Pe 1 septembrie 2011 Nicu Ceausescu, cel care a fost format, instruit, “indrumat” si programat ca succesor al lui Nicolae Ceausescu, ar fi implinit 60 de ani. Adulat in timpul vietii de apologetii dictaturii, de la Adrian Paunescu si Nicolae Dragos la Eugen Florescu si Cornel Pacoste, de la Ion Traian Stefanescu si Stefan Andrei la Tudor Postelnicu si Constantin Bostina, Nicu Ceausescu a simbolizat, in cariera sa, degenerarea fatala a socialismului din Romania, metamorfozarea sa in directia satrapiei orientale de tip nord coreean. Se putea prevedea acest lucru? Cine a fost de fapt Nicu Ceausescu? Cum de s-a ajuns la desemnarea sa drept urmas al celui aclamat drept „erou intre eroii neamului”? Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune?
Cand l-am intervievat pe Stefan Andrei in 1993 pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, l-am intrebat: „In 1989, in plin val de schimbari revolutionare in Europa de Est, pe cine mizati in cazul inlaturarii lui Ceausescu printr-o lovitura de palat, deci nu prin revolutie populara?” Raspunsul a fost prompt si ne-echivoc: „Pe Nicu” Am ramas consternat, ma intrebam si inca ma intreb, oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat ca optiunea ar fi fost intre detestata, terifianta Elena, pe de o parte, si Nicu pe de alta. Asa vedeau ei lucrurile, mamelucii si valetii din Comitetul Politic Executiv.
In legatura cu acest model care combina etnocentrismul radical cu un dogmatism ideologic extrem de virulent am dezvoltat conceptul de stalinism national care este astazi utilizat pentru interpretarea experientelor similare din Coreea de Nord si din alte state comuniste.
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0967067X07000475
Voi povesti aici, in acest serial, despre Nicu Ceausescu asa cum mi-l amintesc eu. Fiind politolog si istoric al comunismului, voi incerca sa descifrez semnificatiile politice si filosofice ale faptelor relatate. Lucrul mi se pare important si pentru a destrama tot felul de legende hagiografice diseminate de fostii prieteni ai lui Nicu din anii de mai tarziu. Dar si pentru a respinge demonologiile hazardate care il prezinta drept un fel de Dracula-Junior. Pana la prabusirea din decembrie 1989, Nicu Ceausescu a fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR si prim-secretar al Comitetului Judetean Sibiu al PCR, a fost deci unul dintre magnatii regimului, responsabil, asemeni celorlalti activisti de la varf, pentru perpetuarea unei dictaturi ilegitime si criminale. Ca prim-secretar al CC al UTC si ministru al tineretului, a condus operatiunile de indoctrinare a tineretului, a patronat, in spiritul „pretioaselor indicatii” sinistrele „santiere ale tineretului”. Aceste fapte sunt incontestabile.
Nu pretind sub nicio forma ca amintirile mele sunt ultimul cuvant pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretari a ceea ce a fost lumea secreta a nomenklaturii, increngaturile si ramificatiile de relatii, adeseori de familie, care explica aliantele si rivalitatile dintre diversele clanuri ale puterii. Raspund astfel indemnului prietenei mele Lidia Bodea, directoarea editurii Humanitas, care de cativa ani imi sugereaza sa nu las atatea amintiri nepovestite. Am fost colegi de scoala, Nicu si cu mine, vreme de 12 ani, mai intai la Liceul „Doctor Petru Groza” (fosta „Scoala Medie Mixta cu limba de predare rusa”) de pe strada Arhitect Ion Mincu, actualul Colegiu National „Tudor Vianu”, apoi, incepand din septembrie 1963 si pana in iunie 1970, la Liceul nr. 24, actualul „Jean Monnet”. In 1964, Nicu era bun amic cu Lena, fiica cea mica a lui Leonte Rautu, cu alti copii din zona, de pilda Dinu si Sandu Vincze, copiii cuplului Janos Vincze-Constanta Craciun, dar si cu Vasile (Vasea) Borila. Relatiile cu Ghita Gheorghiu, fiul Licai, coleg de clasa cu noi, erau politicoase si distante. Familiile Ceausescu si Rautu au mers impreuna, in august 1964, cu masinile de protocol, la Paris, intr-o calatorie neoficiala. Ceausescu era membru al Biroului Politic, secretar al CC, seful Directiei Organizatorice a CC al PMR. Rautu era membru supleant al Biroului Politic si seful Directiei de Propaganda si Cultura, omul caruia Dej ii incredintase controlul absolut asupra culturii romanesti. In cadrul Biroului Politic, Ceausescu si Rautu raspundeau impreuna de relatiile cu tarile socialiste si cu partidele comuniste din alte state. Ambasador la Paris era doctorul Victor Dimitriu, fost ministru adjunct al sanatatii. Cel care le-a aratat Parisul a fost Tudor Vornicu, pe atunci corespondent Agerpres in capitala Frantei. Era perioada idilei romano-franceze, premierul Maurer fusese in vizita oficiala, se intalnise cu presedintele de Gaulle. Cred ca era prima calatorie pe o durata mai lunga a lui Ceausescu (dar si a lui Rautu) in Vest. Pana atunci fusese doar in scurte vizite oficiale, la congrese de partide comuniste. Impreuna cu partintii venisera Valentin, Zoia, Nicu, Anca si Lena (am o poza cu ei langa o masina, probabil Mercedesul familiei Ceausescu, la Paris).
Pentru cabalele de la varf din perioada luptei pentru mantaua lui Dej, recomand cartea regretatului politolog elvetian Pierre du Bois, aparuta la Humanitas in traducerea din franceza a Ioanei Ilie:
http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-la-putere-ancheta-asupra-unei-ascensiuni-politice
Cativa ani am fost colegi de clasa, ocazional am fost si colegi de banca. N-as putea spune ca am fost prieteni, dar amici am fost vreme de cativa ani. Ultima oara l-am vazut pe Nicu in 1979, cu doi ani inainte de a parasi Romania. Fuma fara oprire. Peste ani, cand am fost invitat de un fost coleg de facultate sa merg sa asist la procesul lui Nicu, am refuzat. In ultimii ani, am avut des prilejul sa vorbesc despre el atat in Romania, cat si in Statele Unite, cu tineri istorici si politologi. Precizez ca nu ma voi ocupa de viata personala a lui Nicu decat in masura in care aceasta a interferat cu situatii si dezvoltari politice semnificative. Nu am fost niciodata martor la vreo orgie a sa, nu am participat niciodata la „taberele de instructaj” de la Izvorul Muresului, nu am lucrat niciodata in aparatul UASCR ori al UTC. Ma intereseaza cum s-a constituit cariera sa politica, extrem de spectaculoasa mai cu seama dupa 1972, daca si in ce masura si-a construit o baza de sustinere in aparatul de partid, care au fost relatiile sale cu Nicolae si Elena Ceausescu. Pentru ca, trebuie spus, promovarea fulgeratoare a lui Nicu a fost indisociabila de aceea a mamei sale. Cele doua cariere se desfasurau aproape simultan, cladind fundamentul pentru ceea ce politologul Ken Jowitt a numit inspirat „the familialization of socialism”, iar unul dintre analistii “Europei Libere”, Rene de Flers, desemna drept “socialism in one family”. Am scris, la randul meu, despre dinasticizarea comunismului.
Pentru comentarii:
