Limbajul secret al destinului: In Memoriam Jorge Semprun

Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în “Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de “Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cartii eretice a tanarului Lukacs “Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în “Le grand voyage” si “L’écriture et la vie” (daruita de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea inainte de a se stinge din viata, la Haifa, in anul 2000). O biografie alui Semprun se intituleaza, cat se poate de nimerit, “L’ecriture de la vie”.  A fost fascinat, ca si Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului.  Pentru Semprun, memoria totalitarismului a fost o veritabila obsesie, leitmotivul reflectiilor sale despre Raul radical:

Les témoins de cette histoire sont en train de disparaître. Quand il n’y en aura plus, qui va continuer à transmettre la mémoire ? Certes, la mémoire historique, statistique, continuera à être transmise, mais la mémoire vivante, la conscience du vécu, aura disparu. Prenons un exemple assez repoussant : si l’on demande aux ex-déportés encore vivants quel est le souvenir le plus troublant qu’ils gardent des camps nazis, tous vous diront que c’est l’odeur des fours crématoires. Une odeur infecte de chair grillée qui était exactement la même que celle qui s’est répandue à New York sur le quartier des tours jumelles après les attentats du 11-Septembre. Comment l’historien ou le sociologue peuvent-ils rendre compte de cette expérience ? Seul le romancier peut ressusciter la mémoire vivante en s’appropriant ce vécu à travers une oeuvre de fiction. Je n’aime pas trop le mot Shoah, parce que je trouve que ce terme hébreu un peu ancien accentue le côté irrationnel de l’antisémitisme. Il est mieux que le mot “holocauste”, qui est indécent, car il signifie sacrifice volontaire. C’est celui qu’emploient les Américains. Le côté positif du film de Claude Lanzmann est d’avoir trouvé le nom devenu incontournable pour tous. Mais, de mon point de vue, il y a un mot bien plus simple qui dit ce qui est, et que l’on peut traduire dans toutes les langues : c’est “extermination”.

 http://www.lepoint.fr/culture/2010-02-25/interview-semprun-je-n-aime-pas-trop-le-mot-shoah/249/0/427647

As aminti ca in mai 2005, Semprun urma sa participe la conferinta “Open Wounds” despre comunism si fascism, organizata la Einstein Forum din Potsdam de catre Tony Judt si Susan Neiman. N-a mai ajuns, racise grav cu o luna mai devreme cand luase cuvantul la Buchenwald, la ceremonia aniversarii eliberarii lagarului. Mi-a parut extrem de rau, mai ales ca ma simteam destul de singur acolo. Fusese invitat, intre altii, Stephane Courtois, dar n-a venit in semn de dezaprobare a prezentei lui Markus (Mischa) Wolf, fostul sef de serviciului de informatii externe al RDG, omul implicat direct in marile afaceri de spionaj din anii Razboiului Rece, prototipul probabil al personajului Carla din “The Spy who Came In from the Cold” de John Le Carrre, care a vorbit, fara urma de cainta, fara urma de remuscare, surazand condescendent, cu figura sa de playboy fanat, despre
“nobletea idealurilor socialiste” tradate, n’est-ce pas, de Stalin, Ulbricht si Honecker . Mischa Wolf stia tot, dar refuza sa se desparta de himera ideologica. Crescuse la Moscova, fusese prieten cu fiul lui Louis Fischer, corespondentul american care, dupa ruptura cu  comunismul, ajunsese unul dintre autorii volumului colectiv “The God that Failed”, alaturi de Arthur Koestler, Andre Gide, Ignazio Silone si Richard Wright. Stia ce scrisese Margarete Buber-Neumann, fost nora a lui Martin Buber, prietena Milenei Jesenska,  despre lagarele staliniste si naziste, despre Kolyma si Ravensbruck. Imi pot imagina ce i-ar fi replicat Semprun. In chip ironic, Wolf ramanea atasat vestedei utopii marxiste, asemeni acele anticomuniste militante, Ruth Fischer (nascuta Elfiede Eisler), carei biografie o scrie acum istoricul german Mario Kessler. Fratii lui Ruth Fischer au fost comunisti fanatici: compozitorul Hans Eisler, prieten cu Brecht, a scris muzica imnului de stat al RDG, activistul Gerhard Eisler a fost implicat in spionajul sovietic in Statele Unite, a ajuns in Germania de Est unde a fost unul dintre propagandistii cei mai infocati. Cand se referea la ei, Ruth spunea: ex-fratii mei. Partenerul lui Ruth Fischer, Arkadi Maslow, asemeni ei un adversar declarat al lui Stalin, fusese ucis de agentii GPU in 1940, la Havana. Exact in anul cand Ramon Mercader l-a ucis cu o toporisca pe Lev Trotki, in vila ultra-baricadata si formidabil pazita in care acesta locuia la Coyoacan, in Mexico City. Era pe 20 august 1940,Trotki tocmai terminase sa-si hraneasca iepurii, la coltul strazii asteptau intr-o masina, pregatiti sa-l pe preia pe falsul Jacques Mornard, mama sa, Caridad Mercader si iubitul ei, organizatorul operatiunii “Mama” de lichidare a mega-rivalului lui Stalin, colonelul GPU Leonid Eitingon. Scenariul pregatit cu grija a esuat. Mercader a fost imobilizat de catre bodygiarzii din cladire, apoi arestat si condamnat la douazeci de ani de temnita in Mexic. Dupa eliberare a ajuns in Cuba, apoi la Praga, in fine, la Moscova. Pe 8 iunie 1961, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, l-a primit la Kremlin pe asasinul fondatorului Armatei Rosii si, in cadrul unei ceremonii secrete l-a decorat cu ordinul Lenin si i-a acordat titlul de “Erou al Uniunii Sovietice” pentru “curajul dovedit in indeplinirea unei mkisiuni speciale” .  Una din cartile mele favorite ramane romanul lui Semprun “La deuxieme mort de Ramon Mercader”…

Noroc ca erau prezenti la conferinta de la Postsdam, intre altii, Tony Judt, Jan Gross si Timothy Snyder, care au insistat asupra similitudinilor dintre totalitarismele veacului al douazecilea. Am si acum o fotografie cu Tim Snyder, Eric Hobsbawm si cu mine facuta intr-o seara intr-un restaurant din Potsdam: am vorbit mult acolo despre Razboiul Civil din Spania, despre Isaiah Berlin, despre Kolakowski, despre soarta marxismului in secolul  pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice. Zilele trecute am citit in “The New Republic” o recenzie a noii carti despre Marx si marxism de nonagenarul Hobsbaawm scrisa de distinsul filosof politic  John Gray.  Cartea a fost analizata in “Times Literary Supplement” de Charles King. Marele istoric al revoltelor din secolele al XVIII-lea si mai ales al XIX-lea se dovedeste in continuare nedoritor de a evalua efectele catastrofei sociale, economice, ecologice si morale comuniste pentru interpretarea “umanismului marxist”. Asemeni unui Isaac Deutscher, Hobsbawm a refuzat sa renuntela iluziile marxizante, parte a propriei formule intelectuale adoptata in urma cu decenii si conservata contre vents et marees. Itinerariul intelectual si politic al lui Jorge Semprun a fost cu totul diferit: a plecat dinstre stanga stalinizata si a ajuns la o emancipare totala de amagirile si miturile comuniste.

 

La Buchenwald, in anii detentiei, Semprun s-a împrietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinişti arestaţi şi condamnaţi la moarte în procesul Slansky din noiembrie 1952. În acel moment, Semprun era de-acum “Federico Sanchez”, membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic (centruyl real al puterii, aflat multa vrem e la Praga si la Bucuresti). A tăcut, a acceptat minciuna oficială pentru că dorea să rămână în sânul comunităţii staliniste. “Nu există salvare în afara Partidului”, această maximă a inspirat cele mai abjecte fanatisme. Într-un eseu memorialistic, apărut în 1981 în “Partisan Review”, Daniel Bell considera că traiectoria lui Semprun, de la orbire şi servitute, la clarviziune şi autonomie morală, este paradigmatică pentru dilemele intelectualului revoluţionar autentic într-un veac al atâtor abdicări ignobile şi compromisuri imorale. A scris pe larg despre aceste lucruri in tulburatoarea sa carte “Autobiografia lui Federico Sanchez”, una dintre cele mai rascolitoare marturii despre comunism ca religie seculara, ca mesianism politic , ori, in termenii lui Eric Voegelin, ca incercare de a imanentiza eschatonul. Tradusa in romaneste, “numai pentru uz intern”, in cadrul serviciului de documentare de la”Stefan Gheorghiu” cartea a circulat clandestin in anii 70 si 80, asemeni lucrarii lui Dominique Eudes despre Razboiul Civil din Grecia (“Les Kapetanios”), prefatata de neo-marxistul Nikos Poulantzas. Pentru Jorge Semprun, mistica Partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie era de fapt originea fanatismului de tip bolşevic. Ştia că nici Frank, nici camarazii acestuia de pe banca acuzaţilor din procesul Slansky nu au fost “agenţi ai Gestapoului”, dar a ales să tacă pentru a nu se autoexcomunica din “Biserica” numită partid comunist. Cum avea să scrie peste ani de zile: “Este aproape o platitudine faptul că secretele partidului sunt precum cadavrele oamenilor înecaţi în mare; pot să treacă ani până când să revină la suprafaţă; unele dintre ele nu vor mai ajunge niciodată la suprafaţă; vor rămâne pe veci ascunse în memoria liderilor noştri amnezici…”

Scriu aceste rânduri şi îmi amintesc de cuvintele unui alt mare apostat, romancierul Manes Sperber, atât de apropiat de Koestler, Aron şi Camus: “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”. Nimeni nu a surprins cu o mai intensă, tragică acuitate decât Semprun mizeria etică a birocraţiei comuniste spaniole în timpurile lui Santiago Carrillo. Tocmai pentru că a fost implicat în acel angrenaj al minciunii, tocmai pentru că protestase împotriva stalinismului cronic al acelui anchilozat partid, Semprun a ştiut să diagnosticheze perfect maladiile acestui microcosmos ideologic şi politic.

Trezirea lui Jorge Semprun/Federico Sanchez a coincis cu Congresul al XX-lea al PCUS. A înţeles ipocrizia lui Carrillo, omul aparatului şi manipulatorul desăvârşit. A descris ruptura cu partidul lui Dolores Ibarruri şi Carrillo în “Autobiografia lui Federico Sanchez”. A fost exclus din PC Spaniol în 1964 împreună cu un alt eretic, Fernando Claudin. Era de-acum lămurit, trăise propriul Kronstadt, propria iluminare. A scris scenariul filmului “La guerre est finie”, regizat de Alain Resnais, despre conflictul între raţiune şi devotament, dintre realism şi fanatism în rândul sectei comuniste spaniole. Au urmat alte scenarii, inclusiv al filmului lui Costa Gavras “L’Aveu” despre procesul Slansky. A rămas un om al stângii, dar unul categoric opus totalitarismului de orice culoare. A ajuns ministru al culturii în Spania postdictatorială, tot aşa cum prietenul său Pavel Tigrid a ajuns ministru al culturii în Cehia postcomunistă. Federico Sanchez, militantul subteranelor marxiste, marele admirator al tânărului Lukacs şi al misticii revoluţionare, a murit de fapt în anii 60. Semprun a scris o carte formidabilă despre Ramon Marcader, asasinul lui Troţki. Leitmotivul operei lui Semprun este cel al iluziilor desfigurate, al speranţelor trădate, al altruismelor batjocorite de comisarii cinici. Despre Dolores Ibarruri, “La Pasionaria”, figura supremă a comunismului spaniol, revenită în ţara natală după decenii de exil, Semprun a scris probabil cuvintele cele mai drepte: “S-a întors în Spania spre a muri. Va muri fără a rosti niciun cuvânt. … Aşa va fi vânturată imaginea nobilă şi severă a Pasionariei prin Spania, o statuie mută, capabilă încă, neîndoios, să evoce lacrimi de bucurie şi emoţie printre militanţii credincioşi, dar incapabilă să spună adevărul despre propriul trecut, ori adevărurile despre propria noastră istorie”.

