Demonologie, soteriologie si comunism

18/10/2011

 “Diavolul in istorie”, aceasta sintagma a lui Leszek Kolakowski ma urmareste de ani de zile. Este titlul faimosului sau dialog cu George Urban, este  titlul cartii mele in curs de aparitie “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century”. Fara a te gandi la diavol, la ceea ce Immanuel Kant intuia in figura Raului radical, nu poti sa intelegi ce-au fost Holocaustul si Gulagul. Comunismul a fost, am mai spus-o, o eclesiologie, o soteriologie, o eschatologie, o religie seculara. Au scris pe acest subiect Mircea Eliade, Kolakowski, Monica Lovinescu, Eric Voegelin, Raymond Aron, Nikolai Berdiaiev, Norman Cohn, Jacob L. Talmon, Hannah Arendt, Emilio Gentile, Alain Besancon, Jules Monnerot, spre a-i numi doar pe acestia.

Pe langa acesti importanti carturari si analisti, au marturisit cei care au trecut pe acolo, care s-au intalnit cu Diavolul si au reusit sa scape din mrejele lui: Boris Souvarine, Anton Ciliga, Panait Istrati, Arthur Koestler, Ignazio Silone, Whittaker Chambers, Margarete Buber-Neumann, Jorge Semprun. Diavolul este un personaj central in prozele lui Mihail Bulgakov, o prezenta ubicua, amenintatoare si ispititoare, deopotriva reala si supra-reala, cum releva Cristina Vatulescu in exceptionala ei carte “Police Aesthetics” aparuta la Stanford University Press in 2010. Daca ar fi sa recomand doua carti despre experimentele nihilist-faustice din secolul lagarelor de concentrare, acestea ar fi “Doctor Faustus” de Thomas Mann si “Maestrul si Margareta” de Mihail Bulgakov. Public mai jos recenzia semnata de Angelo Mitchievici la cartea mea “Despre comunism. Destinul unei religii politice”.  Articolul a aparut in revista “22″.

http://www.revista22.ro/articol.php?id=11651

Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

„Comunismul a fost o formă de resentiment“ – este propoziţia cu care debutează primul eseu, Despre comunism: o religie seculară, al cărţii lui Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice (Humanitas, Bucureşti, 2011). Ridicarea unui afect la scara istoriei este decelat în carte nu numai cu privire la personalitatea funciar megalomană a dictatorilor precum Stalin, Mao, Hitler, Pol Pot sau Ceauşescu, ea vizează deopotrivă şi un mecanism ideologic productiv şi o gesticulaţie politică emblematică, în care ura şi resentimentul devin instrumentele aservirii totalitare, luptei de clasă şi discriminării individului pe baza apartenenţei sale la o clasă sau la o rasă.

Cu toate acestea, resentimentul reprezintă doar un epifenomen, o expresie a ceva mult mai profund care articulează sistemele totalitare, o formă deturnată, perversă de religios, o mutaţie gravă a lui. În retorta alchimiilor ideologice desfăşurate în rama istorică a secolului XX, religiosul şi politicul realizează o formă unică de fundamentalism totalitar, o mutaţie spectaculoasă şi malefică a religiosului într-un organism autosuficient, sectar reprezentat de Partidul şi Liderul Maxim. Dacă politologul deconstruia critic într-o altă carte, Despre 1989. Naufragiul utopiei, dimensiunea utopică a comunismului, în cartea de faţă el se ocupă de dimensiunea răului totalitar având ca expresie o instrumentare malefică a sferei religiosului întru crearea unui proiect antropologic de o anvergură fără precedent: omul nou. Pentru Vladimir Tismăneanu, analiza comunismului ca „religie seculară“ sau „antireligie“ focalizează atât formula sectară de funcţionare a partidului, cât şi abandonarea discernământului intelectualilor aserviţi doctrinar în baza unor solidarităţi cimentate fideisto-ideologic.

Excomunicat de pretenţiile de ştiinţificitate ale doctrinei, religiosul este reintegrat în formă deghizată în structura de profunzime a corpului doctrinar şi a modului sacerdotal de organizare a partidului. De aceea, afilierea partinică solicită înainte de toate o profesiune de credinţă cu renunţarea la demersul dubitativ care fonda subiectul în economia carteziană şi la orice altă fidelitate, de la cea cutumiară faţă de familie la cea patriotică faţă de valorile comune de cultură şi civilizaţie. Căci, aşa cum o defineşte remarcabil Vladimir Tismăneanu, această mutaţie operată în interiorul sferei religiosului conferă o marcă indelebilă, unică comunismului ca religie politică. Marxismul este analizat din această perspectivă drept „proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze“ şi „cult al raţiunii mediate de agentul mesianic al istoriei“. Răul în istorie este investigat în calitate de categorie politică, iar comunismul, „formă de gândire, formă mentală“, ca „diavolul în istorie“, cu formula inspirată a lui Leszek Kołakowski. Faptul că diavolul este cel mai bun teolog au dovedit-o cu prisosinţă procesele-spectacol de la Moscova, iar rafinatul tratament dialectic prin care victima ajunge să-şi însuşească o vină imaginară şi absurdă şi să-şi iubească călăul constituie un model exemplar şi spectaculos, în acelaşi timp, de reînvestire perversă a religiosului. În acest sens, Buharin a servit ca personaj-cheie lui Arthur Koestler pentru romanul său Întuneric la amiază, unde scriitorul descrie în detaliu mecanismul ingenios al sacerdoţiului ideologic dus până la ultimele consecinţe. Pentru Vladimir Tismăneanu, planul istoriei intelectuale şi politice nu poate fi separat adiabatic de cel al unor ficţiuni exemplare cu caracter de predicţie. Relectura lor critică coincide cu calificarea lor ca repere intelectuale pentru analiza apariţiei demonologiei totalitare. Revoluţionarul de profesie preconizat de “Catehismul revoluţionar” al lui Neceaev şi ipostaziat de Cernâşevski în personajul Rahmetov, din romanul “Ce-i de făcut?”, sau nihiliştii dostoievskieni din “Demonii” reprezintă modele exemplare, precursori şi heralzi ai mistagogilor comunişti.

Fidelitatea faţă de partid
Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă.

Un aspect mai puţin studiat de cercetătorii fenomenului totalitar românesc, ca să nu spun practic necunoscut, este analizat de Vladimir Tismăneanu într-un subcapitol remarcabil, configurat ca studiu de caz: Sinucideri în înalta nomenklatură comunistă. Cazul Mirel Costea. Scenariul stoic al sinuciderii care probează virtuţile unui om de stat şi un cod al onoarei sunt reformulate aici în contextul comunismului ca religie politică, al condiţiei sacerdotale a militantului comunist şi al ideologiei ca mistică partinică şi unică soteriologie. Mihail Roller, Chivu Stoica, Voinea Marinescu, soţia ministrului Sănătăţii aleg acest gest radical al autosuprimării. Mirel Costea este cazul poate cel mai dramatic şi mai spectaculos, pentru că autorul sinuciderii este un devotat, dar nu un fanatic şi pentru că reprezintă reacţia sa la o situaţie-limită. Metanoia comunistă presupune ca minciuna să devină un adevăr viu, atunci când ea serveşte intereselor partidului, chiar şi atunci când această minciună cântăreşte cât distrugerea celor mai devotaţi soldaţi ai partidului sau a acelor la care ţii cel mai mult. Fidelitatea faţă de partid presupune sacrificarea în interesul acestuia chiar şi în absenţa vinovăţiei. Nu există păcat venial faţă de partid, ci doar păcate capitale, aşa cum, pentru aceşti „credincioşi“, nu există mântuire în afara partidului. Excomunicarea din structurile partidului atrage după sine nu doar oprobriul comunităţii de credinţă şi adesea pedeapsa, ci şi damnarea eternă. Remarcabilul studiu de caz reconfigurează în contextul politic al comunismului românesc experienţa acestei forme de religios deturnate ideologic.

Demonologie si comunism
Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii.

Analiza plină de acribie pe care o desfăşoară politologul depăşeşte cadrul acestei teologii à rebours în direcţia identificării continuităţii unor mentalităţi şi practici totalitare în economia regimurilor de tranziţie, în care legatele staliniste sunt recuperate prin mutaţii ideologice succesive, depozitate în forme latente, mai puţin expresive, însă cu un potenţial ridicat de reactivare. Aşa cum relevă Vladimir Tismăneanu, în spiritul unui ethos al moderaţiei şi democraţiei, regimurile posttotalitare care apar în Europa după 1989 sunt în măsură să poarte mai departe reflexul mentalitar constitutiv pentru edificarea regimurilor totalitare şi graţie religiosului travestit în umanism revoluţionar şi a mutaţiilor din interiorul doctrinei, care au condus la edificarea unei alte struţo-cămile ideologice, precum o formă de adulterare spectaculoasă, naţional-comunismul. Încă o dată, pe baza unei bibliografii considerabile, politologul atrage atenţia asupra mariajului istoric al nazismului şi comunismului, înainte de declanşarea rupturii politice şi asupra genomului lor comun.

Versatilitatea funciară a doctrinei instrumentată dialectic reclamă resentimentul faţă de diferenţa codificată meritocratic sau etnic şi ataşamentul, de cele mai multe ori demagogic, faţă de cei „defavorizaţi“, „les damnés de la terre“, „foule esclave“ etc… într-un context dificil al tranziţiei. Resuscitarea unui fond resentimentar xenofob, antisemit, antiminoritar, etnocentric prezintă similitudini cu strategia bolşevică de tip divide et impera care identifică inamici interni pe baza unor presupuse infidelităţi consacrate cutumiar sau sugerate ideologic, dar mai ales cu revalorificarea moştenirii staliniste în contextul comunismului naţional. Căci regimurile apărute în Europa după dizolvarea prin implozie a regimurilor totalitare sunt ameninţate de un revival al utopismelor în cheie revoluţionară şi de recondiţionarea naţionalismului radical, semne pe care atât Noua Stângă cât şi Noua Dreaptă le dau cu prisosinţă, apelând la poncifele niciodată prea uzate ale discursului anticapitalist şi antioccidental.

Atât doctrinal, cât şi ca practică politică, comunismul a deschis un nou capitol de demonologie în secolul XX, cu mult mai rafinat şi speculativ decât tot ceea ce a fost înaintea lui. El posedă tot ceea ce are nevoie un intelectual mistic, un sofist modern sau un oportunist, teodiceea marxistă îi alimentează necontenit sistemul de iluzii. Cei care vor să-l trezească la viaţă ar trebui să ia aminte lecţia sovietică a acestei demonii istorice, comunismul: atât liderii iniţiali, cât şi „tovarăşii de drum“ sfârşesc prin a fi sacrificaţi de cei mai buni dintre tovarăşii lor.

// VLADIMIR TISMĂNEANU
// Despre comunism. Destinul unei
     religii politice. Humanitas, 2011


Imperativul neuitarii: Platforma Memoriei si Constiintei Europene

18/10/2011

21 de instituţii europene specializate în analiza şi memoria regimurilor comuniste şi fasciste au constituit asociaţia internaţională Plaforma Memoriei şi Conştiinţei Europene (http://www.memoryandconscience.eu/)

Vineri, 14 octombrie 2011, la palatul Lichtenstein din Praga, douăzeci şi unu de instituţii din treisprezece ţări – printre care şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – au semnat actul de înfiinţare al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, în prezenţa premierilor Republicii Cehe, dl. Petr Nečas, Ungariei, dl. Viktor Orban, şi Poloniei, dl. Donald Tusk. Vice-preşedintele Parlamentului European, dl. László Tökés, a fost reprezentat la ceremonie de dl. Zsolt Szilágyi, şef de cabinet. Ceremonia de semnare a fost un eveniment asociat întrunirii premierilor din grupul Visegrad.

Platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene este rezultatul colaborării din ultimii trei ani între instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale, care au drept scop analiza trecutului totalitar şi onorarea victimelor regimurilor de extremă dreaptă sau stânga în Europa. Obiectivul platformei este să promoveze cooperarea dintre institute de cercetare, arhive, muzee şi alte organizaţii publice şi private, specializate în istoria şi memoria regimurilor şi ideologiilor fasciste şi comuniste. Platforma reprezintă o instituţie care va avea un rol fundamental în demersurile de consolidare a democraţiei prin intermediul confruntării experienţei istorice a răului radical în statele afectate de fenomenul totalitar în secolul XX.

Documentul de înfiinţare a Platformei a fost semnat din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, aflat în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru, de Dr. Bogdan Iacob, secretar al Consiliului Ştiinţific. IICCMER a fost reprezentat şi de Dr. Raluca Grosescu, Director Departament Politici Publice şi Parteneriate.

Detalii pe site-ul IICCMER:

www.crimelecomunismului.ro


In Memoriam Laura Pollan: Sa traiesti, sa lupti si sa mori pentru democratie

17/10/2011

A incetat din viata, intr-un spital din Havana, Laura Pollan (1948-2011), conducatoarea miscarii “Doamnelor in Alb” (Las Damas de Blanco), expresie si simbol al resurectiei societatii civile in Cuba dictaturii senil-totalitare a fratilor Castro. Este un moment care indoliaza sufletele tuturor celor care indragesc  societatea deschisa si detesta tirania. Dar si unul de fortificare a sperantei ca intr-un viitor apropiat suflul democratic global si mobilizarea civica interna vor duce la acea deschidere pe care nici un despotism, nici macar caudillismul dialectic,  nu o poate impiedica la infinit. Duminica, la Havana, sotul Laurei Pollan, disidentul Hector Maseda, liderul Partidului Liberal, o formatiune civic-democratica interzisa de regim numita Partidul Liberal, a participat la un mars in memoria activistei trecuta in lumea dreptilor. De altfel, debutul miscarii “Doamnelor in Alb” a fost legat de arestarea,in 2003, a unor activisti anti-totalitari, intre care Hector Maseda. Obiectivul a fost si ramane eliberarea tutror detinutilor politici, a tuturor prizonierilor de constiinta. Cum scrie Yoani Sanchez: “Nu au ales sa se organizeze in jurul unei doctrine ci in jurul pozitiei incontestabile pe care o reprezinta dragostea de familie”.

Asa a pornit de fapt si Carta 77 in Cehoslovacia, prin angajamentul unor oameni cu convingeri politice si filosofice foarte diferite de a sustine valorile universale ale drepturilor omului. Aceasta a fost valoarea-cheie pe care au sustinut-o Jan Patocka, Vaclav Havel, Jan Urban, Rita Klimova, Dana Nemcova, Martin Palous, Vaclav Benda, Michal Zantovsky si colegii lor atunci cand au pornit lupta lor impotriva “normalizarii” de tip Husak.  Este si crezul disidentului chinez Liu Xiaobo, autorul Cartei 2008, laureat al Premiului Nobel pentru pace, intemnitat in China comunista.

Astazi , in “Washington Post”, un impresionant articol de Yoani Sanchez intitulat “Legacy of a Lady: How Cuban Activist Laura Pollan Changed a Nation”. Pe blogrollull revistei “22″ ca si pe acela al meu se pot gasi linkuri catre blogul condus de Yoanni Sanchez. Politologul Alexandru Gabor si studentii sai de la SNSPA au si tradus in romaneste texte aparute pe acest blog al libertatii, au creat chiar un blog romanesc dedicat acestor oameni atat de curajosi, fiinte de o admirabila verticalitate care merita neclintita noastra solidaritate.

http://www.washingtonpost.com/opinions/the-legacy-of-laura-pollan-cubas-lady-in-white/2011/10/16/gIQAUizlpL_story.html

http://generacionyro.wordpress.com/

http://www.desdecuba.com/generaciony

http://www.solidaridadconcuba.com/prensa/detallesprensa/detalleprensa3.asp?id=77


Cine a fost C. Ionescu-Gulian? Exterminatorul filosofiei româneşti

16/10/2011

C. Ionescu-Gulian, pana in momentul mortii, la 21 august 2011, membru titular al Academiei Romane, ales in 1955, a fost cel care a distrus filosofia românească. Nu a exprimat niciodata vreun regret. Decesul lui Gulian, flagelul dogmatismului in anii sovietizarii anti-culturale si chiar mai tarziu, a trecut neobservat. Academia a dat un comunicat laconic in care anunta „cu intristare” stingerea din viata a unui membru prezentat ca un prolific ganditor. Nimic despre nimicirea filosofiei românesti, nici macar un cuvant despre „umbrele” din biografia acestui epitom al „obsedantului deceniu” in tot ce-a avut acesta mai distructiv, doar fapte pretins notabile si contributii presupus remarcabile. Tot pe site-ul Academiei gasim informatia ca acest funest personaj primea si indemnizatie de merit. Eu am aflat intamplator de moartea lui Gulian, intrucat scrisesem despre personaj in 2010 si cautam posibile reactii.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/15/un-roller-al-filosofiei-c-ionescu-gulian/

Ma intreb cand vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei in sensul pervers al acestei intreprinderi, mai cu seama intre 1948 si 1965, in aneantizarea autenticelor valori ale gandirii romanesti, in lupta impotriva a ceea ce partidul numea “liberalism”, “obiectivism”, “trairism”, “misticism”, “irationalism” si “cosmopolitism”? Cand se va spune cum a indeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului sef, doctrinarul en titre Leonte Rautu? Cine i-au fost protejatii si aghiotantii? Cum si-a prigonit colegii si cum a inmormantat atatea carti si destine in anii dogmatismului dezlantuit? Acad. Florin Constantiniu este autorul unei carti de amintiri intitulata “De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu aparuta la Editura Enciclopedica in 2007. Ma intreb ce simtea domnia sa aflandu-se atatia ani, pe post de coleg in acest “forum al consacrarii” si “simbol al spiritualitatii” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei romanesti in cea mai cumplita perioada a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu a simbolizat spiritualitatea, ci siluirea ei.

Nascut in 1914, C. I. Gulian a scris intial doua carti promitatoare (imediat dupa razboi): “Introducere in etica noua” si “Introducere in sociologia culturii”. Ii citise si ii cita pe langa Marx, pe Georg Simmel, pe Max Scheler, pe Alfred si pe Max Weber. A fost insa atacat si umilit de Rautu intr-un discurs de o furibunda vehementa in 1948 si s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al traditiei junimismului si al rationalismului critic interbelic. I-a detestat si i-a persecutat pe un Mircea Florian, pe un Ion Petrovici, pe un Ionel Gherea si pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa viscerala pentru Constantin Noica si mai ales pentru Lucian Blaga (aici se intalnea in miselie cu delatorul Pavel Apostol). In 1957, de pilda, Gulian, apologetul “gandirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stalpul infamiei “filosofia burgheziei decadente”:

Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.

A propus, in cel mai agresiv stil jdanovist, un canon primitiv al istoriei filosofiei (romanesti si universale) in care “idealismul” aparea ca o patologie a spiritului cu certe implicatii politice “reactionare”. Iata ce spunea profesorul Mircea Flonta, in 2003, intr-o interventie in “Ziarul Financiar” pe tema decapitarii filosofiei romanesti, despre Gulian:

La aceasta catedra (istoria filosofiei–VT) erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate!

Au urmat ciclurile de represiuni si de amagitoare liberalizari. Gulian a supravietuit in stratul de varf al lumii universitare si dupa 1965, s-a reinventat ca specialist in folclorul african, in structuralism, si-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase in scrierile sale anterioare. In 1969 i-a aparut in traducere franceza o carte despre “Hegel si filosofia crizei”, recenzata in “Le Monde des livres” de un cunoscut specialist in Scoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care il compara cu polonezul Adam Schaff. Tin minte discutia avuta atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoara de istoria filosofiei, o victima si o adversara ireconciliabila a lui Gulian: “Nu te mira, presa franceza este cunoscuta pentru venalitate”, mi-a spus Florica, surazand nu fara o urma de amaraciune. In septembrie 1965, cand a avut loc inscenarea securista de la Facultatea de Filosofie (cu studenti maltratati pe scarile Rectoratului, cu exmatriculari, cu denuntari isterice si rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialista in Schopenhauer, Kierkegaard si Hegel, fusese intre cei cei care incercasera sa se opuna (mai precis, refuzase sa-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relatiile cordiale cu studentii acuzati de “atitudini dusmanoase”). Nu Gulian, ai carui protejati isi incepeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toti acesti favoriti si unul chiar nepot al lui Ilie Radulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC al PCR, ulterior el insusi sef de sectie si secretar al CC).

L-am avut profesor un semestru in 1972: citea note de curs ingalbenite, fara nici o intonatie, un sfinx vested cu chip de batracian, lipsit de memorie si sentimente. Sotia sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a parasit, alegand sa ramana in Vest in timpul unei calatorii. In Facultatea de Filosofie a Universitatii stalinizate ce se numea “C. I. Parhon”, Gulian a taiat si a spanzurat dupa voie. Nu a miscat vreodata un deget sa-i apere pe studentii urmariti de Securitate, anchetati de unealta acesteia in facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceausescu avea sa o propulseze in diverse inalte pozitii). La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmasul sau a fost Alexandru Tanase, un culturnic asiduu si nevertebrat), Gulian a incurajat cele mai crase mediocritati (Radu Pantazi, N. Gogoneata, Gh. Epure, de pilda) si a lovit in cei care incercau, oricat de timid, sa promoveze o minima autonomie a spiritului. “Indicatiile Sectiei” erau pentru el litera de evanghelie. Mereu incruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat si arid in exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai intunecat in experimentul eliticid din Romania.

Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica. Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta. Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar. Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic. Sadismul sau, ca si al unui Rautu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat. In 1963, fara porunca de la “Sectie”, dintr-o incurabila inertie sectara, l-a infierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci cand acesta a lansat proiectul reabilitarii lui Maiorescu. Stalinismul lui Gulian, cel pe care Rautul il acuzase candva de “reptilism vegetativ”, devenise unul existential, o marca identitara. Nu a reusit niciodata sa se desparta de un trecut odios, a ramas legat de el prin taceri , abdicari si ignominii neintrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos. Ma intreb, repet, ce credeau colegii sai din Academie, intre care Gh. Vladutescu, Alexandru Surdu, Vasile Tonoiu (pe Alexandru Boboc il las de-o parte, el a fost un fidel discipol al lui Gulian), despre acest personaj malefic, supranumit candva “ academicuţul Nulian”? Dar ce ma mir, intre membrii titulari figureaza Mihnea Gheorghiu, urmasul lui Miron Constantinescu in fruntea „Academiei de Stiinte Sociale si Politice”, o institutie de inregimentare ideologica echivalata cu o sectie a Comitetului Central. Nu stiu ca pana astazi Mihnea Gheorghiu sa fi fi facut o mea culpa comparabila, sa spunem cu aceea a unui Cornel Burtica. Inchei acest articol cu un citat din Angelo Mitchievici, dintr-un eseu despre Dinu Sararu, un chien de garde al dictaturii lui Ceausescu, care se aplică perfect in cazul raposatului Gulian, calaul filosofiei in anii terorii staliniste, omagiat in anul de gratie 2011 de Academia Romana:

În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti (…) acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/28/cainii-de-paza-ai-comunismului-dinastic-dinu-sararu-si-ceilalti/

PS Un fragment din textul de mai sus a aparut in „Evenimentul Zilei” din 22 septembrie 2010. Nu stiu daca nonagenarul Gulian l-a citit. Sper sincer ca da. Reactiile pe forum au fost multe si diverse, intre care si aceasta formula cat se poate de adecvata:”demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii”. Se aplica nu doar lui Gulian ci si celor care au taiat si au spanzurat in estetica (N. Moraru, Marcel Breazu), in muzica si muzicologie (Matei Socor), in critica si istoria literara (Traian Şelmaru, Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, M. Gafiţa, Ov. S. Crohmalniceanu, S. Farcaşan, Savin Bratu), in economia politica (B. Zaharescu), in istorie (M. Roller, V. Liveanu, S. Ştirbu), in critica de teatru (A. Baleanu, Radu Popescu, H. Deleanu) etc . Unii (dar prea putini) s-au cait (Crohmalniceanu, Tertulian, Silvian Iosifescu, Gh. Haupt, Paul Cornea, Ileana Vrancea, Savin Bratu, M. Petroveanu, Petru Dumitriu, Niculae Bellu, H. Dona, A. E. Baconsky, E. Jebeleanu, Maria Banus, Dan Desliu). Altii au transmis mai departe torţa nihilista urmasilor din regatul ideologic al national-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clatici, Aneta Spornic, Mihai Dulea). Un comentariu semnat Vali capteaza aceasta prelungita, impardonabila abulie morala:

„Gulian face parte din specia oţetoasă a acelora care au traversat infernul (celorlalţi) ca bulimici ai prilejurilor. În plin amurg instrumentat al cremei naţionale, inşi de teapa unui Gulian jucau, plescăind de mulţumire, cele două partituri ale momentului: birocraţi ai deratizării vechilor panteonuri şi demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii. Mediocritatea lor prădalnică întâlnise şansa istorică a răsfăţului efigial, iar pizma de breaslă – oportunitatea jongleriei cu anateme. Coropişniţe gogoliene, pistolari ai dejecţiei, mucegaiuri volubile şi schimonosituri caracteriale se bălăceau, peste noapte, în triumful minciunii şi al crimei, în cetatea lui Cain. Faptul că, la două decenii după exorcizarea oficială, societatea românească păstrează encomiastic vampiri reciclaţi prin amvoane, la catedre, în institute de cercetare şi prin forurile diafane ale ţării trădează o amnezie obscenă şi o indiferenţă morbidă faţă de zemurile sulfuroase ce mustesc, în continuare, la nivelul rănilor noastre fantezist închise.”

