“Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” la Washington: Povestea marii amagiri nationale

07/10/2011

Filmul lui Andrei Ujica isi continua in chip spectaculos cariera americana. Dupa succesul de la New York, urmeaza Washington, Boston, Los Angeles.  Am prezentat filmul saptamana trecuta la New York, la Museum of the Moving Image. Il prezint acum la Washington, la West End Theatre.  In “Washington Post” (suplimentul de weekend), critica de film a ziarului, Ann Hornady, acorda ii acorda trei stele si jumatate, adica intre foarte bun si capodopera: “‘The Autobiography of Nicolae Ceausescu’ is a mus-see for any student of history, political rhetoric and film poetics at their most vagrant and revelatory”.  Am scris despre Ceausescu si mecanismele dictaturii sale inca de la inceputul anilor 80. In 1984 aparea in revista “Telos” studiul meu “The Ambiguity of Romanian National Communism”, in 1985, in revista “Problems of Communism”, publicam studiul “Ceausescu’s Socialism”, iar in 1986, in “Orbis” aparea articolul meu “Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Communism in Romania”. Pe 30 decembrie 1987 am publicat in “New York Times” articolul “Tremors in Romania” in care accentuam semnificatia revoltei muncitoresti anticomuniste din 15 noiembrie de la Brasov. Pe 23 decembrie 1989, tot in “New York Times” publicam un articol despre caderea regimului Ceausescu si sansele democratizarii Romaniei. Pe 5 februarie 1990, in revista “The New Republic” aparea articolul meu “New Masks, Old Faces” considerat de multi junralisti si analisti drept un eye-opener in legatura cu chipul familar al juntei neo-comuniste de la Bucuresti. Pe acest  blog m-am ocupat adeseori de dictatura lui Ceausescu, am aratat originile ei in epoca Dej, am insistat supra mostenirilor comunismului si a necesitatii eradicarii lor. Am colaborat cu Andrei Ujica pentru identificarea unora dintre personajele din acest exceptional film.

 

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/05/06/10583/

 

 

The Embassy of Romania to Washington D.C. and the Romanian Cultural Institute in New York

are proud to announce the Washington D.C. release of Andrei Ujica’s masterwork

THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUSESCU. A Film Desk Release.


The film opens in Washington DC this Friday, October 7th at West End Cinema.

Opening screening at 7 pm introduced by Vladimir Tismaneanu, professor of politics at the University of Maryland at College Park

 

The Film Desk is pleased to present the U.S. theatrical premiere of THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUSESCU, the masterwork by Romanian filmmaker Andre Ujica which concludes his trilogy that began with the groundbreaking Videograms of a RevolutionAn official selection of the Cannes, New York and Toronto Film Festivals, THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUSESCU is a genre-shattering work of the “new non-fiction” that culls decades of propaganda films from the Romanian national archives, synthesizing them into a taught, tragic, sprawling epic that seems recounted from the megalomaniacal point of view of the brutal 20th century dictator himself. 

Opening with the chilling mock trial of Ceausescu and his wife Elena just before their execution in 1989, the film drifts back in time to glean the leader’s rise from the son of a backwater peasant to international statesman, surreally embraced with high pageantry and pomp by world leaders of every political denomination, including Queen Elizabeth, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter, Henry Kissinger, Leonid Brezhnev, Mikhail Gorbachev, Charles de Gaulle, Kim Il-sung and Mao Tse-tung. We witness the demolition of downtown Bucharest to make way for a colossal presidential palace, the vast, failed construction projects of the 70s and 80s, glimpses of Kodachrome home movies from Black Sea vacations and the silent torture of Romanian people and politicians enduring Ceausescu’s rambling, disconnected speeches in a famished land where dissent is punishable by death. Ujica breaks the bounds of traditional documentary form revealing this draconian autocrat’s fabricated cinematic version of a nation’s reality as a delusional, scathing and dreamlike self-portrait.

Prof. Vladimir Tismaneanu is the author of numerous books including Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Haveland Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism. In 2006, he served as chair of the presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania.

 THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUSESCU will be screened from Friday, October 7th through Thursday, October 13th at 3pm and 7pm everyday at the West End Cinema (23rd Street NW, between M & N streets, Washington DC). 

For schedule and tickets: http://westendcinema.com/coming_soon.html#autobiography_of_nicolae_ceausescu.

THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUSESCU. 2010, Romania. 180 min. Romanian with English subtitles.  Written and directed by Andrei Ujica. Producer: Velvet Moraru. Editing and sound design: Dana Bunescu.  Archival research: Titus Muntean. Visual consultant: Vivi Dragan Vasile RSC. Colorist: Roberta Raduca.
You can also download here the special publication featuring an article by Vladimir Tismaneanu. For more information about the film and its ongoing U.S. release, visit www.thefilmdesk.com/ANC.

Ujica is the subject of a retrospective at the Harvard Film Archives (October 7th to 9th). THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUSESCU also opens October 7th at the Laemmle Music Hall Theater in Los Angeles, followed by screenings at Wexner Center of the Arts (Columbus), International House (Philadelphia), Bard College (Annandale, NY), Jacob Burns Film Center (Pleasantville, NY), Romanian-Canadian Cultural Association (Calgary), U. Wisconsin Cinematheque (Madison), Cleveland Cinematheque, Oklahoma City Museum of Arts and Eastman House (Rochester). Previously, the film screened for two weeks at the Elinor Bunin Munroe Film Center at Lincoln Center in New York, and the retrospective was presented by the Museum of the Moving Image in Astoria, NY, in collaboration with the Romanian Cultural Institute in New York.


Despre rugina ideologică: Marxismul ca travesti retoric

06/10/2011

“Marx e mort”, iata o idee pe care unii refuza sa o accepte, agatandu-se de umbra autorului “Mizeriei filosofiei”, fara sa inteleaga ca  fost vorba, in aventura marxismului, de mizeria utopiei. Nu exista o “ipoteza comunista” inocenta. Premisele teoretice, presupus altruiste, nu pot fi separate de cosmarul nascut din aplicarea lor. Bolsevismul nu a insemnat desfigurarea marxismului, ci exacerbarea unor elemente care existau in chiar doctrina originara. Evident, se putea merge si in alte directii, dar in final ruptura cu marxismul este inevitabila daca doresti sa respecti pluralismul democratic.  Intr-un articol din revista “22″, Andrei Cornea diagnosticheaza resuscitatul sindrom al obstinatiei ideologice stangiste, al atasamentului evlavios pentru dogmele revolute ale marxismului. Public mai jos raspunsul meu la intrebarea formulata de Cristian Robu-Corcan in cadrul rubricii lunare pe care o tin la revista “Obiectiv Cultural” cu titlul “Pornind de la Kolakowski”. Semnalez, in acelasi numar, un tulburator interviu cu Romulus Rusan intitulat “Trecutul ii deranjeazape parveniti”. Nu cred ca se poate sintetiza mai exact modul in care gasesc unii de (ne)cuviinta sa conteste ideea insasi a neuitarii catastrofelor totalitare.

- Marxismul ca ideologie a statului sovietic sfârşeşte rapid prin a nu mai fi un factor de sine stătător în determinarea politicii. Kolakowski explică şi de ce conţinutul marxist trebuia să fie cât mai vag şi general – pentru a justifica orice acţiune particulară internă sau externă: colectivizarea, prietenia cu Hitler şi războiul împotriva lui, înăsprirea sau relaxarea regimului intern etc. Aşadar, prin citate din Marx şi Engels, se argumenta orice: nu indivizii fac istoria, dar indivizii excepţionali care “înţeleg” necesitatea istorică trebuie să joace un rol important; toate popoarele au dreptul la autodeterminare, dar pe primul plan stă revoluţia socialistă. La capătul acestei dialectici se găseau cei numiţi de Lenin “idioţi folositori”. Sunt cei despre care Olavo de Carvalho spunea că erau pregătiţi de a colabora cu mişcarea într-o direcţie cunoscută dinainte de iniţiatori, dar fără a-şi da seama cu adevărat ce fac sau care este participarea lor reală.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre cum marxismul a ajuns să fie un simplu travesti retoric pentru Realpolitik-ul imperiului sovietic.

 VT:  Lucrurile au pornit chiar din momentul loviturii de stat bolşevice, prezentată drept o grandioasă revoluţie socială. Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunţat la dimensiunea critică originară, a dobândit un statut ancilar. Ideologia înceta să mai fie o “armă a criticii” şi devenea discurs apologetic. Lui Marx i se ridica un monument la Moscova, cuvintele finale din “Manifestul Partidului Comunist” figurau pe manşetele tuturor ziarelor şi revistelor, dar minciuna era întronată ca substanţă a noii spiritualităţi, tradiţia stângii anti-autoritare era cauterizată şi stigmatizată…

Lenin si Troţki ştiau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecţie populară, ci de o acţiune a unui stat major format din militanţi fanatici, revoluţionari de profesie dedicaţi necondiţionat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Aşa a fost construit Partidul Bolşevic, ca univers sectar, ultra-centralizat, respectând orbeşte principiul “centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorităţii faţă de majoritate, ierarhia îngheţată, asfixiantă şi obtuză care a permis ascensiunea încă din ultimii ani de viaţă ai autorului “Stângismului, boala copilăriei comunismului” a unor birocraţi lipsiţi de imaginaţie strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Kuibâşev, chiar Kirov etc). În egală masură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanţii găseau în el un adăpost împotriva oricăror incertitudini şi anxietăţi. Pentru Lenin, trebuie spus, teoria revoluţionară era o referinţă fundamentală, dovadă că într-un articol din ultima sa perioadă de viaţă, Despre importanţa materialismului militant, cerea ca tinerii profesori de marxism să înveţe ce înseamnă dialectica hegeliană. Metoda marxistă era dialectică, iar Lenin lua acest lucru în serios. Stalin era plăsmuit din altă materie, nu făcuse parte, asemeni lui Lenin, din acea familie, ori fraternitate, a stângii cosmopolite internaţionale din inima Europei, despre care a scris cu mare subtilitate şi nu fără o oarecare tandreţe Hannah Arendt în eseul consacrat Rosei Luxemburg.

Nu aş spune că Stalin era un marxist primitiv, dar era unul cu o vocaţie terifiantă a simplificării. Lecturile sale erau îndeosebi din Marx, Engels, Plehanov, Lenin, Kautsky, Bernstein, Hilferding, Rosa Luxemburg, nu avea orizontul intelectual al bolşevicilor care trăiseră ani îndelungaţi în Occident. Marxismul era pentru Stalin un instrument de legitimare a propriei puteri, iar propria putere era un instrument pentru îndeplinirea profeţiilor leniniste. De aici şi maleabilitatea uluitoare a interpretărilor staliniste, născute în mare măsura din convingerea că rolul teoriei este să justifice realitatea politică a socialismului într-o singură ţară. Obiecţia absolută a lui Stalin la adresa curentelor rivale din interiorul stângii revoluţionare era că acestea, mai ales troţkismul, slăbesc frontul monolitic, unitatea “de granit” a falangei marxiste globale. Subiectiv, gândea Stalin, aceste curente pot fi revoluţionare, dar obiectiv ele servesc “contra-revoluţia”. În mintea lui nu era vorba, aşadar, de un simplu travesti retoric. Stalin se credea marxist şi, la urmelor, chiar era un marxist din categoria cea mai machiavelică. Se ştie ca Principele era una din cărţile sale de căpătâi. Et pour cause…

http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/52111-pornind-de-la-kolakowski.html

Pentru textul largit si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-rugina-ideologica-marxismul-ca-travesti-retoric/

 


In Memoriam Armand Scala: A iubi Romania cu pasiune

05/10/2011

S-a stins din viata la 70 de ani un om care a iubit Romania cu o admirabila, fierbinte, de nestins pasiune. L-am cunoscut la inceputul anilor 90, ne-am vazut apoi cu diverse prilejuri. Armand Scala a fost presedintele Congresului Romano-American, un inspirator si un generator de energie pentru care cauza apropierii dintre Romania si Statele Unite era una vitala. Era un democrat veritabil, credea in idealurile care au intemeiat Statele Unite  si in universalitea lor. De-a lungul anilor, impreuna cu Charles King, profesor la Georgetown University, am fost invitat sa vorbesc la reuniunile din Washington ale CORA. Armand a fost un veritabil gentleman, o fiinta echilibrata si nobila, un om devotat unor valori pluraliste fara de care spatiul politic este fundamental vitregit. Sa se odihneasca in pace.

Public mai jos mesajul transmis de Mark Meyer, presedintele Camerei de Comert Romano-Americane.

Armand was Romania’s greatest friend in the United States and the undisputed prime leader of the Romanian-American community. He was an amiable, gentle, sweet-tempered, and noble man with a bounding sense of purpose and determination whose intelligence, wit and good common sense helped shape Romania’s good standing in the United States.

As President of CORA, through 21 years, Armand was the personification of the Romanian-American community to four U.S. administrations. He was a constant champion of democracy in Romania and a leader in causing Romania’s accession to NATO. He was an outspoken believer in justice and a devoted advocate for restitution for the victims of Romanian Communism. As an RACC Vice President, Armand was a tireless supporter of increased U.S. investment in Romania and the driving force behind many of the organizations greatest achievements. His efforts were recognized by Romania when, in 2004, Armand was decorated by the President of Romania with one of that nation’s highest civilian awards. In 2010, the RACC bestowed upon Armand its Lifetime Achievement Award.

The son of a priest in the Romanian Orthodox Church, Armand was to all who knew him, a saint. We all loved him very much and his loss is immeasurable. America’s great poet, Henry Wadsworth Longfellow, wrote: “When a great man dies, for years the light he leaves behind him, lies on the paths of men.” The light that Armand Scala has left behind will guide us forever.

Our sincerest and deepest condolences to his wife Tina, his son Armand, his sister and brother-in-law and to his entire family.

Mark A. Meyer

Chairman
Romanian-American Chamber of Commerce 

 


Cine a fost Alexandru Draghici? Arhitectul terorii staliniste din Romania

04/10/2011

Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile. Este un fapt recunoscut de legislatia internationala care ar trebui respectat si in Romania. Nu stiu ce se poate face in raport cu calaii comunisti care au incetat din viata, probabil ca nu avem decat sansa recursului necontenit la memorie. Sunt insa unii dintre acesti indivizi care se plimba in continuare liberi, isi sfideaza cu nerusinare fostele victime, incaseaza pensii enorme si ranjesc sardonic cand citesc texte precum acesta. Alexandru Draghici (1913-1993) a fost comandantul suprem a ceea ce un scriitor numea “Arhipelagul MAI”. Comandantul unei monstruoase colonii penitenciare, omul fara remuscari si fara urma de cainta. Beneficiind de increderea lui Gheorghiu-Dej, generalul politic Draghici a impus suprematia Securitatii si a ordonat lichidarea fizica a celor banuiti de intentii “dusmanoase”. Savura in chip patologic sa porunceasca tortura fizica a victimelor sale. Rudimentar ca gandire, un ins vindicativ si meschin, Draghici a promovat ofiteri plasmuiti dupa chipul si asemanarea sa: Vasile Negrea, Ionel Gal, Janos Vincze, Tanase Evghenie, Nicolae Doicaru, Neagu Cosma, Aurel Mois. Adjunctii sai erau Pantiusa, Nicolschi, Mazuru, Marin Jianu. Un timp, in subordinea sa au lucrat ilegalisti precum Vasile Valcu, Aurel Stancu, Wilhelm Einchorn, Hristache Zambetti, Eugen Szabo. Unul dintre apropiatii sai a fost pugilistul de partid, Florian Danalache, un timp comandant al granicerilor si general MAI, apoi seful organizatiei Bucuresti a PMR. O bruta cu care Draghici se intelegea perfect.

Fișier:Alexandru Drăghici.jpg

Conflictul cu fostul voluntar in Brigazile Internationale Stancu s-a soldat cu eliminarea acestuia din conducerea MAI. L-a lucrat cat a putut pe fostul ceferist Stefan Pavel cand acesta a fost numit intr-o functie de varf in MAI. La fel, cand a decis sa se debaraseze de generalul Mihai Gavriliuc, seful DIE, fostul vicepresedinte al Comisiei Controlului de Partid a fost acuzat ca a mintit in autobiografia sa si a fost exclus din PMR. Marile crime ale regimului comunist au fost indisociabil legate de rolul lui Draghici, ceea ce, desigur, nu diminueaza responsabilitatea predecesorului sau, Teohari Georgescu. Draghici nu a luat nicio decizie importanta fara sa se consulte cu sotia sa Martha, membra a clanului de veterani iliegalisti Cziko. Au adoptat doua fete, nepoatele lui Draghici, Aurica si Norica. Locuiau pe Soseaua Kiseleff, in casa in care statuse Ana Pauker si unde s-a mutat, dupa debarcarea lui Draghici, Paul Niculescu-Mizil. In 1963 s-a nascut fiul lor, Alexandru.

Doctorul de familie al sotilor Draghici a fost Abraham Schechter, mort in imprejurari tenebroase in anii 70. Doctorul Schechter a fost si medicul personal al sotilor Ceausescu. S-a lansat de catre Securitate zvonul ca s-ar fi sinucis. Ceea ce stiu cu precizie este ca, scurt timp inaintea straniei sale morti, doctorul Schechter a vizitat-o pe sora tatalui meu cu care avea relatii amicale si i-a vorbit de planul de a se recasatori (sotia sa murise cu cativa ani mai devreme). Cauta o garsoniera in zona Dorobanti unde sa se mute impreuna cu viitoarea sa nevasta. Era departe de a fi depresiv. La inmormantarea sa, Elena Ceausescu a depus un imens buchet de flori, l-a asigurat pe fiul doctorului, asistent la IMF, de sprijinul ei daca va avea nevoie de ceva. Sorin Schechter a emigrat din Romania dupa cativa ani. Istoria acelei morti este legata de presiunile Securitatii de a-l schimba pe Schechter din functia de medic personal al lui Nicolae si al Elenei Ceausescu. Din cate cunosc, Nicolae Ceausescu a renuntat la serviciile lui Schechter in favoarea unui medic militar, cata vreme Elena Ceausescu a declarat ca nu accepta niciun alt medic decat pe cel care se ocupase de ea vreme de decenii. Una din consecintele acelei incetosate afaceri a fost schimbarea lui Ion Stanescu, in aprilie 1972, din functia de sef al Departamentului Securitatii Statului. Public mai jos articolul despre Draghici aparut in “Cotidianul” la data de 1 mai 2006. Intre timp, Martha Draghici se va dus in lumea celor nedrepti. Era o femeie de o rara duritate, o scorpie de care se temeau chiar si rudele ei apropiate, o comunista fanatica, un permanent rezervor de ura. Dupa aprilie 1968, umbla prin zona Pietii Dorobanti si acosta diversi ilegalisti pentru a se plange de ingratitudinea lui Ceausescu. Colectiona si disemina bancuri despre “eroul neamului” si despre sotia sa. Romania a suferit ingrozitor sub domnia cuplului Ceausescu. Lucrurile ar fi fost probabil inca mai cumplite daca in fruntea tarii s-ar fi aflat Alexandru si Martha Draghici.

Alexandru Draghici si teroarea stalinista

Exista suficiente ratiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Draghici, incercind sa distingem deopotriva responsabilitatea sa personala, precum si elementele obiective rezultate din structura antidemocratica a regimului. Repet, accentul pe biografie este esential in acest demers.

Regimul comunist nu a actionat pe baza de pilot automat. Teroarea a fost organizata si practicata de indivizi reali, in carne si oase. La cirma institutiilor principale (directiile si sectiile CC, printre care temuta Sectie administrativ-politica, Colegiul MAI, Comisia Controlului de Partid etc.) au fost plasati militanti de incredere, personaje care nu sovaiau sa aplice fara urma de ezitare ordinele conducerii. Mai intii, cvartetul Dej-Pauker-Luca-Georgescu, apoi Dej singur si, dupa moartea acestuia, Ceausescu s-au bizuit pe devotamentul neconditionat al membrilor nomenklaturii de partid, stat si securitate.

Putini dintre cei care il zareau in Piata Dorobanti din Capitala prin anii ’80, asezat pasnic la cozile matinale, l-au recunoscut pe Alexandru Draghici, cindva dictatorul politiei politice comuniste, ministru al Afacerilor Interne si membru al Biroului Politic al CC al PMR. Chipul sau imobil, expresia piezisa, parca mereu la pinda, un rictus distrat, intreaga sa masca era compusa pentru a-l apara de privirile pline de repros pe care i le-ar fi putut arunca atitea dintre fostele sale victime, aflate inca in viata. Pensionarul cu pensie personala, epurat de Ceausescu la Plenara din aprilie 1968, a continuat sa beneficieze de privilegii pina la prabusirea comunismului. Locuinta din strada Sofia, unde a trait pina la emigrarea in Ungaria impreuna cu sotia sa, Martha Cziko, la inceputul anilor ’90, i-a oferit liniste si confort. Evident, dupa decembrie 1989, mai cu seama dupa un episod din „Memorialul durerii“, cind Lucia Hossu-Longin a incercat in zadar sa obtina un interviu cu batrinul tortionar, familia Draghici s-a panicat. Nu au avut insa vreun moment de remuscare. A incetat din viata la Budapesta, in 1993. Nu stiu daca Martha Draghici mai este in viata. Stiu ca nepotul lor, Alexandru Galis, fiul fostului cumnat Alexandru Ioanid, executat in afacerea „Marele jaf“, nu a obtinut vreodata de la matusa sa informatii despre rolul lui Draghici si al ei in acea misterioasa poveste a stalinismului romanesc.

Exista asadar suficiente ratiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Draghici, incercind sa distingem deopotriva responsabilitatea sa personala, precum si elementele obiective rezultate din structura antidemocratica a regimului. Repet, accentul pe biografie este esential in acest demers. Cititorii mai tineri stiu prea putin despre rolul acelor mecanisme sado-masochiste numite „critica si autocritica“, precum si despre utilizarea autobiografiilor in anchetele comuniste. „Cadrele decid totul“, afirmase Stalin, si intr-adevar, controlul asupra cadrelor a fost un instrument crucial pentru perpetuarea sistemului totalitar.

Nascut in 1913, incadrat de tinar in miscarea comunista, exponent al sectorului proletar din PC din Romania, Draghici s-a manifestat activ in anii clandestinitatii. A fost condamnat in celebrul proces al Anei Pauker (Craiova, 1936), impreuna cu alti militanti predestinati unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Draghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Draghici si Ceausescu a inceput inca din anii de inchisoare si de lagar (Tirgu-Jiu). Dupa 23 august 1944, a condus organizatia de partid a Capitalei. In 1952, l-a inlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul, Teohari Georgescu in fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidarii lui Lucretiu Patrascanu si organizatorul unor salbatice campanii de terorizare a populatiei. Si-a dat friu liber, cu sprijinul lui Dej, pornirilor bestiale, organizind proces dupa proces, inscenare dupa inscenare. Ma grabesc sa accentuez faptul ca Securitatea sub Draghici a fost mijlocul prin care Dej si-a impus linia politica. Birocratia Partidului Comunist poarta asadar o vina egala cu cea a Securitatii. Pe tema aceasta insa ar trebui scris un comentariu separat.

Nicolae Ceausescu l-a criticat pe Draghici inca din martie 1956, acuzindu-l ca profita de relatiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. In fapt, cei doi aspiranti la succesiune erau militanti din categoria cea mai dura. Sustinerea lui Ceausescu drept urmas de catre Maurer si Bodnaras tinea tocmai de teama acestora in raport cu venirea la putere a sefului Securitatii. Imediat dupa numirea sa ca prim-secretar, Ceausescu l-a „coborit in sus“ pe Draghici. Acesta devenea secretar al CC, iar locul sau ca ministru de Interne era luat de unul dintre fostii subalterni ai lui Ceausescu la Directia Organizatorica, Cornel Onescu. Declinul fostului sef al politiei secrete devenise inevitabil. O analiza a dictaturii comuniste trebuie sa lumineze profilul uman (ori mai exact spus inuman) al acestor personaje.

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/#Alexandru Drăghici

 

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

 


Cine a fost Pantiuşa Bodnarenko? Un calau stalinist in fruntea “Securitatii Poporului”

02/10/2011

Cand te ocupi de calaii comunisti, te poti trezi cu cele mai neasteptate reactii. Mi-a scris saptamana trecuta fiica lui Gheorghe Pintilie (Bodnarenko), zis Pantiuşa (1902-1985), primul sef al sinistrei institutii numita Directia Generala a Securitatii Poporului, spion sovietic, tortionar si criminal dovedit (inca de pe vremea lui Ceausescu). Mesajele Ioanei Constantin-Pintilie sunt reactii extrem de ulcerate si vehemente la articolul meu de pe “Contributors” despre copilaria lui Nicu Ceausescu. Ele pot fi citite pe forumul acelui articol. Unii cititori i-au replicat cu argumente solide, doamna Constantin-Pintilie a continuat cu atacurile ad hominem si a perseverat in ceea ce nu poate fi numit decat negationism. Pentru ea, Pantiuşa si consoarta acestuia, Ana Toma, candva mana dreapta a Anei Pauker, au incercat, in felul lor, sa faca bine. Mai precis, nu era scopul lor sa distruga vieti umane in numele unei viziuni fanatice despre lupta de clasa la nivel national si international. Nu erau agentii lui Stalin, ci ai “umanismului revolutionar” in actiune. Oricum, nu am eu dreptul sa vorbesc, afirma ritos fiica lui Pantiuşa care, fara teama de ridicol, imi da lectii de metodologie a investigarii comunismului. Ma acuza ca am studiat la scoala de partid “Stefan Gheorghiu”, ceea ce este o minciuna crasa. Am terminat sociologia la Universitatea din Bucuresti in 1974, ca sef de promotie, tot acolo mi-am sustinut doctoratul in 1980.

Sigur, se poate ca pozitia Ioanei Pintilie sa fie cu totul singulara, dar mi-e teama ca nu asa stau lucrurile. Acum doua saptamani imi scria pe un ton agasat nepoata Ghizelei Vass. Maine, cine stie, imi va scrie fiul lui Draghici ori al lui Teohari Georgescu, indignat ca indraznesc sa “calomniez” memoria parintelui sau. Nimeni nu are dreptul sa impute copiilor faptele parintilor. Este o falsa logica pe care o resping categoric. Dar ce ne facem cu copiii care idealizeaza crimele comise de parinti? Care le neaga? Care le minimalizeaza? Ce ne facem cu fostii nomenklaturisti si securisti (adeseori nu sunt diferiti) care ne vorbesc despre meritele regimului comunist, despre “modernizarea” Romaniei sub Dej si Ceausescu? Aici nu este vorba despre mine, ci de o directie de cercetare care are o deplina legitimitate stiintifica si morala si pe care o urmeaza numerosi cercetatori ai regimurilor totalitare: analiza biografiilor unor personalitati semnificative din acele sisteme de putere, relatia dintre actiunile lor si ideologie etc. Este nevoie sa amintesc aici biografia Anei Pauker scrisa de istoricul american Robert Levy? Studiile unor Cristian Vasile, Doina Jela, Dorin Dobrincu, Ioan Stanomir, Adrian Cioflanca, Angelo Mitchievici, Mircea Stanescu, Alin Muresan, Virgiliu Tarau, Marius Oprea, Stefan Bosomitu, Dumitru Lacatusu, Stejarel Olaru, Dan Catanus, Gabriel Catalan, Elis Plesa, Liviu Plesa, Cristina Petrescu, Dragos Petrescu, Raluca Grosescu, Cristina Anisescu, Clara Mares, Marius Stan, Bogdan Cristian Iacob, Mioara Anton, Mihai Burcea, Mihai Bumbes, Andrei Muraru (lista este mai lunga, evident), legate direct de ceea ce a fost relatia dintre ideologie, aparat birocratic si teroare? Ori cartile unor Robert Conquest, Simon Sebag Montefiore, Roy Medvedev, Orlando Figes, Ian Kershaw? Iata mai jos articolul meu despre Pantiusa aparut in “Cotidianul” din 20 aprilie 2006.