Textul de mai sus este o versiune largita a articolului meu despre Semprun aparut in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-in-memoriam-jorge-semprun-despre-amagiri-deziluzii-si-clarviziune-941176.html

Nu tot ce zboara se mananca: Dragos Paul Aligica despre criza economica si (unii) economisti

Amatorismul imprudent dar sententios face ravagii. Michael Moore a ajuns si el sa se ocupe de chestiunile presante ale analizelor economice si propune masuri drastice impotriva proprietarilor unei renumite companii de rating utilizand argumente falacioase si insinuari penibile. Se vantura, din nou, scenarii apocaliptice, se amalgameaza fenomene extrem de diverse in numele a ceea ce putem numi drept anticapitalismul primar, batranii Marx si Keynes sunt invocati pentru a demonstra esecul economiei de piata. In locul obsolescentei marxismului, se vorbeste despre anacronismul lui Hayek. 

Experimentul sovietic, o catastrofica organizare a distrugerii omului si a naturii, este uitat. In loc de a recunoaste criza statului asistential, politicile de austeritate sunt denuntate vehement de profetii stangii, de la comunistii francezi si greci la marxistul de ceas tarziu G. M. Tamas. Cei care se obisnuisera sa glorifice “sensul Istoriei” sunt din nou activi, proclamand, impreuna cu entuziastii lor discipoli, criza ”imperialismului global”.  Se cauta cu ardoare noul “subiect revolutionar”. Violentele stradale de la Londra sunt  atribuite, cum altfel, statului “politienesc”, “guvernamantului-jandarm”. In loc de a fiprivite, spre a relua un concept al lui Hans Magnus Enzensberger, drept “razboaie civile microscopice”, un fenomen intalnit la Los Angeles ca si la Budapesta, la Paris ca si in Mexico City, se recurge din nou la extenuatele ipotezedespre contradictiile insolubile ale capitalismului liberal.

In atari conditii, este bine sa ne amintim ca nu poate exista redistribuire atata vremne cat productia stagneaza, deci nu se creaza avutie nationala. Utopia statului ca “filosof economic” a dus la destule dezastre pentru a fi privita cu justificata suspiciune.  “Seeing lile a State” (A vedea precumn un stat) este titlul uneia din marile lucrari de stiinta politica datorata lui James C. Scott, o examinare comparativa a variilor experimenta de planificare etatista cu ale lor efecte in planul diminuarii responsabilitatii civice si al limitarii drepturilor umane pana la anularea acestora.  Urmeaza sa apara curand, la editura Curtea Veche, lucrarea profesorului Ken Jowitt “Noua dezordine mondiala” in care sunt discutate efectele a ceea el numeste extinctia leninista (disparitia Blocului Sovietic) asupra structurilor politice si sociale ale lumii de azi.  Un lucru mi se pare greu de negat, in pofida pronosticurilor diverselor Cassandre: socialismul nu este raspunsul la criza economica, ci este el insusi o parte a problemei.  Cu multi ani in urma, in 1938, ex-marxistul Max Eastman, unul dintre studentii favoriti ai lui John Dewey, ii reprosa lui Lev Trotki incapatanarea de a nu vedea relevanta esecului sovietic pentru proiectul socialist in ansamblul sau:  Intr-un lucid articol aparut pe “Contributors”, deopotriva diagnostic si avertisment, Dragos Paul Aligica examineaza capcanele ideologice in care cad numerosi analisti economici, inclusiv unii aplaudati drept guru cu vocatia accesului la adevarul absolut. (VT)

Barack Obama si-a dat din nou adevarata masura. Ieri, se stie,  bursa americana, DJIA, s-a prabusit cu 634 de puncte. Enorm. Ascuns in incommunicado de vreo 3-4 zile, Obama, vadit depasit de evolutiile economice in general si in special de cele determinate de decizia agentei Standard & Poor’s de a scadea calificativul SUA, a trebuit sa iasa la lumina. Sa spuna ceva. E totusi preseditele SUA. Pietele asteptau un semnal de leadership, un semnal pragmatic si realist ca Presedintele SUA intelege in sfarsit ce se intampla. Discursul insa, plin de obisnuitele platitudnii si retorica ideologizata camuflata, a sporit in loc sa scada volatilitatea economica. Sigur, Casa Alba si expertii sai in economie, ajutati de enorma masina mass-media de propaganda transatlantica, de la New York Times, CNN si Washintgon Post la Associated Press, BBC si The Guardian, ne vor ajuta zilele urmatoare sa vedem lucrurile si din alt unghi. In lumea contrafactuala a modelelor economice in care traiesc economistii elitei occidentale progresiste, bursa probabil ca ar fi cazut pana la 834 de puncte, fara interventia salvatoare a Presedintelui. Altfel spus, magistrala cuvantare a salvat 200 de puncte.

Aducem in discutie contrafactualele si modele lor econometrice nu de dragul unui artificiu retoric ironic menit sa sublinieze lipsa de realism si incoerenta actualei administratii de la Casa Alba. Ar fi redundant si excesiv. Lucrurile sunt de mult clarificate in aceasta privinta. Motivul e mai subtil si mult mai important. Vrem sa ne focalizam atentia asupra acelei clase aparte de figuri publice care in zilele si saptamanile ce urmeaza vor inunda canalele mediatice cu stiinta, viziunea si predictiile lor. Vrem sa atragem atentia asupra lor. Vrem ca cititorii nostri sa fie preveniti. Nu tot ce zboara se mananca. Ne referim, evident, la economisti.

http://www.contributors.ro/fara-categorie/economistii-si-criza-cat-credit-sa-le-dam-il-merita/

http://www.contributors.ro/economie/criza-economica-anticapitalismul-primar-si-simtul-realitatii/

Despre comunism: Mesianism revolutionar si resentiment social

Intr-un frumos articol, un exercitiu analitic deliberat paradoxal, publicat in ziarul “Timpul”, dl Dan Stanca scrie cu ironica empatie despre eforturile mele de a deconstrui mirajul a ceea ce, pe urmele unor Eric Voegelin si Raymond Aron, numesc religia seculara a comunismului. Se indoieste insa vechiul meu prieten, un om de care ma leaga indelebile amintiri de la sfarsitul anilor 70, cand radeam amar impreuna (cu el si cu Raluca Vasiliu) de aberatiile “socialismului mutilateral dezvoltat”, daca putem aplica acest concept farsei abjecte care a fost regimul totalitar comunist in ultima sa faza. Mai era cineva care putea fi banuit de “idealism”, fie acesta total pervers si pervertitor?  Pentru Dan Stanca, ar fi vorba, in explorarile mele, de un “anticomunism de lux”, termen care, in acceptia sa, nu are nimic pejorativ:

Alături de Vladimir Tismăneanu ar putea fi așezat aici și Emil Hurezeanu. Cei care aparțin unei asemenea categorii sunt intelectuali subțiri, publiciști eleganți, persoane cu o cultură solidă. Vladimir Tismăneanu este, cum am spus, cel mai reprezentativ deoarece prin studiile făcute în univesități americane ne-a făcut să înțelegem chiar cu o anumită stupoare că, iată, suferința a milioane de oameni poate fi subiect de cercetare, vrednic de toată stima. Tot ceea am trăit  nu numai că poate fi mărturisit, dar și studiat. Îl studiezi la rece fiindcă altfel nu se poate. Devii savant aproape fără voie. De aici luxul. Civilizația conceptului este un mediu securizant.

http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/07/vladimir-tismaneanu-anticomunistul-de-lux/

Nu stiu daca scrierile mele pot fi banuite de un fel de neutralitate aseptica. Mai degraba incerc sa ma inscriu pe linia analitica ilustrata de un Richard Pipes atunci cand afirma ca “despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune nu se poate scrie fara pasiune”.  Ceea ce nu inseamna ca as face confuzia intre istoric (politolog) si procuror. Asemeni ganditorului disident maghiar, regretatul Ferenc Feher, intreb, atunci cand scriu despre bestiarium-ul totalitar, “Ce-ati facut cu vietile noastre, domnilor?”

In ce ma priveste, nu ma indoiesc ca Nicolae Ceausescu a fost un leninist din categoria dura, un fanatic al credintei de tip bolsevic, un admirator al lui Stalin. Asemeni unui Erich Honecker ori amicului sau Santiago Carrillo, Ceausescu a pretins ca se desparte de stalinism, dar a ramas fidel pana la capat dogmelor esentiale ale modelului sectar-militarist pus in aplicare in URSS incepand inca de la Lenin: “rolul conducator al partidului”, respingerea oricarei dezbateri veritabile in partid, eliminarea necrutatoare a oricarei “devieri”.  Sistemul a functionat ca si cum nomenklatura mai credea in dogmele ruginite ale comunismului originar. Era un ritual vidat de sensuri reale, insa teroarea ideologica nu contenea (lucru discutat luminos de Vaclav Havel in eseul “Puterea celor fara deputere”). Desigur, mai ales dupa 1968, avusese loc o despartire de internationalismul profesat odinioara, regimurile comuniste deveneau tot mai mult “national-socialiste”. Aleksandr Iakovlev a scris despre fascizarea comunismului rus indeosebi in anii 70 si 80, dar fenomenul incepuse de fapt sub Stalin. Discut tema comunismului ca religie politica in noua mea carte aparuta la Humanitas. La invitatia lui Cristian Patrasconiu am incercat sa sintetizez la maximum abordarea pe care o propun.

http://patrasconiu.ro/?p=10865

O recenzie extrem de nuantata, cu sugestii si adanciri conceptuale remarcabile, scrie Cristian Robu Corcan in “Obiectiv Cultural”.  Iata aici un fragment si linkul:

Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, 2011) s-a născut din efortul de a desluşi destinul comunismului ca religie seculară, ca utopie gândită în sensul explicării misterului vieţii şi totalităţii lumii. Un delir utopic, fără îndoială, dar care, în asociere cu resentimentul social, prin instituirea de tiranii mitocratice, după cum spune Vladimir Tismăneanu, devine mizerie pură. Mizeria utopiei nu s-a articulat pe fundamentul unor “erori subiective” (Rosa Luxemburg, Critica revoluţiei ruse), ci pe chiar formula sa teoretică. Vladimir Tismăneanu atrage atenţia asupra faptului că, pretinzând a pune bazele paradisului terestru, comunismul nu a fost, de fapt, decât o religie politică de expresie soteriologic-seculară, o himeră cu capacitate de mobilizare şi seducţie. În partea instrumentală, când ideologia a devenit regim politic, explozia de resentiment social a dus la instituţionalizarea urii, pe care a susţinut-o în ritmul demonic caracteristic bolşevismului prin ostilitate în faţa valorilor şi prin anihilarea memoriei. “Saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii” rămâne fatal agăţat în mitul egalitarist marxist, care încă mai cerşeşte revoluţia cataclismică. Credinţa mesianică şi escatologică în utopie era un fenomen greu de înţeles la vremea când Czeslaw Milosz scria Gândirea captivă. Astăzi, totalitarismul comunist, ca joncţiune între teroare şi doctrină, este mult mai uşor de disecat, pe de o parte graţie seriozităţii cu care mediile intelectuale occidentale au tratat marxismul, iar pe de altă parte, paradoxal şi cu valoare de exemplu, grupărilor de mentalitate totalitară care au preluat în forţă anii postcomunişti constituindu-se în aşa-numita “societate necivilă” (Stephen Kotkin). Conceptul totalitar de libertate exclude libertatea celui care gândeşte altfel. În fond, se întreba Milosz, cine sunt cei care nu acceptă această necesitate absolută a ideologiei? Cum cine? Cei care “nu înţeleg”. Soluţia în cazul lor este glonţul sau închisoarea. Iar Vladimir Tismăneanu, în chiar prefaţa la ediţia românească a Gândirii captive trage concluzia într-o formulare memorabilă: “Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oamenii în carne şi oase”.

