Amintirea lui Virgil Ierunca: Gramatica onoarei

27/09/2011

Greu de crezut, dar au trecut cinci ani de la plecarea dintre noi a celui care a fost constiinta vie a spiritului democratic romanesc, ilustrul intelectual critic Virgil Ierunca. Ganditor de superba tinuta morala, Ierunca a fost un spirit tinar si liber, care a refuzat sa-si abjure ideile de dragul diverselor avantaje conformiste.  Alaturi de Malraux si Koestler, unul dintre scriitori favoriti ai lui Ierunca a fost Camus. La ce bun presupusa puritate a scopurilor daca atingerea lor implica abdicari etice, tradari, calcarea in picioare a tuturor principiilor presupus sacre, s-a intrebat el si ne-a invatat si pe noi sa ne intrebam. Abia dupa suprimarea Primaverii de la Praga, un Jean-Paul Sartre ajungea la o concluzie similara scriind ca “scopul nu este altceva decit recapitularea miloacelor utilizate pentru realizarea lui”. Virgil Ierunca a stiut acest lucru inca de la sfirsitul anilor 40, cind atitia intelectuali, militanti comunisti ori „tovarasi de drum”, cantau osanale lui Stalin si justificau procesele spectacol comuniste. Virgil Ierunca i-a dispretuit pe drept motiv pe cei pe care Lenin i-a numit cindva „idiotii utili”. Una din cartile sale preferate a ramas, pana la sfirsitul vietii, „Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, o radiografie a seductiei exercitate de „Noua Credinta”, deci de comunism, asupra atator intelectuali.

Chestiunea relatiei dintre ideologie si teroare este cat se poate de actuala, iar in ce priveste destinul Romaniei in secolului douazeci, mai cu seama dupa 1945, este inca departe de a fi fost scrutata cum s-ar cuveni. Cei care se proclama azi adversarii „neo-interbelicului” nu au in vedere doar radicalismul mistic al unui Nae Ionescu, ci, mai ales, lovinescianismul, spiritul deopotriva antifascist si anticomunist, acea directie intruchipata de E. Lovinescu, inradacinata in mostenirea maioresciana, cu care au inteles sa se identifice, in vremuri disperate, membrii Cercului Literar de la Sibiu. Pentru mine, actiunea intelectuala purtata timp de decenii de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cel mai onest si demn cuplu al culturii romanesti dintotdeauna, tine tocmai de primatul eticului si de repudierea cinismelor oportuniste . Pentru multi din generatia mea, emisiunile lui Virgil Ierunca despre monstruosul experiment de la Pitesti au fost catalizatorul despartirii de orice iluzii privind natura sistemului in care traiam.

Cred ca trebuie accentuat faptul ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au fost membri ai Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania. Ne-au pus la dispozitie intreaga lor opera, ne-au dat permisiunea sa folosim orice text al lor pentru Raport, au dovedit o solidaritate indefectibila cu demersul Comisiei. Legatura cu ei a fost tinuta permanent prin Mihnea Berindei si Nicolae Manolescu. Virgil Ierunca nu a mai apucat momentul 18 decembrie 2006, dar Monica Lovinescu l-a prins. Am vorbit la telefon, mi-a spus: “Indiferent de agresiunile vadimiste, indiferent de obstructiile pesediste, indiferent de  revarsarile urii, minciunii si calomniei, noi am invins”.

Virgil Ierunca a fost aparatorul unor valori care au fost si sint nu o data ignorate, persiflate si agresate. A fost un intelectual de un mare rafinament metafizic, un spirit fundamental dubitativ indatorat lui Husserl si apropiat de Levinas. Detesta imprecatiile profetice, retorica hiperbolica. Somnambulii ideologici il exasperau, dar a stiut sa-i examineze cu pasiunea istoricului mentalitatilor si ideilor. Mai putin clement a fost Ierunca cu lacheii puterii totalitare.  Paginile “Antologiei rusinii”, transmise vreme de decenii la “Europa Libera”, fac parte dintr-un efort intr-adevar eroic de a salva sensul demnitatii in timpuri sumbre.  Asemeni Monicai Lovinescu, Ierunca s-a dedicat apararii memoriei impotriva amneziilor atat de avantajoase pentru calaii totalitari si urmasii lor.  Impreuna, cei doi mari intelectuali au fondat o etica a neuitarii menita sa dainuie. Sustinerea rectitudinii etice a fost unul din marile sale scopuri creatoare. A reusit cu admirabil succes.  Daca este nevoie de vreo proba, este suficient sa ne reamintim nesfirsitele valuri de calomnii impotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvintarea (sau din ordinul) politiei politice comuniste. 

Ar fi multe de spus despre gindirea lui Virgil Ierunca, in care tragismul viziunii metafizice se intilneste cu o incredere neabatuta in sansele ratiunii. Ca liberal convins a pariat pe proiectul societatii deschise, desi stia cat de multi sunt cei care urasc individualismul civic. Opus fascismului si al comunismului, frati gemeni intru demonism nihilist, Virgil Ierunca a trasat in opera sa liniile de forta ale unui democratism romanesc temperat, tolerant si precaut in raport cu cantecele de sirena ale utopiilor revolutionare. Gratie eseurilor sale, am inteles sensul adinc al afirmatiei: „Marx a murit”. Cu eleganta, dar fara inutila timiditate, Virgil Ierunca a spus adevaruri esentiale pentru onoarea culturii romanesti.  Acum, cand auzim noi elogii iresponsabile la adresa „proiectului comunist”, cand unii ne anunta ca statul de drept este o fictiune burgheza, ca si parlamentarismul, ca piata libera genereaza  mizerie, ca neoliberalismul este un pericol mai mare pentru civilizatie decat terorismul, ca ar trebui sa-i mai dam o sansa lui Lenin, este necesara scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stanga anti-comunista pentru a ajunge, prin fascinante exercitii spirituale, la limanul unui liberalism in care se intalneau Raymond Aron, Leszek Kolakowski, Camus, Orwell, Koestler, Steinhardt si Soljenitin.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-lui-virgil-ierunca-gramatica-onoarei-in-vremea-dispretului/

 


Copilaria lui Nicu Ceausescu

26/09/2011

Serialul meu despre Nicu Ceausescu a facut valuri. Desi am prevenit ca nu ma voi ocupa de detalii din viata sa personala decat daca acestea sunt menite sa lumineze biografia sa politica, există, se pare, tentatia de a prelua tocmai acele amanunte anecdotice si de a le hiperboliza. Nicu era cel mai mic dintre copiii cuplului Ceausescu, neindoios si cel mai putin interesat de cultura. A fost rasfatatul mamei sale, cu ea pleca in Elvetia pentru a-si rezolva problemele de dantura, ea era la curent cu cine se vede, cu cine este amic. Cu tatal sau raporturile au fost distante (lucru notat si de Dumitru Popescu, fostul ideolog al partidului, in memoriile sale). Era un pusti agresiv si turbulent, probabil ca expresie a unui complex de inferioritate in relatiile cu Valentin si cu Zoia, complet diferiti ca stil si temeperament. In primele clase de scoala, la Liceul „Petru Groza” (pana in 1958 „Scoala Medie Mixta nr 28, cu limba de predare rusa”) rivaliza cu Vasile (Vasea), fiul cel mic al lui Petre Borila, alt membru al Biroului Politic al lui Gheorghiu-Dej, intru inclinatie spre violenta. Imi amintesc cum, era in clasa a II-a, a venit sa se intalneasca cu noi Ecaterina Borila, mama celui care arunca in colegi compasul. Ne-a spus ca Vasea este un copil mai dificil, ca nu are protectie speciala, ca ea personal incearca sa-l domoleasca. Nu stiu ca vreodata Elena Ceausescu sa fi facut vreun gest similar. Protectia ei pentru Nicuşor era totala, fara fisuri. Erau si alti copii de stabi in scoala, in clasele noastre paralele, dar niciunul nu isi permitea istericalele celor pomeniti. Mi-l amintesc, de pilda, pe Mircea, fiul lui Augustin Alexa, membru al CC si procuror general, un baiat modest care-si vedea de treburile lui, asemeni fratelui sau mai mare, Viorel. Ioana Pintilie, fata lui Pantiusa si a Anei Toma, nu se bucura, din cate tin minte, de vreun statut special. Nici Lena Rautu, Svetlana Schiopu, nici Emilian Popescu, fiul generalului de securitate Gogu Popescu, devenit ambasador intr-o tara africana..

Nicu si Vasea erau farte apropiai, imi amintesc ca in seara cand s-a anuntat moartea lui Gheorghiu-Dej, erau impreuna. Au devenit rude ulterior, dupa casatoria lui Valentin cu Iordana Borila, sora mai mare a lui Vasea. Jucau fotbal cu nasturi in compania lui Vale. Plangerile profesorilor despre obrazniciile lui Nicu erau intodeauna filtrate de Elena Ceausescu, membra a Comitetului de parinti. Inca de-atunci se stia ca Nicu se temea teribil de reactiile tatalui sau la aceste vesti despre comportamentul sau insolent cu colegii si profesorii. Mi-au spus-o mai multi colegi ai caror parinti erau membrii ai conducerii. Mai tarziu, am aflat din surse credibile ca Elena ii ascundea de fapt lui Nicolae Ceausescu aceste detalii, spre a-l feri pe mezin de bataile administrate de incrancenatul sef al cadrelor partidului, devenit secretar general in martie 1965. Umbla mult pe bicicleta, bantuia pe strazile din Cartierul Primaverii, uneori avea cu el un pistol cu alice. Odata, eram impreuna cu sora mea mai mare, Vichi, m-a somat sa ma opresc, eram si eu pe bicicleta, n-am facut-o, a tras si m-a lovit in picior cu glontele, am sangerat dupa aceea. Era nesabuit, irascibil, imprevizibil. Azi te ranea cu alice, maine era cel mai afabil coleg.

N-as vrea sa se inteleaga ca intre tata si fiu ar fi existat o relatie strict despotica. Oricum, cu timpul, lucrurile s-au atenuat, insa incordarea n-a disparut. In mai sau iunie 1964, am mai povestit, am mers cu Nicu la vila bunicilor sai sa vedem un episod din serialul de televiziune „Capitanul Val Vartej” cu Nicolae Gardescu si Tudorel Popa. Erau acolo ambii parinti ai lui Nicolae Ceausescu si mama Elenei (Zoia mi-a spus mai tarziu ca bunica ei pe linie materna era de origine grecoaica). La un moment dat a intrat un personaj in costum inchis la culoare, cred ca bleumarin, s-a asezat pe un scaun la masa, Andruta a spus”: „Mai vin si oamenii mari pe la noi” (vila era in aceeasi curte cu casa familiei Ceausescu, demolate cateva luni mai tarziu ambele spre a se construi resedinta din Bulevardul Primaverii nr. 50). Mi-am dat seama ca stiu de fapt cine este acel barbat taciturn, vazusem ca atatea mii si mii de oameni, portretele oficiale ale membrilor Biroului Politic afisate pe toate sediiile de institutii. Nicolae Ceausescu n-a scos nicio vorba, a gustat din dulceata oferita, ne-a ignorat pe toti cei prezenti. M-a frapat faptul ca Nicu si tatal sau stateau acolo alaturi ca doi straini. Repet, relatiile erau in mare masura mediate de mama sa. Tot ea continua sa vina la sedintele cu parintii de la Liceul 24 de pe strada Gradina Bordei. Nu cred insa ca a mai facut-o dupa 1967-1968, cand cultul lui Nicolae Ceausescu incepuse sa capete dimensiuni elefantiazice. Ori, daca o facea, era primita singura in biroul de la intrarea scolii al directorului Dumitru Barbulescu. Profesor de limba romana, nascut la Scornicesti, acesta fusese selectat de fapt de Lica Gheorghiu in 1963, atunci cind sa infiintase acel liceu. Intre colegi se stia ca daca excesele lui Nicu (tragea fetele de cozi, te puteai usor trezi cu un picior in spate cand mergeai pasnic pe coridor) ajungeau la tatal sau, pedeapsa era dura.

Nu cred ca Nicolae Ceausescu a fost incantat in anii urmatori de orientarea lui Nicu spre un stil de viata in stil playboy pe care o considera o forma de decadenţă burgheza. Militant stalinist din categoria dura, Ceausescu nu era nici afemeiat, nici mare bautor, nici adeptul ospetelor sardanapalice, nu degusta placerile vietii precum predecesorul sau. In felul sau, era un ascet din categoria lui Lenin si Stalin, drogul sau se numea puterea absoluta. Era un drog pe care a incercat, nu fara succes, sa-l ofere si fiului sau mai mic, cel mai disponibil in acest sens dintre cei trei copii. Zoia dispretuia acel univers al minciunii, al linguselilor abjecte si al ingenuncherilor laşe, pe Valentin il lasau rece ritualurile gloriei de partid. Nicu, care nu implinise inca 14 ani cand tatal sau a devenit liderul PCR, a avut imediat acces la tot ce se putea imagina: garzi personale, masini la scara, calatorii in strainatate fara vreo limita valutara, ceasuri Rolex, nimeni nu indraznea sa i se opuna. Mai tarziu, cand ajunsese de-acum secretar al CC al UTC, obisnuia sa mearga in vizita la fostul nostru coleg de clasa, Ghiţă Gheorghiu, nepotul infiat al lui Dej. Acesta locuia pe starda Atena, impreuna cu mama sa, cu soltul acesteia, inginerul Gheorghe Rădoi, cu sotia sa Alina. Mi-a povestit cum mama sa l-a rugat pe Nicu sa nu mai vina pe la ei deoarece, atunci cand se imbata, incepea sa arunce cu pahare de cristal, iar rezerva Licăi nu era inepuizabila. Oricum, relatii dintre Lica si Elena Ceausescu erau extrem de reci, inca din ultimii ani ai lui Dej, cand fiica dictatorului refuzase propunerea Elenei de a petrece dupa-amiezele impreuna.

Accidentul din clasa a VIII-a despre care imi scria prietenul meu Radu Stern, istoricul de arta din Elvetia, fost si el coleg de clasa, ca si mine, cu Nicu, a fost cunoscut de noi toti. Nicu a lipsit de la scoala cateva saptamani, a venit apoi cu urechea cusuta, cu alte cicatrici pe faţa. Imi amintesc cu precizie că ceea ce s-a vorbit atunci a fost ca in acel accident de masina, Nicu a condus bezmetic (nu avea varsta legala pentru carnetul de sofer), a intrat intr-un copac, iar insotitorul si-a pierdut viata. Evident, totul a fost imediat musamalizat. O zi din viata lui Nicu in adolescenta era extrem de diferita de ceea ce traiam colegii sai, inclusiv unii din famililile marii nomenklaturi (nu era cazul meu ori al lui Radu). De dimineata, cand se trezea, si pana seara, era inconjurat de servitori si securisti. Venea cu bodyguard la scoala (Zoia si Valentin au refuzat acest gen de supraveghere). Nu avea voie sa-si invite colegii acasa, dar putea sa mearga el la ei. Tocmai de aceea isi petrecea ceasuri intregi la Radu (Zaza) Ioanid. Masa de pranz in familie era obligatorie. Acolo asculta cum Nicolae si Elena puneau la cale urcari si coborari in aparat, cum se urzeau varii intrigi si manipulari. Serile erau din nou de tip spartan, alaturi de parinti in fata televizorului. Isi dorea sa scape din aceasta colivie de aur. Se temea, repet, de tatal sau, dar nu ezita sa utilizeze toate avantajele puterii pentru o existenta intr-un lux pe cat de kitsch, pe atat de strivitor uman. Un lux, in final, ingrozitor de efemer.

Nicu Ceausescu a incetat din viata acum 15 ani. S-au scris multe adevaruri, dar si mai multe neadevaruri despre el. In interventiile mele, m-am straduit sa pastrez un ton cat mai echilibrat si sa discut rolul sau in istoria comunismului romanesc, nu chestiuni ce tinea de viata sa intima. Avea 45 de ani, n-a avut copii. A cunoscut mai intai o glorie artificiala lipsita de orice limite, apoi s-a intalnit, dupa prabusirea regimului, cu umilinte si jigniri nu intotdeauna meritate.

In pofida atator privilegii, nu se poate spune ca a fost un om fericit. Imi amintesc ca in anii de scoala mi-a spus ca unul din filmele sale preferate era “Le Bonheur” de Agnes Varda. Vazusem si eu filmul, la Cinemateca. Era multa muzica de Mozart, o promisiune de seninatate, bucurie si pace.

http://www.criterion.com/films/525-le-bonheur

Textul de mai sus, publicat pe platforma Contributors, este versiunea largita a articolului meu aparut astazi in editia online a Evenimentului Zilei.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/copilaria-lui-nicu-ceausescu-947163.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/copilaria-lui-nicu-ceausescu/


Un mare cetatean al Republicii Literelor: Tony Judt si utopia Europei Centrale

24/09/2011
 
Intr-un timp al atator abdicari morale, Tony Judt a fost un distins istoric si un mare cetatean al Republicii Literelor. Trecut in lumea celor drepti nedrept de devreme, in luna august 2010, la numai 62 de ani, profesorul de la New York University, directorul Institutului Remarque de studii europene, autorul unor carti esentiale despre viata intelectuala franceza  din anii seductiei comuniste, despre personalitati anti-totalitare exemplare precum Raymond Aron, Leon Blum, Albert Camus, despre trecutul, prezentul si viitorul social-democratiei, despre destinul Europei in secolul lagarelor de concentrare si al mesianismelor revolutionare, ne-a lasat o mostenire spirituala inestimabila. Intre cartile sale, toate de mare valoare, favorita mea ramane “Past Imperfect: French Intellectuals, 1944-1956″, aparuta in 1992, in franceza la Fayard si in engleza la University of California Press, una dintre cele mai lucide demistificari a ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor. Motto-ul este din Camus si spune cat se poate de limpede in ce valori a crezut Tony Judt:
 
“Toute idée  fausse finit dans le sang, mais il s’agit toujours du sang des autres. C’est ce qui explique que certains de nos philosophes se sentent a l’aise pour dire n’importe quoi”.
 
L-am cunoscut bine pe profesorul Judt, am fost prieteni, ne vedeam adeseori cand mergeam eu la New York, cand venea el la Washington, dar si in alte parti. Imi amintesc o discutie la Bloomington, la Universitatea Indiana, impreuna cu Tony Judt si Christina Zarifopol-Illias, profesoara de limbi clasice si sufletul programului de studii romanesti de la Universitatea Indiana. Tony Judt a fost unul dintre cei doi referenti academici (peer-reviewers) ai cartii mele “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”  aparuta la University of California Press in 2003 si in romaneste, tradusa de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, la Polirom in 2005. Cartea lui Tony Judt despre epoca post-belica va dainui ca o sinteza istorica de o exceptionala acuitate si originalitate. A aparut in romaneste in 2008 la Polirom in traducerea Georgianei Perlea cu o postfata de Mircea Mihaies.
 
La Polirom a aparut anul acesta, in traducerea semnata de Lucia Dos si Doris Mironescu, volumul lui Tony Judt “Reflectii despre un un secol XX uitat. Reevaluari”:
 
http://www.polirom.ro/catalog/carte/reflectii-asupra-unui-secol-xx-uitat-reevaluar-4006/
 
Am stat adeseori de vorba cu Tony despre comunismul si post-comunismul est european, despre ranile deschise ale memoriei post-totalitare,  despre incarnarile Raului in istorie, despre avatarele disidentei, despre comunismul romanesc comparat cu alte experiente similare, despre lectiile filosofiei libertatii propusa de Leszek Kolakowski, Jan Patocka, Vaclav Havel, Vaclav Benda, Adam Michnik, Jacek Kuron, Janos Kis si George Konrad.  Imi amintesc comentariile sale pe baza unei prelegeri pe care am tinut-o la Institutul Remarque despre relatia comunism-fascism, o tema care a figurat proeminent in preocuparile sale intelectuale si morale. In cartea mea “Fantasmele salvarii” aparuta la Princeton University Press in 1998  imi exprimam rezervele in raport cu un articol al sau aparut in “Times Literary Supplement”, cam prea dur, ziceam eu, cu ceea ce el percepea drept infrangerea disidentilor. Departe de a se supara, Tony a laudat cartea intr-un articol despre Romania aparut in “New York Review of Books”.  A fost un extraordinar partener de dialog intelectual, un magistral analist al relatiei dintre idei, istorie si politica, asa cum au putut sa constate cei care l-au auzit conferentiind la Bucuresti, la” New Europe College”, la Iasi, la Chisinau si in atatea alte locuri. Cartea mea “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”  care va apare anul viitor este dedicata memoriei lui Lezek Kolakowski, Tony Judt si Robert C. Tucker ale caror lucrari mi-au inspirat in chip decisiv propriile investigatii si reflectii.
 
Salut publicarea, la Polirom, a unui tulburator si extrem de necesar volum dedicat de Mircea Mihaies ultimului Tony Judt, acelui Tony care a stiut sa lupte eroic cu o maladie teribila, capabil sa ne ofere lucrari de o rara frumusete stilistica si de o inepuizabila bogatie de idei. Pe langa subtilele comentarii ale directorului revistei “Orizont”, fost bursier al Institutului Remarque si prieten bun cu Tony Judt, volumul include textul discutiilor purtate de profesorul de la NYU la Timisoara cu membrii grupului “A  Treia Europa”, remarcabile prin densitate ideatica si fascinante prin intensitate spirituala si deschidere istorica.
 
Am avut sansa ca Mircea sa-mi trimita pdf-ul cartii acum cateva saptamani. Iata ce i-am scris dupa ce-am citit acest superb omagiu adus unui admirabil intelectual:
 
Am citit pe nerasuflate cartea. Este un portret empatic si caleidoscopic al unui spirit atat de viu incat este de neconceput ca nu mai  este prezent, ca vocea i-a amutit nedrept, scandalos de devreme. Nu e vorba aici doar de o evocare, desi ea exista si este cat se poate de rascolitoare, de o sclipitoare analiza a cartilor lui Tony, dar si de o recuperare, restituire, salvare a unor fragmente de dialog intelectual, real ori imaginar, care dau masura unui timp al renasterii utopiei central-europene dupa catastrofele Gulagului si Auschwitz-ului. O utopie pe care nimeni nu a deconstruit-o mai riguros decat Tony si in care, paradoxal, a crezut.
 
 
 
http://www.polirom.ro/catalog/carte/ultimul-judt-4298/
 
Reiau aici prezentarea facuta pe site-ul Polirom si textul meu publicat pe coperta a patra:
 
În prima parte a cartii, Mircea Mihăies analizează cîteva dintre operele esentiale ale faimosului istoric care a fost Tony Judt, evocînd, în acelasi timp, cumplita sa boală şi agonia de dinaintea morţii. Amintirile despre Tony Judt, omul, şi despre vizitele acestuia în România se îmbină cu studiul operelor sale care merg de la vivisecţia dură asupra destinului Europei postbelice pînă la modelul politic şi social propus de el în ultimii ani, unul social-democrat – şi perdant, în opinia lui Mircea Mihăieş. În ultima parte a volumului sînt inserate dialogurile dintre Tony Judt şi membrii Fundaţiei „A Treia Europă” din Timişoara, în care sînt analizate într-un mod pertinent şi incitant subiecte precum: conceptul de Europa Centrală, graniţele şi istoria ei, dar şi locul pe care România îl ocupă în acest spaţiu istorico-cultural.
 
„Tony Judt a fost un gînditor pentru care moralitatea şi politica nu sînt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, a provocat prin scrierile sale reacţii puternice şi adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărţile sale stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixaţii ideologice. Ceea ce a scris, mai ales după 2002, pe teme legate de Orientul Mijlociu a fost adeseori şocant pentru unii dintre cititorii săi. Nimeni nu l-a putut însă acuza vreodată de cinism, de ipocrizie ori de conformism. Detesta ideile preconcepute şi fanatismele de orice natură.” (Vladimir Tismăneanu)

Autocratul Micului Bizant rosu: Mitul Gheorghiu-Dej

22/09/2011

Bolsevic pana in maduva oaselor, Gheorghe Gheorghiu-Dej (noiembrie 1901-martie 1965) a fost principalul artizan al sistemului stalinist din Romania. Lipsit de cultura marxista, un autodidact inteligent, dar un leninist desavarsit prin instinct, Gheorghiu-Dej a lasat in urma o mostenire insangerata, plina de intrigi, vendete, persecutii si crime in masa. Principiul sau calauzitor era cel bolsevic: “care pe care”. In 1956, Dej spunea ca Imre Nagy, liderul Revolutiei Maghiare “ar trebui spanzurat de limba”. Canalul Dunare-Marea Neagra, proiectul faraonic initiat de Dej spre a-i face placere lui Stalin, a fost groapa comuna a elitelor politice si intelectuale romanesti. Era gelos, complexat, neindurator. Suporta intelectualii doar cand acestia il ascultau orbeste si il venerau (Traian Savulescu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Athanasie Joja, chiar G. Calinescu). Nu se pretindea omniscient precum favoritul si urmasul sau, Nicolae Ceausescu. Se bizuia pe activistii specializati in domeniile pe care le supravegheau; Rautu in ideologie, Gaston Marin in economie, Draghici in teroare, Ceausescu in dosare de cadre.

Cand simtea ca un subaltern misca in front, Dej reactiona cu viclenie de felina. Asa a facut cu Iosif Chisinevschi cu care parea sa aiba relatii fraterne si pe care l-a nimicit politic. L-a facut “Erou al Muncii Socialiste” in 1956, l-a felicitat zsi l-a imbratisat cordial cand a implinit 50 de ani, dar, in culise, i-a pregatit umilirea definitiva si eliminarea la Plenara din iunie 1957. Vechiul camarad, cel care se credea “creierul partidului”, devenea peste noapte “Ioska sforarul”. A chemat-o pe Liuba si i-a spus ca daca divorteaza de Ioska o face “prima tovarasa a tarii”. Cum vechea comunista a refuzat, a devenit si ea tinta atacurilor propagandei dirijata de Rautu. Anul acesta Liuba Chisinevschi ar fi implinit 100 de ani.  Cantecele lui Jean Moscopol despre Dej, Liuba si Groza au captat perfect mizeria, turpitudinea, infamia, abisul moral al acelor timpuri.

http://webcache.googleusercontent.com/search?hl=en&gs_sm=s&gs_upl=3922l12032l0l13954l21l19l1l8l9l0l453l2344l2-3.2.2l7l0&q=cache:KYPMCOFGLeQJ:http://www.trilulilu.ro/lauvoi/1068be5d0789a9+jean+moscopol+liuba&ct=clnk

Rivalitatea personala cu Lucretiu Patrascanu s-a soldat cu asasinarea acestuia in urma unei inscenari judiciare. Pe Ana Pauker, alta comunista fanatica, a lichidat-o politic in iunie 1952. A fost un comunist inflexibil, lipsit de ezitari ori remuscari, un stalinist de tipul Rakosi, Ulbricht, Thorez sau Novotny, a carui despartire de Moscova a reprezentat de fapt sansa supravietuirii sale politice in conditiile dezghetului hrusciovist de dupa “Raportul Secret” (februarie 1956). Am scris pe larg despre personalitatea sa, despre cariera sa in secta ilegala comunista si despre responsabilitatea sa in actiunile criminale de dupa 1944, in cartea mea “Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (Humanitas, 2008). Autocratul stalinist din Romania stia foarte bine cum se ajunge de la autocritica la autoduba si in final la autopsie, spre a relua cuvintele cantecului lui Jean Moscopol, era specialist in a organiza pentru tovarasii si tovarasele sale care “deviau” asemenea “excursii”:

http://www.youtube.com/watch?v=Q9dIQODEW_A

 

Pentru Gheorghiu-Dej si membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferisti si petrolisti era unul menit sa le fondeze si sa le intareasca pretentia de a fi exponentii proletariatului romanesc. Ascensiunea grupului Dej a fost de fapt una prin care periferia a castigat batalia impotriva celor care se aflau, gratie relatiilor privilegiate cu Moscova ori vechimii in miscarea comunista, pe pozitii mai influente ori mai vizibile. Tema este insa mai larga si priveste relatiile dintre Dej si ilegalisti ori, si mai profund, deficitul cronic de legitimitate in structurile supreme ale comunismului romanesc.

Liderul PCR/PMR s-a simtit mereu vulnerabil la acest capitol. Impreuna cu acolitii sai care formau „grupul din inchisori”, Dej detesta pretentiile unor Dumitru Petrescu, Constantin Doncea ori Gh. Vasilichi de a fi priviti ca adevaratii eroi ai momentului februarie 1933. Cei trei, ca si Vasile Bagu ori Pavel Stefan (acesta fusese casatorit cu Elena Pavel, „eroina a clasei mmuncitoare”, sora Victoriei Foris), erau, in momentul grevelor, activisti comunisti. Dej abia intrase in partid, nu avea o pozitie de conducere. Ulterior, fostul responsabil al PCdR pentru Bucuresti, Gh. Stoica, avea sa rescrie istoria, mai ales la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, incercand sa repicteze portretul revolutionar al lui Gheorghiu-Dej si sa-l prezinte drept strategul „marilor batalii de clasa”.

Un moment-cheie l-a reprezentat Plenara CC al PMR din iunie 1958 cand s-a declansat vanatoarea de vrajitoare imptriva ilegalistilor acuzati de fractionism. Intre altii, au fost stigmatizati Doncea si Petrescu. Primul fusese membru supleant al CC al PMR si presedintlele Comitetului de Stat pentru Colectari. Petrescu fusese seful Directiei Organizatorice, ministrul finantelor, vicepresedinte al Consiliului de Ministri. In mod cert, ca si petrolistul Vasilichi, fusesera, cel putin cat Dej, in fruntea grevelor. In plus, evadasera din inchisoare, aveau titluri de glorie din timpul Razboiului Civil din Spania (Doncea) si din maquis (Vasilichi). Doncea si Petrescu petrecusera anii razboiului in URSS. Puteau invoca faptul ca facusera parte din aparatul politico-militar ajuns in tara odata cu Armata Rosie. Vasilichi, mai prudent, a stiut sa stea de-o parte, nu s-a implicat in conversatiile private organizate de fratii Genad. Membru al Biroului Politic la Congresul de unificare din februarie 1948, a ramas in CC pe tot parcursul epocii Dej, vegetand ca presedinte al UCECOM. Descris ca un autodidact inteligent, mai putin oportunist decat multi dintre camarazii sai, Vasilichi nu s-a angajat in luptele pentru putere.

In anii lui Dej, mitul luptelor din 1933 era esential pentru educarea politica a pionerilor si utemistilor, se organizau vizite, adunari comemorative. Un cantec din epoca evoca „sangele lui Roaita” care „cheama-n zare/Spre culmile ce-avem de cucerit”. Pe urma, „martirul Vasile Roaita” a carui “inima cheama-n zare/Spre culmile ce-avem de cucerit” a fost complet uitat. Dej era liderul necontestat al Partidului, adulat de membrii “nucelului leninist” (Apostol, Maurer, Borila, Draghici, Bodnaras, Ceausescu, Moghioros, Rautu, Chivu Stoica, Salajan,Coliu). Partidul, la randul sau, era „parintele cel drag” care “in vremuri grele/ In lupte ne-a condus si ne-a fost scut./De-am sangerat, in rosul din drapele/Ard inimile celor ce-au cazut”.  Langa lider, multa vreme pe post de secund, alt ceferist, Chivu Stoica. Incult si vindicativ, dar obedient, servil si loial in raport cu „monarhul de drept dialectic” (spre a relua sintagma lui Belu Zilber). Cine contesta rolul lui Dej, platea prin excludere din partid (Doncea, Petrescu, Ovidiu Sandru, fratii Genad, Vasile Bagu) ori chiar arestare (generalul Eremia, Grigore Raceanu). Invesunatul dogmatic stalinist Mihail Roller a facut greseala sa stranga la Institutul de Istorie al PMR marturii, inregistrate pe banda de magnetofon, ale unor ilegalisti, intre care unii fosti ceferisti. Dej nu aparea in aceste amintiri drept arhitectul tuturor victoriilor, era redus la statura de unul dintre conducatorii grevelor, poate chiar nu cel mai important. Isteroidul Roller a fost acuzat ca a patronat aceasta tentativa de a submina prestigiul liderului suprem. N-a putut suporta criticile acerbe si s-a sinucis. Era exact ce aveau nevoie Dej si Leonte Rautu, supremul zbir al propagandei, pentru a face din Roller tapul ispasitor pentru campaniile anti-culturale si anti-patriotice din anii stalinismului dezlantuit.

Ajuns la putere in martie 1965, Nicolae Ceausescu intindea o ramura de maslin catre ilegalistii prigoniti de Dej. Peste doar doua luni, au fost anulate hotararile Plenarei din iunie 1958. A inceput o alta rescriere a istorie PCR, de data aceasta in interesul noului lider. Le roi est mort, vive le roi. Ilegalistii (multi dintre ei) traisera cu teama in anii lui Dej, erau deci gata sa salute reabilitarile initiate de Ceausescu. Grevele din 1933 paleau ca semnificatie, dispareau ca referential simbolic legitimator. Doncea, Petrescu, Pavel Stefan, Ofelia Manole, Ileana Raceanu (vaduva lui Bernath Andrei, ucis de Gestapo la Rabnita in 1944, sotia lui Grigore Raceanu), Vasile Bagu, erau reabilitati, dar numai Petrescu dintre fostii ceferisti a capatat o pozitie influenta in conducere. S-a stins rapid din viata, deci practic nu a contat in ceea ce se urzea la varf: monopolizarea completa a puterii de catre o clica din jurul lui Ceausescu, dominata de lider si de sotia sa. Steagul partidului continua sa fluture, amintind „de grele lupte proletare ce-n cant de slava se aprind”, dar dispozitivul legendelor oficiale isi schimbase continutul si obiectivele.

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej

Pentru intelegerea semnificatiilor Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, un eveniment crucial in istoria PCR (pe atunci PMR), acea reuniune pe care a Dej anumit-o “cea mai frumoasa Plenara din viata mea”, dar si, mai larg, pentru intepretarea culturii politice a comunismului romanesc, sugerez urmatoarele surse:

Elis Neagoe -Plesa, Liviu Plesa, coordonatori, Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman din 30 noimebrie-5 decembrie 1961, doua volume, cuvant inainte de Florin Constantiniu, Bucuresti, Editura Nemira, 2006.

Ghita Ionescu, Communism in Romania, 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964.

Michael Shafir, Romania. Politics, Economics, Society. Political Stagnation and Simulated Change, Boulder, Colorado, Lynne Rienner,1985.

Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului romanesc, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2006.

Stelian Tanase, Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Bucuresti, Editura Humanitas, 1998.

Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaies, Iasi, Editura Polirom, 2006.

Vladimir Tismaneanu, Arheologia terorii, editia a III-a revazuta si adaugita, postfata de Cristian Vasile, Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2008.

O carte interesanta prin anecdotica, simptomativca prin efortul de cosmoetizare a imaginii lui Dej, a scris fostul sau sef de cabinet:

Paul Sfetcu, 13 ani in anticamera lui Dej, Bucuresti,Editura Fundatiei Culturale Romane, 2000.

Despre situatia ideologiei, a stiiintei si a culturii in acei ani, examinata memorialistic de un fost activist de frunte al CC al PMR, a se vedea:

Pavel Tugui, Istoria si limba romana in vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost sef de Sectie a CC al PMR,  Bucuresti, Editura Ion Cristoiu, 1999.

O prima versiune a acestui eseu a aparut in revista Historia.


Cine a fost Paul Niculescu-Mizil? De la Stefan cel Mare la stalinismul national

20/09/2011

Imi scrie un bun prieten, legat de ultimele mele articole: “O ‘anecdotica’ a perioadei staliniste in Romania ar fi o carte de un enorm succes.” Nu stiu cat succes ar avea, dar nu ma indoiesc de necesitatea unei asemenea lucrari. Si eu cred ca avem nevoie de aceasta istorie psihobiografica, de o hermeneutica a adeziunilor fanatice la un sistem care a transformat Romania intr-o imensa colonie penitenciara. Paul Niculescu-Mizil (1923-2008) a fost unul dintre magnatii stalinismului national, un ideolog marxist-leninist convins ca socialismul de tip leninist este superior societatii democratic-capitaliste pe care a detestat-o pina in ultima clipa. Asemeni altori demnitari comunisti, gen Dumitru Popescu, Stefan Andrei, Ion Stanescu, Silviu Curticeanu, Mizil a scris cu patima in favoarea regimului pe care l-a servit cu devotament nemarginit. Un regim pe care “Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania l-a definit, in urma analizei a mii si mii de documente si marturii, drept ilegitim si criminal.

Nascut intr-o familie cu inclinatii socialiste, Mizil a intrat de tinar in PCR unde a facut cariera in aparatul propagandistic. A lucrat in cadrul sectiilor indrumate de satrapul ideologic Leonte Rautu (a se vedea volumul despre acesta, „Perfectul actobat” de subsemnatul si de Cristian Vasile, aparut in 2008 la editura Humanitas). Mizil a ajuns rapid pro-rector, apoi rector al Scolii de partid „Stefan Gheorghiu”, pozitie in care a colaborat cu alti corifei ai ideologiei oficiale. A scris cu entuziasm despre Stalin, inclusiv o brosura in ajutorul celor care erau constrinsi sa studieze productiile teoretice ale „parintelui popoarelor”. A fost impreuna cu Chisinevschi, Rautu, Ofelia Manole, Pavel Tugui, Ion Iliescu, Ion Teoreanu (aleg doar citeva nume proeminente din asa-zisul front ideologic) un propagator neconditionat al minciunilor oficiale. A condus nenumarate prelucrari in anii 50, a jucat un rol-cheie in vinatorile de vrajitoare din perioada 1958-1960. In filmul lui Nicolae Margineanu “Demascarea’, bazat pe cartea lui Alin Muresan despre “Experimentul Pitesti”, il vedem pe Mizil perorand cu infocat entuzasm, in aula Universitatii din Bucuresti, despre “invatatura tovarasului Stalin”. A fost un predicator bolsevic, a sustinut fara preget toate deciziile politice ale lui Dej si Ceausescu. A fost un om de familie, si-a iubit copiii. Dintre cei cinci copii (Aurora, Dumitru, Sergehi, Donca si Lidia sunt cei despre care stiu eu, am vazut ca uneori se vorbeste de sase copii) , trei au fost adoptati. Sincer vorbind, este un subiect delicat si nu neaparat relevant. Semnificatia tine mai mult de reatia negativa a Elenei Ceausescu la posibila casatorie a lui Nicu cu Donca. In perioada 1945-1955, au fost multi activisti care au adoptat copii, de la Vasile Luca, Chivu Stoica, Ana Pauker si Gheorghe Stoica la Constanta Craciun,Pinitilie-Pantiusa si Alexandru Barladeanu.

Familia Mizil a locuit mai intai pe strada Londra, mutandu-se in locul lui Leonte Rautu, apoi in vila Anei Pauker de pe Soseaua Kiseleff (ocupata un timp de Alexandru Draghici). Dupa 1970, au locuit pe strada Emile Zola, foarte aproape de Valentin Ceausescu, Nicolae Doicaru si Ghizela Vass. In anii 70, Mizil era unul dintre baronii lui Ceausescu, alaturi de Manea Manescu, Ilie Verdet, Vasile Patilinet, Virgil Trofin si Gheorghe Pana. Au fost unii dintre ei marginalizati pe masura ce liderul devenea tot mai megaloman, tot mai fixat pe propria imagine. Trofin a fost mazilit, a murit in conditii inca tenebroase. La inceputul anilor 90, fiul lui Trofin, Mircea, a scris un articol zguduitor despre umilirea si moartea tatalui sau in ziarul taranist “Dreptatea”. Nu in “Adevarul”, “Dimineata” sau “Azi”. Nu stiu ca Mircea Trofin sa fi participat la desantele eforturi de reabilitare a comunismului in care exceleaza Serghei Mizil, ca sa nu mai vorbesc despre nepoata sa, fiica Lidiei, deputata PSD Oana Niculescu-Mizil, cea care este astazi ocupata cu arborele genealogic menit sa demonstreze cu Mizil era de fapt urmasul lui Stefan cel Mare, nici mai mult, nici mai putin. Cum nu o face, ba chiar dimpotriva, Luminita Pana, autoarea, sub numele Cela Varlam, a unului tulburator roman despre acele timpuri ale dezonoarei. Cum nu o face Sandu Barladeanu, fiul lui Alexandru Barladeanu. Vorbind cinstit, nici Valentin Ceausescu nu apara acel sistem. Nu toti urmasii nomenklaturii sufera de abulie morala.

Ca sef al sectiei de propaganda a CC al PMR, Niculescu-Mizil a fost unul dintre artizanii cultului lui Gheorghiu-Dej. In perioada 1963-64, a participat la redactarea materialelor care au dus la Declaratia din aprilie 1964, considerata de istoriografia national-stalinista drept un fel de act constitutiv al unei noi Romanii, emancipata de tutela imperialista a Kremlinului. In fapt, era vorba de tentativa unui grup neo-stalinist, ostil reformelor interne, de a se sustrage controlului Moscovei. Nu mai voiau sa fie vasali, dar putin le pasa de adevarata independenta a tarii, de neconceput in absenta suveranitatii poporului. Nici Dej, nici Ceausescu nu aveau intentia de a renunta in vreun fel la monopolul absolut al puterii. Insusi faptul ca Declaratia a fost redactata de un grup care ii includea pe Ceausescu, Rautu, Bodnaras, Mizil, Stefan Voicu spune totul despre natura sa reala. Dej, Ceausescu, Rautu si Bodnaras anti-stalinisti? Sa fim seriosi. Nu vreau sa minimalizez rolul lui Mizil in acea liberalizare avortata care a inceput in 1963. In excelenta sa teza de doctorat, sustinuta in iunie 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob discuta rolul sefului Sectiei de Propaganda in ceea ce el numeste “cotitura nationala”, inclusiv in publicarea manuscriselor lui Karl Marx despre romani, un moment important, neindoios, in despartirea de mitologia de sorginte sovietica. Dar, demonstreaza istoricul roman, era vorba de fapt de anexarea fondatorului materialismului istoric unei vulgate in statu nascendi menita sa legitimizeze grupul hegemonic care refuza o autentica de-stalinizare. Mizil a fost unul dintre arhitectii noii ideologii a stalinismului national pe care Nicolae Ceausescu avea sa o utilizeze pentru legitimarea propriei dictaturi.

Imediat dupa moartea lui Dej, in martie 1965, Mizil devenea secretar al CC insarcinat cu ideologia si cu problemele miscarii comuniste. La Congresul al IX-lea (iulie 1965) era ales membru al Comitetului Executiv si, putin mai tirziu, devenea membru al Prezidiului Permanent, instanta suprema a aparatului comunist. A fost unul dintre membrii cei mai influenti a cea ce am numit in cartea mea „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005) grupul aparatului de partid, deci echipa pee care s-a bizuit Ceausescu in acapararea totala a puterii si impunerea propriei viziuni national-staliniste despre economie, politica, cultura si sanatate. O viziune fals-liberalizanta, in fapt un efort de a construi mitul unitatii „indestructibile” dintre partid, natiune si conducator.

Ca parte a jocului rotatiei cadrelor (o tactica favorita a cuplului Ceausescu), Mizil a fost mutat din aparatul de partid in cel guvernamental unde a fost pe rind ministru al invatamantului, al finantelor si, in cele din urma, la perferia vietii politice dar cu consistente privilegii, presedintele Centrocoop. A ramas pina in ultima ora a dictaturii totalitare membru al CEPEX. Desi mentinut de amicul sau Ion Iliescu in noua conducere a tarii dupa prabusirea regimului comunist in decembrie 1989, presiunile societatii civile au dus la eliminarea sa si apoi arestarea si judecarea ca membru al lotului CEPEX. A publicat citeva carti de amintiri despre presupusa sa lupta “partidei nationale” impotriva „cominternismului”, incercind sa demonstreze teza independentei politicii externe romanesti in perioda Ceausescu. Nu neg ca au existat momente de afirmare a autonomiei PCR, dar acestea nu s-au tradus niciodata in inmuierea opresiunii interne. Ba chiar dimpotriva, daca ne gandim la represiunile impotriva grevistilor anticomunisti din Valea Jiului si ale membrilor Miscarii Goma (1977). Ca membru plin al CEPEX, Mizil a aprobat toate masurile punitive propuse de Ceausescu, inclusiv cele impotriva revoltatilor anticomunisti de la Brasov si utilizarea fortei impotriva revolutionarilor in decembrie 1989.

Relatiile dintre Mizil si Ceausescu a fost marcate de un episod tragic legat de interventia abrupta si inumana a Elenei Ceausescu in relatia dintre Nicu (fiul cel mic al cuplului prezidential) si Donca Mizil, fiica lui Paul si Lidia Niculescu-Mizil (sora lui Serghei, deci matusa Oanei). Nu stiu ca Mizil sa fi discutat vreodata ruptura impusa de familia Ceausescu intre Nicu si Donca. Loialitatea sa fata de partid intrecea considerentele de ordin personal. In ultimii ani ai vietii, Mizil s-a consacrat rescrierii istoriei in sensul sustinut de diversii nostalgici ai ceausismului: Vadim Tudor, Paunescu, Sararu. A atacat cu furie Raportul Final al Comisiei Prezidentiale, iar despre mine nu a avut decit cuvinte insultatoare. M-a acuzat ca sint un fel de „tradator”, ca urmarim (membrii Comisiei) vendete politice. Lucruri similare le-a proferat si Ion Iliescu proband ca, dincolo de sinuozitatile unor biografii mereu retusate, cei doi fosti ideologi ai PCR au ramas ostatecii formei mentale bolsevice. Iliescu si Mizil au fost alaturi, in 1956, in actiunea de contracarare a undelor de soc ale Revolutiei Maghiare. Pentru amandoi, Imre Nagy a fost un renegat, un “contra-revolutionar”. Simpatia, poate reala, a lui Niculescu-Mizil pentru ceea ce s-a numit Primavara de la Praga, nu s-a tradus in solidarizarea sa cu democratizarea initiata de Alexander Dubcek. Era vorba exclusiv de teama regimului de la Bucuresti ca o interventie sovietica in Cehoslovacia ar putea crea un precedent pentru o actiune similara in Romania. Nu stiu ca Mizil sa fi propus vreodata desfiintarea reala a cenzurii. Nu stiu ca in discutiile din Comitetul Executiv sa fi luat pozitie impotriva persecutarii disidentilor. Cum nu a facut-o nici amicul sau, Ion Iliescu.

Mizil a fost, fara indoiala, mai inteligent decat multi dintre corifeii comunismului dinastic, mai cultivat, mai putin brutal, mojic, impertinent si necioplit. Dar tocmai aceasta sofisticare culturala, tocmai aceasta aparenta benigna, a fost camuflajul unui dogmatism steril si sterilizant, al unei disponibilitati infinite de a servi un experiment catastrofal. Am dezvoltat, de-a lungul anilor, conceptul de stalinism national, incercand sa-l disting de acela de comunism national. Stalinismul national a mizat pe desovietizare pentru a mentine intacte institutiile si metodele staliniste. Istoricul Tony Judt a folosit acest concept in marea sa carte despre Europa post-belica. Termenul este folosit de cercetatori care se ocupa de Coreea de Nord. Paul Niculescu-Mizil s-a pretins un comunist national. O spun limpede: nu a fost. A ramas pana la capat fidel unui model rigid, un prizonier al corsetului stalinist pe care l-a acceptat inca din tinerete si cu care a ajuns sa se identifice. Citind cartea despre Leonte Rautu si recentele articole despre Ghizela Vass, un respectat intelectual imi scria: “Ma intreb care sunt radacinile antropologice (nu sociale!) ale angajarii atit de puternice in doctrine si grupuri cum au fost marxismul si partidul. Ceva absolut ineliminabil in oameni le face posibile si desi am oarecare incredere in societatile liberale (in sensul Tocquevillian al termenului) ca antidot, nu pot sa nu ma intreb daca acest antidot nu slabeste cu timpul si daca otrava nu va izbucni din nou.” O intrebare intr-adevar actuala si nelinistitoare.

PS Despre interventiile publice ale lui Serghei Niculescu-Mizil legate de viata in “inalta aristocratie comunista” am scris mai demult pe acest blog:

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/02/20/pe-culmile-tupeului-serghei-mizil-si-analistii-lu-namol/

 


Recunoasterea valorilor: Decorarea profesorului Toma Pavel

20/09/2011

Un decret aparut luni in “Monitorul Oficial” anunta decorarea remarcabilului carturar Toma Pavel. Şeful statului l-a distins pe Toma Pavel, profesor la Universitatea din Chicago (SUA), cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, categoria “Promovarea culturii”. Profesorul Toma Pavel a primit respectiva distincţie “la împlinirea vârstei de 70 de ani, în semn de apreciere deosebită pentru întreaga
sa activitate pedagogică, pentru talentul şi dăruirea de care a dat dovadă, îmbogăţind literatura mondială cu lucrări de certă valoare”.

Este o veste minunata pentru toti cei care iubesc cultura romaneasca, valorile spiritului, pluralismul si democratia. Il felicit cordial pe profesorul Toma Pavel si il asigur de deplina mea pretuire. Am scris despre acest intelectual de inalta tinuta, despre contributiile sale la teoria literaturii si a culturii in general, dar si la intelegerea si sustinerea valorilor societatii deschise:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/


Ghizela de Fier: Un schimb de mesaje cu Tania Podoleanu, nepoata Ghizelei Vass

18/09/2011

Mi-a scris, pe platforma “Contributors”, Tania Podoleanu, fiica Olgai si a lui Jack Podoleanu, nepoata Ghizelei Vass si matusa lui Bogdan Olteanu. N-as aminti aceste ramificatii de familie,  daca nu le-ar pomeni chiar ea. Am mai avut prilejul sa ma ocup de relatia parinti-copii in familiile implicate in angrenajele totalitarismelor, comunist si fascist. Stim cum s-a raportat Svetlana Alliluieva la crimele din perioada cand tatal sau era satrapul absolut din URSS. Se cunosc destule cazuri de copii ai liderilor nazisti care au scris pagini rascolitoare despre cum vad ei azi crimele comise de parintii lor. Istoricul Karol Modzelewski, fiul celui dintai ministru de externe al Poloniei sovietizate, membru al Biroului Politic in anii 50, in perioada Bierut, a devenit unul dintre consilierii “Solidaritatii”, o miscare deschis anti-comunista. Nu a fost nimic, dar absolut nimic generos si nobil in a servi acele sisteme ilegitime si criminale. Incultura Ghizelei Vass a contat intrucat intre atributiile sale, in anii 50, era sa-i judece politic pe fostii voluntari din Spania si pe fostii luptatori din Rezistenta franceza. Nu avea habar de conditiile din Occident, facea conexiuni aberante, vedea comploturi acolo unde nu era vorba decat de o iesire la un bistro, la o cafenea, de o lectura heterodoxa ori de o plimbare printr-un muzeu. Nu modesta ei formatie intelectuala ma intereseaza, ci felul cum PCR a folosit tocmai acest deficit cultural pentru a o utiliza pe vechea militanta stalinista in scopuri amorale. Public mai jos schimbul de mesaje cu Tania Podoleanu precizand ca nu-i pun la indoiala decenta, ci doar unele din cunostintele istorice.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-ghizela-vass-despre-dosare-intrigi-si-anchete/

Tania Podoleanu:

Domnule Volo Tismaneanu,
Ma numesc Tania Podoleanu, fiica lui Jack si Olga Podoleanu, nepoata Gizelei Vass, matusha lui Bogdan Olteanu…….cate calitati intr-un singur om ! Am copilarit pe-aproape de dvs., acelasi cartier, parinti prieteni, cam cu toate alinturile si beneficiile pe care le descrieti/criticati – dar vorbind de alti “moshtenitori” ai generatiei de ilegalisti; dar aveti dreptate, sa vorbim de continutul articolului, NU de cel care l-a scris…..
Fata cea mare a Gizelei Vass NU a studiat medicina, baiatul dansei – Gheorghe – NU a studiat la politehnica, Olga Podoleanu NU a fost prietena cu Elena C., dar cu alte ilegaliste, ulterior in functii de conducere da; bunul simt ma impiedica sa continui lista de “greseli”, inocente sau tendentioase si tot bunul simt ma obliga sa recunosc si partile adevarate ale articolului dvs. Are insa vreo importanta ce e adevarat si ce nu ? Se spunea pe vremea tineretii noastre “multi aude, putin pricepe”. De fapt ce ma deranjeaza cel mai mult in articolul dvs. este lipsa unei elementare decente in exprimare, doar spre deosebire de personajele mai sus “povestite”, santeti un om cult, scolit si vorbitor de limbi straine.

Vladimir Tismaneanu:

Va multumesc pentru detaliile oferite. Cel mai adecvat ar fi sa spuneti concret ce au studiat Kati Vass-Olteanu si Gheorghe Vass. Va asigur ca voi corecta aceste informatii. Sunt chiar dispus sa public corespondenta noastra ca un text separat. Cat priveste legatura Olgai Podoleanu cu Elena Ceausescu, am vazut eu insumi parti din dosarul Elenei Ceausescu in care mama Dvs aparea ca referinta din ilegalitate. N-am afirmat ca Olga Podoleanu a ramas prietena cu Elena Ceausescu, ci doar ca se cunosteau foarte bine din anii clandestinitatii. Nu am afirmat nimic negativ despre mama Dvs. Pentru Elena Ceausescu aceste contacte (referinte) insemnau mult in conditiile in care avea nevoie sa-si confectioneze o biografie revolutionara credibila. Nu-mi amintesc ca parintii nostri sa fi fost prieteni. Nu cred ca am intrat vreodata la Dvs in casa, nu cred ca Dvs ati fost la noi. In mod cert, nu dupa 1958, cand eu aveam sapte ani, iar tatal meu a intrat in colimatorul anchetelor de partid ce aveau sa duca la excluderea sa in 1960. Nu am scris acest articol (doar) de pe pozitiile unui “martor din interior” (desi exista si acest element, cum a existat si in cartea regretatei istorice Annie Kriegel intitulata “Voyage a l’interieur du Parti Communiste Francais”, un model pentru mine, dar si pentru Stephane Courtois, Marc Lazar si Annettte Wieworka), ci ale istoricului comunismului romanesc si international in secolul lagarelor de concentrare,al deportarilor in masa si al persecutiilor genocidare impotriva “dusmanilor de rasa” si de “clasa”.

Este un mare nenoroc ca parintii si rudele unora dintre noi au fost implicati in acest experiment catastrofic, chiar diabolic, numit comunism. La fel de mare ar fi nenorocul, creat chiar de noi, de a nu recunoaste aceste lucruri, de a ne obstina sa credem ca, pentru ca iubeau muzica lui Ceaikovski si Baletul Bolsoi, pentru ca citeau seara acasa romane de Cezar Petrescu, de Cronin, de Romain Rolland si de Maxim Gorki, pentru ca iubeau poemele lui Esenin ori pe cele ale lui Maiakovski, nu sustineau un regim criminal si ilegitim. Acum cativa ani, Oana Niculescu-Mizil, deputata PSD, s-a simtit ofensata de ce ceea ce scrisesem despre bunciul sau, ideologul comunist Paul Niculescu-Mizil, fost secretar al CC al PCR, fost sef al Sectiei de Propaganda in anii cei mai duri ai stalinismului din Romania, un om care a votat in decembrie 1989, deschiderea focului impotriva revolutionarilor anticomunisti. La fel, Ioana Pintilie, fata Anei Toma si a lui Pantiusa, seful Securitatii in anii 50, are si ea rezerve in raport cu ceea ce scriu. Pentru ea, Pantiusa a fost un parinte minunat. Constat acum ca Dvs socotiti ca nu ma exprim decent cand scriu despre una dintre supremele cadriste, o inchizitoare suta la suta, o fanatica stalinista de o vasta incultura si o sustinatoare infocata a lui Nicolae Ceausescu precum Ghizela Vass. V-ati gandit vreodata ce simteau cei anchetati de Ghizela cea de Fier? V-ati gandit la Peter Donath si Veronica Rosenberg, fiica lui Adalbert Rosinger, copiii unor oameni condamnati fara a avea vreo vina, ilegalisti si ei, specialisti de inalta clasa, in monstruoasa inscenare numita “Procesul Comertului Exterior”? Pavel Donath si Adalbert Rosinger fusesera si ei deportati la Vapniarka. A scos Ghizela, care locuia doar la cateva case distanta, pe strada Muzeul Zambaccian, de familia Donath, a carei fiica, Ecaterina (Kati), era colega de scoala cu Peter, baiatul lui Pavel si Lili Donath, vreun cuvant sper a-l apara atunci cand procurorul a cerut condamnarea sa la moarte? Ilegalistul Donath a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica sub acuzatii prefabricate, inclusiv unele legate de perioada din lagar. Avea Ghizela framantari, avea ea insomnii cand stia ca fostii ei tovarasi de lagar, Donath si Rosinger, erau bestial torturati de securistul Iosif Bistran? A trimis vreun memoriu Biroului Politic, lui Gheorghiu-Dej, pentru a protesta in vreun fel? Imi amintesc de o discutie cu Pavel Campeanu care a cunoscut-o bine pe matusa Dvs. Cand i-am spus ca am auzit ca Ghizela Vass isi scrie memoriile, fostul ei adjunct la Sectia Externa, devenit sociolog critic si un rasat intelectual, s-a uitat ironic catre mine si mi-a spus: “Ghizela scrie?” Nu i-am raspuns atunci, dar as fi putut spune: “Da, scrie denunturi”.

Ce este indecent in cuvintele mele? Nu descriu ele cu precizie ceea ce a facut Ghizela Vass la Comisia Controlului de Partid, o institutie criminala? Cunoasteti cuvintele rostie de Ghizela Vass, de Rautu, Chisinevschi etc la adresa sionismului? Ghizela Vass nu a torturat fizic, pecum Misu Dulgheru, Pantiusa, Nicolschi, Soltutiu, Bistran ori Sepeanu, specialitatea ei, ca si in cazul unor Ranghet, Coliu, Vincze, era tortura psihologica. Biografia ei figureaza in “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania”printe cele alre principalilor responsabili pentru samavolniciile regimului. Nu este doar pozitia mea, ci a unei intregi comisii. Trecutul este inca ocultat, tortionarii (inclusiv Bistran) isi incaseaza inca obscenele pensii, exista prea multe rani deschise pe care doar adevarul le poate vindeca. In ce valori credeti, doamna Tania Podoleanu? Care sunt “partile adevarate” ale articolului meu? Le puteti numi in chip franc, fara a recurge la etichetari? Sunteti de acord ca aceste tenebroase episoade din istoria comunismului romanesc, o istorie cu multe, cumplit de multe cadavre, trebuie cunoscute? Ca, tot asa cum nu exista culpe genetice, nu trebuie sa existe nici solidaritati ereditare, ca nici Dvs, nici eu, nici alti copii de ilegalisti si/sau de demnitari comunisti, nu avem vreo “sacra datorie” sa tacem despre lucrurile acelea mizerabile in care, ne place sau nu, iar mie unuia nu-mi place catusi de putin, parintii nostri au fost amestecati? Ca orbirea si obedienta lor nu trebuie sa fie si ale noastre? Ca exista o diferenta intre familia noastra biologica si aceea politica si morala?

Tania Podoleanu:

Nu am mai deloc amintiri din 1958, dar un pic mai tarziu da : parintii se vizitau, iar tatal meu a devenit persona non grata tot in 1960 (poate ’61?). Nu cred ca profesiile copiilor Ghizelei Vass ar explica mai bine si mai clar adevarul istoric. Am recunoscut ca adevarate parte din relatarile dvs., alte evenimente imi sunt necunoscute, deci nu am dreptul sa comentez. Vorbind de lipsa de decenta in exprimare ma refer la doua episoade din relatarea dvs : comentariul lui Gaston Marin isi poate avea locul in vulgara emisiune a lui Marutza probabil, cu titlul de “Barfe si silicoane din lumea tovarasilor”, nu intr-un articol istoric; povestea discului Georges Brassens o stiu altfel, din familie, dar INSISTENTA asupra inculturii personajului mi se pare grosolana; ca noi toti, am cunoscut oameni inculti, simpli, datorita unui start point nenorocos, dar cu bun simt si suflet mare si in aceiasi masura altii extra-scoliti , dar gunoaie umane. Cata vreme n-a incercat sa obtina titlul de doctor honoris causa sau sa obtina un post de pedagog – nu vad relevanta, dar este adevarat ca nu vorbea franceza (?); mai ramanea sa descrieti nasul cel mare si semit al tovarasei. Decenta este parte din valorile pe care mi le-ati pus la indoiala. DA domnule Tismaneanu, istoria trebuie cunoscuta.

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers