Urmaresc, in masura in care am acces si timp, discutiile despre Muzeul National al Dictaturii Comuniste. Este, din multe puncte de vedere, o dezbatere serioasa si merita sa continue, fara inhibitii, cu buna credinta si respect pentru participanti. Am citit astfel o densa si incitanta interventie a d-lui Andrei Plesu aparuta in “Dilema Veche”. Este un text intr-adevar thought-provoking, un indemn de a ne sustrage partizanatelor si subiectivismelor din capul locului perdante. Il asigur ca sunt cat se poate de deschis dialogului, ca apreciez activitatea expertilor, ca pun mare pret, alaturi de colegii mei, pe sugestiile venite din partea muzeologilor, istoricilor, sociologilor, antropologilor etc Dealtfel, dl Plesu a prezidat juriul concursului organizat de IICCMER privind reconstruirea inchisorii de la Ramnicu-Sarat (inchisoarea tacerii) si transformarea sa in loc de memorie. Colaboram, in acest sens, cu Ordinul Arhitectilor din Romania, cu Fundatia “Corneliu Coposu” si cu Fundatia “Ioan Barbus”.
http://www.crimelecomunismului.ro/
Am citit cu mare interes, de asemenea, un text de dl Horatiu Pepine transmis in luna iulie la Deutsche Welle.
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,15247865,00.html
Precizez ca este vorba de Hala Filaret, ca posibila locatie a Muzeului, deci nu de Gara Filaret. Oricum, detaliile logistice abia urmeaza sa fie explorate, cat priveste fondurile, este prea devreme sa ne aventuram in pronosticuri si judecati peremptorii. Ii asigur pe cei preocupati de “costurile anticomunismului” ca “nu conduc activitatile anticomuniste din vila lui Ceausescu”, ca locuiesc la Washington (unii mi-au fost candva oaspeti), ca nu intentionez sa ma mut la Bucuresti in “locuinta de serviciu” ori altfel, ca sunt in continuare profesor la Universitatea Maryland, ca nu am salariu in Romania, ca nu doresc sa monopolizez nimic nici prin mega, nici prin mini-comisii. Am spus-o si o repet, am o imensa pretuire pentru Memorialul de la Sighet, pentru Memorialul Revolutiei de la Timisoara, dar nu vad de ce n-ar exista cel putin un muzeu al dictaturii comuniste in Bucuresti. Nu este vorba aici de un zero sum game, ci de punerea in practica a unei propuneri din Raportul Final asumata de toti membrii Comisiei Prezidentiale si sustinuta de seful statului. Cat priveste ideea unui muzeu al vietii cotidiene in comunism, din nou, este oricand loc si pentru o asemenea perspectiva.
Muzeul Dictaturii este insa despre dictatura, despre scopurile, metodele si consecintele sale, despre ideologie, propaganda, distrugerea statului de drept, teroare, univers concentrationar, despre persecutarea gandirii libere, despre experientele represive suferite de minoritatile nationale, despre mecanismele de supraveghere, inregimentare si subjugare a individului, despre prigoana anti-religioasa si impunerea ateismului ca ideologie oficiala, despre rezistenta impotriva tiraniei, desapre eliticid, despre disidenta, despre revoltele muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov, despre controlul asupra mintilor si trupurilor umane, despre foamete, cozi si penurie, despre coruptie si mecanismele de cooptare,despre utilizarea psihiatiriei in scopuri politice, despre tortura si tortionari, despre rolul si lupta exilului democratic pentru o Romanie libera si suverana.
Ar fi de notat ca ideea de muzeu national tine de relatia posibila cu Ministerul Culturii , ca si alte muzee poarta aceasta denumire (MNTR), ca IPN in Polonia se numeste Institutul Memoriei Nationale (infiintat prin lege votata de Parlament in decembrie 1998, IPN si-a inceput activitatea in anul 2000) , ca termenii”natiune” si “national” nu au aprioric conotatii nationaliste etc. Despre transformarea in muzeu a Fortului 13 de la Jilava nu pot spune decat ca este o idee nobila, ca in 2010 am vizitat locul, extrem de rascolitor, impreuna cu domnii Ioan Stanomir, Dorin Dobrincu, Adrian Cioflanca, Bogdan Iacob, dar ca este vorba, din cate inteleg, de costuri masive si de chestiuni tehnice care, sincer sa fiu, ma depasesc. Ca parere personala, nu vad niciun fel de incompatibilitate intre un muzeu langa Parcul Carol, deci in inima Bucurestiului, si unul la Jilava. Dupa cum nu vad de ce nu am porni si un muzeu virtual, spre a nu mai bate pasul pe loc.
In plus, cum unii vorbesc despre “noaptea cutitelor lungi” la IICCMER pe care as fi pus-o la cale in anul 2010, merita mentionat ca staff-ul IICCMER si-a continuat si dezvoltat proiectele, ca le vom continua si in perioada urmatoare alaturi de numeroase noi initiative, inclusiv pe linia colaborarii cu Hoover Institution in chestiunile legate de arhivele “Europei Libere”. Nu stiu care va fi viitorul Institutului Revolutiei diriguit de dl Ion Iliescu si oricum nu sunt eu cel care are un cuvant decizional de spus in atari chestiuni. Stiu insa precis ca la IICCMER se face cercetare serioasa si ca proiectele la care se lucreaza sunt de cea mai buna calitate intelectuala, pe teme de maxima importanta istorica si etica. Lucrul acesta a fost remarcat admirativ de catre membrii Consiliului Stiintific aflati la Bucuresti la sfarsitul lunii iunie.
Revenind la articolul lui Horatiu Pepine, ma intreb si eu care este viitorul “Mauzoleului” din Parcul Carol. Cine a vazut filmul lui Andrei Ujica”Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” isi aminteste, sunt convins, procesiunea funebra a inmormantarii lui Gheorghiu-Dej, coregrafia inspirata de funeraliile lui Kennedy, cu Lica Gheorghiu si copiii ei imitand-o pe Jacqueline Kennedy. Maurer, Ceausescu, Chivu Stoica, Apostol, Draghici, Borila, Mikoian, Ciu En-lai, Jivkov, o mare de oameni se indreptau catre acest punct presupus sacru al istoriei comunismului romanesc. Cine sa fi fost regizorul din umbra al ceremoniei? Mauzoleul a fost construit tocmai ca simbol al imortalitatii “eroilor” comunisti, asemeni mauzoleului din Piata Rosie ori celui al lui Gheorghi Dimitrov de la Sofia. Hotararea CC al PMR vorbea, in martie 1965, despre “eternizarea memoriei tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej”. Amintirea sa trebuia sa ramana “vesnic vie in inimile partidului, ale clasei muncitoare, ale intregului popor”.
In luna noiembrie 2011 se vor implini 100 de ani de la nasterea lui Gheorghiu-Dej, despotul stalinist al Romaniei, personaj direct responsabil de exterminarea a mii si mii de oameni nevinovati. Infiintarea Securitatii, distrugerea elitelor politice si intelectuale, impunerea unui totalitarism de o ferocitate extrema, mai cu seama in perioada stalinismului dezlantuit, industrializarea fortata, colectivizarea prin constrangere si violenta, agresiunea impotriva valorilor culturale romanesti si ale minoritatilor nationale, toate acestea sunt direct legate de Gheorghiu-Dej si acolitii sai (mai intai grupul Pauker-Luca-Georgescu, apoi, dupa 1952, nucleul “baronilor”). Am examinat pe larg aceste teme in cartea mea “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”.
http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej
Iesirea din ambiguitate si precizarea statutului exact al acestui monument, eliminarea regretabilelor asocieri intre “eroii comunisti” (Dej, Ana Pauker, Chisinevschi, Borila, Luca etc) si Eroul Necunoscut, mi se par exigente ce tin de normalitatea democratica.
