-Elisa-Bancea-institutori-scolii


Recurs la memorie: Raportul Final, Muzeul National al Dictaturii Comuniste si binele public

29/07/2011

Se discuta mult si cu mare pasiune despre propunerea PDL de infiintare a Muzeului National al Dictaturii Comuniste din Romania. Mi se atribuie un rol decisiv in aceasta idee, desi propunerea  a fost formulata cat se poate de clar si categoric asumata de catre dl Teodor Baconschi, prim-vicepresedinte al acestui partid. In interventiile mele (un interviu dat “Romaniei Libere” si emisiunea de pe TVR Info cu Iolanda Staniloiu) am precizat ca ne aflam abia intr-un stadiu incipient, ca nu este normal ca la peste doua decenii de la prabusirea dictaturii comuniste sa nu avem in Capitala un asemenea Muzeu, ca este vorba de reluarea unei prea adesea intrerupte conversatii democratice pe acest subiect, ca este loc pentru dialog, dezbateri, polemici civilizate.

http://www.tvr.ro/articol.php?id=106851&id_media=95078

N-am pus niciodata sub semnul intrebarii semnificatia morala si istorica a Memorialului de la Sighet. Dimpotriva, in discutia cu Iolanda Staniloiu, am dat glas admiratiei mele statornice pentru acest loc de memorie unic in Romania si pentru exemplara stradanie a celor care l-au creat si dezvoltat. Am fost la Sighet, pretuiesc in cel mai inalt grad ceea ce se face acolo, inclusiv activitatile de cercetare si de pedagogie a memoriei. Intre expertii Comisiei Prezidentiale s-au numarat cercetatorii Ioana Boca si Robert Furtos, ambii asociati cu Centrul de Cercetari condus de dl Romulus Rusan. As mai aminti ca am fost in 2010 la Budapesta, am vizitat Casa Terorii si am purtat o lunga discutie cu istorica Maria Schmidt. Am citit si unele interventii care sustin necesitatea unui Muzeu al Totalitarismului (ori Totalitarismelor).  Nu ma voi pronunta pe larg aici, ideea este nobila si incitanta, dar eu unul cred ca ar fi necesar un Muzeu al Holocaustului din Romania si unul al Dictaturii Comuniste, tot asa cum au existat doua demersuri de cercetare efectuate prin cele doua comisii prezidentiale. La Washington exista Muzeul Memorial al Holocaustului si se incearca infiintarea unui Muzeul Global al Comunismului (deocamdata aflat in forma virtuala). Poate ca merita amintit ca intre membrii Consiliului Stiintific al IICCMER se numara istoricul polonez Andrzej Paczkowski, unul dintre fondatorii IPN (Institutul Memoriei Nationale), istorica Anna Kaminsky dela Fundatia pentru Analiza Dictaturii PSUG si istoricul Janos Rainer, directorul Institutului 1956 de la Budapesta. Mentionez acest lucru pentru a sublinia caracterul international al eforturilor IICCMER, efortul de a examina alte experiente legate de memorializarea traumelor totalitare ca si a rezistentei in raport cu aceste dictaturi. Nu acesta este scopul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington,al Muzeul Yad Vashem din Ierusalim ori al Muzeului Insurectiei de la Varsovia din 1944?

Ideea Muzeului National al Dictaturii Comuniste din Romania este formulata explicit in propunerile legate de memorializare din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii din Romania (editia Humanitas, 2007, p. 777). Raportul Final a fost asumat prin semnatura proprie de toti membrii Comisiei (intre care regretatii Constantin Ticu Dumitrescu si Monica Lovinescu, precum si domnii Radu Filipescu, Sorin Iliesiu, N. Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Alexandru Zub, spre a-i numi doar pe cativa). Reproduc asadar propunerea :

“Infiintarea, in colaborare cu Academia Civica, AFDPR, CNSAS, IICCR, Institutul de Istorie ‘A. D. Xenopol’, Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, Institutul de Istorie ‘George Barit’, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi in egala masura un loc de memorie si unul al afirmarii valorilor societatii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu stiintific numit de Presedintele tarii. Pe langa Muzeu ar fi necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei publice,cu acces neingradit, in care sa fie colectionate documente esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist, a universului concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrangere spirituala”.

In legatura cu discutiile privind necesitatea unui asemenea Muzeu National in Bucuresti, iata ce declara Presedintele Traian Basescu in discursul din 18 decembrie 2006, devenit act oficial al statului roman:

“Sustin infiintarea in Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania”. Deasemenea, seful statului a propus “organizarea unei expozitii permanente in cadrul Palatului Parlamentului cu documente ilustrative pentru ideea de politie politica, documente care sa fie reprezentative pentru fenomenul incalcarii drepturilor civile fundamentale in Romania comunista” (ibidem, p. 16).

Inteleg obstacolele de ordin financiar, dar cred ca se pot gasi cai pentru a demara in fine actiunile concrete in aceste directii. Tocmai de aceea am salutat propunerea d-lui Teodor Baconschi si sustinerea ei unanima de catre  conducerea PDL. Memorializarea catastrofei comuniste, pedagogia nationala pe care o reprezinta eforturi precum Memorialul de la Sighet ori acest preconizat Muzeul National nu sunt nicicum chestiuni de ambitie personala ori de avantaj politic pentru pentru o grupare sau alta. Ele transcend zonele orgoliilor personale, ale emotiilor si animozitatilor “umane, prea umane”, ci privesc insasi sansa unei comunitati de a-si salva identitatea prin recuperarea si pastrarea unei memorii nefalsificate. Un asemenea Muzeu ar servi neindoios binelui public.


Impotriva dezinformarii: Clarificari privind volumul “Romania under Basescu”

28/07/2011

Nu credeam ca o nota pe blogul meu personal privind aparitia unui volum despre Romania intre 2005 si 2009 la o respectata editura americana, va genera un mini-scandal mediatic, cu afirmatii de nimic justificate, cu speculatii insidioase si scenarii mai mult decat hazardate, inclusiv cele care sustin ca as fi autorul cartii (fals, sunt unul dintre contributori), ca ar fi vorba de o operatiune propagandistica (fals, este un volum stiintific, neavand decat sustinerea editurii care l-a publicat), ca avem de-a face cu o campanie de tipul “Premiul Simba” de pe vremea lui Ceausescu, ca este un “Omagiu” sicofantic pentru Traian Basescu si cate altele. Se fac de-acum presupuneri despre cum va fi achizitionata cartea de catre statul roman, se speculeaza cu fervoare justitiara despre cum m-am mercenarizat, despre sumele astronomice cu care sunt pasamite rasplatit, despre avantajele enorme de care beneficiez pentru ca refuz sa particip la mineriadele de presa din ultimii ani. Pentru a pune capat acestor aiuritoare dezinformari, tin sa fac cateva clarificari. Sper ca aceleasi agentii, televiziuni si ziare care au preluat informatia privind aparitia cartii “Romania under Basescu” vor prelua aceste precizari. Ar fi o dovada ca nu doresc sa incurajeze minciunile, intoxicarile si dezinformarea.

1. Volumul “Romania under Basescu: Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term”, editat de profesorii Ronald F. King si Paul E. Sum, a aparut in2011 la editura academica Rowman & Littlefield, in cadrul diviziei Lexington Books. Dupa stiinta mea, nu a primit niciun fel de finantare, fiind o lucrare analitica si non-partizana, a carei aparitie este perfect normala aici, in Statele Unite. De altfel, aceiasi editura a publicat in 2004 volumul “Romania after 1989″ editat de profesorul Henry F. Carey de la Georgia State University, cu contributii de Paul Sum si Gabriel Badescu, Peter Gross, Norman Manea, Daniel Daianu, Sandra Pralong, Claude Karnoouh, F. Peter Wagner, Mihaela Miroiu, Liliana Popescu, Michael Shafir, Sorin Antohi, John Ely, Sabrina Ramet, Catalin Augustin Stoica, lucrare in scriam primul capitol conscrat conceptului de stalinism national si mostenirilor comunismului (cartea  costa 144 de dolari, fiind un hard-cover masiv).  Precizez ca nu am scris prefata volumului recent aparut, ci doar un capitol in prima parte, intitulat “Democracy and the Communist Past in Romania” (pp. 21-40). Editura Rowman & Littlefield, ca si alte edituri prestigioase academice, opereaza prin sistem de peer-review (referate externe anonime). Asemeni celorlati contributori, nu am fost platit pentru textul meu, de fapt o dezvoltare a unui articol aparut in revista Academiei Americane de Stiinte Politice (“Annals of the American Academy of Political Science”). Regula de fier aici este ca textele academice nu se platesc.

2. Am contribuit la volum in urma invitatiei primite din partea celor doi editori. La fel au procedat toti ceilalti autori. Aceasta este procedura standard pentru volumele academice colective.

3. Cei doi editori sunt respectati profesori de stiinte politice in SUA: Ronald King preda la San Diego State University, iar Paul Sum este profesor la University of North Dakota. Profesorul Sum este actualmente presedintele Societatii de Studii Romanesti a Asociatiei Americane de Stiinte Politice. Intre autori, figureaza cunoscuti politologi precum Gabriel Badescu, Lavinia Stan, Henry Carey.

