Crin Antonescu sau perseverenţa întru grobianism

31/10/2011

Errare humanum est… Pe blogul sau, Cristian Patrasconiu a facut un sondaj intrebandu-si cititorii daca dl Crin Antonescu isi va cere scuze pentru atacul incalificabil la adresa a trei ziaristi respectati. Cu o singura exceptie, daca nu ma insel, peste 150 de raspunsuri au spus “Nu”. Crin Antonescu este intr-adevar, cum am scris, campionul national al grobianismului, as spune chiar la categoria grea. Nu spun ca este singurul care practica violenta verbala, insa in cazul unuia care tine predici mieroase despre “bun simt”, lucrurile sunt de-a dreptul alarmante. Pe scurt, spre a relua o faimoasa formulare a lui Arghezi despre Beniuc: “Una spune si alta fumeaza”. Omul stropeste cu invective fara sa-i pese de consecinte. Bunul simt il asteapta de la altii, nu este obligatia sa. Calca in picioare prestigii academice, batjocoreste scriitori celebri, face din limbajul de mahala chiar si la adresa unor colegi si colege de partid un pattern al vietii politice romanesti din ziua de azi. Cand ma gandesc la cei peste o suta de intelectuali care au lansat, in toamna anului 2009, “Apelul” pentru alegerea lui Crin Antonescu drept presedinte al tarii, ma cam apuca jalea.

Nu m-a iertat nici pe mine la conferinta de presa de luni. L-a infuriat, fireste, ce-am scris pe “Contributors” si pe blogul meu, un text reluat in “Adevarul” si in “EvZ”. N-am facut decat sa reafirm mai vechile mele critici la adresa unei performante politice in care superficialitatea se logodeste cu insolenta, fatuitatea cu vacuitatea, tupeul hipertrofiat cu vidul de idei. Am criticat, din “n” ratiuni acordul dintre PNL (Antonescu) si PSD (Iliescu-Ponta). Am criticat, si nu doar eu, alianta cu formatiunea lui Dan Voiculescu. L-am numit pe dl Antonescu, si nu am motive sa-mi schimb parerea, o reincarnare a lui Gh. Tatarescu in cea mai trista si jenanta perioada a carierei sale politice (1945-1947). Dar Tatarescu a fost constrans de imprejurari teribil de vitrege sa se angajeze intr-o perdanta colaborare cu comunistii. Avea macar acest dezolant alibi. Pe Crin Antonescu nu l-a obligat decat propriul orgoliu. Acest lucru nu inseamna sprijin neconditionat pentru altcineva. Imi asum pozitiile, incerc sa le argumentez, ascult si alte puncte de vedere.

In rest, faptul ca dl Antonescu insineaza acum ca as fi primit subventii de la ICR pentru publicarea cartilor mele in Occident, este inca o dovada a nu tocmai responsabilei sale relatii cu realitatea factuala. Este un neadevar total. Prima mea carte in Vest a aparut, in limba engleza, la editura Routledge, in 1988,cand nimeni nu visa vreun ICR, iar eu predam la Philadephia si scriam saptamanal la “Europa Libera”. Intre timp am publicat numeroase alte carti, la Princeton University Press, la Free Press, la University of California Press. Cartile mele aparute la Polirom, Curtea Veche si Humanitas n-au beneficiat de subventii.

Crin Antonescu isi proiecteaza asupra mea propriile experiente cand spune ca as fi “clientul politic al actualei puteri”. Nu sunt clientul politic, financiar ori de alta natura al nimanui. Imi primesc salariul de la o mare universitate din zona metropolitana a capitalei SUA, sunt un intelectual public, tin doua cursuri pe saptamana, indrum doctorate, ma ocup, atat cat pot, de sustinerea tinerilor intelectuali din Romania. Am fost, vreme de sase ani, editorul trimestrialului “East European Politics and Societies”, o revista considerata de varf in acest domeniu. Fac aceste lucruri pentru ca imi plac, pentru ca asa imi vad eu vocatia. Nimeni nu-mi dicteaza ce, cum si unde sa scriu. Crin Antonescu nu poate pricepe, nici in cazul jurnalistilor pe care ii “infiereaza”, nici in al meu, ca nu toata lumea are un pret, ca exista si idealuri deontologice, ca facem si scriem ceea ce ni se pare onest. Nu, domnule Antonescu, nu suntem toti mercenari. Nu, domnule Ponta, n-am fost toti delatori.

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/crin-antonescu-sub-zodia-fatuitatii-si-vacuitatii-69.html

 


Crin Antonescu si atractia grobianismului

30/10/2011

Credeam ca nimic nu ma poate soca atunci cand vine vorba de Crin Antonescu, acest Rica Venturiano care se crede Vlad Tepes (vorba lui Andrei Plesu), cel pe care il numeam un Zelig al politicii romanesti, ratacit in panglici, cortine si serpentine demagogice si atras parca magnetic de pestilentiul insultei sordide . Ei bine, recunosc ca badarania la adresa Rodicai Culcer a reusit sa ma uluiasca. Dar de ce ma mir? Dupa mojiciile la adresa Adrianei Saftoiu, dupa ce a iesit in fata, “pe sticla”, in decembrie 2009 vorbind despre “Basescu boschetar, Tismaneanu dement”, dupa tot ce-a proferat la adresa unor Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, Mircea Mihaies si Mircea Cartarescu, Crin Antonescu are toate sansele sa castige titlul de campion national al grobianismului. Lipsa de politete elementaara in acest caz tine de un patologic deficit al bunului simt. Una este ca asemenea explozii de ura si dispret sa vina de la vreun individ periferic, indragostit de limbajul pegrei, cu totul altceva cand ele definesc comportamentul unuia dintre liderii USL, formatiune care aspira sa ajunga la guvernare in Romania. Nu-i simpatizezi pe Rodica Culcer, pe Ioana Lupea, pe Mircea Marian? Nu e nicio problema, dar exista alte modalitati de a te exprima in afara badaraniei sistematice. In plus, ca lider de partid, ca fost si posibil viitor candidat pentru cea mai inalta functie din stat, ar fi dezirabil, indraznesc sa cred, ca dl Antonescu sa se dedice clarificarilor doctrinare, analizei politicilor publice, consolidarii relatiilor internationale ale tarii, inclusiv prin vizite in importante capitale. Ar fi interesant de stiut cum vede domnia sa traditionalele optiuni de centru-dreapta ale PNL in conditiile fraternizarii pana la contopire, deci confundare, cu formatiunea dominata de veteranul marxist Ion Iliescu, prin locvacele, impetuosul si imaturul guevarist local Victor Ponta.

Dar tinta reala a lui Crin Antonescu este TVR. Ani de zile aceasta institutie, pastorita de Alexandru Sassu, a interzis practic accesul celor care erau banuiti de afinitati cu programul politic al lui Traian Basescu. Pot depune marturie in acest sens. Nu am fost invitat la nicio emisiune a TVR din decembrie 2006 pana in 2009 (am fost prezent, prin telefon, in doua sau trei emisiuni ale “Realitatii”, pe teme istorice). Nu este vorba de mine, eu traiesc in Statele Unite, imi vad de treburile mele aici, ci de atatea figuri importante ale gandirii si analizei politice romanesti care s-au aflat practic pe lista neagra a fostei conduceri a TVR. Ani de zile, Rodica Culcer a fost privata de dreptul de aparitie pe post. Crin Antonescu regreta ca aceasta unilateralizare (ori mai exact spus colonizare) partizana s-a incheiat, ca pot apare in emisiunile TVR deopotriva prieteni si adversari ai sefului statului,  ai PDL, ai USL etc, cata vreme se mentin regulile unei indispensabile, obligatorii si normale civilitati.

Pe blogul sau, Cristian Patrasconiu propune un vot interesant pe tema: Isi va cere presedintele PNL scuze? Ii indemn pe cititori sa acceseze linkul si sa-si spuna parerea.

http://patrasconiu.ro/?p=11174

Pe “Hyde Park”, noua si incitanta platforma de comentarii si analize, Mircea Marian da un raspuns memorabil celui mai stralucit dintre doctoranzii profesoarei Zoe Petre (din nefericire pentru dstinsa carturara si pentru vanitosul politician, nu si-a terminat nici pana azi proimitatorul doctorat, chiului sau fiind universal, consecvent si neselectiv).

http://hydepark.ro/articol/articol/cand-golanul-badea-ajunge-modelul-presedintelui-antonescu-61.html

Pentru textul largit si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/crin-antonescu-si-atractia-grobianismului/


Costurile utopiei. Religii politice si terorism totalitar

28/10/2011

In memoria lui Robert C. Tucker, mentor, prieten, model intelectual

Socant inca pentru unii nostalgici impenitenti, trebuie spus clar ca experimentul comunist, oriunde a fost testat, a insemnat incercarea de a forta cursul istoriei, intemeiata pe o religie seculara cu pretentii de salvare, de izbavire, aici si acum. Acesta a fost sensul a ceea ce altminteri poate parea o imensa absurditate, o dementiala aventura politica: construirea unui organism politic social perfect controlat, in care individul nu este altceva decit, vorba lui Arthur Koestler, o „fictiune gramaticala”. Justificarea a fost mereu acea formula cinica: „Nu se poate face omleta fara sa spargi oua”. Dar cum scria marele filosof liberal Isaiah Berlin, toti am vazut ouale sparte, nimeni insa nu a vazut omleta. Unul dintre primii care au explorat si au denuntat abisul etic al bosevismului a fost Panait Istrati. Au urmat atatia alti eretici si apostati, revoltati, bulversati, dezgustati de infamia comunista. Din nefericire, lectiile istoriei nu ii conving pe cei care continua sa cultive resentimentul social si sa astepte extatic venirea Mileniului marxist.

Comunismul ca orbire etica

Este interesant si cit se poate de graitor faptul ca formatiuni politice care nu se jeneaza sa se intituleze partide comuniste (in Rusia, Grecia, Franta, Republica Ceha) s-au napustit cu furie impotriva condamnarii simultane a comunismului si fascismului. Lipsa de pudoare a comunistilor de ieri si de azi, obscenitatea comportamentelor lor politice, nu mai trebuie dovedita. In ce-i priveste pe comunistii greci, se cer puse anumite accente. Conducerea PC din Grecia, dar si mii de refugiati din perioada Razboiului Civil, s-au aflat timp de decenii in Romania. Exista de-acum o intreaga literatura privind eforturile acestor stalinisti de a crea in tarile sovietizate (si in primul rind in Romania), in anii 50, un fel de „democratie populara” in exil. Au avut loc arestari, executii, inscenari (mentionez cartea lui Dominique Eudes „Les Kapetanios” despre persecutarea si chiar lichidarea diversilor nonconformisti din partid, fosti lideri ai rezistentei antifasciste). La ora actuala, comunistii greci, intepeniti in ruginitele dogme bolsevice, sint campionii antiamericanismului, demonizeaza globalizarea si ataca pe toate caile structurile NATO si UE. Unii dintre ei s-au nascut si s-au aflat mult timp in Romania si stiu prea bine in ce a constat sistemul minciunii, delatiunii generalizate si al persecutiilor in masa. Cunosc cel putin un caz—este vorba de un fost coleg de liceu care azi este europarlamentar si joaca un rol important in acel partid—care a citit la timp tot ce trebuie citit privind crimele comunismului. Din pacate, comunismul a mizat intotdeauna pe orbire etica. Ori, mai exact spus, atu-ul sau a fost, in plan psihologic, disponibilitatea umana pentru auto-sugestie. Emascularea fibrei morale din individ, nimicirea a ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea omul interior, devotamentul pentru o idee presupus mareata, a fost substratul pervers al iluziei comuniste. Nu exista o grandoare istorica a comunismului, orice ar fi afirmat iluminatul dialectician leninist Georg Lukacs, tot asa cum, orice ar fi scris intr-un moment de intunecare a ratiunii Martin Heidegger, nu exista o grandoare istorica a nazismului. Camerele de gazare si Gulagul nu au nimic grandios in ele, sunt expresia demonismului absolut.

Place An Alternate Description Here!

Imagine din Gulag (Norilsk)

Acelasi lucru poate fi spus despre PC al Federatiei Ruse. Este vorba de o formatiune intemeiata pe nostalgie pentru autoritarismul despotic al stalinismului. In mitologiile salvationiste ale comunistilor rusi, se intilnesc maresalul Jukov, cosmonautul Iuri Gagarin, super-performantul muncitor Alexei Stahanov, balerina Galina Ulanova, actrita de film Liubov Orlova si, de ce nu, clownul Oleg Popov, infratiti sub semnul idealizarii luptei „pentru fericirea poporului”. A fost de fapt vorba de o imensa mascarada, de o inselatorie globala, de distrugerea sistematica a milioane de vieti omenesti pentru cladirea a ceea ce s-a probat a fi un colosal esec social si economic. Doctrina putinista, atata cata este, se declara anticomunista, dar este de fapt indatorata unor mitologii similare, aceluiasi sincretism ideologic in care national-bolsevismul se ingemaneaza cu autoritarismul etatist.

Utopie si genocid

Costurile umane ale utopiei impuse de comunisti sunt inspaimintatoare. Biografia lui Mao, aparuta in 2004, incepe cu urmatoarele cuvinte: „Mao Tse-tung, care timp de decenii a detinut puterea absoluta asupra unui sfert din populatia lumii, a fost responsabil pentru mai mult de 70 de milioane de morti in timp de pace, mai mult decit orice alt lider in secolul douazeci” (Jung Chan si Jon Halliday, „The Unknown Mao”, New York, Knopf, 2004, p. 3). Scriu aceste rinduri si nu tot nu-mi vine sa cred: cum a fost posibila aceasta prabusire intr-o barbarie fara limite? Cum mai poate cineva sa conteste legitimitatea condamnarii comunismului? Iata insa ca se poate si tocmai de aceea trebuie mereu reamintite lectiile insangeratului secol al ideologiilor radical-revolutionare. Trebuie sa ne opunem uitarii. Crimele nazismului si ale comunismului,inspirate de pseudo-ratiuni ideologice, au fost expresia unei injosiri fara precedent a conditiei umane. Lagarele de concentrare, Kolyma si Auschwitz, experimentele diabolice gen Pitesti, nu au avut loc in chip intimplator. Au fost planificate de indivizi in carne si oase, convinsi ca servesc o cauza eroica.

Nihilism, demonologie si teratologie

In emisiunea “Omul care aduce cartea”, Dan C. Mihailescu analizeaza volumul meu “Despre comunism. Destinul unei religii politice” aparut anul acesta la editura Humanitas. Nu este vorba de un tratat academic, desi cartea include studii aparute in engleza in respectate publicatii occidentale, ci de o introducere in ceea ce se poate numi demonologia totalitara, ori, cum imi scria un prieten, in teratologia comunista. Colectia in care a aparut, intitulata “Despre”, este menita sa permita autorilor si cititorilor sa se miste liber in spatiul ideatic explorat, evitand bibliografiile stufoase, labirinturile asociative si conceptele ezoterice. Ceea ce nu inseamna concesii la nivelul calitatii, ci doar un accent sporit pe accesibilitate. Acolo au aparut scrierile lui Gabriel Liiceanu “Despre ura” si “Despre seductie”, volumul lui Andrei Plesu “Despre bucurie in Est si in Vest” precum si cartea lui DCM, “Despre omul din scrisori”. Tot acolo am publicat, in 2010, volumul “Despre 1989. Naufragiul utopiei”.

Pretinzand ca realizeaza Raiul pe pamant, voindu-se o doctrina a salvarii (o soteriologie), o paradigma redemptiva, comunismul, acest mesianism secularizat, axiofob, noofob si mnemofob, a sacrificat milioane de vieti omenesti pe altarul unei utopii perverse. Cifra de 100 de milioane de victime (morti), avansata in “Cartea Neagra a comunismului”, aparuta in 1997, se dovedeste acum una minimalista. Doar Marea Foamete din China maoista, rezultata din strategia deliranta a “Marelui Salt”, a dus la moartea a peste 45 de milioane de oameni. Dar costurile utopiei privesc si distrugerea, vatamarea destinelor, deportarile, indoctrinarea imbecilizanta, anihilarea statului de drept, a economiei de piata, actiunile sistematice de obliterare, confiscare si desfigurare a memoriei, suprimarea persoanei morale si a persoanei juridice (v. Hannah Arendt, “Originile totalitarismului”). Utopia s-a numit Kolyma, Magadan, Norilsk, Karaganda, Katyn, Canalul Dunare-Marea Neagra, Pitesti, Sighet, Aiud, Ramnicu-Sarat, Gherla, tot atatea statii ale genocidului. Aceste lucruri trebuie repetate mereu, informatiile trebuie diseminate, analizele trebuie adancite, documentele trebuie publicate, pentru a tine piept ofensivelor celor care, convinsi ca anticomunismul este o iluzie, ar dori sa testeze din nou “ipoteza comunista”.