Calaii stalinisti – Cazul Pantiuşa

Cum am promis, reiau la aceasta rubrica, evident aduse la zi, unele eseuri mai vechi despre comunismul romanesc si international. Poate ca voi scrie mai pe larg despre necesitatea acestor incursiuni. Am vazut ca unele comentarii de pe web sustin ca subiectul ar fi perimat, ca nu trebuie sa ne pierdem vremea cu aceste prafuite chestiuni. Nu, poate si pentru ca sint nascut in zodia Racului, pentru mine trecutul nu este o alta tara. In acest articol ma voi referi la sinistrul personaj numit Pintilie Bodnarenko (nascut la Tiraspol in 1902 si mort la Bucuresti in 1985).

Sub numele de Gheorghe Pintilie, personajul a fost director general al Securitatii incepind din 1948, ministru adjunct si prim-adjunct la Ministerul de Interne pina la pensionarea sa, la inceputul anilor ’60. A fost seful Gospodariei de partid intre 1945 si 1948 si unul dintre cadristii-sefi implicati in afaceri singeroase precum asasinarea lui Stefan Foris.

Adolescent fiind, Pantelei, cum se numea de fapt, cunoscut mai tirziu sub diminutivul Pantiusa, a luptat in Armata Rosie in timpul Razboiului Civil. Ulterior, a fost recrutat de serviciile secrete sovietice pentru spionaj si actiuni de sabotaj in Romania. Asemeni altor agenti ai Kremlinului, Pantiusa a efectuat ani lungi de inchisoare. La Doftana si Caransebes, a devenit unul dintre acolitii lui Gheorghiu-Dej. Relatia dintre viitorul dictator si agentul sovietic a durat vreme de decenii. Dupa razboi, Pantiuşa s-a casatorit cu Ana (Anuta) Toma, una dintre cele mai temute si viclene membre ale aparatului. Aceasta pereche a exercitat o imensa influenta asupra lui Dej. Intre Pantiuşa si Ana Toma, pe de o parte, si Dej, pe de alta, a existat o relatie de complicitate si solidaritate.

Intr-un volum editat de Florin Constantiniu despre prelucrarea epurarii Anei Pauker la Ministerul de Externe, in iunie 1952, reiese limpede ca Dej, personal, a aparat-o pe faimoasa “tovarasa Anuta” contra diverselor atacuri. Dupa o zi de critici nemiloase la adresa celei care fusese mina dreapta a Anei Pauker, Dej l-a trimis pe Chisinevschi, dictatorul ideologic si cadristul-sef al partidului, sa afirme raspicat ca “partidul are incredere in tovarasa Anuta, care a adus servicii importante conducerii”. Cum ar fi putut fi altfel cind “tovarasa Anuta” nu facuse decit sa-l serveasca pe Dej, fiind de fapt agenta acestuia in anturajul Anei Pauker. Sotii Pintilie-Toma au locuit multi ani pe str. Grigore Mora nr. 24. Au adoptat doi copii: Radu, mort in anii �70, si Ioana, din cite stiu arhitecta in Israel.

Devenit sef al Securitatii, vorbitor aproximativ de limba romana, agramatul Pantiuşa era de fapt supercontrolorul Ministerului de Interne (a se vedea scrierile lui Ion Mihai Pacepa pe aceasta tema). A fost direct implicat in toate actiunile securiste ordonate de PCR, inclusiv in criminalul experiment Pitesti. Evident, urmele culpelor au fost cu grija sterse, dar sper sa putem obtine mai multe informatii cit mai curind. Pantiusa a supervizat pregatirea Plenarei din mai-iunie 1952, cind a fost debarcat grupul Pauker-Luca. In momentul cind agentii sovietici din anturajul lui Dej au fost inlaturati, in timpul conflictului cu Hrusciov, Pantiuşa a devenit comandantul militiei, pina la pensionarea sa, in 1963. Ana Toma, asemeni altor ilegalisti de virf, avea sa faca figura de vedeta la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, tinind un veninos discurs plin de acuzatii false la adresa lui Patrascanu si Foris.

Dupa Plenara din aprilie 1968, la care Ceausescu l-a reabilitat post-mortem pe Patrascanu, Pantiuşa a fost exclus din partid. Portretul sau nu ar fi complet daca nu as aminti starea de prostratie, abulie alcoolica si pretinsa amnezie in care s-a complacut octogenarul tortionar pina la sfirsitul vietii. Cuplul Pantiuşa-Toma s-a mutat pe Soseaua Kiseleff si, din cite mi-a povestit unul dintre putinii vizitatori, batrinul securist asculta Europa Libera ore in sir. Pe de alta parte, in 1971, la aniversarea PCR, Ceausescu l-a decorat pe Pantiusa cu ordinul “Tudor Vladimirescu”. Omul care-l ucisese pe Foris cu lovituri de ranga in cap era astfel rasplatit de partidul care, pur formal, il exclusese. Aurel Baranga, dramaturgul oficial al regimului, era si el decorat. Un mucalit prezent la eveniment observa ca partidul a decis sa decoreze “Si ranga, si Baranga”. Ana Toma, Ghizela Vass, Ofelia Manole, Ecaterina Micu-Chivu, Stela Moghioros, Sanda Ranghet deveneau, tot cu acel prilej, “Eroine ale Muncii Socialiste”.

Cind a murit Pantiuşa, vaduva sa i-a obtinut inmormintarea cu onoruri de general la Cimitirul Militar Ghencea, in sunetele marsului funebru intonat de fanfara Armatei romane. Crimele comunismului au fost infaptuite de oameni reali (daca ii putem numi oameni). Pantiuşa a fost unul dintre acesti mari criminali.

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-calau-stalinist-cine-a-fost-pantiusa-bodnarenko/

Public aici un exceptional comentariu de pe “Contributors” semnat de Dragos Riscanu:

Tatiana Brătescu, fiica Anei Pauker, a relatat că tânărul Pantiușa a făcut lucruri cutremurătoare. “Pantiușa a fost un personaj sinistru. În ce măsură am aflat odată la o beție a acestuia. Atunci a povestit cum, comsomolist tânăr fiind, urmărea culacii și popii. I s-a spus că popii țin o ședință într-un bordei din stepă. Atunci el s-a dus repede acolo – în Ucraina era – și nu știu dacă i-a somat sau nu să iasă, dar a acoperit bordeiul cu pământ și i-a omorât prin sufocare. Pe noi ne-a cutremurat de-a dreptul. Asta era în stare”. [5]

Bodnarenko-Pintilie a fost pensionat în 1963. Fiica sa adoptivă afirmă că a fost pensionat la cerere. “…Era foarte bolnav. Era bolnav de inimă, a făcut vreo patru preinfarcte, era bolnav de plămâni. Pușcaria i-a făcut numai rău, nu bine. [8]

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Pintilie

L-am cunoscut pe Pantiusa in anul 1968/9 si am baut de citeva ori ceai cu el.

Eram elev in clasa a VIII-a la I.L. Caragiale, coleg de banca si bun prieten cu Andrei (Fozo) Goncearuk,  fiul lui Piotr Goncearuk (in cartea de telefon Petre Petre).

Familia Petre Petre (Goncearuk) locuia pe strada Londra nr. 8.

De multe ori de la scola mergeam la Andrei acasa sa invatam sau sa discutam despre Sarmanul Dionis, Edgar Allan Poe sau ce credeam noi ca ne identifica drept un fel de ginditori. Mai vorbeam citeodata pe soptite si despre glorioasele fapte de arme ale unui individ maruntel ce aparea in prag de seara la prietenul sau Piotr pentru a bea o ultima votca insotita de un autentic ceai rusesc facut la samovar, sa tot fie prin anii ’68-’69.

Mie povestile spuse de Andrei despre ceea ce au facut tatal sau si Pantiusa (individul maruntel batrinel dar mereu pus la punct, proaspat ras si ordonat in tinuta), atit in puscarie la Doftana, cit si dupa, mi se pareau oarecum exagerate (cum sa omori un om aflat intr-o celula lovindu-l cu ranga in cap … cum sa torturezi un om pina la moarte spinzurindu-l de testicole …), dar intelegeam ca dupa cele suferite in puscarie la Doftana, orice act de cruzime parea orecum justificat – atit puteam sa inteleg atunci.

Pantiusa pleca de acasa dimineata cam pe la ora 10, (cred ca locuia pe Andrei Muresanu) si ajungea de-obicei pe Londra 8 cam pe la ora 18. Era deja foarte baut dar se tinea intodeauna foarte bine. Piotr il servea cu ceai (ocazie cu care am baut si eu ceai cu Pantiusa de citeva ori) si nu prea multa votca, dupa care chema o Volga neagra care il lua pe taciturnul personaj si il conducea acasa.

Periplul se repeta aproape in fiecare zi. Era un fel de rutina. Am inteles mai tirziu ca Pantiusa se oprea pe parcursul celor aproape doi kilometri (cred ca de fapt distanta e mai mica) de mai multe ori la diferite cunostinte unde se bucura de alimentarea zilnica cu “combustibil”.

Inteleg ca dupa cum spunea fiica sa adoptiva in 1963 era foarte bolnav …. noroc cu celebrul conservant care a reusit sa ni-l tina viu pina in 1985 pentru a avea onoarea sa mai ingropam un mare (maruntel la stat) general.

Va multumesc pentru cele ce le scrieti si inteleg cit de greu este sa-ti scrii propria viata din perspectiva unei noi intelegeri. Numai cine a trait printre ei si i-a cunoscut poate intelege ce curaj trebuie sa ai sa revezi din unghiuri diferite o perioada care, desi nu a avut numai rele, a fost marcata de raul absolut.

Cu deosebit respect

Dragos Riscanu

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers