Felicitari, Cristian Preda! Stiinta politica si spiritul societatii deschise

23/10/2011
Politolog de aleasa tinuta, respectat profesor, comentator si filosof politic, format in traditia aroniana, discipol al lui Pierre Manent, Cristian Preda a publicat la Polirom o carte incitanta, temeinica si vie. Mi-a trimis manuscrisul in forma finala acuma cateva saptamani, l-am citit cu enorm interes, am scris cateva randuri care apar pe coperta a patra. Recomand cu caldura acest volum, o carte inteligenta, dezinhibata, onesta si de o indubitabila actualitate. Se intreaba Cristian Preda, si ne intrebam si noi impreuna cu el, cum pot fi “impacate” momentele de cezura, uneori brutala si violenta, chiar sub forma diktatului, cu cele de continuitate, de normalitate democratica?  Sunt alegerile suficiente pentru a considera o comunitate politica drept democratica? Exista diferente substantiale, chiar calitative, intre electocratii si democratii? Urmaresc scrierile lui Cristian Preda inca de inceputul anilor 90. Stiu ca avem de-a face cu un ganditor liberal in sensul cel mai autentic al cuvantului. Un ganditor care respinge apriorismele facile si cliseele sterile.
 
Am scris aici despre Ovidiu Trasnea, despre compromisurile sale, despre abdicarile din epoca, despre mostenirea lasata in stiinta politica romaneasca, ca si despre efortul, din pacate nu tocmai reusit, de a mentine o minima demnitate epistemologica in conditii de suprema infamie.  Cristian Preda vine din alta directie, nu a avut de-a face cu “Stefan Gheorghiu”, a participat la geneza unei noi politologii, sincrona cu metodologiile occidentale, de-marxizata, dezideologizata si emancipata de balastul unui trecut ignobil. Asemeni profesorului sau, Pierre Manent, asemeni unor Pierre Hassner, Jeffrey Isaac, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Mark Lilla, Marcel Gauchet si Piere Rosanvallon, Cristian Preda vede in chestiunea totalitarismului o tema decisiva a filosofiei politice. Aceasta noua carte confirma pe deplin vocatia unui politolog de exceptie.
 
 
 
 
Cristian Preda sondeaza relatia dintre vot si putere de la 1831 pina in prezent, evidentiind elementele care dau sens sinuoasei istorii politico-electorale: „normalizarea” votului, „domesticirea” autoritatii si democratizarea. Adresat deopotriva politologilor si istoricilor, volumul depaseste registrul comparatiei dintre regimul actual si cele care l-au precedat, oferind raspunsuri la o serie de intrebari precum: ce sens au cele 101 alegeri organizate de la 1831 pina in zilele noastre? Ce legatura poate fi intre deputatii „tinutasi” din Regulamentul Organic si obsesia uninominalului din anii 2000? Arderea unui Regulament considerat prorus la 1848 si preambulul Constitutiei de la 1952 care aplauda victoriile URSS sint parte a aceleiasi istorii? Vidul constitutional de la 23 august 1944 si cel din decembrie 1989 sint oare comparabile ca efect? Dar influenta Palatului in vremea monarhiei si cea a Cotroceniului dupa 1989?
 

„Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit profesorul Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani. Inarmat cu o redutabila cultura comparativa, atent la detalii, dar si la semnificatiile de lunga durata ale diverselor momente istorice explorate, autorul ne ofera un fascinant si indispensabil manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pina astazi.” (Vladimir Tismaneanu)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/rumanii-fericiti:-vot-si-putere-de-la-1831-pina-in-prezent-4330/

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/felicitari-cristian-preda/


De ce a fost spanzurat Imre Nagy? Plus cateva ganduri despre Ion Iliescu

21/10/2011

Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revolutia Maghiara. In iunie 1958, in urma unei inscenari judiciare, liderul revolutionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte si spanzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase si mai sfasietoare texte ale sale. In 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, intregul sistem isi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega vazand cu ochii. Miscarea revolutionara maghiara, catalizata de aceea din Polonia, a fost condusa de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au nascut experimente de democratie directa sub forma Consiliilor Muncitoresti, prefigurarea a ceea ce avea sa fie „Solidaritatea” in Polonia. Revolutia s-a identificat, cel putin in prima ei faza, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care indraznise, dupa moartea lui Stalin, sa propuna o liberalizare interna. Nagy si sustinatorii sai au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. In cele zece zile cat a condus cele doua guverne ale Revolutiei Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politica, a rupt radical cu stalinismul si a permis Ungariei sa devina o autentica republica a cetatenilor. A sfidat colosul sovietic si pe servitorii acestuia din asa-zisele democratii populare, inclusiv Romania. In final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Leon Blum decat de oricare din versiunile leniniste, inclusiv ce a lui Tito. A acceptat pluralismul si a renuntat la monopolul puterii.

File:Imre Nagy, Budapest, facing Parliament.jpg

Nimic similar nu s–a intamplat in Romania, nici in 1956, nici in 1968, anul „Primaverii de la Praga”, nici in 1989. Problema comunismului romanesc, intre altele, este ca nu a fost nicicum apt sa genereze un curent revizionist marxist. Privind inapoi, cu beneficiul a ceea ce stim astazi, asemenea directii reformatoare avea prea putine sanse de succes. Comunismul de sorginte leninista (iar altul nu a existat vreodata ca practica politica statala) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a insemnat ca dorinta de a liberaliza sistemul era neaparat una absurda. Pentru a afla natura incurabila a maladiei, trebuiau incercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decit sa dovedesca lipsa de comprehensiune si chiar o stranie cecitate istorica. Nimic nu au detestat comunistii mai mult decit eforturile de a depasi vechea matrice bolsevica si de a impaca socialismul cu democratia.