http://cultural.obiectivbr.ro/cronica-de-carte/52061-redarea-demnitaii-de-a-gandi.html

Un mare carturar: Toma Pavel la 70 de ani

In aprilie anul acesta a implinit 70 de ani Toma (Thomas) Pavel, distins carturar, specialist exceptional in literatura comparata, estetica si filosofia culturii, profesor la Universitatea din Chicago deopotriva in Departamentul de Limbi Romanice si Literatura precum si in celebrul Committee on Social Thought. Discipol al filosofului Mihai Sora, teoretician al romanului,  membru al Academiei Americane de Arte si Stiinte, Chevalier des Arts et Lettres, semiotician de inalta clasa si moralist in sensul camusian al acestui termen, Toma Pavel este, alaturi de un Sorin Alexandrescu, Matei Calinescu si  Virgil Nemoianu, unul dintre acei intelectuali romani care au dat in mod emblematic masura a ceea ce inseamna nobletea spiritului in vremuri adeseori extrem de vitrege. Revista “Romania Literara” din 29 iulie 2011 publica prelegerea lui Toma Pavel de la College de France (“Cum sa asculti literatura…”) si un articol semnat de profesorul Mihai Zamfir despre pasiunea lui Toma Pavel pentru misterul cuvintelor (“Eterne fragmente despre cuvinte”)..

Pentru acesti universitari remarcabili, intelectuali critici in sensul cel mai adanc al cuvantului, exilul nu a insemnat catusi de putin abandonarea unei traditii care trimite catre maiorescianism si lovinescianism, deci catre sincronism, rationalism si spirit democratic. Dimpotriva, in scrierile lor, ei au aparat aceasta traditie si au reafirmat-o fara ambiguitati. Il cunosc pe Toma Pavel din anii 80, ne-am intalnit atunci la Princeton, sunt un admirator al inepuizabilei sale pasiuni pentru inovatie conceptuala si pentru claritate morala. Gratie scrierilor lui Toma Pavel, inclusiv acea neuitabila carte “Fragmente despre cuvinte”, aparuta in 1968, inaintea plecarii sale din tara,  multi dintre noi am invatat cum sa ascultam literatura. Cand scrie despre cuvinte si despre sensurile lor, Toma Pavel mediteaza de fapt la conditia umana.

Seria dedicata gandirii franceze a ultimelor decenii, indeosebi in spatiul filosofiei politice, aparuta la Princeton University Press, un demers editorial coordonat de profesorii Pavel si Mark Lilla (de la Universitatea Columbia), a permis publicului intelectual american sa devina familar cu gandirea liberala post-aroniana, inclusiv lucrarile unor Pierre Manent, Marcel Gauchet si Pierre Rosanvallon. Toma Pavel este un spirit anti-totalitar, un adversar ireconciliabil al oricarei ingradiri a libertatii si un cetatean admirabil al Republicii Literelor.

http://www.thejcconline.com/inside-the-writers-mind-interview-with-prof-thomas-pavel/

http://www.nybooks.com/articles/archives/1990/apr/12/ceausescus-way/

Impotriva demonizarii: Mircea Cartarescu despre “dictatorul” Basescu

Ca unul care stie ce inseamna sa returnezi o medalie, un premiu sau o decoratie, dar si ca unul care stie ce inseamna o dictatura, am citit cu mare atentie si cu admiratie acest articol de Mircea Cartarescu aparut in “Evenimentul Zilei”. Ca si Mircea, nu sunt un idolatru, vad si eu ceea ce poate fi vazut cu ochiul liber. Poate pentru ca am vazut de aproape unele lucruri pe care multi au decis sa le ignore: curajul lui Traian Basescu de a porni pe drumul decomunizarii riscand enorm (chiar pozitia de presedinte), pe vremea cand unii dintre consilierii sai il sfatuiau sa nu o faca. Niciodata in relatiile mele cu Traian Basescu nu am simtit dispret ori bucuria de a ma persifla. Se prea poate ca altii sa fi trait alte experiente. Temele discutiilor noastre au fost intotdeauna la obiect, despre istorie, politica, valori morale. Stiu, vor fi destui care se vor indoi, ma vor acuza ca scriu aceste randuri din conformism, din obedienta, din servilism, ca urmaresc cine stie ce avantaje. N-au decat sa scrie ce doresc, eu stiu ce-am trait, ce-am vazut, ei spun ce gandesc la randul lor. Suntem fiinte libere, nu trebuie sa ne inregimentam in vreun cor. Pana la ora actuala, nimic nu ma face sa vad in Traian Basescu un personaj malefic, un om politic care ignora deliberat interesele comunitatii politice pe care a jurat sa o serveasca. Este imperfect, are francheti care pot deranja, nu se fereste sa spuna lucrurilor pe nume, uneori foarte abrupt. Aceste lucruri pot fi discutate normal, fara a cadea in ispita demonizarii.

Sunt multi care uita ce a insemnat Pactul dintre Hitler si Stalin din 1939. Traian Basescu nu face parte dintre acestia. Sunt multi care uita ce au insemnat propaganda comunista si sistematica spalare a creierelor. Traian Basescu nu face parte dintre acestia. Sunt multi care admira miscarile totalitare din istoria Romaniei. Traian Basescu nu face parte dintre acestia. N-am facut aici decat sa rostesc cateva adevaruri factuale.

In jurul unei decoratii

de Mircea Cartarescu

Nu pot spune că-l cunosc, nici măcar superficial, pe preşedintele Băsescu ca om. Ultimele mele afirmaţii în privinţa caracterului său le-am făcut pe baza a ceea ce vede toată lumea la televizor. L-am întâlnit pe preşedinte doar o dată, când mi-a dat o decoraţie (am mai primit una similară, cu aceeaşi semnificaţie pur culturală, de la Emil Constantinescu şi încă una de la Ambasada Franţei). Atunci i-am spus în public: “Cred că nu v-aţi ratat încă şansele de a fi un preşedinte bun pentru România”. În acel moment, majoritatea liderilor de opinie gândea încă asemănător. Anti-băsescianismul nu exista încă. Traian Băsescu ştia ceva despre mine, nu doar pentru faptul faimos de a-mi fi citit, sau măcar a fi început să-mi citească, “Levantul”, ci şi pentru că, mulţi ani în urmă, în confruntarea lui cu Adrian Năstase pentru preşedinţia României, se proiectaseră în favoarea sa două filmuleţe, unul cu Andrei Pleşu şi celălalt cu mine. Nu exista nici pro-băsescianismul în acel moment. Nu existau încă atât de blamaţii “intelectuali ai lui Băsescu”.

Vreau să spun prin asta că nu am nici interese, nici vreo legătură de orice fel cu actualul preşedinte. Nu am nici un tropism faţă de putere, nu m-a interesat puterea niciodată, n-am avut niciodată nici o funcţie, n-am fost în nici un comitet şi-n nici o comisie. L-am susţinut pe Băsescu când era vital să fie susţinut şi-l susţineau toţi – pentru că PSD-ul era văzut ca pericolul de moarte pentru România, cum este cu adevărat şi azi, în ciuda orbirii atâtora – şi am încetat să-l susţin când mi-am dat seama că el nu mai poate câştiga în faţa valului enorm de adversari. I-am dat însă toate şansele, spre deosebire de cei care i-au întors spatele mult prea devreme şi prea puţin justificat, şi faptul că am încetat să-l susţin nu înseamnă că m-am adăugat corului demonizatorilor săi.

După fraza pe care-am citat-o, Traian Băsescu mi-a răspuns, de asemenea de la microfon: “Tot ce vă rog e să nu-mi trimiteţi decoraţia înapoi dacă veţi crede vreodată că mi-am ratat aceste şanse”. Preşedintele zâmbea şi toată asistenţa a râs, ca şi când ar fi fost o glumă bună. Dar iată că după doar câţiva ani am ajuns în această situaţie.

Ar fi azi un gest spectaculos să-i înapoiez medalia, aş deveni peste noapte eroul Antenelor, al ziarelor şi revistelor antibăsesciene şi poate că “mi-aş spăla păcatele” în ochii unor foşti prieteni. Altădată o făcuse, notoriu, John Lennon cu decoraţia primită de la regina Angliei. M-aş situa, cum stă frumos unui intelectual şi artist, de partea libertăţii şi împotriva tiraniei. Aş schimba tabăra perdantă cu cea câştigătoare.

Ce să zic, şi eu aş vrea din tot sufletul să mă aflu de partea libertăţii şi împotriva tiraniei. Numai că în nefericita noastră ţară aceste noţiuni sunt bălăcite împreună până la nemairecunoaştere. Căci doar, ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului. Orbul vede aici mereu libertatea şi robul lumina… Aş fi fericit să fiu de partea opoziţiei dacă ea ar reprezenta libertatea, binele, viitorul sau măcar normalitatea. Dar de când e PSD-ul sinonim cu libertatea? Ponta seamănă mai curând cu Coriolan Drăgănescu, dacă e să-l compari cu cineva. De când e Dan Voiculescu sinonim cu libertatea sau cu binele României? De când sunt cei mai venali ziarişti şi pegra televiziunilor sinonimi cu heralzii libertăţii? Şi controlează oare Băsescu propriul partid cu aceeaşi mână de fier cu care-i controlează Antonescu pe liberali?

Şi ce tiranie e aceea în care tiranul e ţinta celei mai susţinute batjocoriri publice fără ca el să apeleze la aparatul de represiune? Ce tiranie e aceea susţinută de oameni pe care îi cunosc bine, şi despre care afirm că e o ruşine să-i acuzi de sprijinirea unui dictator: Theodor Baconski, Cristian Preda, Sever Voinescu, Valeriu Stoica, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu sau Horia Patapievici? De acord, Băsescu se comportă, la conducerea României, ca un nu prea cioplit căpitan de navă. Dar un căpitan de navă nu e un despot. Parcursul i-a fost însoţit de destule derapaje care i-au scos la suprafaţă bateria de şovinisme de toate felurile de care e plin-ciucure românul mediu. Toate acestea arată, poate, un preşedinte inadecvat, dar nu unul malefic. Sunt de acord să căutăm altul mai pe măsura cerinţelor unui stat modern, dar nu cred că un om raţional poate vedea în preşedintele actual un demnitar anti-democratic sau un dictator. Căci numai unui dictator vădit i-aş trimite o medalie înapoi. Sper că nu va veni vreodată momentul în care să fiu silit să-i înapoiez decoraţia pe aceste temeiuri. Căci o voi face fără ezitare.

 SENATUL EVZ: În jurul unei decoraţii – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-in-jurul-unei-decoratii-940643.html#ixzz1U6fTENGq

Aleksandr Soljenitin: Supremul martor

Au trecut trei ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si ganditor rus Aleksandr Soljenitin. Anul acesta se implinesc doua decenii de la naruirea imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficalal statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental duplitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a trai in adevar a fost acompaniat de straduinta sa de a luminaa resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa iremediabil si ireductibil barbara.

Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta. Ma bucur sa anunt aici aparitia unei carti exceptionale despre gandirea politica si morala a autorului “Primului cerc” si al”Arhipelagului Gulag”. Este vorba de o lucrare a distinsului istoric al ideilor, profesorul Daniel Mahoney, aparuta in traducere romaneasca la Polirom. Daniel Mahoney este un savant autentic si un intelectual critic. A coordonat antologii din operele lui Raymond Aron si Aurel Kolnai (voi reveni asupra acestui autor prea putin cunoscut). Textele sale au aparut nu doar in lumea anglo-saxona, ci si in Franta, in spcial in excelenta revista “Commentaire”. Este apropiat de familialui Soljenitin si prieten cu ilustrul istoric Alain Besancon. Conduce sectia de recenzii a revistei “Society”. Cartea sa despre Soljenitin ar trebui citita de toti cei care indragesc libertatea si detesta tiraniile de orice culoare .

  

 “Daca despre Soljenitin s-a putut spune ca, sub aspectul urmarilor pe care le-a avut asupra istoriei, este scriitorul dominant al secolului XX, Daniel J. Mahoney are in vedere in cartea sa tocmai latura de disidenta politica ce ar indreptati afirmatia de mai sus. Bineinteles, autorul nu pretinde ca Soljenitin ar fi un filosof politic in sensul strict al cuvintului, dar reuseste sa-i reconstituie, in diferite etape si din diferite lucrari (unele netraduse in limba româna, precum vastul proiect Roata rosie, dedicat caderii Rusiei imperiale si nasterii Uniunii Sovietice), viziunea asupra conditiei politice a omului. Sint interesante mai ales punerea in contextul epocii a acestei viziuni si comparatiile cu figuri politice si nu numai de prim-plan, inclusiv disidenti precum Václav Havel.

Volumul, aparut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunis­mului si Memoria Exilului Romanesc, a fost publicat la editura Polirom.”

http://www.polirom.ro/catalog/carte/aleksandr-soljenitin-dincolo-de-ideologi-4241/

„Prin aceasta carte concisa si densa, cititorul roman are sansa intilnirii cu o extraordinara figura a secolului XX: Aleksandr Soljenitin, ginditor politic. Analizind vasta opera literara a autorului rus, profesorul Daniel Mahoney – el insusi reputat filosof american si stralucit discipol al lui Pierre Manent – scoate la suprafata apologia pe care acesta o face societatii civile si libertatii moderate de responsabilitate. Martor al ororilor totalitare si victima a comunismului bolsevic, Soljenitin propune o luminoasa etica a reconcilierii prin cainta personala si curaj moral. Intr-un spatiu public dominat de ipocrizie si autovictimizare, modelul sau se impune demn si izbavitor. Confruntat cu minciuna si lasitatea veacului, Soljenitin nu oboseste sa rosteasca adevarul in iubire.” (Mihail Neamtu)

Aleksandr Soljeniţîn–Supremul martor

 de Vladimir Tismaneanu

 Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljenitin cuvintul Gulag a intrat in vocabularul curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljenitin, “1984” de Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler.  Intr-adevar, Soljenin a fost martorul suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul ingredient ideologic. Datorita lui Soljenitin, omenirea a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci. A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Solohov, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului, insista ca tot ce scrisese Soljenitin despre crimele comuniste era adevarat.  Cartile sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljenitin insa nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci si cel care a adus tema lagarelor in prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor esentiale.

Filosof al actiunii disidente, Soljenitin a acuzat comunismul ca este o dictatura a minciunii.  Pentru el, ca si pentru Berdiaiev ori Sestov, comunismul era inaainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar.  In 1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljenitin cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa traiasca in adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea nedezmintita a lui Aleksandr Soljenitin. Nu este necesar sa fii de acord cu toate pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir” a publicat nuvela “O zi din viata lui Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta.  La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljenitin.  Cei care continua sa exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-si aminteasca acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o noua matrice morala. Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la adevar. Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului, Soljenitin a invins un sistem care s-a visat etern.  Cum a scris cindva George Kennan, nu exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljenitin pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.

 (Articol aparut in “Evenimentul Zilei” imediat dupa stingerea din viata a lui Aleksandr Soljenitin pe 3 august 2008).

A trai in adevar: Despre disidenti in vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina)

Sunt destui, din pacate, cei care cred ca in Romania nu a existat nici o activitate disidenta serioasa, ca am fi fost locul unde nu s-a intamplat nimic in afara de sumbrul cenusiu al represiunii directe si indirecte, acompaniat de uralele obscene ale cultului personalitatii. Regimul a stiut sa genereze si sa perpetueze, prin perfide mijloace de dezinformare, aceasta falsa perspectiva. Fireste, nu a existat o miscare sociala autonoma precum “Solidaritatea”, dar nu putem ignora, daca nu vrem sa ofensam adevarul istoric, actiunile muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului (august 1977) si de la Brasov (noiembrie 1987), Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), Apelul lui Paul Goma pentru respectarea drepturilor omului, protestele unor Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Ion Vianu, Carl Gibson, Geza Szocs, Victor Frunza, Gh.Calciu, ale grupului de actiune Banat, ale lui Ion Puiu, Nicu Stancescu si lista este inevitabil incompleta. Au existat eforturile de mentinere in viata ale nucleului de baza al PNT, asigurate in primul rand de caatre Corneliu Coposu si cei apropiati de acesta. Au existat demersuri individuale prea putin cunoscute ale unor oameni care au refuzat sa ingenuncheze.

Revista “Obiectiv Cultural” care apare la Braila si despre care am mai avut prilejul sa scriu aici propune o restituire a adevarului ce merita salutata. Viorel Padina, membru marcant al candva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecintele actiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, haituit, hartuit, turnat de oameni in care a avut incredere. Poet exceptional (nu sunt critic, imi spun doar parerea de cititor), excelent eseist si ganditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertatoare abuzurile, abdicarile, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupator. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) in anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilitatii s-a nascut actiunea disidenta a lui Viorel Padina, o actiune, dar si o pasiune, care nu a contenit pana azi. 

Viorel Padina, pseudonimul literar al lui Viorel Abălaru, cunoscut în mediile virtuale sub nickname-ul AVP, s-a născut pe 29 octombrie 1950, în localitatea Gura Padinii, judeţul Olt.
Unul dintre dizidenţii marcanţi ai culturii române şi singurul scriitor român din Epoca de Aur care a avut curajul de a da în judecată o editură românească, poetul Viorel Padina şi-a câştigat renumele nu doar prin radicala opoziţie făcută regimului comunist, dar şi prin crearea uneia dintre cele mai autentice şi inovatoare viziuni poetice produse în ultimele trei decenii de literatură română.
Este autorul celebrului volum “Poemul de Oţel”, o veritabilă bombă cu ceas a poeziei româneşti, şi redactorul materialului dizident “Apel către Europa” şi al samizdatului “NU!”, ultimul fiind un manifest anticomunist aflat în arhivele Securităţii.
În anul 1980, Viorel Padina redactează materialul “Apel către Europa”, pe care intenţiona să-l trimită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă materialul a fost interceptat de Securitate şi nu a mai ieşit din ţară.
Volumul “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Românească”, dar nu a apărut din cauza dosarului “pătat” al autorului. De aceea, Viorel Padina va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosarul nr.611-1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti, cartea având să vadă lumina tiparului, la aceeaşi editură, abia în 1991.
De asemenea, Viorel Padina este şi autorul “Planetei-Ou” (http://planetaou.wordpress.com/).
OPERA:
“Urmărit de Securitate”, Editura Romanati, 1990 – broşură autobiografică, proză.
“Poemul de oţel”, Editura Cartea Românească, 1991 – poezie.
Tulburătoarele sale texte pot fi citite pe http://viorelpadina.wordpress.com

Iata un fragment din interviul cu Viorel Padina :

Da, e o diferenţă între a contesta un satrap sau o birocraţie tembelă şi a contesta sistemu comunist însuşi, chestie pe care nici măcar “Carta 77″ ori manifestele programatice ale “Solidarităţii” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici “Carta 77″ la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici “Solidaritatea” lui Walesa or Michnik, nici, apoi, disidenţii ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliţia ce se pregătea de perestroika şi de glassnost, păi cum drea… oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ţinând de respectarea drepturilor omului – aşa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituţiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertăţii de conştiinţă & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceauşescu, “pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuţie constituţionalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic. Or, mie nu mi-a trebuit decât un an de viaţă iepocală (măsurat din momentul în care am părăsit studenţia mult trasă de păr şi vieţişoara-mi de june poesel din anturajul angeloidului conformist Nichita şi din grădiniţa literar-estetică a Cenaclului de luni, unde ne bucuram de iluzia libertăţii pe care existenţa într-o aglomeraţie spontană de pretini hyperinteligenţi şi supertalentaţi şi-o poate procura oriunde, fie şi-n ghetoul cel mai trist sau în puşcăria cea mai securizată, şi până ce voi fi păşit, după absolvirea facultăţii, în viaţa reală a Lagărului) ca să-mi dau seama că răul “iepocal” nu-şi avea originea doar în liberul arbitru sau în comportamentul unui satrap infernal, în ticăloşia presupus lombrosiană a unor tovi sau băieţi aflaţi momentan la amoralu’ caşcaval, ci emergea din chiar natura obiectivă a sistemului, astfel că aproape oricine – vreau să spun 98-99% din populaţia Lagărului – ar fi procedat tot ca ipochimenii ce ne enervau or ne oripilau pe-atunci, dacă ar fi fost în locul lor… Prin asta nu vreau să scuz pe nimeni, aloo (căci gradele de ticăloşie ale celor ce s-au aflat în slujba răului au fost totuşi diferite, de la activiştii şi securiştii torţionari, la zmecheroşii cinici care doar te dispreţuiau pentru că nu erai şi tu adaptabil ca un purice de blană şi te-njurau de mamă, dar îţi aruncau o firimitură de pâine, de libertate sau de slană, şi pâna la nemernicii cu faţă cât de cât umană), ci sunt doar necăjit că aproape nimeni altcineva n-a înţeles, atunci, despre ce-i vorba, sau, dacă o fi înţeles, n-a făcut nimica – din laşitate sau din comoditate – spre a denunţa sistemul infernal din interior, astfel că atunci când acesta a căzut printr-o minune cerească, zic unii, dar în fapt în mod necesar şi fatal, noi n-am putut avea o alternativă la detaşamentul de frunte al tovilor şi băieţilor de altădată, ceea ce a făcut ca la conducere să vină tot ei, transformaţi din porcii sau câinii detaşamentului iepocal în bobor curat “revoluţionar”, halal…

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/52057-viorel-padina-s-au-transformat-din-teroristii-de-ieri-in-revoluionarii-de-azi.html

Pentru versiunea largita a textului mei si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/