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_vladimir-tismaneanu-despre-comunism-destinul-unei-religii-politice-editura-humanitas_14282.html

Am discutat pe “Contributors” natura misticismului comunist, a devotiunii quasi-superstitioase, a ceea ce numesc spiritismul dialectic:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-materialismul-oniric-lenin-stalin-hrusciov-si-visul-tovarasei-lazurkina/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/costurile-utopiei-religii-politice-si-terorism-totalitar/


Monarhismul de ultim ceas. Despre mastile cinismului

27/10/2011

Culmea ironiei, nimeni nu pare mai prezent pe ecrane si in depesele agentiilor de presa spre a elogia rolul Regelui Mihai in istorie si a saluta caracterul “substantial si dens” al discursului acestuia decat succesorul lui Nicolae Ceausescu.  Oportunismul si cinismul sunt vectorii principali ai actiunii sale politice. In declaratie dupa declaratie, Ion Iliescu isi afirmă pretuirea pentru actul de la 23 august (a mai facut-o si ca secretar al CC al PCR insarcinat cu ideologia ). Nu ca inceput al unei democratii romanesti situata pe linia traditiei constitutionale intrerupta de cele trei dictaturi de dupa 1938, ci ca argument contrafactual privind destinul Ardealului. Nu pare, ori mai exact, nu vrea sa realizeze distanta dintre promisiunile acelui moment si ce s-a intamplat de fapt in Romania. Se reia obosita placa folosita si de Petru Groza, ca doar un „guvern de larga concentrare democratica”, adica unul controlat de oamenii Kremlinului, ar fi oferi sansa revenirii Ardealului la patria-mama. Despre Basarabia si Bucovina de Nord, ce sa mai vorbim.

Cand am scris pe “Contributors” (marti, 25 octombrie) despre monarhismul de ultima ora, tocmai acest comportament oportunist, cameleonic, al lui Ion Iliescu si al protejatilor (aliatilor) sai l-am avut in vedere. Ion Iliescu s-a decarat in repetate randuri anti-monarhist, vine dintr-o traditie care merge in secolul al XIX-lea, de respingere a monarhiei constitutionale. O traditie exacerbata de propaganda impertinenta a comunistilor. Ca unul din liderii UER (Uniunea Elevilor din Romania, organizatie creata de PCR pentru influentarea, manipularea si cooptarea elevilor), ca figura marcanta, in curs de ascensiune in cadrul “Tineretului Progresist”, Ion Iliescu a participat, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947, la actiunile organizate de comunisti (mitinguri, demonstratii, manifeste si manifestari de strada, confruntari, de fapt provocari, in licee si in amfiteatre universitare). Pana in 2005, Ion Iliescu nu s-a exprimat sub nicio forma ca admirator al Regelui Mihai (desi, trebuie spus, in volumul “Marele soc” a admis ca expulzarea Regelui in decembrie 1990, a fost “o reactie emotionala”). Iliescu, Roman, Magureanu, Stanculescu, deci oamenii care detineau puterea in decembrie 1990, nu s-au cait niciodata pentru ceea ce, intr-un articol publicat in revista “22″ chiar in acele zile, numeam “palmuirea istoriei”. Nu tin minte ca Adrian Nastase, figura marcanta a FSN si ministru de externe,  sa fi exprimat vreo retinere in raport cu acea mojicie. Scriam atunci ca Regele Mihai a fost un om care a facut numai bine tarii sale. M-am trezit cu o riposta acida din partea lui Pavel Campeanu, sociolog marxist si membru fondator al GDS. I-a raspuns istoricul Andrei Pippidi. Textul meu este inclus in volumul “Irepetabilul trecut”, dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu, aparut in a doua sa editie la editura Curtea Veche in 2008 cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob. Pe scurt, polemicile nu au inceput in aceste saptamani si, se poate usor prevedea, vor continua.

Din cate inteleg, presedintele Traian Basescu are rezerve fata de actiunile (ori inactiunile) Regelui Mihai ca sef al statului roman din anii razboiului, in perioda cand Romania era parte a Axei, deci in anii bestialelor actiuni care au constituit Holocaustul, si mai ales in raport cu abdicarea neconditionata din decembrie 1947, dar acest lucru nu s-a tradus in actiuni punitive, in campanii isterice de presa, in molestare simbolica, pentru ca ce altceva este expulzarea pe cale politieneasca, a fostului sef de stat? Este ceea ce corect observa Miron Damian in articolul sau aparut miercuri 26 octombrie pe “Contributors”. Nu cred ca se poate vorbi despre anti-monarhism ca angajament ideologic in cazul lui Traian Basescu. Ion Iliescu si Petre Roman au fost cei care au comandat si aprobat actiunea rusinoasa din decembrie 1990, justificata, in ochii lor, de fixatiile unui anti-monarhism programatic.

Ion Iliescu era seful statului cand Regele a fost expulzat ca un infractor in decembrie 1990. Traian Basescu era membru al guvernului Roman, dar in mod cert nu avea un cuvant de spsu in acea chestiune. Nu cred ca tandemul Iliescu-Roman i-a consultat pe membrii guvernului, cu exceptia ministrilor de interne si apararii, eventual a ministrului de externe. Se prea poate ca Iliescu sa se fi sfatuit cu Martian Dan si cu Alexandru Barladeanu. Nu stiu ca Ion Iliescu sa-si cerut scuze in mod public, de o maniera lipsita de ambiguitati pentru acea badaranie fara margini.

Fac parte dintre aceia care au crezut, la un moment dat, in capacitatea lui Ion Iliescu de a invata politic. Credeam ca intelesese ca o Romania intrata in NATO si care aspira sa devina membra a UE, nu poate sa persevereze in vechile metehne si minciuni comuniste. Proba o reprezinta dialogul din 2003, publicat in 2004. La cateva luni de la aparitia volumului “Marele soc”, Ion Iliescu, pe ultima suta de metri a ultimului sau mandat prezidential, l-a gratiat pe Miron Cozma si l-a decorat, cu ordinul “Steaua Romaniei” pe Corneliu Vadim Tudor. Am scris atunci un articol in care deplangeam public ceea ce numeam grave derapaje. In 2006, Ion Iliescu a fost portdrapelul fortelor care s-au opus Comisiei Prezidentiale si intregului demers al condamnarii comunismului. Am publicat, la inceputul lunii ianuarie un articol in “22″ in care marturiseam ca regret ca am crezut in convertirea lui Iliescu la pluralism. Nu fac decat sa mentionez aici fapte pe care unii au ales sa le uite. Din ratiuni prea evidente ca sa mai necesite o discutie detaliata.

Articol publicat pe platforma de comentarii si analize Hyde Park:

http://hydepark.ro/


Despre materialismul oniric: Lenin, Stalin, Hruşciov şi visul tovarăşei Lazurkina

26/10/2011

Ma ocup aici de un episod extrem de straniu din istoria comunismului mondial. Acum cinci decenii, mumia lui Stalin a fost expulzata din Mauzoleul din Piata Rosie. S-a folosit ca argument o aparitie a lui Lenin intr-un vis. Visele au avut un rol decisiv în istoria mişcării revoluţionare ruse. Mai întâi, visele utopice ale Verei Pavlovna din romanul “Ce-i de făcut” de Cernîşevski, scris in 1862-1863, al cărui erou principal, Rahmetov, cel care dormea pe un pat cu cuie sprea a-şi oţeli voinţa de luptă, a inspirat generaţii de neo-iacobini. Vera Pavlovna era o visatoare monomana, o posedata care, in cel de-al “Patrulea Vis”, isi imagina societatea perfecta, “Palatul de Cristal”. Despre aceasta carte, biograful lui Dostoievski, profesorul Joseph Frank, spunea ca, mai mult decat “Das Kapital” a lui Marx, a oferit “dinamica emotionala care in final va duce la Revolutia Rusa”. Lenin nu se culca pe un pat cu cuie, dar ridica greutati zilnic, asemeni lui Rahmetov. De la Serghei Neceaiev la Gheorghi Dimitrov si mai aproape de noi la Ernesto “Che” Guevara” si Carlos Marighella, eroul lui  Cernîşevski a inspirat comportamente fanatice, frenezii chiliastice si pasiuni nihiliste.

Partial Hallucination: Six Apparitions of Lenin on a Piano - Salvador Dali

Pe urmele precursorului întemniţat de ţar, Lenin a scris, în 1902, pamfletul “Ce-i de făcut?” în care exclamă: “Trebuie să visăm!”. Au trecut anii, partidul de avangarda întemeiat de Lenin a organizat lovitura de stat din noiembrie (stil nou) 1917, a stat la putere până în decembrie 1991, când a avut loc prăbuşirea URSS. În urma unor acerbe lupte politice, Stalin a devenit succesorul lui Lenin şi a exacerbat teroarea, a transformat Gulagul într-una din instituţiile de bază ale sistemului ideocratic.

Stalin a murit în martie 1953, iar urmaşii săi, în frunte cu Gheorghi Malenkov şi Nikita Hruşciov, au decis să-i eternizeze memoria. Trupul despotului a fost îmbălsămat şi amplasat lângă mumia fondatorului bolşevismului în ceea ce s-a numit “Mauzoleul Lenin-Stalin”. Veşnicia lui Stalin nu a durat însă decât 8 ani întrucât, acum 50 de ani, în octombrie 1961, Congresul al XXII-lea al PCUS a decis să mute trupul neînsufleţit al tiranului din Mauzoleu şi să-l înmormânteze lângă zidul Kremlinului. Pentru Hruşciov era vorba de o revanşă postuma definitivă în raport cu cel pe care îl venerase în timpul vieţii şi a cărui fantoma continua să bântuie mentalul colectiv. Răzbunarea personală se contopea cu exorcismul public. Hruşciov fusese umilit de Stalin repetate rânduri. Nu poate fi negat nici elementul de şoc psihologic trăit de Hruşciov aflând despre amplitudinea inimaginabilă a Mării Terori (la care, trebuie spus, participase el însuşi). În plus, staliniştii obstinaţi din conducere încercaseră să-l răstoarne în iunie 1957. Îi reproşau intempestivului Nikita Sergheievici, mai presus de orice, faptul că în februarie 1956, la Congresul al XX-lea, distrusese mitul lui Stalin.

“Raportul Secret” al lui Hruşciov a fost, într-adevăr, unul din documentele politice fundamentale ale veacului trecut. Nu doar membrii “grupului fracţionist, antipartinic şi fără de principii” Molotov, Kalaganovici, Malenkov, Bulganin, Pervuhin, Saburov şi Şepilov “care li s-a alăturat” (aşa avea rămână acesta în istorie, “Şepilov care li s-a alăturat”) se opuneau din răsputeri de-stalinizarii, ci şi liderii unor partide comuniste aflate la putere ori în opoziţie (Mao Zedong, Gheorghiu-Dej, Antonin Novotny, Walter Ulbricht, Enver Hoxha, Dolores Ibarruri, Maurice Thorez). Se formase un front comun de rezistenţă împotriva liberalizării socialismului. Sigur, Mao vorbea prin megafonul albanez, Dej pretindea că susţine reformele, dar în fapt era vorba de boicotarea iniţiativelor legate de de-stalinizare.

Pentru a potenţa dramatismul momentului, Hruşciov a apelat la serviciile unei vechi bolşevice, Dora Abramovna Lazurkina (1884-1974), membră de partid din 1902, fostă deţinută, ani îndelungaţi, în Gulag, Veterana militantă Lazurkina a luat cuvântul şi a relatat ca în anii deportării sale în lagărele staliniste, a păstrat mereu legătura cu Lenin: “Îl port întotdeauna pe Ilici în suflet, întotdeauna, tovarăşi, şi chiar în momentele cele mai dificile singurul lucru care m-a ajutat să rezist a fost că îl aveam pe Ilici în inimă, că mă puteam consulta cu el despre ceea ce trebuia să fac. (Aplauze). M-am consultat cu Ilici ieri. Era ca şi cum ar fi fost viu, stătea în faţa mea şi mi-a spus: “este neplăcut pentru mine să mă aflu lângă Stalin, cel care a dăunat atât de mult partidului” (Aplauze furtunoase, îndelungate).” Dorinţa lui Lenin, chiar dacă transmisă prin vis, era, evident, lege în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Materialismul istoric devenea materialism oniric. Realismul socialist se convertea în suprarealism politic, în spiritism dialectic. La propunerea lui Hruşciov, Congresul a adoptat în unanimitate (cum altfel?) “Hotărârea privind Mauzoleul lui Vladimir Ilici Lenin”. Se stipula astfel ca: “Mauzoleul din Piaţa Roşie de lângă zidul Kremlinului, creat pentru a perpetua memoria lui Vladimir Ilici Lenin, nemuritorul întemeietor al Partidului Comunist şi al statului sovietic, conducătorul şi învăţătorul omenirii muncitoare, va fi cunoscut de-acum înainte drept ‚Mauzoleul lui Vladimir Ilici Lenin’”.

Cel adorat până în martie 1953 drept corifeul ştiinţei, titanul gândirii, cel mai mare strateg al tuturor timpurilor, prietenul copiilor, lingvistul genial, al patrulea clasic al marxismului etc era expulzat din lăcaşul sacrosanct: “Se consideră nepotrivită menţinerea sarcofagului conţinând sicriul lui I. V. Stalin în Mauzoleu, întrucât Stalin a comis serioase violări ale poruncilor lui Lenin, abuzuri de putere, represiuni în masa împotriva poporului sovietic, iar acţiunile sale din perioada cultului personalităţii fac imposibilă rămânerea sicriului cu trupul său în Mauzoleul lui V. I. Lenin”. Coşmarul stalinist a fost învins, măcar simbolic, ca urmare a visului tovarăşei Lazurkina. Cu aprobarea lui Hruşciov, apărea în “Pravda” poemul dinamitard “Urmaşii lui Stalin” al tânărului scriitor Evgheni Evtuşenko. Tot cu acordul primului secretar al CC al PCUS era publicată, în 1962, în revista “Novâi Mir” condusă de Aleksandr Tvardovski, capodopera lui Soljeniţân “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, prima recunoaştere publică, într-o publicaţie oficială, a existenţei lagărelor de concentrare comuniste. Magnaţii PCUS pretindeau că susţin de-stalinizarea. Aleksandr Şelepin (poreclit “Şurik de fier”), şeful KGB-ului, a rostit la Congresul al XXII-lea unul dintre cele mai înflăcărate rechizitorii împotriva defunctului dictator. În realitate, se urzea de-acum complotul care avea să ducă la înlăturarea lui Hruşciov în octombrie 1964. Începea o nouă glaciaţiune care se termina abia în martie 1985, prin alegerea lui Mihail Gorbaciov la cârmă PCUS. In noiembrie 1987, la a 70-a aniversare a loviturii de stat bolsevice definita mistificator drept “Marea Revolutie Socialista din Octombrie”, Gorbaciov denunta “crimele de neiertat si de neuitat ale stalinismului”.

Am publicat o prima versiune a acestui articol pe noua platforma de comentarii si analize “Hyde Park” pe care o recomand calduros:

http://hydepark.ro/

Pentru versiunea largita si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-materialismul-oniric-lenin-stalin-hrusciov-si-visul-tovarasei-lazurkina/

 


Un discret si sobru tragism: Regele Mihai I la 90 de ani

25/10/2011
Regele Mihai, care a implinit astazi 90 de ani, ramane in istorie ca o personalitate politica remarcabila a veacului al XX-lea. O personalitate de un discret si sobru tragism. Comunicatul IICCMER afirma aceasta mostenire, parte din traditia democratica romaneasca, brutal si samavolnic intrerupta la 30 decembrie 1947. Nu voi face niciun comentariu despre cine si cum a gasit de cuviinta sa-si proclame monarhismul de ultima ora. Sa consideram aceste actiuni ca un omagiu pentru fostul monarh, nici mai mult, nici mai putin. Sa ne abtinem de la o ispititoare hermeneutica a variilor motivatii. I-as reaminti insa d-lui Mircea Geoana ca Regele nu a intrat acum pentru prima oara, dupa mai bine de sase decenii, in Parlament. A fost acolo, pe 18 decembrie 2006, cand Presedintele Traian Basescu a condamnat dictatura comunista din Romania, de la inceputul sau, la 6 martie 1945, si pana in decembrie 1989, cand s-a prabusit in sange, drept ilegitima si criminala. Mircea Geoana, asemeni colegilor sai de partid, nu-si aminteste acest lucru intrucat, la cererea lui Ion Iliescu, PSD-ul a boicotat, prin absenta masiva si printr-o declaratie de protest adoptata unanim de Congresul acestei formatiuni, acel moment de ruptura simbolica si nu numai cu trecutul comunist.
 
Destinul Majestăţii Sale Mihai I se confundă, în cei nouăzeci de ani de viaţă, cu încercările şi tragedia unei naţiuni al cărei şef de stat a fost. Semnificaţia personalităţii sale nu poate fi separată de anii de după 23 august 1944, atunci când, alături de conducătorii Partidelor democratice antitotalitare, Regele Mihai s-a opus dictatului stalinist şi comunizării naţiunii. Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este proba legăturii simbolice dintre Suveran şi cauza apărării regimului constituţional şi pluralist în Regatul României.Lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 a fost un act brutal al procesului de transformare totalitară. Detronarea marca, simbolic şi constituţional, finalul intervalului ce debutase odată cu edificarea monarhiei constituţionale, la 1866. În deceniile de până în decembrie 1989, Majestatea Sa a menţinut, în exil fiind, flacăra credinţei în libertate, vorbind şi acţionând, cu curaj şi demnitate, în favoarea valorilor democraţiei, pluralismului şi demnităţii naţionale. Conduita sa a fost reperul care a dat speranţă românilor care, ascultându-I mesajele radiodifuzate în noaptea de Anul Nou, participau la un moment de speranţă, având în minte imaginea unei Românii eliberate de tirania comunistă. Omagierea Majestăţii Sale la 90 de ani devine, astfel, ocazia de a onora memoria celor care şi-au dedicat existenţa, în ţară sau în exilul democratic, proiectului de renaştere a unei Românii independente şi europene. Conducerea IICCMER
 
 Iata mai jos un articol de Dan Tapalaga aparut pe Hotnews:
 
 
 
Dan Tapalaga
Foto: Hotnews
Cele opt minute de discurs tinut de Regele Mihai in Parlament la implinirea celor 90 de ani ai sai au condensat atat de multe evenimente incat pare cam dificil sa te ocupi de toate. Ficare din ele are, totusi, o anumita relevanta. Un eveniment in sine este continutul discursului, decretat instant la TV un tezaur de intelepciune. Totusi, gasim acolo cuvinte cam pompoase, idei cam rasuflate, expresii intregi auzite si in alta parte. Rareori l-am zarit pe Rege printre vorbele rostite greu. A fost un mesaj pe alocuri seducator, dar foarte general, universal valabil. Bun de rostit si acum si peste zece ani. Nu putea fi, totusi, altfel, intr-un astfel de moment simbolic.Stim insa bine ca este exact genul de discurs dupa care politicienii romani se dau in vant. Le zice bine dar, in final, nu spune nimic. Vobeste despre tot si toate, pe un ton decent si de bun simt. N-are “adrisant”, pare defazat, rupt de realitate, de actualitate. Nu respira in ritmul vremii noastre, nu ataca esenta problemelor, evita marile teme – coruptia si populismul spre exemplu. Pare orb si surd la apocalipsa economica care zguduie intreaga lume occidentala din temelii.Aceasta se cheama inadecvare la lumea din jurul tau aflata intr-un proces de transformare profunda.

Ar fi fost ca Romania sa-si permita azi regi-filozofi. Nu e timp pentru ei. Romania are nevoie de regi-luptatori cu picioarele adanc infipte in solul economiei.

In discursul Regelui citim printre randuri vagi aluzii la Traian Basescu si la defectele lui, dupa cum li s-a parut si jurnalistilor de la AFP. Acestia spun ca denuntarea de catre Regele Mihai a “dispretului fata de etica si de rolul primordial al institutiilor statului, precum si personalizarea puterii” reprezinta critici disimulate la adresa actualului presedinte al Romaniei, acuzat de adversarii politici de “autoritarism”.

Antibasescienii s-au rafuit, ca de obicei, cu Traian Basescu, cu Emil Boc si alti lideri PDL, marii absenti ai momentului regizat de opozitie. N-au vazut altceva decat locurile goale lasate in Parlament de presedinte, premier si alti oficali. De data asta, presedintele Basescu le-a oferit munitie gratis.

Ce-i costa efortul prezentei sau macar un gand bun? De unde atata meschinarie si lipsa de civilitate? Cu tot efortul lor caraghios de a boicota evenimentul liberalilor, sabotorii momentului regal au obtinut efectul contrar: au fost mai prezenti decat si-ar fi dorit si au iesit mai prost decat si-au propus inamicii lor.  

Altora le-a sarit in ochi lipsa de smerenie a Patriarhului Daniel, care l-a infruntat pe “unsul lui Dumnezeu pe pamant” lipsind fara prea multe explicatii de la ceea ce suspect de numerosi monarhisti recenti numesc “marea intalnire cu istoria”.

S-a remarcat mana intinsa siret fostului suveran de Ion Iliescu. Mereu pe faza, cand a realizat ca este refuzat ostentativ, Iliescu a lunecat ca un tipar prin spatele fostului suveran. A evitat abil o scena penibila dar a ratat la mustata poza vietii sale: o strangere de mana tovaraseasca, in fata natiunii, cu cel pe care l-a fugarit la propriu din tara la inceputul anilor 90.

Imposibil sa treci peste ridicolul moment Zgonea, care i-a dat si i-a luat decoratia Regelui din maini, s-a pozat cu ea exact ca la Zoo, a calcat in picioare toate regulile elementare cu gratia tipica fostilor lacatusi mecanici. Dificil de ignorat morga senila a unor invitati castrati de orice valori etice dar fericiti sa intalneasca “un reper moral”. Printre ei, senatorul PSD Catalin Voicu, trimis in judecata pentru coruptie. Vezi aici imagini inedite cu Mana lui Iliescu si Decoratia lui Zgonea.

Puse la un loc, evenimentele deseneaza un tablou mai degraba trist decat solemn si istoric. Sa-ti sarbatoresti asa 90 de ani, sa te intorci in Parlamentul tarii tale intr-o atmosfera tragi-comica dupa ce-ai parasit puterea acum 64 de ani in conditii dramatice, iata un destin nefericit pana la capat.

Personal, alta mi s-a parut esenta zilei de ieri. Am vazut, la discursul Regelui, armate de insi care viseaza mai departe cu ochii injectati de ura la alt model de conducator, mai convenabil. Vor,de pilda, un Patriarh plutitor in sfere inalte, desprins de lumea reala. Vor conducatori autisti, ocupati cu filozofia democratiei si morala publica, cu generalitati sofisticate dar fara putere efectiva. In opinia lor, statuile vorbitoare sunt bune cata vreme raman pe soclu si nu se amesteca in treburile lumesti. Altfel devin dictatori.

Vor efigii vorbitoare care sa infiereze “egoismul primitiv”, la fel cum se lupta Iliescu in trecut cu “capitalismul de cumetrie” dar toti isi vedeau pana la urma de treaba. Vor actorasi priceputi, nu conducatori hotarati. Vor sa meninta, pe scurt, aparetele unui stat functional avand in varf o fantosa simpatica si buna la predici.

Am vazut politicieni patrunsi de ideea ca Romania are nevoie de un Parlament puternic si de un sef de stat pus in vitrina tarii, aplaudat vartos din an in Pasti. Stiti deja cine lucreaza din spatele acestor politicieni. Astazi au atacat inca un simbol bun de parazitat. L-au confiscat pe Rege.

Pe Dan Voiculescu, unul dintre cei care pariaza in taina pe un nou vehicul electoral construit in jurul coroanei, l-a vazut cineva?  Voiculescu a investit enorm, cel putin mediatic, in operatiunea de resuscitare a Casei Regale. Cand cei mai infocati monarhisti ai Romaniei se numesc astazi Voiculescu, Iliescu si Zgonea ceva nu e in regula. Cand un fost turnator, un fost secretar de partid si un fost lacatus mecanic ajung sa defileze cu blazonul monarhiei prin Parlament inseamna ca pagini intregi din istorie vor trebui rescrise rapid. Poate aflam explicatii din arhive sau din istoria recenta a impacarilor reciproc avantajoase dintre Casa Regala si Guvernarea Nastase.

Pe 25 octombrie, parlamentarii prezenti la discursul Regelui Mihai si-au prezentat propriul lor model de sef de stat: ceva foarte demn dar complet inofensiv.

 

Regimuri ilegitime si criminale: Confruntarea cu trecutul comunist in Republica Moldova si in Romania

24/10/2011
 
Trecutul nu este o alta tara. Eram anul trecut, in luna iunie, la Chisinau, participam la o conferinta internationala despre totalitarism organizata de Fundatia Soros din Republica Moldova si de grupul de istorici din Comisia organizata pentru analiza dictaturii comuniste din acea tara. Am fost invitat, intr-una din seri, impreuna cu istoricul basarabean Igor Caşu, la o emisiune de televiziune, moderata de cunoscuta jurnalista Natalia Morari. Ne-am trezit fata in fata cu doi nostalgici ai bolsevismului, negationisti lipsiti de orice urma de jena, gata sa justifice ororile deportarilor in masa si sa jignesca memoria celor cazuti victime unui regim barbar intemeiat pe o ideologie a resentimentului, a exclusivismului si a exterminismului social, cu certe implicatii de etnocid, deci de genocid. Cand noi vorbeam despre represiunile in masa, despre deportarile menite sa duca la “purificare sociala”, cei doi ne replicau invocand pretinsele abuzuri ale”Romaniei burghezo-mosieresti”. Este vorba de lozinci scoase de la naftalina, de placi de gramofon stricate, utilizate ad nauseam pentru a sustine pozitii de un cinism netarmurit. Igor si cu mine le-am raspuns fara a ne pierde cumpatul, desi, trebuie sa recunosc, era o teribila incercare a rabdarii noastre. Nu vorbeam pentru ei, acei oameni erau surzi din punct de vedere etic, ci pentru cei care urmareau emisiunea, pentru cei care reproba si desfid obscenitatea elogierii bolsevismului, in oricare dintre incarnarile sale.
 
Comisia de la Chisinau a avut propria istorie, comparabila pana la un punct cu aceea a Comisiei Prezidentiale din Romania. Despre aceasta din urma scriu acum o carte care va apare, in engleza, la o cunoscuta editura universitara. Numitorul comun al atacurilor din Republica Moldova, ca si in Romania, era si ramane respingerea necesitatii unei asumari oneste a trecutului traumatic, romantizarea si minimalizarea experientelor totalitare, negationismul impertinent, ignoranta sistematic cultivata si indiferenta scandaloasa in raport cu victimele. In timpul conferintei, un grup de tineri mobilizati de PC al Moldovei, au manifestat in fata hotelului unde se desfasurau lucrarile, acuzandu-ne de “fascism”.  A vorbi despre crimele comunismului, a le documenta de o maniera riguroasa, a explora ramificatiile pe lunga durata ale distrugerii statului de drept, ale eliticidului organizat cu morbida patima, a genera un probatoriu istoriografic, credeau acesti demonstranti lobotomizati, inseamna a sustine fascismul. Se recurgea la acelasi tip de manipulari semantice ordinare precum cele utilizate in Europa de Est si Centrala in anii de dupa al II-lea razboi mondial, cand lideri democratici precum Iuliu Maniu ori Dinu Bratianu erau acuzati de simpatii fasciste. Orice ar crede diversii anti-anticomunisti, justitia morala este un imperativ al consolidarii democratice. Ea poate fi sabotata, dar nu poate fi interzisa. Constiinta istorica europeana nu poate ramane scindata la infinit. Catastrofa comunista trebuie cunoscuta si condamnata la fel ca si aceea fascista.
 
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung, împreună cu Fundaţia Soros România organizează dezbaterea Comisiile de analiză a trecutului comunist în Republica Moldova şi România, în data de 25 octombrie 2011, începând cu orele 17:30, în sala de conferinţe a IICCMER (Str. Alecu Russo, nr. 13-19, etaj 5, ap. 11).
 
La eveniment vor participa istoricii Igor Caşu şi Sergiu Musteaţă, membri ai Comisiei pentru Analiza şi Evaluarea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova, şi Cristian Vasile şi Adrian Cioflâncă (membri ai Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi ai conducerii executive a IICCMER). Vorbitorii vor discuta provocările procesului complex de documentare şi asumare a crimelor unor regimuri totalitare în ţări în care nostalgia faţă de comunism este încă endemică, chiar şi în rândurile generaţiilor care nu au avut exprienţa directă a acestui teribil trecut. Discuţia va fi moderată de Bogdan Cristian Iacob, secretar al Consiliului Știinţific al IICCMER. Dezbaterea va fi deschisă de Dr. Holger Dix, director al reprezentanţei KAS din România şi Republica Moldova.
 

 
În cadrul dezbaterii, se lanseză volumul Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, editat de Sergiu Musteaţă şi Igor Caşu, volum care reprezintă raportul comisiei pentru studierea comunismului din Republica Moldova, însoţit de un demers ştiinţific comparativ privind investigarea crimelor comunismului în alte foste ţări comuniste.
 
www.crimelecomunismului.ro
 
http://adriancioflanca.blogspot.com/
 
Pentru textul integral si comentarii:
 
http://www.contributors.ro/global-europa/regimuri-ilegitime-si-criminale-confruntarea-cu-trecutul-comunist-in-republica-moldova-si-in-romania/

Felicitari, Cristian Preda! Stiinta politica si spiritul societatii deschise

23/10/2011
Politolog de aleasa tinuta, respectat profesor, comentator si filosof politic, format in traditia aroniana, discipol al lui Pierre Manent, Cristian Preda a publicat la Polirom o carte incitanta, temeinica si vie. Mi-a trimis manuscrisul in forma finala acuma cateva saptamani, l-am citit cu enorm interes, am scris cateva randuri care apar pe coperta a patra. Recomand cu caldura acest volum, o carte inteligenta, dezinhibata, onesta si de o indubitabila actualitate. Se intreaba Cristian Preda, si ne intrebam si noi impreuna cu el, cum pot fi “impacate” momentele de cezura, uneori brutala si violenta, chiar sub forma diktatului, cu cele de continuitate, de normalitate democratica?  Sunt alegerile suficiente pentru a considera o comunitate politica drept democratica? Exista diferente substantiale, chiar calitative, intre electocratii si democratii? Urmaresc scrierile lui Cristian Preda inca de inceputul anilor 90. Stiu ca avem de-a face cu un ganditor liberal in sensul cel mai autentic al cuvantului. Un ganditor care respinge apriorismele facile si cliseele sterile.
 
Am scris aici despre Ovidiu Trasnea, despre compromisurile sale, despre abdicarile din epoca, despre mostenirea lasata in stiinta politica romaneasca, ca si despre efortul, din pacate nu tocmai reusit, de a mentine o minima demnitate epistemologica in conditii de suprema infamie.  Cristian Preda vine din alta directie, nu a avut de-a face cu “Stefan Gheorghiu”, a participat la geneza unei noi politologii, sincrona cu metodologiile occidentale, de-marxizata, dezideologizata si emancipata de balastul unui trecut ignobil. Asemeni profesorului sau, Pierre Manent, asemeni unor Pierre Hassner, Jeffrey Isaac, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Mark Lilla, Marcel Gauchet si Piere Rosanvallon, Cristian Preda vede in chestiunea totalitarismului o tema decisiva a filosofiei politice. Aceasta noua carte confirma pe deplin vocatia unui politolog de exceptie.
 
 
 
 
Cristian Preda sondeaza relatia dintre vot si putere de la 1831 pina in prezent, evidentiind elementele care dau sens sinuoasei istorii politico-electorale: „normalizarea” votului, „domesticirea” autoritatii si democratizarea. Adresat deopotriva politologilor si istoricilor, volumul depaseste registrul comparatiei dintre regimul actual si cele care l-au precedat, oferind raspunsuri la o serie de intrebari precum: ce sens au cele 101 alegeri organizate de la 1831 pina in zilele noastre? Ce legatura poate fi intre deputatii „tinutasi” din Regulamentul Organic si obsesia uninominalului din anii 2000? Arderea unui Regulament considerat prorus la 1848 si preambulul Constitutiei de la 1952 care aplauda victoriile URSS sint parte a aceleiasi istorii? Vidul constitutional de la 23 august 1944 si cel din decembrie 1989 sint oare comparabile ca efect? Dar influenta Palatului in vremea monarhiei si cea a Cotroceniului dupa 1989?
 

„Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit profesorul Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani. Inarmat cu o redutabila cultura comparativa, atent la detalii, dar si la semnificatiile de lunga durata ale diverselor momente istorice explorate, autorul ne ofera un fascinant si indispensabil manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pina astazi.” (Vladimir Tismaneanu)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/rumanii-fericiti:-vot-si-putere-de-la-1831-pina-in-prezent-4330/

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/felicitari-cristian-preda/


De ce a fost spanzurat Imre Nagy? Plus cateva ganduri despre Ion Iliescu

21/10/2011

Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revolutia Maghiara. In iunie 1958, in urma unei inscenari judiciare, liderul revolutionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte si spanzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase si mai sfasietoare texte ale sale. In 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, intregul sistem isi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega vazand cu ochii. Miscarea revolutionara maghiara, catalizata de aceea din Polonia, a fost condusa de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au nascut experimente de democratie directa sub forma Consiliilor Muncitoresti, prefigurarea a ceea ce avea sa fie „Solidaritatea” in Polonia. Revolutia s-a identificat, cel putin in prima ei faza, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care indraznise, dupa moartea lui Stalin, sa propuna o liberalizare interna. Nagy si sustinatorii sai au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. In cele zece zile cat a condus cele doua guverne ale Revolutiei Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politica, a rupt radical cu stalinismul si a permis Ungariei sa devina o autentica republica a cetatenilor. A sfidat colosul sovietic si pe servitorii acestuia din asa-zisele democratii populare, inclusiv Romania. In final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Leon Blum decat de oricare din versiunile leniniste, inclusiv ce a lui Tito. A acceptat pluralismul si a renuntat la monopolul puterii.

File:Imre Nagy, Budapest, facing Parliament.jpg

Nimic similar nu s–a intamplat in Romania, nici in 1956, nici in 1968, anul „Primaverii de la Praga”, nici in 1989. Problema comunismului romanesc, intre altele, este ca nu a fost nicicum apt sa genereze un curent revizionist marxist. Privind inapoi, cu beneficiul a ceea ce stim astazi, asemenea directii reformatoare avea prea putine sanse de succes. Comunismul de sorginte leninista (iar altul nu a existat vreodata ca practica politica statala) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a insemnat ca dorinta de a liberaliza sistemul era neaparat una absurda. Pentru a afla natura incurabila a maladiei, trebuiau incercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decit sa dovedesca lipsa de comprehensiune si chiar o stranie cecitate istorica. Nimic nu au detestat comunistii mai mult decit eforturile de a depasi vechea matrice bolsevica si de a impaca socialismul cu democratia.

Fenomenologia ereziei

Imre Nagy (1896-1958) a fost initial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru in raport cu absolutistii morali de ieri si de azi care afirma ca un comunist este prin definitie sortit sa ramina intepenit in formula sa mentala originara. O stim din atitea cazuri, de la Koestler pina la Kolakowski, ca lucrurile nu au stat astfel. Mai intai la Moscova, unde s-a aflat intr-un lung exil dupa esecul dictaturii lui Bela Kun, apoi la Budapesta, dupa 1945, Nagy a inteles ca sistemul stalinist era in esenta sa criminal si barbar. Era cu atit mai periculos cu cat pretindea sa fie expresia umanismului desavarsit. Nagy a facut in perioada emigratiei in URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar sa devina, pentru cativa ani, informator al NKVD-ului. Si totusi, in pofida acestor abdicari, a indraznit, atunci cind s-a ivit prilejul, sa propuna o alta logica decit aceea a monolitului inchizitorial. Dupa moartea lui Stalin, intre 1953 si 1955, ca prim ministru al Ungariei, Nagy a sustinut „Noul Curs”. S-au deschis portile inchisorilor si lagarelor. Lumea a putut in fine sa respire mai usor. Unii tortionari, inclusiv Gabor Peter, fostul sef al Securitati, au fost arestati, judecati si condamnati. Asemenea lucruri erau de negandit la Bucuresti unde puterea continua sa jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Matyas Rakosi a apelat la patronii sai de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul sau rival. Luptele la varf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu infrangerea lui Nagy si a grupului sau de revizionisti marxisti (intre care Miklos Gimes, Ferenc Donath, Geza Losonczy si Miklos Vasarhelyi). Intre timp, acest curent eretic se dezvolta in miscarea comunista mondiala, cu sprijinul direct al lui Tito. La randul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez si alti stalinisti inversunati au privit revelatiile lui Hrusciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabila tradare. Socul insa a fost enorm. Intelectualitatea critica, inclusiv atatia fosti stalinisti care vedeau acum lumina, s-a revoltat impotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Dery si Gyula Hay, cunoscuti pentru optiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy.

Adevar si libertate

Despre Revolutia Maghiara din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revolutia Franceza, ca a fost un superb rasarit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revolutii populare si democratice. Scopurile acestei miscari sociale de masa au fost inainte de orice emanciparea de sub jugul colonial sovietic si redobindirea autonomiei de catre societatea maghiara, recucerirea suveranitatii poporului (o teza deavoltata in scrierile lor de catre Agnes Heller si Ferenc Feher, exponenti, in anii 70, ai Scolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revolta a intelectualilor si studentilor. Si, cum spunea Raymond Aron, ceea ce a facut Nagy a fost sa reabiliteze adevarul ca esenta a libertatii umane. Putea sa mearga in alta directie, pactizand cu fortele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al tarii (dupa 25 octombrie). In schimb, cu eroic curaj, a mers inainte, pe drumul democratiei si independentei. Nu ca Nicolae Ceausescu, pentru care divortul de Moscova era sansa construirii unui neo-feudalism tribalist si sovin. A crezut in promisiunile unor camarazi de partid precum Janos Kadar, el insusi fosta victima a terorii staliniste, si a platit scump pentru aceast naivitate. Si-a aparat ideile cu noblete si generozitate. Cind s-a pus problema, dupa ce a fost fortat sa traiasca cu domiciliu fortat la Snagov, in Romania, sa-si recunoasca „erorile”, Nagy a refuzat sa cedeze.

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/

In pofida presiunilor facute asupta lui de KGB si de oamenii sovieticilor din Romania (Dej, Bodnaras, Borila, Valter Roman, Aurel Malnaşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a mentinut pe pozitia ca Revolutia Maghiara a fost justificata politic, social si moral. A respins cu indignare acuzatiile proferate de neo-stalinisti si a inteles ca insusi Hrusciov, oricit a incercat sa pozeze in reformator, nu putea sa rupa complet cu sistemul caruia ii datora totul. Meritul lui Nagy este ca a permis resurectia societatii civile, dupa atitea injosiri si umiliri. A fost un politician dintr-o speta aparte: a celor care resping machiavelismul si bizantinismul. A avut principii si a fost ucis pentru ca nu a vrut sa le terfeleasca. Conform analizei lui Paul Lendvai, asasinatul cu pojghita judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viata, chiar daca dupa gratii. Cind rostim judecati categorice pe tema trecutului, cind spunem ca toti marxistii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita sa ne gindim si la acest om. Nagy a fost spanzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru ca a crezut in ideea ca libertatea tuturor este o farsa in absenta libertatii fiecarui om in parte. Marea sa lectie este ca niciun scop, chiar si unul sacralizat in religiile seculare, nu justifica utilizarea mijloacelor abjecte, violente, barbare, criminale.

Un leninist impenitent: Ion Iliescu nu este un “renegat”

Acum cateva cuvinte despre Ion Iliescu. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalitatilor politice in marile rupturi care au determinat prabusirea sovietismului. Desi in dialogul purtat cu el in 2003 am adus in discutie numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat sa se abtina de la o judecata de valoare. Pentru Dubcek a avut cuvinte de pretuire, acesta ramasese comunist. In mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuu-ul rolului conducator al unui partid predestinat, in virtutea „legilor istoriei”, sa oblige milioane de oameni sa-i urmeze programul utopic. Avand de ales intre logica aparatului si chemarea strazii, Nagy a mers cu strada. A platit cu viata pentru aceasta optiune, un pariu existential care a rascumparat, cred, pacatele tineretii. Nu intamplator, in „Jurnalul fericirii”, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt isi marturisea admiratia. Ion Iliescu a procedat exact invers. Dupa 22 decembrie 1989 si in ianuarie 1990, in acele saptamani cruciale pentru destinul democratiei romanesti in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşarda a nomenklaturii, reconsitutuirea politiei secrete, atacurile impotriva formatiunilor democratice si a societatii civile. Omul ucis, alaturi de trei din camarazii sai cei mai apropiati, in iunie 1958 la Budapesta, a avut curajul sa se desparta de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi si comploturi.

In timpul detentiei de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o noua viziune despre relatiile dintre statele socialiste, complet opusa hegemonismului sovietic, dar si o filosofie politica opusa autoritarismului iacobin de sorginte leninista. Era vorba de o viziune non-manicheista, eliberata de constrangerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politc in chip onest, nu ca un subterfugiu menit sa asigure recuperarea ulterioara a pozitiilor pierdute. A renuntat la pretentia omniscientei si la ambitia infailibilitatii cognitive, proprii totalitarismului. In limbajul adversarilor sai, a devenit un „renegat”. Spectrul lui Nagy il va fi urmarit nu doar pe Kadar, dar si pe Iliescu, cel care, intre 1956 si 1960, a facut cariera in organizatia comunista de tineret, alaturi de Virgil Trofin, organizand pogromuri politice impotriva studentilor rebeli. In anii cat a fost presedinte, Iliescu a invatat retorica democratica, dar angajamentul sau anti-totalityar a ramas unul strict formal. Mentalul sau este impregnat de sumbre viziuni legate de forte „dusmanoase”; continua sa-si stigmatizeze inamicii, sa desfigureze adevarul istoric si sa se opuna decomunizarii veritabile. Utopiile politice sunt exacerbarea consecventei, paroxismul si patologia acesteia. Cel care este un true believer nu admite decat propriile “adevaruri”. Ca si in tinerete, Iliescu ramane convins de preceptul leninist: “Care pe care”. De-o parte ingerii (socialismului), de cealalta demonii (capitalismului). Psihologic, politic si moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.

Sugestii bibliografice

Imre Nagy, „Insemnari de la Snagov. Corespondenta, rapoarte, convorbiri”, Polirom, 2004.

Congress for Cultural Freedom, “The Truth about the Nagy Affair: Facts, Documents, Comments”, With a Preface by Albert Camus, Seeker & Warburg/Praeger, 1959.

Ferenc Feher and Agnes Heller, “Hungary 1956 Revisited: The Message of a Revolution. A Quarter of a Century After”, George Allen & Unwin, 1983.

Gyula Hay, “Born 1900. The Autobiography of Julis Hay”, Foreword by Arthus Koestler,  A Library Press Book, 1975.

Charles Gati, “Failed Illusions: Moscow, Washington, Budapest, and the 1956 Hungarian Revolt”, Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2006.

Doina Jela, Vladimir Tismaneanu (coordonatori), „Ungaria 1956: Revolta mintilor si sfarsitul mitului comunist”, Curtea Veche, 2006.

Paul Lendvai, “One Day that Shook the World: The 1956 Hungarian Uprising and Its Legacy”, Princeton University Press, 2008.

Janos Rainer, „Imre Nagy. A Biography”, I. B. Tauris, 2009.

Vladimir Tismaneanu, „Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel,” traducere din engleza de Alexandru Vlad, editia a II-a, Polirom, 2007

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/de-ce-a-fost-spinzurat-imre-nagy-plus-cateva-ganduri-despre-ion-iliescu/


Man Booker Prize, Julian Barnes si justitia morala post-comunista

19/10/2011

Romancierul britanic Julian Barnes a primit in fine ceea ce merita de mult timp: cel mai prestigios premiu literar britanic. Ca si dl C. Rogozanu (care scrie despre acest premiu pe “Vox Publica”), sunt si eu un fan al lui Julian Barnes. Inca din momentul cand am citit, cu ani in urma, “Flaubert’s Parrot”. Am citit apoi in “New York Review of Books”, in februarie 2000, eseul-recenzie aparut de fapt ca replica la o controversata biografie a lui Koestler scrisa de David Cesarani, am aflat cat de influentat a si cat de apropiat a fost Barnes de autorul lui “Darkness at Noon”.  Il numea pe Cesarani un “tomb-robber”. Istoria conteaza pentru Barnes, cum a contat pentru Koestler si Orwell.

 Julian Barnes

Se uita adeseori ca Barnes a publicat, in 1992, un fascinant mini-roman despre problema culpabilitatii liderilor comunisti, despre dilemele justitiei morale, ca ale celei penale, intr-o tara imaginara, o combinatie de Bulgaria si Romania. Am folosit aceasta carte, intitulata “The Porcupine” ca lectura obligatorie (required reading) de-a lungul anilor la cursurile mele despre comunism si post-comunism. Ca si Christopher Hitchens, cu care a fost prieten (poate ca mai si sunt, e greu sa urmaresti the ups and downs din lumea intelectuala,britanica, americana, romaneasca etc), ca si Martin Amis, autorul nu doar al unor excelente  romane , dar sial  volumului “Koba the Dreead. Laughter and the Twenty Millions”,  Barnes a studiat atent istoria insangerata a veacului trecut, veacul lagarelor de exterminare, al proceselor-spectacol, al camerelor de gazare, al Gulagului si al Auschwitzului. 

Voi citi cat mai curand noul roman al lui Julian Barnes. Ma voi ocupa aici de cel despre post-comunism si despre destinul unui dictator doborat de un val al schimbarii in care conspiratia s-a intersectat cu protestul de masa, cu justificata revolta anti-totalitara. Tradus cu titlul “Porcul spinos” de catre Mihai Moroiu in seria Julian Barnes care apare la Nemira, este un roman despre abulie morala, despre iluzii pierdute, despre tensiunile etice ale decomunizarii, despre insolenta fostilor magnati. Stoyo Petkanov, personajul lui Barnes, este de fapt un Todor Jivkov imaginar, decrepit, incontinent (la propriu si la figurat), si cinic. Iata cum si-i aminteste Petkanov (inchis in asteptarea procesului) pe Nicolae si pe Elena  Ceausescu, ce gandeste despre sordidul si totusi tragicul lor sfarsit: “‘They bungled it. You should have been displaying my body to the American media by now.’ He imagined the lying headlines. He remembered the Ceausescus, the splayed bodies. Tracked down and hurriedly shot after a secret trial. Nail down the vampires, quick, quick, Nicolae’s body, the very body he’s hugged on many a state occasion, emptied of life. The collar and the tie still net, and an ironic, half-smiling expression on those lips that Stoyo Petkanov had many times kissed at the airport. The eyes were open, he remembered that detail. Ceausescu was dead, his corpse was displayed for Romanian television, but his eyes were still open. Had no-one dared close them?” (“The Porcupine”, Knopf, 1992,  p. 76)

Romanul vorbeste despre natura efemera a puterii care se vrea absoluta, despre soarta micilor si marilor tirani: “Now, look at them. Erich running away to Moscow, holing up like a rat in the Chilean Embassy, waiting for a plane to North Korea. Kadar dead after the betrayal of opening his frontier: you could never trust a Hungarian. Husak dead too, eaten up by a cancer, gibberingly acccepting the last rites from a priest in a frock, beaten down by that scribbler he should have banged up for life. Jaruzelski not up to it, joining the other side, saying he now believed in capitalism. Ceausescu, at least he went down fighting, if running away and being executed by a firing squad counts as fighting. He was always a mad hog,  Nicolae, out for the main chance, playing both sides against the middle, refusing to join the fraternal action in 1968; but at least he had a bit of spine and tried to hold the things together until the end. And then, worst of all, there was the weak fool in the Kremlin who looked as if a bird had shat on his head. Getting into that publicity duel with Reagan. Please let me give away some more SS-20–now will you put me on the cover of  Time magazine? Man of the Year. Woman of the Year, thought Petkanov.” (p. 79)

De fapt, Petkanov, pesonajul inventat de Barnes, nu este doar Jivkov, ci si Ceausescu. Il detesta pe Gorbaciov, cel care a distrus un sistem ce parea etern. Cand isi rememoreaza marile onoruri, suntem parca in filmul lui Andrei Ujica: “The Order of the Elephant from Denmark. The title of Doctor Honoris Causa of the Central University of Ecuador. The Order  ‘Great Collar of the Nile’ from the Arab Republic of Egypt. The Order of the Great Cross of the White Rose from Finland. … The Great Cross of the Equatorial Star Order from Gabon. The Karl Marx Order from the German Democratic Republic. … The Pahlavi Order with Collar from Iran. The Order ‘The Great Girdle of Meritof the Republic’ from Italy. Also the Aldo Moro Gold Medal. Also the Simba Award for Peace.” (pp. 116-117) Imi amintesc perfect bancurile care circulau in epoca despre “Premiul Simba”, noi ii spuneam Samba, nascocit, se pare, special pentru Ceausescu, echivalentul timbrelor din inexistentul stat Maluku Selatan, platit, pe cai misterioase, de sectorul de propaganda externa de la CC, condus ani de zile de Mihai Dulea…

Ieri am discutat la seminarul meu despre revolutiile din 1989 despre ceea ce s-a numit “the Gang of Four”.  I-am analizat pe rand, pe Gustav Husak (cu proxy-ul sau Jakes), pe Erich Honecker, pe Jivkov si pe Ceausescu. Cativa din studenti vazusera “Autobiografia” la West End Theatre. Despre ultimii doi le-am  recomandat sa citeasca romanul lui Julian Barnes, una dintrre cele mai profunde incursiuni literare in ambiguitatile generate de eforturile de a-i trage la raspundere pe fostii potentati pentru faradelegile din anii cant se aflau la putere. Le-am spus ca predictia mea e ca scriitorul va primi premiul Man Booker. Azi dimineata, cand am deschis “New York Times” am citit articolul despre acordarea premiului pentru  “The Sense of an Ending”, al unsprezecelea sau roman, descris drept “a slim and meditative story of mortality, frustration, and regret”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/man-booker-prize-julian-barnes-si-justitia-morala-post-comunista/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 166 other followers