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/


Politologie si conformism in „Epoca de Aur”. Cazul Ovidiu Trăsnea

15/10/2011

Ma intreaba cineva daca impartasesc admiratia unora pentru cel care a fost Ovidiu Trăsnea. Pe scurt: nu voi uita ca am invatat mult de la el. Tot astfel, nu pot ignora ca a participat, poate rusinat, dar nu mai putin activ, la riturile bizantine ale comunismului dinastic. Mi-a fost profesor de doctrine politice la Facultatea de Filosofie, Sectia de Sociologie, in primavara anului 1974 (eram in anul patru, deci cu putin timp inainte de absolvire). Teza mea de licenta, condusa de profesorul Constantin Nicuta (un personaj fara opera, dar hatru, barfitor si erudit), era despre Herbert Marcuse si Noua Stanga, subiect controversat si oricum ne-ortodox pe atunci. Ovidiu Trasnea a venit de cateva ori la curs, vorbea pe un ton foarte jos, aproape soptit, tuşea mult, era un chinuit astmatic. La care se adauga si o ipohondrie devenita legendara. Cursurile si seminariile le tinea doctorandul sau (la Universitate), lector de socialism stiintific (de fapt de doctrine politice) la „Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Mi-au spus, adica m-au prevenit, mai multe cunostinte ca, dupa absolvirea Facultatii de Filosofie, prin 1966, lucrase in Securitate. L-am cunoscut deci pe Magureanu in 1974, ma remarcase, m-a invitat sa stam de vorba. Ulterior, am obtinut prin el carti din fabuloasa biblioteca de la „Stefan Gheorghiu”, singura constructie culturala lasata mostenire de groparul culturii romanesti, Leonte Rautu. In fine, acesta este alt subiect. Cursul tiparit al lui Trasnea era anost, dar nu scandalos apologetic si neindoios blindat bibliografic. In plus, in prelegeri nu facea nicio referinta la Ceausescu ori la „documentele de partid”. In scrierile sale aparute in anii urmatori a facut concesii jenante (de pilda in „Mica Enciclopedie de Politologie” unde a fost co-autor impreuna cu Nicolae Kallos, profesorul de materialism istoric de la Universitatea „Babes-Bolyai” si apropiatul sau prieten, exista un capitol naucitor despre „Doctrina Ceausescu”).

Politologie sub comunism

De origine ardeleana, Ovidiu Trasnea facuse dreptul la Bucuresti, in anii sovietizarii fortate a invatamantului romanesc (1948-1953). A pornit ca membru in Tineretul Social Democrat, aripa pro-comunista, apoi a fost activist UTM in universitate. Am auzit de la fostii sai colegi (tineri liberali si taranisti) ca era un tip dur, extrem de rigid. A ramas asistent in catedra de materialism istoric, asa s-a cunoscut cu tatal meu care era seful catedrei de socialism stiintific din Universitatea pe atunci numita „C. I. Parhon”. Intre timp, mai ales dupa 1956, Trasnea devenise mult mai putin dogmatic, nu a alergat dupa functii de partid, si-a urmat cariera academica. Scria, ca atatia altii, maculatura propagandistica, dar citea foarte mult si astepta un moment de dezghet. A fost scurt timp seful sectiei culturale a Sfatului Popular al Capitalei, prin 1960. Nu deranja pe nimeni, era de fapt retractil, statea de-o parte. In felul sau, a fost un lup solitar. Nu-mi amintesc sa fi fost un colaborator frecvent al “Erei Socialiste”, nu scria, precum un cunoscut profesor de estetica, “reportaje din actualitatea socialista”

Cu prima sotie, Trasnea a avut o fiica, Liliana, parca, a facut teatrul, s-a maritat, apoi a emigrat in Israel (sotul era evreu). Trasnea ajunsese la „Stefan Gheorghiu”, in momentul emigarii fiicei s-a pensionat. Am fost doctorandul sau cand mai era inca in Universitate. M-a acceptat in 1976, atunci cand Radu Florian si Niculae Bellu, oameni pe care parintii mei ii cunosteau de ani de zile, iar Bellu imi fusese profesor, nici n-au stat de vorba cu mine, au refuzat sa ma accepte, desi terminasem ca sef de promotie si publicasem de-acum articole in „Revista de Filosofie”. La admitere, a avut loc o discutie la care participau, pe langa posibilul conducator sttiintific, doi alti profesori, acelasi Radu Florian si Ionel Iancu (un dentist devenit cadru didactic, om linistit si tacut, emigrat apoi in Israel). Nu stiu ce l-a apucat pe Florian, nu-i era de ajuns ca ma respinsese, a devenit subit agitat, a inceput sa se rasteasca furios, sa-mi reproseze ca in bibliografie aveam nume de ganditori burghezi, toti acesti Aroni, Berlini si altii ca ei (de Hannah Arendt nici nu mai vorbesc). Cand aud ca unii il prezinta drept liberal, izbucnesc in ras (si nu doar eu, dar si profesorul Toma Pavel care a avut de-a face cu politrucul in anii 50). Trasnea l-a ignorat, am fost admis. M-a ajutat enorm cu carti, mi-a daruit „The Dialectical Imagination”, minunata lucrare a lui Martin Jay despre Scoala de la Frankfurt, mi-a imprumutat pe termen nelimitat trilogia lui Leszek Kolakowski despre marile curente ale marxismului. Mergeam adeseori la el, in apartamentul de pe strada Batiştei, deasupra reprezentanţei liniilor aeriene bulgare. Mi-a lasat deplina libertate in scrierea tezei cu tema „Ratiune critica si revolutie. Radicalismul de stanga si doctrina politica a Scolii de la Frankfurt”. Am sustinut teza in noiembrie 1980. Din comisie au facut parte, pe langa Trasnea, profesorii Stelian Stoica, Alexandru Boboc si Nicolae Kallos. Acesta a stat la mine in noaptea dinaintea sustinerii, venise cu trenul de la Cluj. Am vorbit mult despre gandirea germana din veacul XX, despre Adorno si Benjamin, Hannah Arendt si Habermas. Era greu de inchipuit ca acelasi om, cult, calm si decent, fost detinut in lagarele naziste, scria articolele de glorificare a lui Ceausescu in varii ziare si reviste. Referatul lui Kallos era emotionant, insista pe refuzul colaborarii cu statu quo-ul, relua din teza un citat din Max Horkheimer despre obligatia de a nu colabora (nicht mitzumachen).

Intre timp, Trasnea se mutase la „Stefan Gheorghiu”. Ultima afiliere in Facultatea de Filosofie a fost, cred, in cadrul Catedrei de Sociologie unde se bucura de autonomie totala. Era un expert in a evita sedintele, prelucrarile, instructajele, toate acele activitati cronofage proprii socialismului. Avea relatii cordiale cu Leonte Rautu si cu Paul Niculescu-Mizil, asa se explica probabil faptul ca putea calatori si avea sansa dialogurilor cu personalitati academice occidentale. Miron Constantinescu il respectase si il adusese in catedra de sociologie. Se stia bine cu Ion Iliescu, cu Valter Roman si cu Silviu Brucan. Vorbea onorabil engleza, cand avea chef avea un umor irezistibil. Masca posaca era o aparenţă menita sa-l elibereze de varii obligatii institutionale. Aparitia cartii sale despre stiinta politica a fost benefica in datele vremii. Nu se mai recitau extenuatele teze despre stat, natiune, lupta claselor etc Se vorbea in schimb despre autoritate, influenta, grupuri de presiune, conflict.

Dialoguri sincopate

L-am vazut in Statele Unite, cred ca in 1988, venise la Conferinta IPSA (International Political Science Association). Conducea, cred, Comitetul pentru definirea stiintei politice. Mi-a scris, inainte de a veni, la Foreign Policy Research Institute. O scrisoare cat se poate de deschisa, a pomenit de faptul ca vorbisem frumos despre el. N-a spus unde, dar era clar, la „Europa Libera” unde dadusem un lung interviu autobiografic lui Max Banus, un fel de „Cine esti dumneata, Vladimir Tismaneanu?”. Dintre profesorii remarcabili, ii mentionasem, din ce-mi amintesc, pe Alexandru Valentin, pe Radu Stoichita, pe Ovidiu Trasnea, pe Florica Neagoe (care trecuse in lumea dreptilor) si pe H. H. Stahl. Eu locuiam la Philadelphia, am mers special la Washington sa-l vad. M-a chemat in camera sa de hotel, privea speriat in jur, ii era teama de microfoane. Mi-a vorbit cu disperare, mai degraba aluziv, despre situatia din tara. Era profund ingretosat. La un moment dat, a batut la usa cineva. Era Dorin Tudoran, redactor la „Vocea Americii”, fusese trimis sa faca un interviu profesrul Trasnea. Era in fond un post guvernamental, n-ar fi trebuit sa fie vreo problema. Bietul Trasnea a inceput sa gesticuleze, sa puna degetul in fata buzelor, sa ridice mainile spre tavan, pe scurt, s-a derobat. Am coborat in holul hotelului. Erau acolo Mihai Botez si Solomon Marcus, venit sa prezinte o lucrare in cadrul conventiei. Ovidiu Trasnea s-a speriat, nu stia cum sa plece mai repede. Una era o intalnire quasi-clandestina cu mine, altceva sa fie vazut intr-un grup care cine stie ce complota. Imi pare adeseori rau ca nu tin un jurnal. Cred ca tot atunci se afla la Washington, la aceeasi reuniune, cu mii de participanti, si profesorul Ghita Ionescu care conducea un comitet pe tema unificarii europene. Nu cred ca s-au intalnit. Dimineata, fusesem intr-un panel la care participa si Fiodor Burlaţki, fostul consilier, apoi biograful lui Hrusciov, vedeta a glasnost-ului. Ma ocupam intens in acei ani de URSS, de Gorbaciov si gorbaciovism, am fost rugat sa traduc pentru Burlaţki speech-ul unui politolog francez care nu vorbea engleza. As fi dorit sa iau pranzul cu politologul sovietic (ma invitase, ca semn de gratitudine), sa fac eventual un interviu cu el pentru „Orbis” sau „Agora”. Ovidiu Trasnea era in sala, m-a rugat sa merg cu el, avea sa-mi spuna lucruri importante. Nu mi-a spus nimic, nu l-am mai vazut pe Burlaţki, am ramas depozitarul tacerilor lui Trasnea.

Dupa 1990, l-am vazut de cateva ori, am citit un interviu in care spunea ca am fost doctorandul sau favorit (a vorbit frumos si despre Dorel Şandor si Stelian Tanase). Am mai spus-o, in datele acelor ani cumpliti, Ovidiu Trasnea mi-a oferit o mare sansa. Sigur, as fi preferat sa-mi dau doctoratul la Paris cu Raymond Aron, la Oxford cu Leszek Kolakowski ori la Harvard cu Daniel Bell. Dar nu acestea erau optiunile noastre atunci si acest lucru nu trebuie uitat. Cand altii produceau indigeste variatiuni pe tema „determinismului istoric”, Ovidiu Trasnea a luptat pentru intemeierea unei politologii romanesti sincrona cu marile directii metodologice din Vest. Era un gest quijotic, dar nu mai putin important. A pactizat cu sistemul comunist, s-a raliat apoi FSN-ului. A devenit decan al Facultatii de Stiinte Politice din „Inalta Scoala” infiintata de Vasile Secares. Multa lume i-a reprosat acest gest, cata vreme s-a cam tacut in legatura cu Radu Florian, numit de Iliescu si echipa sa in fruntea Institutului de Teorie Politica, adevarat mostenitor ca mentalitate la varf al Academiei de partid (dar si al bibliotecii). Comparat cu politrucii „Epocii de Aur”, cu trambitasii ideologici aflati in permanenta transa encomiastica, de la Marin Voiculescu si Gh. Al. Cazan la Ion Tudosescu si Nicolae Gogoneata, a fost mult mai putin nociv, si-a pastrat un minimum de pudoare. Avea si o inclinatie grandomana. Imi amintesc ca la un moment dat, prin 1978 sau 1979, mi-a spus: „Citesc o viata a lui Napoleon. Constat ca avea acelasi tip de migrene ca si mine”. Cu alt prilej, se arata excedat: „Iar mi-a scris Giscard d’Estaing, aasteapta acum un raspuns, zau ca nu mai suport”. Multi dintre fostii sai studenti si colaboratori (la Universitate, la „Stefan Gheorghiu”, la ADIRI, in nenumaratele volume colective pe care le-a coordonat) au ajuns inalti demnitari dupa caderea dictaturii comuniste, de la Adrian Nastase si Adrian Severin la Vasile Secares si Virgil Magureanu. Cred ca Ovidiu Trasnea intelesese ce jocuri se faceau, cine erau beneficiarii reali ai noii puteri, era insa prea batran si prea bolnav pentru a se delimita de ei. Purta el insusi o imensa povara de compromisuri nedemne de care, inteligent fiind, nu putea sa nu fie constient. Prefera sa le faca noilor potentati vizite de curtoazie si sa obtina mici privilegii.

Autorii sai favoriti, daca ma gandesc bine, au fost Walter Lippman si Hans Morgenthau. In mod cert l-a admirat pe Raymond Aron. Pe sicofantii regimului comunist i-a dispretuit, ceea ce nu l-a impiedicat sa primeasca ani de zile salariul de la „Stefan Gheorghiu”. In sinea lui, se amagea cu gandul ca era un liberal realist. De cate ori l-am cautat dupa 1990, a fost instantaneu gata sa ne vedem. Niciodata nu mi-a reprosat ceva din ceea ce-am scris, niciodata nu m-a descurajat. Mi-a raspuns franc la orice intrebare. La ultima intalnire m-a asigurat ca ma citeste mereu cu mare interes. Nu avea nerv metafizic, dar avea, in schimb, o acuta sensibilitate istorica. In ceea ce Marin Preda a numit „era ticaloşilor”, a fost un om slab, poate laş, dar nu a fost un ticalos.

Cei interesati pot citi articolele “Apologie si mistificare in stiinta politica romaneasca”, “Dialoguri ratate, confruntari iluzorii”, “Ambitii si abdicari ale politologiei romanesti”, “Silviu Brucan si refomismul de curte”, transmise in anii 80 la postul de radio Europa Libera, in volumul meu “Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit”, Curtea Veche, 2004.

http://www.curteaveche.ro/Scopul_si_mijloacele_Eseuri_despre_ideologie_tiranie_si_mit-3-207

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/politologie-si-conformism-in-%e2%80%9eepoca-de-aur%e2%80%9d-cazul-ovidiu-trasnea/


Cand regreti ca ai cunoscut pe cineva

13/10/2011

Ma intreba Mircea Mihaies in vara acestui an, intr-un dialog aparut in “Orizont”, daca am regrete, daca am avut mari deceptii umane. Atunci cand esti prins in valtoarea dezbaterilor despre revolutii, utopii si ideologii, cand nu-ti ascunzi convingerile, cand te situezi transant de partea societatii deschise, este normal sa fii atacat. Dar este cel putin la fel de normal sa pariezi pe un numar de prieteni. Pentru ca prietenia inseamna, mai presus de orice, incredere. Nu ca vor fi neconditionat de partea ta, cum nici tu nu poti fi neconditionat de partea cuiva. Dar ca se vor comporta decent, ca vor sti sa faca distinctia dintre spatiul public si cel privat, ca nu vor amesteca lucrurile doar spre a da o ieftina satisfactie galeriei. Iti amintesti de cantecul lui Brassens, l’Auvergnat, despre cel care ti-a dat patru bucati de lemn quand ta vie il faisait froid…

Nimeni nu l-a sustinut mai entuziast pe Paul Goma in Franta decat Monica Lovinescu. Si totusi, la un moment dat, ea avea sa scrie ca regreta ca l-a cunoscut. Toutes proportions gardées, am trait si eu situatii similare, inteleg perfect semnificatia titlului unei carti de Norman Podhoretz, “Ex-Friends”. Ma gandesc la o experienta foarte recenta  in raport cu un om pe care l-am considerat candva amic de idei. M-am inselat. Public mai jos un instructiv text al Anei Petrache. Nu voi face niciun comentariu. Textul vorbeste de la sine. Precizez ca l-am descoperit absolut intamplator, ca n-am mai corespondat cu Ana Petrache de aproape doi ani. Voi spune doar ca simpla analogie intre mine si Serghei Niculescu-Mizil este obscena. Mai precis spus, odioasa. Este genul de comparatie in raport cu care nu mai ai ce sa spui. Esti siderat. Tot ce-ai scris, sutele, poate miile de studenti, o viata consacrat predatului si cercetarii, o pasiune de decenii pentru demontarea si explicarea mecanismelor totalitare, totul se evapora in mizeria infinita a unei asemenea infamii. Niciodata criticii mei de la stanga, si nu sunt putini, nu s-au pretat la o asemenea josnicie. Niciodata nu mi-au contestat legitimitatea academica de o maniera atat de aiuritoare si falsificatoare. Iar autorul acestui penibil pamflet se declară om de dreapta, ba chiar neo-conservator…

http://anapetrache.wordpress.com/2011/10/13/un-raspuns-la-articolul-lui-bogdan-duca-metamorfoze-ale-profesorului-tismaneanu/

Bogdan,

Cum site-ul pe care publici se cheamă spune şi tu trebuie să îmi exprim nedumerirea, articolul tău este unul construit pe o logică neacademică, nu vorbeşti despre ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu şi preferă să faci nişte comparaţii şi supoziţii demne de presa sportivă. Mă aşteptam ca tema religiilor politice să îţi ofere cu totul alte prilejuri de a intra în dezbatere.
Mă întreb care e grupul tău ţintă de cititori, nu de altceva dar cei cel îl citesc pe Tismăneanu nu cred că au habar despre personalitatea lui Serghei Mizil, la fel cum nici cei ce îl urmăresc la TV pe acest personaj nu îl citesc pe Tismăneanu.
Singurele două puncte, care nu sunt atacuri la personă şi la care cred că trebuie să răspund sunt acela că Vladimir Tismăneanu ar utiliza argumentul autorităţii când condamnă comunismul şi problema anectotelor. Eşti absolut incorect când spui că Tismăneanu foloseşte argumentul autorităţi când condamnă comunismul, cărţile sale pe această temă sunt încercări de a pătrunde în esenţa acestui fenomen, să îl înţeleagă şi apoi să îl condamne. Tismăneanu nu se foloseşte de condamnarea preşedintelui asupra comunismului ca să convingă publicul, invers, după ce s-a convins prin texte şi experienţa personală că comunismul e un regim criminal a încercat să îi convingă şi pe alţii prin discursurile şi cărţile sale. O a doua oară în text te referi la argumentul autorităţii folosit în Despre comunism… Dacă prin argumentul autorităţii te referi la citate din diverşi alţi autori care s-au raportat la comunism cred că nu faci distincţia între a invoca argumentul cuiva şi a invoca autoritatea cuiva. M. Malia, M.Lovinescu, T.Judt nu sunt personalitaţi care conving per se, ei sunt interesanţi în măsura în care au dat argumente pe care le putem invoca şi noi. Argumentul autorităţii este atunci când îl invoci pe Heinseberg ca să motivezi preferinţa ta pentru Bach, este o diferenţă esenţială între a îţi aduce un citat din Benedict al XVI lea cu autoritatea sa magisterială şi a îţi explica un argument asupra interpretării corecte a unui pasaj obscur din Biblie.

Să îţi amintesc doar câteva dintre ideile lui Tismăneanu despre comunism :

1. Critica comunismul e bazată pe de o parte pe o critică a ideologiei marxiste şi pe de alta pe enumerarea erorilor şi crimelor sistemului. Prima parte e esenţială pentru că stabileşte legătura între ideile lui Marx şi manifestărilor lor concrete şi ne dă şansa de a intra în dezbatere, inclusiv cu stangă europeană de azi ce crede că comunismul a a fost o idee bună prost aplicată.
2. Ideologia este cu atât mai periculosă cu cât ea presupune şi o abolire a moralei tradiţionale fiind o formă de relativism etic dar şi de relativism epistemic întrucât conţinutul ideologiei se schimbă odată cu liderul partidului.
3. Marxismul este o eshatologie seculară şi comunismul o religie politică.
4. Comunismul şi nazismul sunt două ideologii gemene.
5. Comunismul refuză memoria, valorile şi spiritul.
6. Marxismul a fost un proiect de schimbare a naturii umane prin mitul fondator al revoluţiei şi al avangardei clasei muncitoare.
7. Marxismul a sesizat nevoia omului modern de mituri, miracole şi magie şi le-a oferit prin cultul progresului şi al unei societăţi utopice fără clase.
8. Marxismul combină un mit milenarist cu accente voluntariste cu idealul prometeic al controlului conştient asupra sorţii colectivităţii.
9. Marxismul este un sistem maniheic, gândit să îi excludă pe toţi cei ce nu sunt membrii săi.
10. Marxismul este o fantasmă oraculară cu ambiţii de a explica totalitatea lumii şi misterul vieţii
Mi-e greu să cred că poţi spune că acestea câteva elemente nu sunt suficiente pentru a condamna comunismul fie şi fără să fie nevoie să îi numeri victimele.

Da, Tismăneanu se face vinovat că a introdus în cultura română autori ce ne fac să înţelegem natura „intrinsec perversă”, cum o numea Pius al XI lea, a comunismul: Aron, Arendt, Besancon, Kolakowski, C. Milosz ( pe care eu trebuie să recunosc că i-am citit la recomandarea sa) ca să enumăr doar câţiva şi să nu mă acuzi de pomelnice culturale. Personal, consider că pomelnicul cultural atunci când nu e menit să te facă să sesizezi o paradigmă, ci doar să educe, este psihologic descurajant pentru cititor, dar descurajarea mea nu este un motiv pentru a elimina listele de bibliografie din facultăţi.

Da, Tismăneanu e vinovat şi pentru că în mediul nostru cultural comunismul nu este înţeles doar strict istoric şi că această temă poate stărni o dezbatere despre marxism şi antimarxism, ridicând nivelul discuţiilor de la fenomene la idei şi dându-ne ocazia de a intra în dezbatere cu tinerii occidentali marxişti ce încercă reformări ale ideilor părintelui fondator adaptabile zilelor noastre.
Îl acuzi pe Vladimir Tismăneanu că articolele sale au prea multe anecdote. Mă gândesc dacă nu cumva una dintre trăsăturile comunismului românesc este aceea de a fi plin de anectode pentru că el a fost anomic. Ideologia nu a putut pătrunde şi educa total conştiinţa poporului român ce preferă să se adapteze. Accentul pe biografiile membrilor de partid poate fi o metodă de lucru ce nu mulţumeşte pe toată lumea, dar ea nu este singura în cazul profesorului Tismăneanu.

Anticomunismul lui Vladimir Tismăneanu are două laturi: una este critica teoretică a ideologiei marxiste şi cea de a două cercetarea trecutului istoric concret prin care autorul întăreşte ideile prezentate în prima latură. Prima seamănă cu demersul lui Raymond Aron şi combină elemente de teorie politică cu elemente de sociologie. Cea de-a doua, este profund istorică şi vizează descrierea unei perioade determinate. Cititorul nu este obligat să fie de acord cu ambele părţi ale demersului, doar că latura teoretică este menită să explice latura practică, iar latura practică să exemplifice latura teoretică. Ele pot fi separate, dar viziunea asupra comunismul va fi viciată. Latura teoretică este esenţială pentru că ne fereşte de noile mituri ale stângii. Critica marxismului aplicat în comunism ne deschide ochii asupra pericolelor noilor familii de marxisme cum ar fi cele promovate de Zizeck şi de Badiou.
Latura istorică ne permite să înţelegem situaţia concretă a comunismului românesc cu personajele şi erorile lui specifice. Uneori, atunci când conceptele sunt prea abstracte sau prea îndepărtate de experienţa noastră de zi de zi ilustrările sunt utile pentru a întipări o imagine în minte şi a da reprezentări clare celor ce nu au avut experienţa directă a regimului. Spui că „opera dedicată comunismului de Vladimir Tismăneanu nu este altceva decât o anecdotică a nomenclaturii comuniste, dublată de o serioasă exegeză ştiinţifică” În primul rând nu este adevărat pentru că în scrierile sale avem multe pasaje care sunt critici directe ale ideologiei şi în al doilea rând pentru că biografiile liderilor comunişti sunt un element esenţial pentru a înţelege un regim, care în spatele ideologiei ascunde voinţa de putere a liderilor, ce au monopolul interpretării corecte asupra ideologiei. În al treilea rând, ignori aspectul că anecdotele despre comunism sunt relevante pentru a înţelege un sistem totalitar care a modificat sensul normalităţii în politic, economic, artistic, religios, în viaţa de familie. Anecdotele de care tu vorbeşti nu sunt nici simple poante, nici simple întămplări, ci situaţii individuale care conţin un germene de universal, care dau o imagine despre ce înseamnă un sistem totalitar.

Dacă totuşi continui să fii nemulţumit de numărul anecdotelor,  fă te rog măcar distincţia între un serial TV, un text de blog şi o carte. Cartea criticată de tine nu este una bazată pe anecdote. În cazul unui serial TV atmosfera este de un alt tip şi memoriile personale îşi pot avea locul. În plus amintiriile sunt forme de mărturie despre o experienţă, există atâtea cercetări bazate exact pe intervievarea celor ce au trăit un anumit eveniment şi pot avea raportări personale la el. Crezi că prezenţa la faţa locului te descalifică pentru a judeca un eveniment istoric? Poate vrei să invoci neutralitatea epistemică a cercetătorului. Dar a rămâne neutru şi a nu lua o atitudine valorică faţă de comunism este un gest cu repercusiuni etice.

Cu speranţa ca acest răspuns să te facă să meditezi la problema religiilor politice şi nu la stilul lui Vladimir Tismăneanu,

Ana Petrache

PS Recomand aici, pentru ca discutam religiile politice, recenzia lui Marius Vasileanu la clasicul volum al lui lui Eric Voegelin tradus de Bogdan Ivascu in colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Humanitas.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/religiile-politice-de-marius-vasileanu-8863434


Panteonul onoarei: Omagiu lui Ion Diaconescu

12/10/2011

Dispariţia lui Ion Diaconescu în data de 11 octombrie 2011 închide un ciclu istoric. Asemeni lui Corneliu Coposu, biografia lui Ion Diaconescu se confundă cu o luptă de peste o jumătate  de secol pentru libertate şi democraţie. Ducând mai departe exemplul luminos de devotament patriotic şi angajament civic al lui Ion Mihalache, fiind alături de acesta în teribila încercare concentraţionară de la Râmnicu Sărat, Ion Diaconescu a înfruntat totalitarismul şi a întreţinut credinţa într-un viitor demn al patriei sale. Activitatea sa de după 1990 este marcată de această exemplaritate etică transmisă lui Ion Diaconescu de cei care, în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc, au avut curajul de a apăra, în contra tuturor şi împotriva tiraniei, onoarea unei naţiuni aflate în cătuşele sclaviei comuniste.

Dumnezeu să îl odihnească în pace! Fie ca exemplul şi sacrificiul său să ne inspire pe toţi cei de astăzi pe acest drum al libertăţii şi democraţiei.

Conducerea IICCMER
12 octombrie 2011

 www.crimelecomunismului.ro
 
 

Ideile si lumea: Noua scoala de gandire a dreptei romanesti

11/10/2011

Cel mai interesant fenomen intelectual din ultimii ani din Romania este coagularea unui curent coerent si articulat al gandirii de centru-dreapta, maturizarea unor optiune teoretice si politice nascute din convinegrea ca utopiile stangii s-au dovedit falimentare. Nu este o orientare monolitica si acest lucru mi se pare benefic. A aparut acum cateva saptamani volumul coordonat de Dragos Paul Aligica si Ionut Sterpan. Iata ca acum, tot la Humanitas, apare un nou volum de interviuri realizate de neostenitul Cristian Patrasconiu, un spirit liber care stie cum sa invite la discutii despre libertate pe cei care promoveaza valorile dreptei anti-totalitare, o dreapta moderna, deschisa, lipsita de inhibitii si apta sa sfideze orice dogme intepenite. Reperele intelectuale dintr-un volum precedent se regasesc in constructiile celor inclusi in aceasta carte. Contributiile marelui artist Devis Grebu fac parte din insasi logica acestui admirabil demers.

Partenerii de discutii ai lui Cristian sunt oameni de inalta tinuta spirituala, autori de carti respectate, unii dintre ei activi in politica, altii preferand postura de comentatori si de analisti.  Sunt insa cu totii insufletiti de acelasi respect pentru adevar, de aceeasi convingere ca traditia nu esta incompatibila cu modernitatea, ca ordinea nu este inamicul schimbarii, ca guvernamantul nu se poate substitui liberei initiative a membrilor comunitatii politice. Atunci cand stanga se complace in soporifice discursuri despre inegalitate si injustitie, privite drept maladii incurabile ale capitalismului liberal, cand lanseaza acuzatii aiuritoare privind resurectia radicalismului extremist interbelic in zona liberalismului anticomunist, dreapta liberal-conservatoare, in care includ, desigur, si crestin-democratia, reaminteste centralitatea valorilor individualismului civic, ale rationalismului critic, ale umanismului  occidental, asa cum s-a constituit acesta in lupta impotriva oricarei ambitii absolutiste. Da, aceasta dreapta crede in ceea ce D. D. Rosca a numit valori vesnice. Da, crede in patriotismul luminat ilustrat de personalitati precum Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, Ion Mihalache, Ion Flueras, Constantin Titel Petrescu, Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Ion Ratiu, Constantin Ticu Dumitrescu, Vlad Georgescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Ion Diaconescu. Nu este gata sa sacrifice faptele de dragul unor interese politice si culturale conjuncturale.

Sunt prieten de idei cu Cristian Patrasconiu si cu partenerii sai de dialog. Am citit in “22″ fragmente din volum si pot spune ca este vorba de o lucrare de o ardenta actualitate, un adevarat eveniment intelectual menit sa limpezeasca apele si sa ofere repere durabile celor care vor sa participe la dezbateri politice oneste. Sa lasam altora bucuria focurilor de artificii doctrinare si a spectacolului colectivist. Sa fie altii cei care apara cauzele pierdute. Noi le preferam pe cele cu sanse de a ameliora soarta oamenilor fara a-i condamna la fericire. Noua Republica este opusul cazarmelor, al marsurilor triumfaliste, al injosirii individului si al inregimentarilor decretate de sus. In aceasta regiune a gandirii si actiunii care este a noastra, preferam analizele profunde, informatiile verificabile, competenta, demnitatea, civilitatea, decenta, cunoasterea istorica neviciata de patimile corectitudinilor de tot felul, ceea ce Isaiah Berlin a definit drept simtul realitatii.

http://www.humanitas.ro/humanitas/noua-%C5%9Fcoal%C4%83-de-g%C3%A2ndire-a-dreptei

Vineri, 14 octombrie 2011, la Hotelul
Athenee Palace Hilton Bucharest, Sala Le Diplomate, începând cu ora
11:15,  dezbaterea:

Noua Scoala de Gandire a Dreptei
PROGRAMUL DEZBATERII: 

11:15 – 12:00  Sosirea invitaţilor, recepţie;
12:00 – 12:10 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, Valeriu STOICA, preşdinte ISP;

12:10 – 12:20 Cuvânt din partea reprezentantului
Hanns Seidel, Klaus SOLLFRANK;

12:20 – 15:00  Intervenții în dezbatere: Monica MACOVEI, Sever VOINESCU, Teodor BACONSCHI, Cristian
PREDA, Mihail NEAMŢU, Sebastian LĂZĂROIU, Traian UNGUREANU, Ionuţ POPESCU, Dan C. MIHĂILESCU, Ioan STANOMIR, Cristian GHINEA, Radu PARASCHIVESCU,  Cristian PĂTRĂŞCONIU

15:00 – 15:45 Dialog,
intervenții din sala;

15:45 – 16:00  Concluzii.

NOTA: Fiecare
participant la aceasta dezbatere va primi cite un exemplar din cartea “Noua Scoala de Gindire a Dreptei”.

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/ideile-si-lumea-noua-scoala-de-gandire-a-dreptei-romanesti/


Perversul miraj al ideologiei. Despre Czeslaw Milosz si “Gandirea captiva” (plus un mesaj de la Virgil Nemoianu)

10/10/2011

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare. Ii datatoram lui Miloszsi extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care un cunoscuti istoric l-a numit al extremelor, care va apare in 2012, tot in colectia “Zeitgeist” a editurii Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care un cunoscut istoric l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2012, tot in colectia “Zeitgeist” a editurii Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar azi (10 octombrie 2011) cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King).

Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) . Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta si asistenta lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elevetiana (“Selected Poems. 1931-2004″):

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.

2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.

3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.

4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.

5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.

6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.

7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.

8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.

9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.

10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.

11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.

12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.

Public mai jos prefata scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase. Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin.

Irena Grudzinska-Gross avea dreptate când afirma la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei Gândirii captive că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul Cenuşă şi diamant justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii.

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul ABC-ul lui Milosz, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au vorbit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/perversul-miraj-al-ideologiei-despre-czeslaw-milosz-si-gandirea-captiva/


Cine a fost Ramiz Alia? De la satrapul Hoxha la post-enverism

08/10/2011

A incetat din viata vineri, la 85 de ani, Ramiz Alia, mana dreapta, vreme de decenii, a gangsterului totalitar Enver Hoxha, cel care a indeplinit fara murmur poruncile tiranului stalinist de la Tirana. Dar si cel care a acceptat sa tolereze auto-distrugerea citadelei comuniste din Balcani. Nascut intr-o familie musulmana, Ramiz Alia a studiat la faimosul Liceu Francez din capitala albaneza, apoi, in anii razboiului, s-a introlat in detasamentele de partizani comunisti conduse de Enver. A devenit unul dintre principalii propagandisti ai unui regim de o cruzime fara margini. O dictatura care si-a gasit si ea apologeti in Vest, inclusiv, la un moment dat, politologul francez Maurice Duverger.

Ramiz Alia a supravegheat, in ani 50, educatia si cultura. S-a situat de partea lui Hoxha in refuzul de-stalinizarii si in ruptura spectaculoasa, din 1960, cu Nikita Hrusciov (subiectul unui roman de Kadare, “Iarna singuratatii noastre” tradus in franceza sub titlul “Le grand hiver”). A sprijinit alinierea cu China maoista, apoi politica aberanta de autarhie absoluta promovata de despotul tot mai sangeros, tot mai indragostit de propria sa imagine. Personaj central in acel regim de sultanism ideocratic, Ramiz Alia a contribuit esential la cultul personalitatii lui Hoxha, in multe privinte asemanator cu acela al lui Ceausescu in Romania. Enverismul, ca si kimirsenismul, ca si ceausismul ori dejismul, a fost expresia a ceea ce Ken Jowitt numeste “pariah communism” (comunism de tip paria), un concept pe care m-am straduit sa-l dezvolt in lucrarile mele, inclusiv in “Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005) si in alte scrieri.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/02/doamna-hoxha-si-tragedia-albaniei-socialismul-paria/

Cum reiese din excelenta carte “Sinistra doamna” a lui Fahri Balliou despre Nexmije Hoxha, sotia lui Enver, aceasta l-a privit pe Ramiz Alia ca pe un membru al propriei familii, a fost de fapt patroana sa din umbra. Marele scriitor Ismail Kadare a scris cuvantul inainte al editiei romanesti a acestei fascinante carti, eu am scris argumentul volumului, ocupandu-ma de rolul “tovaraselor de viata si de lupta” ale liderilor comunisti (Nadejda Krupskaia, Nadejda Alliluieva, Elena Ceausescu, Jovanka Broz, Jeannette Vermeersch-Thorez, Lotte Ulbricht, Nilde Jotti-Togliatti, Mirjana Markovic, sotia lui Milosevici, etc)

http://www.humanitas.ro/humanitas/sinistra-doamna

Cand Mehmet Shehu, principalul acolit al lui Enver a fost acuzat de conspiratie si fortat sa se sinucida (ori a fost ucis?), sansele lui Ramiz de a-i succede lui Enver au crescut astronomic. Nu era el adjunctul etern, servitorul obedient care indeplinise cele mai cumplite ordine, inclusiv ingroparea de vii a adversarilor reali ori imaginari ai liderului maxim? Nu participase el cu ardoare la actiunile de prigoana impotriva clericilor si la aplicarea maniacala a articolului “constitutional” care interzicea religia?

Dupa moartea lui Hoxha in 1985, Alia a schimbat macazul si a deschis, la inceput cu extrema prudenta, unele din supapele de respiratie in cadrul acelui sistem totalmente aberant si asfixiant. Cel care fusese artizanul represiunii absolute si al unui control delirant, de-a dreptul orwellian, asupra populatiei terifiate, devenea, mai mult sau mai putin subit, campionul relaxarii. Parte din motivatia sa era legata de abisala criza economica si sociala din Albania. Parte era efectul de difuziune a ideilor reformiste promovate de Gorbaciov. Alia a anulat prohibitia religiei, a liberalizat cenzura, a deschis Albania spre vecinii ei. A renuntat la atacurile isterice impotriva “revizionismului”, a inlaturat portretele lui Lenin si Stalin din cladirile publice, a incurajat, spre stupoarea vaduvei lui Enver si a ciracilor acesteia, dezenverizarea, deci destalinizarea, partidului comunist. Era insa prea tarziu, nu era suficient, fortele schimbarii revendicau modificari sistemice si nu doreau ca acestea sa fie intreprinse de oamenii compromisi prin participarea la crimele regimului totalitar, la construirea monstruosului Gulag albanez.

Ramiz Alia a fost inlaturat de la conducerea tarii in 1992, a fost arestat, a fost condamnat pentru coruptie in 1994, a profitat de starea de haos din acea perioada pentru a parasi inchisoarea ramasa fara gardieni. A plecat, dupa toate probabilitatile, in Grecia, unde locuia una din fiicele sale. Alte surse sustineau chiar ca ar fi ajuns in Suedia. Se pare ca s-ar fi intors in Albania in 1998, dar informatia nu este confirmata de date precise. A preferat sa dispara in ceata uitarii, nu se stie exact ce-a facut in ultimii ani, cu cine se vedea, ce ganduri si amintiri il bantuiau. Va fi avut remuscari pentru anii in care a fost flagelul regimului Hoxha? Isi va fi amintit de Koci Xoxe, acel Patrascanu, Kostov ori Rajk al Albaniei ucis intr-unul din primele proceste spectacol din Europa de Est stalinizata? De Liri Belishova, executata si ea cativa ani mai tarziu? De Mehmet Shehu, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania. prim ministru si succesor desemnat al lui Hoxha, stigmatizat drept agent imperialist si obligat sa moara in circumstante inca misterioase? De miile de tarani lichidati in anii colectivizarii? De intelectualii umiliti si supusi celor mai abjecte ritualuri ale degradarii umane?

“Viata nu inseamna devotament pentru o persoana, ci pentru o idee” afirma Ramiz Alia in 1992. Asemeni lui Ceausescu, el a fost un zelot al stalinismului. A dovedit insa mai multa flexibilitate, a inteles ca modelul economic bolsevic este falimentar. Cu moartea in suflet, a acceptat pluralismul. A recunoscut ca “nu exista alternativa la economia de piata”. Niciodata, sub nicio forma, Nicolae Ceausescu n-ar fi subscris la o asemenea erezie. In 1992, Ion Iliescu se mai afla inca in cautarea celei “de-a treia cai” intre socialism si capitalism…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 173 other followers