A trecut, practic neobservat, un an de la disparitia lui Adrian Paunescu, trubadur, menestrel si tobosar al comunismului dinastic. Imi amintesc de reactiile de-atunci, de starea de jale generalizata indusa de variile antene si realitati. Plangeau, boceau, se dadeau de ceasul mortii fostii politruci, ba chiar si unii fosti disidenti. Parada unanimitatii amnezice era halucinanta. Imi amintesc aberatiile si ineptiile proferate de oameni care se grabeau sa ne acuze de necrofagie, de blasfemie, de sacrilegiu pe cei care indrazneam sa reamintim lucruri atat de bine stiute. Vreme de cateva zile, Romania a trait sub semnul adoratiei pentru Paunescu, comparat cu Eminescu. S-a spus ca pangarim un moment de sacra omagiere a unui mare intelectual patriot (ridicat in slavi de Popescu-Dumnezeu in ale sale incontinente memorii). Imi amintesc stigmatizarea de catre Fanus Neagu a lui Andrei Cornea si a mea. “Contributors” a fost unul dintre putinele locuri in care, mai intai Vlad Mixich, apoi eu, am incercat sa spunem lucrurilor pe nume, sa nu participam la orgia encomiastica tot mai coplesitoare, tot mai revoltataore si tot mai cotropitoare. Am fost facut in fel si chip pentru ca am rostit lucruri de bun simt, adevaruri factuale.
Am plecat din Romania in toamna anului 1981, deci dupa implinisem in iulie 30 de ani. Mi-a fost dat sa privesc la televizor “Antena va apartine”, instrumentul propagandistic al epocii, manevrat de acelasi “trubadur”. Citeam, adeseori razand amar impreuna cu amicii mei, revista “Flacara” unde apareau poemele-fluviu dedicate “Conducatorului” (citez din memorie: “Iar daca-n Romania nu-si face loc abuzul/Si sufletele noastre nu-s niste vami pustii/E pentru ca el primul si-a aplecat auzul/Si-a inaltat scoli si facultati, nu puscarii!”) . Cenaclul Flacara “al tineretului revolutionar” a fost creat pentru a utiliza nevoia de cantec, de adevar si de relaxare a tinerilor in scopul inregimentarii lor. A fost un sinistru experiment pavlovian de masa. Se promovau poeme ale unor scriitori veritabili (Geo Dumitrescu, de pilda), pe langa maculatura patriotard-pompieristica repetata ad nauseam. As contrasta muzica (mai ales textele) din Cenaclu cu emisiunile de la Europa Libera ale lui Cornel Chiriac: viziuni absolut incompatibile. Mai ales dupa 1974 (Congresul al XI-lea unde s-a potentat pana la grotesc cultul lui Ceausescu si a inceput oficial ascensiunea Elenei Ceausescu in conducerea PCR), devine imposibila distinctia intre poezia oracular-imnica si politica apologetic-servila a lui Paunescu.
In cativa ani, autorul “Istoriei unei secunde” devenea megafonul lozincilor celor mai desantate, iar Cenaclul se transforma in tribuna cea mai eficienta, deci cea mai perversa, a cultului. Ar fi bine sa stim cine regiza acele stranii explozii de entuziasm menite sa intoxice o intreaga generatie. Oricum, cum am scris, scenariul ii apartinea lui Paunescu si fusese aprobat la cel mai inalt nivel. Dupa 1989, nimeni nu a fost mai activ decat Paunescu in sustinerea fostilor demnitari ai lui Ceausescu (cititi amintirile lui Popescu-Dumnezeu care i-a ramas pe verci recunoscator “bardului”). Revista intitulata hilar si absurd “Totusi iubirea” a fost tribuna negationismului in legatura cu ororile dictaturii comuniste in perioada Ceausescu. Criticul literar Dan Cristea avea dreptate cand spunea in decembrie 2010: „Eu cred că moralitatea scriitorului este moralitatea faţa de ceea ce el scrie. Deci nu poţi să fii scriitor moral şi să scrii tâmpenii. Nu poţi să fii un scriitor moral şi să scrii lucruri pe care evident, nu le consider a avea valoare… Deci în ceea ce îl priveşte pe Păunescu, este un om pe care l-am cunoscut, am fost colegi, de fapt avea un mare talent de versificator pe care el l-a pus de multe, de multe ori în slujba altor interese”.
Iata mai jos un editorial pe care l-am publicat acum un an in “Evenimentul Zilei”.
Puţinii care îndrăznesc să reamintească în aceste zile cine a fost Păunescu sunt taxaţi drept “străini de neam” şi “lipsiţi de respect pentru morţi”. Cam la fel s-a vorbit şi când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepţii, din raţiuni care se cer examinate atent, pare să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ şi aboleşte referinţele la rolul său politic. Contribuţia lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuşi de puţin neglijabilă, aşa cum foarte clar a demonstrat Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu idolatrizarea lui Păunescu este un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă şi disperare, cartea “Amnezia la români”.
Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă Păunescu a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretenţiile neo-feudale, dar a contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe. Un cititor al articolului pe care l-am publicat pe site-ul HotNews a găsit o excelentă caracterizare pentru opera a lui Păunescu din ultimele decenii: “Versurile lui sunt un fel de seminţe de floarea soarelui/bostan pentru neamul românesc: ceva foarte naţional, care se consumă în masă, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasaţi nu îl au, dar care e foarte răspândit în rândul claselor de jos şi de mijloc (ultimii cu pretenţii foarte clare de intelectualism).”
Este aşadar cât se poate de normal să-l regrete astazi toţi foştii politruci şi securisti, membrii profitocraţiei regimului totalitar şi urmaşii lor, toţi cei care se obstinează să creadă că Nicolae Ceauşescu, omul care a înfometat şi a ofensat un popor întreg, a fost un veritabil patriot. Nu i-a fost suficient cât l-a cântat pe Ceauşescu, cât a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceauşescu a produs un poem interminabil menit să-l imortalizeze pe “prinţişor”. Sfânta Treime a comunismului dinastic şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat. În 1978, după ce generalul Ion Mihai Pacepa a rămas în Occident, Păunescu a publicat în “Flacăra” (feuda sa culturală) un poem de o rară vehemenţă intitulat “Blestem trădătorului de ţară”.
Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al “Epocii de Aur”. Un talent real s-a înecat în abisul servituţii voluntare. Iată un fragment din “Raportul Final” direct legat de rolul lui Adrian Păunescu în anii dezonoarei, spaimei şi infamiei: “Cenaclul Flacăra a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios.” Aceste rânduri sunt completate de comentariul Ioanei Munteanu pe forumul HotNews: “Starea de spirit pe care a creat-o Păunescu, acel amestec perfid de exaltare juvenilă, transă a unei religiozităţi atee, amoralitate cronică, senzaţie de a ieşi din chingile neputinţelor străvechi, nevoie disperată de a împărtăşi bucurii colective îndelung aşteptate într-o istorie mai mult decât frustrantă, lipsa de repere morale şi politice, naţionalism lătrător, confuzie gregară etc. – starea de spirit a Cenaclului Flacăra e mult mai durabilă decât am fi crezut.”
Adrian Păunescu s-a căţărat febril şi entuziast pe scara puterii, a obţinut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă şi umilitoare în veşmintele imaginilor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Talentul i s-a stins pentru că şi l-a abandonat. În locul disidenţei, a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceauşescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.
Pentru comentarii:
http://www.contributors.ro/cultura/tobosarul-epocii-de-aur-un-an-fara-adrian-paunescu/