4. Este cat se poate de normal pentru Rowman & Littlefield sa publice aceasta carte despre Romania in perioada 2005-2009, ca parte a programului lor legat de studierea societatilor est europene si a tranzitiilor democratice. Tot ei au publicat in 2010 volumul editat de profesorii Costica Bradatan si Serguei Oushakine intitulat “In the Shadow of Marx”, la care am contribuit si eu, alaturi de alti universitari, inclusiv prof. Aurelian Craiutu.

5. Textul meu  (una dintre cele 17 contributii) este o explorare a dilemelor decomunizarii din Romania in perspectiva comparativa, accentuind semnificatia Comisiei Prezidentiale si a condamnarii dictaturii comuniste. Este baza cartii pe care o scriu in prezent pentru o cunoscuta editura academica americana cu titlul “Democracy and Memory”.

6. Pretul cartii este absolut normal pentru un volum academic hardcover. In genere asemenea lucrari sunt cumparate de biblioteci, mult mai rar de persoane private. In practica curenta, odata epuizat tirajul editiei hard, se poate considera editia paperback, cu un pret mai accesibil.

Sper ca aceste precizari lamuresc situatia. Din pacate, in Romania, in loc sa se salute asemenea eforturi academice oneste, multi se grabesc sa le atace si sa le nege aprioric. Regret nespus ca un volum meritoriu, care ar trebui examinat cu acuratete, este supus acestui tip de denigrari de catre oameni care nici macar nu l-au deschis.

http://www.contributors.ro/cultura/impotriva-dezinformarii-clarificari-despre-un-volum-despre-romania-aparut-in-sua/?cfcc

 


Despre prietenie, adevar, minciuna si infamie

27/07/2011

Exista momente cand valurile de minciuni proferate ad nauseam despre prietenii tai si despre tine ajung sa te lase indiferent. Cand enormitatile rostite insolent nu te mai afecteaza, fie si numai pentru ca este limpede care sunt resorturile sordide ale acestor atat de repetitive, de ignobile atacuri. Ceea ce nu inseamna ca trebuie ignorate si ca nu este necesara o punere a lor sub microscopul analizei lucide. Este ceea ce face Mircea Mihaies in articolul pe care il public mai jos, cu permisiunea sa. Textul a aparut in numarul pe luna iulie 2011 al revistei timisorene “Orizont”. Am fost la Timisoara, la Mircea si Ilona, impreuna cu sotia si fiul meu, de 4 iulie (ziua mea de nastere, ziua tarii in care sunt fericit ca traiesc). Am lansat impreuna cartea “O tranzitie mai lunga decat veacul” si volumul “Despre comunism. Destinul unei religii politice”. Cu acel prilej, la libraria “Joc secund” am spus ca Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Este convingerea mea ferma, nascuta din admiratie si solidaritate cu orasul-erou. (VT)

           Lecţia de exorcism

               de  Mircea Mihăieş

             Vladimir Tismăneanu, DESPRE COMUNISM. Destinul unei religii politice.Editura Humanitas, 2011, 295 p.

Pentru a-l defini pe Vladimir Tismăneanu e suficientă o singură întrebare: cum ar arăta şi care ar fi nivelul studiilor politice din România, fără influenţa lui decisivă? Când a revenit în ţară, pentru câteva zile, la începutul lui 1990, era în plină afirmare: cărţile i se tipăreau la marile edituri academice americane şi britanice, începuse activitatea universitară la una din prestigioasele instituţii din  Statele Unite, era o vedetă a congreselor internaţionale, îl cunoşteau şi îi cunoştea pe toţi oamenii importanţi ai domeniului. Ce te frapa din prima clipă era plăcerea de a aduna persoane despre care ştia că se aseamănă, de a-i pune în valoare pe cei merituoşi — fie că-i erau amici sau inamici — şi de a-i conecta la dezbaterile de mare ţinută din lumea academică anglo-saxonă.

          Nu cred că există vreun intelectual cu nume din România acestui moment (politolog sau eseist) care să nu fi beneficiat măcar de o recomandare scrisă din partea lui Vladimir Tismăneanu. Sute de intelectuali români, în formare sau deja formaţi, s-au folosit de prestigiul lui pentru a face rost de burse, a participa la conferinţe sau pentru a li se publica în străinătate cărţi. A iniţiat, în Statele Unite şi în România, publicaţii de specialitate, a înfiinţat  instituţii şi a organizat conferinţe şi simpozioane de înalt nivel ştiinţific. Un astfel de personaj, într-o lume normală, ar fi hrănit, după modelul grecesc, în pritaneu. În schimb, în ţara de origine i se aplică un tratament de exterminare: în timp ce în mediile intelectuale internaţionale e primit ca o vedetă, în România e ţinta denigrărilor, atacurilor şi injuriilor cvasi-unanime. Iar cei care-l înjură mai abitir sunt, fireşte, cei care au profitat, într-un fel sau altul, de ajutorul său.