Fenomenologia ereziei

Imre Nagy (1896-1958) a fost initial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru in raport cu absolutistii morali de ieri si de azi care afirma ca un comunist este prin definitie sortit sa ramina intepenit in formula sa mentala originara. O stim din atitea cazuri, de la Koestler pina la Kolakowski, ca lucrurile nu au stat astfel. Mai intai la Moscova, unde s-a aflat intr-un lung exil dupa esecul dictaturii lui Bela Kun, apoi la Budapesta, dupa 1945, Nagy a inteles ca sistemul stalinist era in esenta sa criminal si barbar. Era cu atit mai periculos cu cat pretindea sa fie expresia umanismului desavarsit. Nagy a facut in perioada emigratiei in URSS compromisuri penibile. A acceptat chiar sa devina, pentru cativa ani, informator al NKVD-ului. Si totusi, in pofida acestor abdicari, a indraznit, atunci cind s-a ivit prilejul, sa propuna o alta logica decit aceea a monolitului inchizitorial. Dupa moartea lui Stalin, intre 1953 si 1955, ca prim ministru al Ungariei, Nagy a sustinut „Noul Curs”. S-au deschis portile inchisorilor si lagarelor. Lumea a putut in fine sa respire mai usor. Unii tortionari, inclusiv Gabor Peter, fostul sef al Securitati, au fost arestati, judecati si condamnati. Asemenea lucruri erau de negandit la Bucuresti unde puterea continua sa jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Matyas Rakosi a apelat la patronii sai de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul sau rival. Luptele la varf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu infrangerea lui Nagy si a grupului sau de revizionisti marxisti (intre care Miklos Gimes, Ferenc Donath, Geza Losonczy si Miklos Vasarhelyi). Intre timp, acest curent eretic se dezvolta in miscarea comunista mondiala, cu sprijinul direct al lui Tito. La randul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez si alti stalinisti inversunati au privit revelatiile lui Hrusciov de la Congresul al XX-lea al PCUS drept o impardonabila tradare. Socul insa a fost enorm. Intelectualitatea critica, inclusiv atatia fosti stalinisti care vedeau acum lumina, s-a revoltat impotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Dery si Gyula Hay, cunoscuti pentru optiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy.

Adevar si libertate

Despre Revolutia Maghiara din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revolutia Franceza, ca a fost un superb rasarit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revolutii populare si democratice. Scopurile acestei miscari sociale de masa au fost inainte de orice emanciparea de sub jugul colonial sovietic si redobindirea autonomiei de catre societatea maghiara, recucerirea suveranitatii poporului (o teza deavoltata in scrierile lor de catre Agnes Heller si Ferenc Feher, exponenti, in anii 70, ai Scolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revolta a intelectualilor si studentilor. Si, cum spunea Raymond Aron, ceea ce a facut Nagy a fost sa reabiliteze adevarul ca esenta a libertatii umane. Putea sa mearga in alta directie, pactizand cu fortele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al tarii (dupa 25 octombrie). In schimb, cu eroic curaj, a mers inainte, pe drumul democratiei si independentei. Nu ca Nicolae Ceausescu, pentru care divortul de Moscova era sansa construirii unui neo-feudalism tribalist si sovin. A crezut in promisiunile unor camarazi de partid precum Janos Kadar, el insusi fosta victima a terorii staliniste, si a platit scump pentru aceast naivitate. Si-a aparat ideile cu noblete si generozitate. Cind s-a pus problema, dupa ce a fost fortat sa traiasca cu domiciliu fortat la Snagov, in Romania, sa-si recunoasca „erorile”, Nagy a refuzat sa cedeze.

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/

In pofida presiunilor facute asupta lui de KGB si de oamenii sovieticilor din Romania (Dej, Bodnaras, Borila, Valter Roman, Aurel Malnaşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a mentinut pe pozitia ca Revolutia Maghiara a fost justificata politic, social si moral. A respins cu indignare acuzatiile proferate de neo-stalinisti si a inteles ca insusi Hrusciov, oricit a incercat sa pozeze in reformator, nu putea sa rupa complet cu sistemul caruia ii datora totul. Meritul lui Nagy este ca a permis resurectia societatii civile, dupa atitea injosiri si umiliri. A fost un politician dintr-o speta aparte: a celor care resping machiavelismul si bizantinismul. A avut principii si a fost ucis pentru ca nu a vrut sa le terfeleasca. Conform analizei lui Paul Lendvai, asasinatul cu pojghita judiciara din 1958 a fost de fapt ordonat de Janos Kadar, quisling-ul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy in viata, chiar daca dupa gratii. Cind rostim judecati categorice pe tema trecutului, cind spunem ca toti marxistii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita sa ne gindim si la acest om. Nagy a fost spanzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru ca a crezut in ideea ca libertatea tuturor este o farsa in absenta libertatii fiecarui om in parte. Marea sa lectie este ca niciun scop, chiar si unul sacralizat in religiile seculare, nu justifica utilizarea mijloacelor abjecte, violente, barbare, criminale.

Un leninist impenitent: Ion Iliescu nu este un “renegat”

Acum cateva cuvinte despre Ion Iliescu. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalitatilor politice in marile rupturi care au determinat prabusirea sovietismului. Desi in dialogul purtat cu el in 2003 am adus in discutie numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat sa se abtina de la o judecata de valoare. Pentru Dubcek a avut cuvinte de pretuire, acesta ramasese comunist. In mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuu-ul rolului conducator al unui partid predestinat, in virtutea „legilor istoriei”, sa oblige milioane de oameni sa-i urmeze programul utopic. Avand de ales intre logica aparatului si chemarea strazii, Nagy a mers cu strada. A platit cu viata pentru aceasta optiune, un pariu existential care a rascumparat, cred, pacatele tineretii. Nu intamplator, in „Jurnalul fericirii”, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt isi marturisea admiratia. Ion Iliescu a procedat exact invers. Dupa 22 decembrie 1989 si in ianuarie 1990, in acele saptamani cruciale pentru destinul democratiei romanesti in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşarda a nomenklaturii, reconsitutuirea politiei secrete, atacurile impotriva formatiunilor democratice si a societatii civile. Omul ucis, alaturi de trei din camarazii sai cei mai apropiati, in iunie 1958 la Budapesta, a avut curajul sa se desparta de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi si comploturi.

In timpul detentiei de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o noua viziune despre relatiile dintre statele socialiste, complet opusa hegemonismului sovietic, dar si o filosofie politica opusa autoritarismului iacobin de sorginte leninista. Era vorba de o viziune non-manicheista, eliberata de constrangerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politc in chip onest, nu ca un subterfugiu menit sa asigure recuperarea ulterioara a pozitiilor pierdute. A renuntat la pretentia omniscientei si la ambitia infailibilitatii cognitive, proprii totalitarismului. In limbajul adversarilor sai, a devenit un „renegat”. Spectrul lui Nagy il va fi urmarit nu doar pe Kadar, dar si pe Iliescu, cel care, intre 1956 si 1960, a facut cariera in organizatia comunista de tineret, alaturi de Virgil Trofin, organizand pogromuri politice impotriva studentilor rebeli. In anii cat a fost presedinte, Iliescu a invatat retorica democratica, dar angajamentul sau anti-totalityar a ramas unul strict formal. Mentalul sau este impregnat de sumbre viziuni legate de forte „dusmanoase”; continua sa-si stigmatizeze inamicii, sa desfigureze adevarul istoric si sa se opuna decomunizarii veritabile. Utopiile politice sunt exacerbarea consecventei, paroxismul si patologia acesteia. Cel care este un true believer nu admite decat propriile “adevaruri”. Ca si in tinerete, Iliescu ramane convins de preceptul leninist: “Care pe care”. De-o parte ingerii (socialismului), de cealalta demonii (capitalismului). Psihologic, politic si moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.

Sugestii bibliografice

Imre Nagy, „Insemnari de la Snagov. Corespondenta, rapoarte, convorbiri”, Polirom, 2004.

Congress for Cultural Freedom, “The Truth about the Nagy Affair: Facts, Documents, Comments”, With a Preface by Albert Camus, Seeker & Warburg/Praeger, 1959.

Ferenc Feher and Agnes Heller, “Hungary 1956 Revisited: The Message of a Revolution. A Quarter of a Century After”, George Allen & Unwin, 1983.

Gyula Hay, “Born 1900. The Autobiography of Julis Hay”, Foreword by Arthus Koestler,  A Library Press Book, 1975.

Charles Gati, “Failed Illusions: Moscow, Washington, Budapest, and the 1956 Hungarian Revolt”, Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2006.

Doina Jela, Vladimir Tismaneanu (coordonatori), „Ungaria 1956: Revolta mintilor si sfarsitul mitului comunist”, Curtea Veche, 2006.

Paul Lendvai, “One Day that Shook the World: The 1956 Hungarian Uprising and Its Legacy”, Princeton University Press, 2008.

Janos Rainer, „Imre Nagy. A Biography”, I. B. Tauris, 2009.

Vladimir Tismaneanu, „Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel,” traducere din engleza de Alexandru Vlad, editia a II-a, Polirom, 2007

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/de-ce-a-fost-spinzurat-imre-nagy-plus-cateva-ganduri-despre-ion-iliescu/


Man Booker Prize, Julian Barnes si justitia morala post-comunista

19/10/2011

Romancierul britanic Julian Barnes a primit in fine ceea ce merita de mult timp: cel mai prestigios premiu literar britanic. Ca si dl C. Rogozanu (care scrie despre acest premiu pe “Vox Publica”), sunt si eu un fan al lui Julian Barnes. Inca din momentul cand am citit, cu ani in urma, “Flaubert’s Parrot”. Am citit apoi in “New York Review of Books”, in februarie 2000, eseul-recenzie aparut de fapt ca replica la o controversata biografie a lui Koestler scrisa de David Cesarani, am aflat cat de influentat a si cat de apropiat a fost Barnes de autorul lui “Darkness at Noon”.  Il numea pe Cesarani un “tomb-robber”. Istoria conteaza pentru Barnes, cum a contat pentru Koestler si Orwell.

 Julian Barnes

Se uita adeseori ca Barnes a publicat, in 1992, un fascinant mini-roman despre problema culpabilitatii liderilor comunisti, despre dilemele justitiei morale, ca ale celei penale, intr-o tara imaginara, o combinatie de Bulgaria si Romania. Am folosit aceasta carte, intitulata “The Porcupine” ca lectura obligatorie (required reading) de-a lungul anilor la cursurile mele despre comunism si post-comunism. Ca si Christopher Hitchens, cu care a fost prieten (poate ca mai si sunt, e greu sa urmaresti the ups and downs din lumea intelectuala,britanica, americana, romaneasca etc), ca si Martin Amis, autorul nu doar al unor excelente  romane , dar sial  volumului “Koba the Dreead. Laughter and the Twenty Millions”,  Barnes a studiat atent istoria insangerata a veacului trecut, veacul lagarelor de exterminare, al proceselor-spectacol, al camerelor de gazare, al Gulagului si al Auschwitzului. 

Voi citi cat mai curand noul roman al lui Julian Barnes. Ma voi ocupa aici de cel despre post-comunism si despre destinul unui dictator doborat de un val al schimbarii in care conspiratia s-a intersectat cu protestul de masa, cu justificata revolta anti-totalitara. Tradus cu titlul “Porcul spinos” de catre Mihai Moroiu in seria Julian Barnes care apare la Nemira, este un roman despre abulie morala, despre iluzii pierdute, despre tensiunile etice ale decomunizarii, despre insolenta fostilor magnati. Stoyo Petkanov, personajul lui Barnes, este de fapt un Todor Jivkov imaginar, decrepit, incontinent (la propriu si la figurat), si cinic. Iata cum si-i aminteste Petkanov (inchis in asteptarea procesului) pe Nicolae si pe Elena  Ceausescu, ce gandeste despre sordidul si totusi tragicul lor sfarsit: “‘They bungled it. You should have been displaying my body to the American media by now.’ He imagined the lying headlines. He remembered the Ceausescus, the splayed bodies. Tracked down and hurriedly shot after a secret trial. Nail down the vampires, quick, quick, Nicolae’s body, the very body he’s hugged on many a state occasion, emptied of life. The collar and the tie still net, and an ironic, half-smiling expression on those lips that Stoyo Petkanov had many times kissed at the airport. The eyes were open, he remembered that detail. Ceausescu was dead, his corpse was displayed for Romanian television, but his eyes were still open. Had no-one dared close them?” (“The Porcupine”, Knopf, 1992,  p. 76)

Romanul vorbeste despre natura efemera a puterii care se vrea absoluta, despre soarta micilor si marilor tirani: “Now, look at them. Erich running away to Moscow, holing up like a rat in the Chilean Embassy, waiting for a plane to North Korea. Kadar dead after the betrayal of opening his frontier: you could never trust a Hungarian. Husak dead too, eaten up by a cancer, gibberingly acccepting the last rites from a priest in a frock, beaten down by that scribbler he should have banged up for life. Jaruzelski not up to it, joining the other side, saying he now believed in capitalism. Ceausescu, at least he went down fighting, if running away and being executed by a firing squad counts as fighting. He was always a mad hog,  Nicolae, out for the main chance, playing both sides against the middle, refusing to join the fraternal action in 1968; but at least he had a bit of spine and tried to hold the things together until the end. And then, worst of all, there was the weak fool in the Kremlin who looked as if a bird had shat on his head. Getting into that publicity duel with Reagan. Please let me give away some more SS-20–now will you put me on the cover of  Time magazine? Man of the Year. Woman of the Year, thought Petkanov.” (p. 79)

De fapt, Petkanov, pesonajul inventat de Barnes, nu este doar Jivkov, ci si Ceausescu. Il detesta pe Gorbaciov, cel care a distrus un sistem ce parea etern. Cand isi rememoreaza marile onoruri, suntem parca in filmul lui Andrei Ujica: “The Order of the Elephant from Denmark. The title of Doctor Honoris Causa of the Central University of Ecuador. The Order  ‘Great Collar of the Nile’ from the Arab Republic of Egypt. The Order of the Great Cross of the White Rose from Finland. … The Great Cross of the Equatorial Star Order from Gabon. The Karl Marx Order from the German Democratic Republic. … The Pahlavi Order with Collar from Iran. The Order ‘The Great Girdle of Meritof the Republic’ from Italy. Also the Aldo Moro Gold Medal. Also the Simba Award for Peace.” (pp. 116-117) Imi amintesc perfect bancurile care circulau in epoca despre “Premiul Simba”, noi ii spuneam Samba, nascocit, se pare, special pentru Ceausescu, echivalentul timbrelor din inexistentul stat Maluku Selatan, platit, pe cai misterioase, de sectorul de propaganda externa de la CC, condus ani de zile de Mihai Dulea…

Ieri am discutat la seminarul meu despre revolutiile din 1989 despre ceea ce s-a numit “the Gang of Four”.  I-am analizat pe rand, pe Gustav Husak (cu proxy-ul sau Jakes), pe Erich Honecker, pe Jivkov si pe Ceausescu. Cativa din studenti vazusera “Autobiografia” la West End Theatre. Despre ultimii doi le-am  recomandat sa citeasca romanul lui Julian Barnes, una dintrre cele mai profunde incursiuni literare in ambiguitatile generate de eforturile de a-i trage la raspundere pe fostii potentati pentru faradelegile din anii cant se aflau la putere. Le-am spus ca predictia mea e ca scriitorul va primi premiul Man Booker. Azi dimineata, cand am deschis “New York Times” am citit articolul despre acordarea premiului pentru  “The Sense of an Ending”, al unsprezecelea sau roman, descris drept “a slim and meditative story of mortality, frustration, and regret”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/man-booker-prize-julian-barnes-si-justitia-morala-post-comunista/


Demonologie, soteriologie si comunism

18/10/2011

 “Diavolul in istorie”, aceasta sintagma a lui Leszek Kolakowski ma urmareste de ani de zile. Este titlul faimosului sau dialog cu George Urban, este  titlul cartii mele in curs de aparitie “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century”. Fara a te gandi la diavol, la ceea ce Immanuel Kant intuia in figura Raului radical, nu poti sa intelegi ce-au fost Holocaustul si Gulagul. Comunismul a fost, am mai spus-o, o eclesiologie, o soteriologie, o eschatologie, o religie seculara. Au scris pe acest subiect Mircea Eliade, Kolakowski, Monica Lovinescu, Eric Voegelin, Raymond Aron, Nikolai Berdiaiev, Norman Cohn, Jacob L. Talmon, Hannah Arendt, Emilio Gentile, Alain Besancon, Jules Monnerot, spre a-i numi doar pe acestia.

Pe langa acesti importanti carturari si analisti, au marturisit cei care au trecut pe acolo, care s-au intalnit cu Diavolul si au reusit sa scape din mrejele lui: Boris Souvarine, Anton Ciliga, Panait Istrati, Arthur Koestler, Ignazio Silone, Whittaker Chambers, Margarete Buber-Neumann, Jorge Semprun. Diavolul este un personaj central in prozele lui Mihail Bulgakov, o prezenta ubicua, amenintatoare si ispititoare, deopotriva reala si supra-reala, cum releva Cristina Vatulescu in exceptionala ei carte “Police Aesthetics” aparuta la Stanford University Press in 2010. Daca ar fi sa recomand doua carti despre experimentele nihilist-faustice din secolul lagarelor de concentrare, acestea ar fi “Doctor Faustus” de Thomas Mann si “Maestrul si Margareta” de Mihail Bulgakov. Public mai jos recenzia semnata de Angelo Mitchievici la cartea mea “Despre comunism. Destinul unei religii politice”.  Articolul a aparut in revista “22”.

http://www.revista22.ro/articol.php?id=11651

Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

„Comunismul a fost o formă de resentiment“ – este propoziţia cu care debutează primul eseu, Despre comunism: o religie seculară, al cărţii lui Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, Bucureşti, 2011). Ridicarea unui afect la scara istoriei este decelat în carte nu numai cu privire la personalitatea funciar megalomană a dictatorilor precum Stalin, Mao, Hitler, Pol Pot sau Ceauşescu, ea vizează deopotrivă şi un mecanism ideologic productiv şi o gesticulaţie politică emblematică, în care ura şi resentimentul devin instrumentele aservirii totalitare, luptei de clasă şi discriminării individului pe baza apartenenţei sale la o clasă sau la o rasă.

Cu toate acestea, resentimentul reprezintă doar un epifenomen, o expresie a ceva mult mai profund care articulează sistemele totalitare, o formă deturnată, perversă de religios, o mutaţie gravă a lui. În retorta alchimiilor ideologice desfăşurate în rama istorică a secolului XX, religiosul şi politicul realizează o formă unică de fundamentalism totalitar, o mutaţie spectaculoasă şi malefică a religiosului într-un organism autosuficient, sectar reprezentat de Partidul şi Liderul Maxim. Dacă politologul deconstruia critic într-o altă carte, Despre 1989. Naufragiul utopiei, dimensiunea utopică a comunismului, în cartea de faţă el se ocupă de dimensiunea răului totalitar având ca expresie o instrumentare malefică a sferei religiosului întru crearea unui proiect antropologic de o anvergură fără precedent: omul nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, analiza comunismului ca „religie seculară“ sau „antireligie“ focalizează atât formula sectară de funcţionare a partidului, cât şi abandonarea discernământului intelectualilor aserviţi doctrinar în baza unor solidarităţi cimentate fideisto-ideologic.

Excomunicat de pretenţiile de ştiinţificitate ale doctrinei, religiosul este reintegrat în formă deghizată în structura de profunzime a corpului doctrinar şi a modului sacerdotal de organizare a partidului. De aceea, afilierea partinică solicită înainte de toate o profesiune de credinţă cu renunţarea la demersul dubitativ care fonda subiectul în economia carteziană şi la orice altă fidelitate, de la cea cutumiară faţă de familie la cea patriotică faţă de valorile comune de cultură şi civilizaţie. Căci, aşa cum o defineşte remarcabil Vladimir Tismăneanu, această mutaţie operată în interiorul sferei religiosului conferă o marcă indelebilă, unică comunismului ca religie politică. Marxismul este analizat din această perspectivă drept „proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze“ şi „cult al raţiunii mediate de agentul mesianic al istoriei“. Răul în istorie este investigat în calitate de categorie politică, iar comunismul, „formă de gândire, formă mentală“, ca „diavolul în istorie“, cu formula inspirată a lui Leszek Kołakowski. Faptul că diavolul este cel mai bun teolog au dovedit-o cu prisosinţă procesele-spectacol de la Moscova, iar rafinatul tratament dialectic prin care victima ajunge să-şi însuşească o vină imaginară şi absurdă şi să-şi iubească călăul constituie un model exemplar şi spectaculos, în acelaşi timp, de reînvestire perversă a religiosului. În acest sens, Buharin a servit ca personaj-cheie lui Arthur Koestler pentru romanul său Întuneric la amiază, unde scriitorul descrie în detaliu mecanismul ingenios al sacerdoţiului ideologic dus până la ultimele consecinţe. Pentru Vladimir Tismăneanu, planul istoriei intelectuale şi politice nu poate fi separat adiabatic de cel al unor ficţiuni exemplare cu caracter de predicţie. Relectura lor critică coincide cu calificarea lor ca repere intelectuale pentru analiza apariţiei demonologiei totalitare. Revoluţionarul de profesie preconizat de “Catehismul revoluţionar” al lui Neceaev şi ipostaziat de Cernâşevski în personajul Rahmetov, din romanul “Ce-i de făcut?”, sau nihiliştii dostoievskieni din “Demonii” reprezintă modele exemplare, precursori şi heralzi ai mistagogilor comunişti.

Fidelitatea faţă de partid
Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă.

Un aspect mai puţin studiat de cercetătorii fenomenului totalitar românesc, ca să nu spun practic necunoscut, este analizat de Vladimir Tismăneanu într-un subcapitol remarcabil, configurat ca studiu de caz: Sinucideri în înalta nomenklatură comunistă. Cazul Mirel Costea. Scenariul stoic al sinuciderii care probează virtuţile unui om de stat şi un cod al onoarei sunt reformulate aici în contextul comunismului ca religie politică, al condiţiei sacerdotale a militantului comunist şi al ideologiei ca mistică partinică şi unică soteriologie. Mihail Roller, Chivu Stoica, Voinea Marinescu, soţia ministrului Sănătăţii aleg acest gest radical al autosuprimării. Mirel Costea este cazul poate cel mai dramatic şi mai spectaculos, pentru că autorul sinuciderii este un devotat, dar nu un fanatic şi pentru că reprezintă reacţia sa la o situaţie-limită. Metanoia comunistă presupune ca minciuna să devină un adevăr viu, atunci când ea serveşte intereselor partidului, chiar şi atunci când această minciună cântăreşte cât distrugerea celor mai devotaţi soldaţi ai partidului sau a acelor la care ţii cel mai mult. Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă. Remarcabilul studiu de caz reconfigurează în contextul politic al comunismului românesc experienţa acestei forme de religios deturnate ideologic.

Demonologie si comunism
Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii.

Analiza plină de acribie pe care o desfăşoară politologul depăşeşte cadrul acestei teologii à rebours în direcţia identificării continuităţii unor mentalităţi şi practici totalitare în economia regimurilor de tranziţie, în care legatele staliniste sunt recuperate prin mutaţii ideologice succesive, depozitate în forme latente, mai puţin expresive, însă cu un potenţial ridicat de reactivare. Aşa cum relevă Vladimir Tismăneanu, în spiritul unui ethos al moderaţiei şi democraţiei, regimurile posttotalitare care apar în Europa după 1989 sunt în măsură să poarte mai departe reflexul mentalitar constitutiv pentru edificarea regimurilor totalitare şi graţie religiosului travestit în umanism revoluţionar şi a mutaţiilor din interiorul doctrinei, care au condus la edificarea unei alte struţo-cămile ideologice, precum o formă de adulterare spectaculoasă, naţional-comunismul. Încă o dată, pe baza unei bibliografii considerabile, politologul atrage atenţia asupra mariajului istoric al nazismului şi comunismului, înainte de declanşarea rupturii politice şi asupra genomului lor comun.

Versatilitatea funciară a doctrinei instrumentată dialectic reclamă resentimentul faţă de diferenţa codificată meritocratic sau etnic şi ataşamentul, de cele mai multe ori demagogic, faţă de cei „defavorizaţi“, „les damnés de la terre“, „foule esclave“ etc… într-un context dificil al tranziţiei. Resuscitarea unui fond resentimentar xenofob, antisemit, antiminoritar, etnocentric prezintă similitudini cu strategia bolşevică de tip divide et impera care identifică inamici interni pe baza unor presupuse infidelităţi consacrate cutumiar sau sugerate ideologic, dar mai ales cu revalorificarea moştenirii staliniste în contextul comunismului naţional. Căci regimurile apărute în Europa după dizolvarea prin implozie a regimurilor totalitare sunt ameninţate de un revival al utopismelor în cheie revoluţionară şi de recondiţionarea naţionalismului radical, semne pe care atât Noua Stângă cât şi Noua Dreaptă le dau cu prisosinţă, apelând la poncifele niciodată prea uzate ale discursului anticapitalist şi antioccidental.

Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii. Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

// VLADIMIR TISMĂNEANU
// Despre comunism. Destinul unei
     religii politice. Humanitas, 2011


Imperativul neuitarii: Platforma Memoriei si Constiintei Europene

18/10/2011

21 de instituţii europene specializate în analiza şi memoria regimurilor comuniste şi fasciste au constituit asociaţia internaţională Plaforma Memoriei şi Conştiinţei Europene (http://www.memoryandconscience.eu/)

Vineri, 14 octombrie 2011, la palatul Lichtenstein din Praga, douăzeci şi unu de instituţii din treisprezece ţări – printre care şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – au semnat actul de înfiinţare al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, în prezenţa premierilor Republicii Cehe, dl. Petr Nečas, Ungariei, dl. Viktor Orban, şi Poloniei, dl. Donald Tusk. Vice-preşedintele Parlamentului European, dl. László Tökés, a fost reprezentat la ceremonie de dl. Zsolt Szilágyi, şef de cabinet. Ceremonia de semnare a fost un eveniment asociat întrunirii premierilor din grupul Visegrad.

Platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene este rezultatul colaborării din ultimii trei ani între instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale, care au drept scop analiza trecutului totalitar şi onorarea victimelor regimurilor de extremă dreaptă sau stânga în Europa. Obiectivul platformei este să promoveze cooperarea dintre institute de cercetare, arhive, muzee şi alte organizaţii publice şi private, specializate în istoria şi memoria regimurilor şi ideologiilor fasciste şi comuniste. Platforma reprezintă o instituţie care va avea un rol fundamental în demersurile de consolidare a democraţiei prin intermediul confruntării experienţei istorice a răului radical în statele afectate de fenomenul totalitar în secolul XX.

Documentul de înfiinţare a Platformei a fost semnat din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, aflat în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru, de Dr. Bogdan Iacob, secretar al Consiliului Ştiinţific. IICCMER a fost reprezentat şi de Dr. Raluca Grosescu, Director Departament Politici Publice şi Parteneriate.

Detalii pe site-ul IICCMER:

www.crimelecomunismului.ro


In Memoriam Laura Pollan: Sa traiesti, sa lupti si sa mori pentru democratie

17/10/2011

A incetat din viata, intr-un spital din Havana, Laura Pollan (1948-2011), conducatoarea miscarii “Doamnelor in Alb” (Las Damas de Blanco), expresie si simbol al resurectiei societatii civile in Cuba dictaturii senil-totalitare a fratilor Castro. Este un moment care indoliaza sufletele tuturor celor care indragesc  societatea deschisa si detesta tirania. Dar si unul de fortificare a sperantei ca intr-un viitor apropiat suflul democratic global si mobilizarea civica interna vor duce la acea deschidere pe care nici un despotism, nici macar caudillismul dialectic,  nu o poate impiedica la infinit. Duminica, la Havana, sotul Laurei Pollan, disidentul Hector Maseda, liderul Partidului Liberal, o formatiune civic-democratica interzisa de regim numita Partidul Liberal, a participat la un mars in memoria activistei trecuta in lumea dreptilor. De altfel, debutul miscarii “Doamnelor in Alb” a fost legat de arestarea,in 2003, a unor activisti anti-totalitari, intre care Hector Maseda. Obiectivul a fost si ramane eliberarea tutror detinutilor politici, a tuturor prizonierilor de constiinta. Cum scrie Yoani Sanchez: “Nu au ales sa se organizeze in jurul unei doctrine ci in jurul pozitiei incontestabile pe care o reprezinta dragostea de familie”.

Asa a pornit de fapt si Carta 77 in Cehoslovacia, prin angajamentul unor oameni cu convingeri politice si filosofice foarte diferite de a sustine valorile universale ale drepturilor omului. Aceasta a fost valoarea-cheie pe care au sustinut-o Jan Patocka, Vaclav Havel, Jan Urban, Rita Klimova, Dana Nemcova, Martin Palous, Vaclav Benda, Michal Zantovsky si colegii lor atunci cand au pornit lupta lor impotriva “normalizarii” de tip Husak.  Este si crezul disidentului chinez Liu Xiaobo, autorul Cartei 2008, laureat al Premiului Nobel pentru pace, intemnitat in China comunista.

Astazi , in “Washington Post”, un impresionant articol de Yoani Sanchez intitulat “Legacy of a Lady: How Cuban Activist Laura Pollan Changed a Nation”. Pe blogrollull revistei “22″ ca si pe acela al meu se pot gasi linkuri catre blogul condus de Yoanni Sanchez. Politologul Alexandru Gabor si studentii sai de la SNSPA au si tradus in romaneste texte aparute pe acest blog al libertatii, au creat chiar un blog romanesc dedicat acestor oameni atat de curajosi, fiinte de o admirabila verticalitate care merita neclintita noastra solidaritate.

http://www.washingtonpost.com/opinions/the-legacy-of-laura-pollan-cubas-lady-in-white/2011/10/16/gIQAUizlpL_story.html

http://generacionyro.wordpress.com/

http://www.desdecuba.com/generaciony

http://www.solidaridadconcuba.com/prensa/detallesprensa/detalleprensa3.asp?id=77


Cine a fost C. Ionescu-Gulian? Exterminatorul filosofiei româneşti

16/10/2011

C. Ionescu-Gulian, pana in momentul mortii, la 21 august 2011, membru titular al Academiei Romane, ales in 1955, a fost cel care a distrus filosofia românească. Nu a exprimat niciodata vreun regret. Decesul lui Gulian, flagelul dogmatismului in anii sovietizarii anti-culturale si chiar mai tarziu, a trecut neobservat. Academia a dat un comunicat laconic in care anunta „cu intristare” stingerea din viata a unui membru prezentat ca un prolific ganditor. Nimic despre nimicirea filosofiei românesti, nici macar un cuvant despre „umbrele” din biografia acestui epitom al „obsedantului deceniu” in tot ce-a avut acesta mai distructiv, doar fapte pretins notabile si contributii presupus remarcabile. Tot pe site-ul Academiei gasim informatia ca acest funest personaj primea si indemnizatie de merit. Eu am aflat intamplator de moartea lui Gulian, intrucat scrisesem despre personaj in 2010 si cautam posibile reactii.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/15/un-roller-al-filosofiei-c-ionescu-gulian/

Ma intreb cand vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei in sensul pervers al acestei intreprinderi, mai cu seama intre 1948 si 1965, in aneantizarea autenticelor valori ale gandirii romanesti, in lupta impotriva a ceea ce partidul numea “liberalism”, “obiectivism”, “trairism”, “misticism”, “irationalism” si “cosmopolitism”? Cand se va spune cum a indeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului sef, doctrinarul en titre Leonte Rautu? Cine i-au fost protejatii si aghiotantii? Cum si-a prigonit colegii si cum a inmormantat atatea carti si destine in anii dogmatismului dezlantuit? Acad. Florin Constantiniu este autorul unei carti de amintiri intitulata “De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu aparuta la Editura Enciclopedica in 2007. Ma intreb ce simtea domnia sa aflandu-se atatia ani, pe post de coleg in acest “forum al consacrarii” si “simbol al spiritualitatii” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei romanesti in cea mai cumplita perioada a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu a simbolizat spiritualitatea, ci siluirea ei.

Nascut in 1914, C. I. Gulian a scris intial doua carti promitatoare (imediat dupa razboi): “Introducere in etica noua” si “Introducere in sociologia culturii”. Ii citise si ii cita pe langa Marx, pe Georg Simmel, pe Max Scheler, pe Alfred si pe Max Weber. A fost insa atacat si umilit de Rautu intr-un discurs de o furibunda vehementa in 1948 si s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al traditiei junimismului si al rationalismului critic interbelic. I-a detestat si i-a persecutat pe un Mircea Florian, pe un Ion Petrovici, pe un Ionel Gherea si pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa viscerala pentru Constantin Noica si mai ales pentru Lucian Blaga (aici se intalnea in miselie cu delatorul Pavel Apostol). In 1957, de pilda, Gulian, apologetul “gandirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stalpul infamiei “filosofia burgheziei decadente”:

Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.

A propus, in cel mai agresiv stil jdanovist, un canon primitiv al istoriei filosofiei (romanesti si universale) in care “idealismul” aparea ca o patologie a spiritului cu certe implicatii politice “reactionare”. Iata ce spunea profesorul Mircea Flonta, in 2003, intr-o interventie in “Ziarul Financiar” pe tema decapitarii filosofiei romanesti, despre Gulian:

La aceasta catedra (istoria filosofiei–VT) erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate!

Au urmat ciclurile de represiuni si de amagitoare liberalizari. Gulian a supravietuit in stratul de varf al lumii universitare si dupa 1965, s-a reinventat ca specialist in folclorul african, in structuralism, si-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase in scrierile sale anterioare. In 1969 i-a aparut in traducere franceza o carte despre “Hegel si filosofia crizei”, recenzata in “Le Monde des livres” de un cunoscut specialist in Scoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care il compara cu polonezul Adam Schaff. Tin minte discutia avuta atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoara de istoria filosofiei, o victima si o adversara ireconciliabila a lui Gulian: “Nu te mira, presa franceza este cunoscuta pentru venalitate”, mi-a spus Florica, surazand nu fara o urma de amaraciune. In septembrie 1965, cand a avut loc inscenarea securista de la Facultatea de Filosofie (cu studenti maltratati pe scarile Rectoratului, cu exmatriculari, cu denuntari isterice si rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialista in Schopenhauer, Kierkegaard si Hegel, fusese intre cei cei care incercasera sa se opuna (mai precis, refuzase sa-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relatiile cordiale cu studentii acuzati de “atitudini dusmanoase”). Nu Gulian, ai carui protejati isi incepeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toti acesti favoriti si unul chiar nepot al lui Ilie Radulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC al PCR, ulterior el insusi sef de sectie si secretar al CC).

L-am avut profesor un semestru in 1972: citea note de curs ingalbenite, fara nici o intonatie, un sfinx vested cu chip de batracian, lipsit de memorie si sentimente. Sotia sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a parasit, alegand sa ramana in Vest in timpul unei calatorii. In Facultatea de Filosofie a Universitatii stalinizate ce se numea “C. I. Parhon”, Gulian a taiat si a spanzurat dupa voie. Nu a miscat vreodata un deget sa-i apere pe studentii urmariti de Securitate, anchetati de unealta acesteia in facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceausescu avea sa o propulseze in diverse inalte pozitii). La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmasul sau a fost Alexandru Tanase, un culturnic asiduu si nevertebrat), Gulian a incurajat cele mai crase mediocritati (Radu Pantazi, N. Gogoneata, Gh. Epure, de pilda) si a lovit in cei care incercau, oricat de timid, sa promoveze o minima autonomie a spiritului. “Indicatiile Sectiei” erau pentru el litera de evanghelie. Mereu incruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat si arid in exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai intunecat in experimentul eliticid din Romania.

Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica. Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta. Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar. Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic. Sadismul sau, ca si al unui Rautu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat. In 1963, fara porunca de la “Sectie”, dintr-o incurabila inertie sectara, l-a infierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci cand acesta a lansat proiectul reabilitarii lui Maiorescu. Stalinismul lui Gulian, cel pe care Rautul il acuzase candva de “reptilism vegetativ”, devenise unul existential, o marca identitara. Nu a reusit niciodata sa se desparta de un trecut odios, a ramas legat de el prin taceri , abdicari si ignominii neintrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos. Ma intreb, repet, ce credeau colegii sai din Academie, intre care Gh. Vladutescu, Alexandru Surdu, Vasile Tonoiu (pe Alexandru Boboc il las de-o parte, el a fost un fidel discipol al lui Gulian), despre acest personaj malefic, supranumit candva “ academicuţul Nulian”? Dar ce ma mir, intre membrii titulari figureaza Mihnea Gheorghiu, urmasul lui Miron Constantinescu in fruntea „Academiei de Stiinte Sociale si Politice”, o institutie de inregimentare ideologica echivalata cu o sectie a Comitetului Central. Nu stiu ca pana astazi Mihnea Gheorghiu sa fi fi facut o mea culpa comparabila, sa spunem cu aceea a unui Cornel Burtica. Inchei acest articol cu un citat din Angelo Mitchievici, dintr-un eseu despre Dinu Sararu, un chien de garde al dictaturii lui Ceausescu, care se aplică perfect in cazul raposatului Gulian, calaul filosofiei in anii terorii staliniste, omagiat in anul de gratie 2011 de Academia Romana:

În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti (…) acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/28/cainii-de-paza-ai-comunismului-dinastic-dinu-sararu-si-ceilalti/

PS Un fragment din textul de mai sus a aparut in „Evenimentul Zilei” din 22 septembrie 2010. Nu stiu daca nonagenarul Gulian l-a citit. Sper sincer ca da. Reactiile pe forum au fost multe si diverse, intre care si aceasta formula cat se poate de adecvata:”demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii”. Se aplica nu doar lui Gulian ci si celor care au taiat si au spanzurat in estetica (N. Moraru, Marcel Breazu), in muzica si muzicologie (Matei Socor), in critica si istoria literara (Traian Şelmaru, Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, M. Gafiţa, Ov. S. Crohmalniceanu, S. Farcaşan, Savin Bratu), in economia politica (B. Zaharescu), in istorie (M. Roller, V. Liveanu, S. Ştirbu), in critica de teatru (A. Baleanu, Radu Popescu, H. Deleanu) etc . Unii (dar prea putini) s-au cait (Crohmalniceanu, Tertulian, Silvian Iosifescu, Gh. Haupt, Paul Cornea, Ileana Vrancea, Savin Bratu, M. Petroveanu, Petru Dumitriu, Niculae Bellu, H. Dona, A. E. Baconsky, E. Jebeleanu, Maria Banus, Dan Desliu). Altii au transmis mai departe torţa nihilista urmasilor din regatul ideologic al national-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clatici, Aneta Spornic, Mihai Dulea). Un comentariu semnat Vali capteaza aceasta prelungita, impardonabila abulie morala:

„Gulian face parte din specia oţetoasă a acelora care au traversat infernul (celorlalţi) ca bulimici ai prilejurilor. În plin amurg instrumentat al cremei naţionale, inşi de teapa unui Gulian jucau, plescăind de mulţumire, cele două partituri ale momentului: birocraţi ai deratizării vechilor panteonuri şi demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii. Mediocritatea lor prădalnică întâlnise şansa istorică a răsfăţului efigial, iar pizma de breaslă – oportunitatea jongleriei cu anateme. Coropişniţe gogoliene, pistolari ai dejecţiei, mucegaiuri volubile şi schimonosituri caracteriale se bălăceau, peste noapte, în triumful minciunii şi al crimei, în cetatea lui Cain. Faptul că, la două decenii după exorcizarea oficială, societatea românească păstrează encomiastic vampiri reciclaţi prin amvoane, la catedre, în institute de cercetare şi prin forurile diafane ale ţării trădează o amnezie obscenă şi o indiferenţă morbidă faţă de zemurile sulfuroase ce mustesc, în continuare, la nivelul rănilor noastre fantezist închise.”

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 174 other followers