“Marx e mort”, iata o idee pe care unii refuza sa o accepte, agatandu-se de umbra autorului “Mizeriei filosofiei”, fara sa inteleaga ca fost vorba, in aventura marxismului, de mizeria utopiei. Nu exista o “ipoteza comunista” inocenta. Premisele teoretice, presupus altruiste, nu pot fi separate de cosmarul nascut din aplicarea lor. Bolsevismul nu a insemnat desfigurarea marxismului, ci exacerbarea unor elemente care existau in chiar doctrina originara. Evident, se putea merge si in alte directii, dar in final ruptura cu marxismul este inevitabila daca doresti sa respecti pluralismul democratic. Intr-un articol din revista “22″, Andrei Cornea diagnosticheaza resuscitatul sindrom al obstinatiei ideologice stangiste, al atasamentului evlavios pentru dogmele revolute ale marxismului. Public mai jos raspunsul meu la intrebarea formulata de Cristian Robu-Corcan in cadrul rubricii lunare pe care o tin la revista “Obiectiv Cultural” cu titlul “Pornind de la Kolakowski”. Semnalez, in acelasi numar, un tulburator interviu cu Romulus Rusan intitulat “Trecutul ii deranjeazape parveniti”. Nu cred ca se poate sintetiza mai exact modul in care gasesc unii de (ne)cuviinta sa conteste ideea insasi a neuitarii catastrofelor totalitare.
- Marxismul ca ideologie a statului sovietic sfârşeşte rapid prin a nu mai fi un factor de sine stătător în determinarea politicii. Kolakowski explică şi de ce conţinutul marxist trebuia să fie cât mai vag şi general – pentru a justifica orice acţiune particulară internă sau externă: colectivizarea, prietenia cu Hitler şi războiul împotriva lui, înăsprirea sau relaxarea regimului intern etc. Aşadar, prin citate din Marx şi Engels, se argumenta orice: nu indivizii fac istoria, dar indivizii excepţionali care “înţeleg” necesitatea istorică trebuie să joace un rol important; toate popoarele au dreptul la autodeterminare, dar pe primul plan stă revoluţia socialistă. La capătul acestei dialectici se găseau cei numiţi de Lenin “idioţi folositori”. Sunt cei despre care Olavo de Carvalho spunea că erau pregătiţi de a colabora cu mişcarea într-o direcţie cunoscută dinainte de iniţiatori, dar fără a-şi da seama cu adevărat ce fac sau care este participarea lor reală.
Vorbiţi-ne, vă rog, despre cum marxismul a ajuns să fie un simplu travesti retoric pentru Realpolitik-ul imperiului sovietic.
VT: Lucrurile au pornit chiar din momentul loviturii de stat bolşevice, prezentată drept o grandioasă revoluţie socială. Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunţat la dimensiunea critică originară, a dobândit un statut ancilar. Ideologia înceta să mai fie o “armă a criticii” şi devenea discurs apologetic. Lui Marx i se ridica un monument la Moscova, cuvintele finale din “Manifestul Partidului Comunist” figurau pe manşetele tuturor ziarelor şi revistelor, dar minciuna era întronată ca substanţă a noii spiritualităţi, tradiţia stângii anti-autoritare era cauterizată şi stigmatizată…
Lenin si Troţki ştiau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecţie populară, ci de o acţiune a unui stat major format din militanţi fanatici, revoluţionari de profesie dedicaţi necondiţionat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Aşa a fost construit Partidul Bolşevic, ca univers sectar, ultra-centralizat, respectând orbeşte principiul “centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorităţii faţă de majoritate, ierarhia îngheţată, asfixiantă şi obtuză care a permis ascensiunea încă din ultimii ani de viaţă ai autorului “Stângismului, boala copilăriei comunismului” a unor birocraţi lipsiţi de imaginaţie strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Kuibâşev, chiar Kirov etc). În egală masură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanţii găseau în el un adăpost împotriva oricăror incertitudini şi anxietăţi. Pentru Lenin, trebuie spus, teoria revoluţionară era o referinţă fundamentală, dovadă că într-un articol din ultima sa perioadă de viaţă, Despre importanţa materialismului militant, cerea ca tinerii profesori de marxism să înveţe ce înseamnă dialectica hegeliană. Metoda marxistă era dialectică, iar Lenin lua acest lucru în serios. Stalin era plăsmuit din altă materie, nu făcuse parte, asemeni lui Lenin, din acea familie, ori fraternitate, a stângii cosmopolite internaţionale din inima Europei, despre care a scris cu mare subtilitate şi nu fără o oarecare tandreţe Hannah Arendt în eseul consacrat Rosei Luxemburg.
Nu aş spune că Stalin era un marxist primitiv, dar era unul cu o vocaţie terifiantă a simplificării. Lecturile sale erau îndeosebi din Marx, Engels, Plehanov, Lenin, Kautsky, Bernstein, Hilferding, Rosa Luxemburg, nu avea orizontul intelectual al bolşevicilor care trăiseră ani îndelungaţi în Occident. Marxismul era pentru Stalin un instrument de legitimare a propriei puteri, iar propria putere era un instrument pentru îndeplinirea profeţiilor leniniste. De aici şi maleabilitatea uluitoare a interpretărilor staliniste, născute în mare măsura din convingerea că rolul teoriei este să justifice realitatea politică a socialismului într-o singură ţară. Obiecţia absolută a lui Stalin la adresa curentelor rivale din interiorul stângii revoluţionare era că acestea, mai ales troţkismul, slăbesc frontul monolitic, unitatea “de granit” a falangei marxiste globale. Subiectiv, gândea Stalin, aceste curente pot fi revoluţionare, dar obiectiv ele servesc “contra-revoluţia”. În mintea lui nu era vorba, aşadar, de un simplu travesti retoric. Stalin se credea marxist şi, la urmelor, chiar era un marxist din categoria cea mai machiavelică. Se ştie ca Principele era una din cărţile sale de căpătâi. Et pour cause…
http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/52111-pornind-de-la-kolakowski.html
Pentru textul largit si comentarii:
http://www.contributors.ro/cultura/despre-rugina-ideologica-marxismul-ca-travesti-retoric/