          Într-un calendar al infamiilor din perioada postcomunismului românesc, anul 2006 reprezintă un reper. Nu că Tismăneanu n-ar fi fost calomniat, batjocorit, ameninţat cu moartea şi până atunci. Dar în intervalul începând cu 1990 şi până în acel moment inamicii erau previzibili: foştii activişti, securiştii, complicii nomenklaturii, naţionaliştii şi turnătorii au identificat în Vladimir Tismăneanu un duşman ireductibil şi l-au atacat cu frenezie. Perdanţi ai istoriei, îşi imaginau că adevărurile spuse şi scrise de el pot fi anihilate prin potopuri de sudălmi şi avertismente că va fi exterminat fizic. Treptat,  şi-au redus zelul denigrator, oarecum resemnaţi că au pierdut partida. Numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a relansat, însă, cu o furie inimaginabilă, aversiunea împotriva unui intelectual strălucit care avea o singură vină: că se încăpăţâna să spună, cu orice risc,  adevărul.

          Fenomenul depăşeşte graniţele politicului, sociologicului şi psihologicului, pătrunzând adânc în psihiatrie. Încurajaţi de ura viscerală arătată de personaje care până atunci jucaseră (e drept, cu moderaţie) partitura anti-comunistă, zona nefrecventabilă, de tip „România Mare”, a dezlănţuit o campanie care n-a încetat nici în clipa de faţă. Frustraţi, individioşi, resentimentari, mulţi dintre cei cărora îi datorează lui Vladimir Tismăneanu nu doar bruma de prestigiu, ci şi carierele profesionale, s-au înscris într-un război al denigrării fără precedent. Ce nu-i pot ierta ei lui Vladimir Tismăneanu e neobositul angajament democratic, liberal şi anticomunist. Obişnuiţi să navigheze în apele tulburi ale unei tranziţii în care diferenţele dintre dreapta şi stânga sunt estompate de participarea la aceleaşi coterii şi aranjamente ce se interferează primejdios cu sfera politicului, ei văd în Tismăneanu un pericol ireductibil. Ceea ce el chiar este pentru  duşmanii societăţii deschise şi pentru inamicii modernizării.

          Departe de a se domoli cu trecerea vremii, atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu sunt parte dintr-un proces de asasinare ritualică în care vei descoperi, şocat, indivizi pe care nu părea să-i unească nimic. Iată că-i uneşte ranchiuna împotriva unui intelectual de clasă şi a ideilor susţinute cu fervoare de acesta. De la perdanţii vechii nomenklaturi, la profitorii nomenklaturii post-comuniste, de la naţionalişti şi anti-semiţi la jurnaliştii cu pretenţii de guru infailibili, de la rivali închipuiţi, cu pseudo-contribuţii eseistico-urechiste la dezbaterile ideologice ale vremii, la plagiatori impenitenţi şi nulităţi cu ifose, o întreagă pleiadă a resentimentului au găsit în Vladimir Tismănenanu ţinta unificatoare.

          E, într-adevăr, uluitor să-i vezi de aceeaşi parte a baricadei pe-un naţionalist primitiv precum Vadim Tudor, o intelectuală cu pretenţii de aristocraţie intelectuală, dar cu operă ştiinţifică precară, precum Zoe Petre, pe realizatori de televiziune precum Stelian Tănase, politruci rataţi de genul Emil Constantinescu, dar şi o nouă generaţie de indivizi ieşiţi din incubatoarele comunismului de după căderea lui Ceauşescu. Nu lipsesc, din nefericire, şi unii prieteni cărora Vladimir Tismăneanu le-a făcut numai bine. Având fiere în loc de creier şi invidie în loc de raţiune, ei alcătuiesc o conjuraţie în care intră, la grămadă, şi liderii politici, mai vechi şi mai noi, care mărşăluiesc sub steagul roşu al neo-comunsimului, de la Ion Iliescu la Victor Ponta şi la neofitul Crin Antonescu, precum şi armata anonimă şi veninoasă a bloggerilor şi „comentatorilor” specializaţi în uciderea în efigie a personajelor publice neconvenabile.

          Cine mai e, în acest tablou sinistru, alături de Vladimir Tismăneanu? Pe lângă un mic grup de prieteni (de la H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Ioan T. Morar, Valeriu Stoica, la tinerii cercetători Cristian Vasile, Mihail Neamţu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Bogdan Cristian Iacob, care i-au fost alături în furtunoşii ani pe care ne-a fost dat să-i străbatem), de partea lui se află un aliat invincibil: adevărul. De aici provine, din patosul adevărului şi din dorinţa fierbinte de a rosti frazele necesare, fascinaţia pe care o exercită — sunt convins: chiar şi asupra adversarilor —  Vladimir Tismăneanu. Cărţile sale, de la Mizeria utopiei la Stalinism pentru eternitate şi, cu siguranţă, volumul care va apărea în 2012 la University of California Press, Diavolul în istorie, sunt scrise în numele valorilor supreme, adevărul şi libertatea, în care prea mulţi dintre cei care-l duşmănesc pe Tismăneanu văd primejduirea planurilor care-i animă, de la îmbogăţire la sete de putere, şi de la ascunderea crimelor trecutului la incapacitatea de a accepta că România nu e blestemată să fie la nesfârşit o ţară a abuzurilor, minciunii şi înapoierii.

          La împlinirea unei vârste solare, Vladimir Tismăneanu nu putea să le dea inimicilor o replică mai potrivită (şi imparabilă) decât volumul de eseuri Despre comunism. Destinul unei religii politice. El vine în seria de studii dedicate, începând cu anii ’80, comunismului românesc şi internaţional, perceput de autor ca una din cele două mari maladii spirituale ale veacului trecut. Mai radical ca în demersurile anterioare — analitice, sintetice ori informative —, textele adunate sub un titlu comun sunt, pur şi simplu, documente care denunţă o deviaţie malignă a spiritului uman. Într-un anumit sens, ele ar putea constitui anexe la scrierea-reper, Stalinism pentru eternitate, dar, pe de altă parte, de pe un versant mai abrupt, ne fac martorii unei deconstrucţii implacabile:

          „Comunismul a fost o formă de resentiment. A fost un fundamentalism politic modern, un angajament într-un proiect politic absolut. [...] Totalitarismul comunist ca organizare socială, politică, culturală, economică este caracterizat prin trei elemente. În primul rând, prin refuzul memoriei. Aversiunea, ostilitatea faţă de memorie îl face mnemofob. El acţionează, prin toate instituţiile sale, pentru distrugerea memoriei. În al doilea rând, este o organizare care urmăreşte şi distrugerea valorilor, şi în acest sens e şi axiofob. Şi, nu în ultimul rând, el detestă spiritul, deci este o organizare de tip noofobic.” Aceste însuşiri incontestabile, care dovedesc esenţa demoniacă a comunismului, continuă să aibă o incredibilă trecere în mediile universitare şi în rândul unor tineri intelectuali în mintea cărora teribilismul ideologic şi cinismul fac ravagii.

Despre comunism e construită în aşa fel încât să fie şi o simptomatologie, şi o anatomie. Perspectiva teoretică, admirabil ilustrată în capitole precum „Despre comunism: o religie seculară”, „Ce a fost şi încă este comunismul”, „Stalinismul în Europa de Est”, „Ce a fost comunismul naţional?”, „Sfârşitul leninismului şi viitorul valorilor liberale”, reprezintă forme de atac asupra marii iluzii care a smintit, vreme de atâtea decenii, minţi inteligente, seduse se minciuna egalitarismului, a libertăţii neţărmurite şi a fraternităţii impuse cu forţa armelor.

          În celelalte două segmente ale cărţii, Agonii şi  Repere, Vladimir Tismăneanu ilustrează, într-o modalitate cvasi-romanescă, o sumă de cazuri întru totul grăitoare pentru decăderea fiinţei umane atunci când s-a lăsat impregnată de demonismul bolşevic, sau, dimpotrivă, cazuri de eroism ale unor intelectuali care-au reuşit să se salveze din ghearele „religiei seculare.” Un caz straniu, uimitor şi repulsiv în acelaşi timp, îl reprezintă cel al lui Mirel Costea, membru al înaltei nomenklaturi comuniste care a fost împins, dintr-un amestec de bravură şi laşitate, la sinucidere. Într-o naraţiune care l-ar fi făcut gelos şi pe Danilo Kiš, autorul ne invită într-o călătorie prin bolgiile unui univers detracat, dominat de suspiciune, ură, gelozie, vendetă şi crimă.

          Mirel Costea (pe numele lui real Natan Zeider) era cumnatul unui personaj cu multă influenţă în stratosferele comunismului românesc, Emil Calmanovici. Pion devotat al primei perioade staliniste, Calmanovici înţelege treptat natura demonică a bolşevismului şi încearcă să se elibereze de ea. Ajunge la greva foamei şi moare, în martie 1956, considerând c-a fost trimis la închisoare pe nedrept. Mirel Costea deţinea o funcţie de importanţă covârşitoare. Era şeful Sectorului de Verificare a Cadrelor, organism direct subordonat CC al partidului. Apropiat al lui Emil Bodnăraş, mulţi îl considerau un „idealist excepţional de amiabil”, un „copil favorit al  comuniştilor din clandestinitate”. Cu toată influenţa şi simpatia de care se bucura, Costea ştia ce soartă îl aşteaptă. Prin urmare, el a decis, cu sânge rece, să se sinucidă înainte de a fi arestat.

          Relatarea de mai sus poate fi citită şi ca dramoleta unui personaj subjugat de forţa de seducţie a Infernului. Costea a fost unul din nenumăraţii „demoni meschini” născuţi din somnul raţiunii, incapabil să aducă la acelaşi numitor „adevărul subiectiv” (convingerile proprii) şi „adevărul obiectiv” (ideologia partidului). În realitate, cazul Costea arată cât de adânc pătrunsese morbul fanatismului şi ce forţă distructivă exista în ideologia comunistă. N-a fost suficient că Mirel Costea s-a sinucis. El a lăsat şi două scrisori, una către adjunctul său, alta adresată propriilor fiice. Nu poţi, citindu-le, să-ţi reprimi un sentiment de spaimă şi dezgust în faţa celui care scrie, chiar înainte de a-şi trage un glonţ în cap, aceste cuvinte năucitoare:

 „Un comunist trebuie să aibă încredere în partid şi trebuie să fie cel mai fericit om din lume când simte că şi partidul are încredere în el. Am fost fericit, m-am bucurat de încrederea Partidului, şi spun că am meritat-o, n-am înşelat Partidul. Din 1939 n-am trăit altă viaţă decât pentru Partid. Când mi s-a părut odată că soţia mea se teme că activitatea mea poate duce la arestarea mea, am vorbit cu ea frumos şi i-am arătat ce e Partidul. A început şi ea să activeze cu trup şi suflet. Până la 23 August 1944 n-am făcut un copil, tot cu gândul la Partid, să nu am greutăţi în muncă.” Iar „mărturisirea” sa, mărturisirea unui demon, se încheie astfel: „Ultimul meu gând către tov. Stalin, către CC al PMR, către tov. Gheorghiu-Dej.”

Cartea lui Vladimir Tismăneanu este mai mult decât un manual despre ororile  comunismului: ea este un tratat despre felul în care Răul intră, străbate şi domină lumea, nu prin diavoli supranaturali, ci prin diavoli în carne şi oase.

http://www.revistaorizont.ro/


Paradoxuri, dileme, impliniri: O carte despre Romania in timpul lui Traian Basescu

26/07/2011

M-am bucurat sa gasesc, revenind acasa, la Washington, volumul aparut in luna iulie 2011 la Lexington Books (parte din grupul editorial Rowman & Littlefield), intitulat “Romania under Basescu”. Editata de profesorii Ronald F. King si Paul Sum, lucrarea se constituie intr-o radiografie non-partizana a aspiratiilor, realizarilor si frustrarilor din prima presedintie Basescu. Studiul introductiv, semnat de cei doi editori, exploreaza conceptul de “triage democratization”, o contributie la intelegerea mecanismelor adeseori reactive ale actelor decizionale din acesti ani: “a process in which officials react under pressure to the latest emergency or crisis, and reform is conducted in partial and piece-meal fashion shifting rapidly from one issue to another”.

Chestiunea este asadar cum pot fi racordate avansurile incontestabile pe linia consolidarii democratice cu nedorinta ori neputinta clasei politice de a rupe in chip radical cu trecutul. In ce ma priveste, am fost  si raman convins ca suspendarea din 2007 in urma a ceea ce-am numit, impreuna cu Dragos-Paul Aligica, un puci parlamentar,  intensitatea campaniilor de presa demolatoare si calomniatoare, nu pot fi explicate fara a intelege reactiile anti-Basescu generate de condamnarea dictaturii comuniste si de schimbarile petrecute in regimul arhivelor si al predarii dosarelor fostei Securitati catre CNSAS. Nu spun ca a fost singura cauza, dar a fost una decisiva. Contributiile din volum lumineaza variile fatete ale procesului democratic in plan economic, social, politic, cultural, al naturii partidelor politice si al drepturilor omului.

Pentru cei care afirma ca n-as prezenta in scrierile mele occidentale tematica si concluziile Raportului Final, semnalez faptul ca primul capitol din volum, scris de mine, se intituleaza “Democracy and the Communist Past in Romania” si este centrat exact pe subiectul Comisiei Prezidentiale si al analizei dictaturii comuniste efectuata in Raport. In ansamblu, avem de-a face cu o lucrare indispensabila intelegerii a ceea ce s-a cristalizat ca un proiect politic care urmareste modernizarea institutionala, consolidarea statului de drept, reducerea coruptiei si de-comunizarea. Autorii examineaza critic tendintele din viata politica romaneasca, adopatand o pozitie de “optimism prudent”,  cum remarca profesorul Tom Gallagher in cuvintele de sustinere de pe coperta a patra.

Traian Basescu was elected president of Romania in December 2004 on a platform promising political reform and economic revitalization. To many, Basescu’s election signaled the final defeat of the communist-successor political party and the end of the difficult transition period from authoritarianism to full democratization. Romania under Basescu: Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term, edited by Ronald F. King and Paul E. Sum, examines the complex and contradictory mixture of societal reactions during this period. It was a time in which Romania finally joined the European Union and was included fully among the European family of nations, yet it was also a period remarkable for bitter political controversy and limited reform success.

Romania under Basescu is comprised of seventeen contributions from scholars in Europe and North America, examining the Basescu period from a variety of theoretical and empirical perspectives. Of particular importance is the contribution by Vladimir Tismaneanu, named by President Basescu to chair the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship, which addresses the importance of memory and truth-telling as a means of mastering the past and advancing to the future. Ronald F. King and Paul E. Sum, in their introduction, develop the concept of “Triage Democratization” to help explain the inconsistent and uneven pace of Romanian democratization.

With separate sections addressing issues of governance, civil society, and public policy, Romania under Basescu highlights a central paradox of post-communist Romanian development: having one foot stretching toward the future and the other rooted firmly in the past.

List of Contributors
Lucian-Liviu Albu; Gabriel Badescu; Toma Burean; Henry F. Carey; Radu Dudau; Florin N. Fesnic; Carmen Greab; Raluca I. Iorgulescu, Ronald F. King; Cosmin Gabriel Marian; Marius Matichescu; Martin Mendelski; Raluca Viman Miller; John M. Polimeni; Oleh Protsyk; Bogdan Radu; Paul E. Sum; Lavinia Stan; Jonathan Stillo; Vladimir Tismaneanu; Lucian Turcescu; Patricia T. Young

About the Author(s)
Ronald F. King is professor of political science at San Diego State University.

Paul E. Sum is associate professor of political science and public administration at the University of North Dakota.

http://www.rowmanlittlefield.com/Catalog/SingleBook.shtml?command=Search&db=^DB/CATALOG.db&eqSKUdata=0739148567&thepassedurl=[thepassedurl]

PS Inteleg ca textul de mai sus a fost preluat pe Newsin si in alte parti cu mentiunea ca editura Rowman & Littlefield este situata in statul Maryland, deci in statul la a carei principala universitate predau stiinte politice. Precizez ca este vorba de o carte academica, aparuta pe baza de peer-reviews, in cadrul diviziei Lexington Books, unde au aparut si apar numeroase lucrari de sociologie, politologie, antropologie si istorie. Intre acestea, amintesc volumul “In Marx’s Shadow: Knowledge, Power, and Intellectuals in Eastern Europe and Russia”, publicat in 2010, evident trecut prin sistemul de peer-review, coordonat de Costica Bradatan si Serguei Alex. Oushakine, care include contributii semnate de editori si de alti autori precum Aurelian Craiutu, Letitia Guran, Mikhail Epstein, Natasha Kovacevic, Maria Todorova si subsemnatul. Contributia mea la volumul coordonat de Ronald King si Paul Sum este o dezvoltare a unui text aparut initial in “The Annals of the American Academy of Political Science” si constituie embrionul unui capitol din cartea mea “Democracy and Memory” la care lucrez pentru Cambridge University Press.


Cartea mea de debut: “Noua Stanga si Scoala dela Frankfurt”

25/07/2011

Cristian Patrasconiu mi-a lansat saptamana trecuta o ademenitoare si dificila invitatie. Mi-a propusa ca in cateva fraze sa comentez, intr-o perspectiva de autobiografie intelectuala, principalele mele lucrari. Desi extrem de obosit, am acceptat aceasta provocare amicala si am facut impreuna filmarea din care voi relua aici varii secvente postate de el pe blogul sau. Prima “pastila” este despre volumul “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”, o dezvoltare a tezei mele de licenta in sociologie sustinuta in iunie 1974. Aparuta la Editura Politica in primavara anului 1976, cartea a fost descrisa de Andrei Marga, pe atunci lector la Universitatea din Cluj, in recenzia aparuta in “Amfiteatru” drept o “micro-sinteza despre Scoala de la Frankfurt”, o constelatie intelectuala extrem de influenta in acei ani, indeosebi prin impactul exercitat asupra noilor miscari radicale de stanga, diferite de stanga oficiala a partidelor de tip leninist, dar si de miscarile institutionalizate ale socialismului democratic. In vara acelui an avea loc Congresul Educatiei Politice si al Culturii Socialiste, se accentua noua glaciatiune ideologica. A scrie despre radicalismul de stanga fara a recurge la agresiuni terminologice, fara retroactive procese de intentiii, a relua o traditie brutal intrerupta prin diktatul Cominternului, odata cu condamnarea cartilor lui Georg Lukacs (“Istorie si constiinta de clasa”) si Karl Korsch (“Marxism si filosofie”) in 1923 de catre Grigori Zinoviev, era departe de a fi o proba de conformism. Cartea tanarului Lukacs o citisem de cateva ori. Era, vorba lui Kostas Axelos, prefatatorul editiei de la Editions de Minuit aparuta in anii 60, “le livre maudit du marxisme”. Faceam parte fara sa stiu din acea comunitate de intelectuali care descoperisera in textele mesianice ale celui care fusese candva favoritul lui Max Weber un alfabet misterios, o gramatica accesibila in fond doar unor initiati in enigmele posteritatii lui Hegel si a lui Marx. Peste ani, Horia Patapievici imi povestea despre propria fascinatie de tinerete pentru scrierile gnostic-revolutionare ale lui Lukacs. In cazul sau, drumul spre tanarul Lukacs a fost deschis de lecturile din Lucien Goldmann. Goldmann fusese coleg de liceu la Botosani cu mama mea si cu sora ei, Cristina Luca…

Volumul din 1976 a fost de fapt embrionul tezei mele de doctorat sustinuta in 1980 cu titlul “Revolutie si Ratiune Critica: Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan”. Citam acolo din cartile Hannei Arendt, inclusiv din eseurile despre violenta. Nu stiu sa fi fost multe alte carti in epoca in Romania in care sa-si fi gasit loc aceste trimiteri. Poate volumul lui Gyorgy Bretter, filosoful din Cluj mort atat de timpuriu, intitulat “Crez si istorie”, aparut la Kriterion cu prefata lui N. Tertulian. Am vorbit recent despre acea carte cu totul iesita din tiparele vremii, cu totul altfel ca atitudine si stil, cu Zoltan Bretter, fiul filosofului, actualmente directorul Institutului Cultural Maghiar din Bucuresti.  Gratie eseului lui Bretter din acel volum, am aflat despre Sinko Ervin si “povestea mirabilei iluzii”. Gyorgy Bretter a ajuns la Budapesta, a apucat sa se vada cu ultimul Lukacs, sa scrie eseuri remarcabile, dar Securitatea era pe urmele sale. Neo-marxismul ii deranja puternic pe potentatii de la Bucuresti. Teza mea de doctorat urma sa apara (totusi) in colectia “Idei contemporane”, insa lucrul nu s-a mai intamplat din cauza ramanerii mele in Occident in toamna anului 1981. Fragmente au aparut in “Revista de filosofie” intre 1977 si 1981, inclusiv capitolele despre tanarul Lukacs, despre Korsch, despre Gramsci si despre dialectica negativitatii in gandirea Scolii de la Frankfurt. Scriam atunci ca “negativitatea utopica nu poate impiedica ascensiunea utopiei negative”. O formulare criptica, dar nu mai putin sincera si, vai, atat de actuala. Prin utopie negativa intelegeam, fireste, totalitarismele de orice culoare. Incepeam astfel un traiect care avea sa ma conduca inspre liberalismul clasic si catre ceea ce se numeste liberalismul conservator anticomunist si antifascist.

Cum observ ca prolifereaza pe web unele citate distorsionate din cartea mea de debut, menite sa ma prezinte drept un fel de sacerdot al dogmelor de partid, mi se pare util sa reamintesc ca analiza onesta a marxismului occidental nu era nici pe departe un exercitiu teoretic incurajat de ideologii oficiali. Ba chiar dimpotriva. Propagandistii de partid ce se auto-defineau drept filosofi considerau, nu fara motiv, Scoala dela Frankfurt drept un “marxism alternativ”, iar acest lucru era aprioric suspect. Sigur, scepticismul utopic al unui Marcuse era anti-capitalist, dar nu era mai putin anti-totalitar, macar la nivelul respingerii rationalitatii instrumentale si a barbariei concentrationare. Adorno si Horkheimer intrasera in conflict deschis cu miscarile neo-stangiste care glorificau si practicau violenta si anti-parlamentarismul. Habermas scrisese despre “fascismul de stanga”. Cu timpul aveam sa ma despart de neo-marxism, pe urmele lui Leszek Kolakowski, de la care am invatat cum sa ma feresc de cantecele de sirena ale diverselor utopii.

http://patrasconiu.ro/?p=10738


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers