La Multi Ani!

31/12/2011

Am primit, pe “Contributors” un frumos mesaj din partea doamnei Maria Hulber. Ii multumesc pentru cuvintele calde si o asigur ca mesajul este chiar el o bucurie spirituala pentru mine. Ii incredintez pe vizitatorii acestui blog  ca nu ma voi opri din citit, din scris, din impartasirea ideilor mele cu cei care sunt interesati. Multumesc pe aceasta cale celor care urmaresc interventiile mele pe “Contributors”, pe blogul meu, in “EvZ”, pe “Hyde Park”  si in alte locuri. Ii asigur ca vor afla in mine intodeauna un partener de dialog. Fie ca suntem ori nu de acord, important este sa pastram impreuna buna-credinta, respectul pentru libertate, adevar, civilitate, toleranta si ceea ce Isaiah Berlin numea simtul realitatii.

De cate ori am momente de indoiala, cand ma intreb daca merita sa duc, alaturi de prietenii mei, o lupta ce tine de apararea unui camp valoric democratic impotriva celor care il refuza si il detesta, imi revin in minte cuvintele lui Abraham Lincoln:

“If I were to try to read, much less answer, all the attacks made on me, this shop might as well be closed for any other business. I do the very best I know how – the very best I can; and I mean to keep doing so until the end. If the end brings me out all right, what’s said against me won’t amount to anything. If the end brings me out wrong, ten angels swearing I was right would make no difference.”

Un om intelept, trecut prin teribile experiente in viata, pe care l-am cunoscut cu decenii in urma, imi spunea ca sunt mult mai multi cei care vor sa faca bine decat aceia care sporesc puterea raului in lume. Sa nu consimti la rau este de-acum o forma de a i te opune. Acest blog de idei sustine valorile memoriei necontrafacute, ale libertatii, demnitatii si moderatiei. Spunea candva Lucian Blaga: “Sa fim noi insine sub stelele noastre si sa ingaduim celorlalti sa fie tot ei insisi sub stelele lor”.  Asadar, La Multi Ani cu noroc, bucurii si sanatate!

new-year-wallpaper-2012


Cred in valorile liberale: Impotriva noii gandiri apocaliptice

29/12/2011

Intram intr-un nou an si auzim tot felul de profetii despre cum sucomba capitalismul, despre noul proletariat global si rolul sau mantuitor in aceasta „noua etapa a luptei de clasa”. Ma cuprinde un sentiment de dejà-vu, stim pe dinafara aceste sloganuri si totusi se pare ca unii nu sovaie sa le reia ca pe niste mari inovatii conceptuale. Disponibilitatea umana pentru auto-inselare este nelimitata. Ni se anunta un iminent crah al Uniunii Europene, al bancilor din democratiile industriale avansate. Ni sa flutura in faţa ochilor spectrul universalizarii naufragiului economic al Greciei si suntem invitati „sa ne indignam”.  Se face elogiul cocktailului Molotov, sunt glorificate vestigiile ponosite ale contraculturii, sunt resuscitate mituri ce pareau complet extenuate.

Se exorcizeaza duhul “populismului basescian”, dar nu se sufla o vorba despre apelul demagogic la “noul proletariat”, mesianicul agent istoric menit sa distruga “continuumul represiunii”,  invocare venind dinspre stanga radicala, anti-anticomunista, cu identitate  “marxist-transilvana”.  Sa ne indignam, fireste, sa fim vigilenti, dar selectiv. Primejdia vine intotdeauna de la dreapta, asa gandea si nefericitul Aleksandr Kerenski atunci cand a minimalizat apetitul bolsevic de a acapara puterea. A murit in 1970 dupa lungi decenii de exil american. Regimul bolsevic, instaurat in noiembrie 1917, s-a prabusit abia in decembrie 1991…

In mai 2012, Yale University Press va publica, in seria “Rethinking the Western Tradition”, o noua editie a Manifestului Partidului Comunist cu o introducere de Jeffrey Isaac (Indiana University) si eseuri de Saskia Sassen (Columbia University), Steven Lukes (New York University), Stephen Eric Bronner (Rutgers University) si de mine. In studiul meu ma situez fara ambiguitati si cu deplin respect in configuratia ideatica ilustrata de Raymond Aron, Alain Besancon, Isaiah Berlin, Karl Dietrich Bracher, Robert Conquest, Ferenc Feher, Tony Judt, Leszek Kolakowski, Martin Malia, Karl Popper si Robert C. Tucker,  ma ocup asadar de destinul radicalismului politic marxist in tarile Europei de East si Centrale (inclusiv in URSS) si de responsabilitatea doctrinei intemeiata de Karl Marx pentru practicile politice, sociale, economice si culturale derivate din ea. Examinez pe larg relativismul etic al proiectului revolutionar marxist. Neindoios, Manifestul apartine traditiei gandirii occidentale, for better or worse. Mai degraba for worse.

Cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia a aparut la Routledge in 1988. Scriam acolo admirativ despre mesajul disidentei est europene, despre curajul de a demistifica doctrina pseudo-umanista a revolutiei comuniste, despre oameni precum Vaclav Havel, Karel Kosik, Adam Michnik, Jacek Kuron, Karol Modzelewski, Gyula Hay, George Konrad, Ivan Szelenyi, Mikos Haraszti, Aleksandr Soljenitin, Lev Kopelev, Paul Goma, Dorin Tudoran. In cuvintele de sustinere publicate pe coperta a patra, Agnes Heller si Ferenc Feher scriau: “vitriolic and challenging… fills the gap of the unwritten chapter in Kolakowski’s narrative of Marxism”. Asa vedeam lucrurile atunci, in 1988, inainte de caderea comunismului, asa le vad si astazi. Nu se poate vorbi despre Gulag fara a vorbi despre ideologia care i-a facut posibila existenta.  Acum, cind unii incearca sa-l “repuna in scena” pe Lenin, mi-ar place sa aud vocile fostilor disidenti. Despre iugoslavii Mihajlo Markovic si Svetozar Stojanovic, fondatori ai faimosului grup “Praxis”, nu e nevoie sa mai vorbesc. Au trecut pe celalalt taram. Din nefericire, la ora dezintegrarii Iugoslaviei si a populismelor etnocentrice, au ales sa se alieze, primul cu Slobodan Milosevic, cel de-al doilea cu Dobrica Cosic. Primul a consimtit la logica genocidara a “purificarii etnice”. Trist deznodamant al unei aventuri eretice.

Scriere incandescenta, chiar dinamitarda, o sociologie poetica datorata unor intelectuali indragostiti de Schiller, de Shelley, de Heine, de Hegel, de Feuerbach, de Saint Simon si de Rousseau,  Manifestul si-a propus sa unifice critica armelor cu armele criticii, spre a relua termenii tanarului Marx. A facut elogiul violentei istorice, a vestejit valorile modernitatii burgheze, a clamat un inceput absolut, o ruptura apocaliptica in continuitatea istorica. Pe urmele sale, Georges Sorel avea sa exalte mitul grevei generale ca transcendenta politica, sa proclame oracular sfarsitul civilizatiei capitaliste. Individul nu era altceva decat o fictiune superflua. Drepturile omului?  Himere “de dansii inventate”. Religia? Opiu pentru popor.

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=9780300123029

Am uneori sentimentul ca traiesc in atmosfera Muntelui vrajit, ca prea putine lucruri s-au schimbat de la 1914 incoace. Umanismul occidental ori, altfel spus, umanismul burghez, este din nou acuzat de toate pacatele lumii: egoism plutocratic, intelectualism narcisist, sexism, rasism, orientalism si cate altele. Valorile burgheze, adica valorile liberale, sunt stigmatizate drept iremediabil filistine, lipsite de “grandoare istorica”. Un autor britanic ne spune ca neo-liberalismul a facut mai multe victime decat terorismul. Omul recent, cum il numeste H.-R.Patapievici, isi imagineaza ca a invins, ca lupta s-a incheiat in favoarea sa. Criza ar fi picatura care a umplut paharul. Omul recent a uitat, daca a stiut vreodata, ce a fost Razboiul Rece, ce a insemnat victoria valorilor liberale intre care, mai presus de toate, recunoasterea libertatii umane ca principiu universal, non-negociabil si de la sine inteles.

Recunosc ca nu ma las coplesit de “declinismul” si “crizismul” la moda. Prefer cartile solide, documentate, analizele oneste si rationale. Nu cred ca valorile liberale sunt pe duca, nu sunt catusi de putin convins ca traim amurgul lor. Ma mefiez de pesimismul neo-spenglerian si de alte scenarii apocaliptice. Nu cred ca liberalismul este echivalent cu ateismul secular. Nu vad o incompatibilitate intre liberalism si crestin-democratie. Nu cred ca religiile seculare, aceste surogate ale sacrului, au dreptul sa colonizeze si sa ipotecheze universul emotional al omului. Nu cred ca Occidentul trebuie sa-si ceara perpetuu iertare ca parte a unui ritual masochist dictat de instantele variilor corectitudini istorice. Nu cred ca sionismul este rasism. Nu cred ca “zeul evreului este banul”, cum a scris fondatorul materialismului istoric. Nu cred ca Vaticanul si Germania au conspirat impotriva Serbiei. Nu cred ca Statele Unite sunt noul Satan.

Nu cred ca Marx are raspunsuri convingatoare la provocarile timpurilor noastre. Nu cred ca marxismul ori anarhismul, in oricare din incarnarile lor, pot oferi altceva decat ceea ce Max Weber numea excitatie sterila. Nu cred ca Marx este mai actual decat Aron, Hannah Arendt, Berlin, Gellner, Hayek, Kolakowski ori Popper. Nu cred ca Badiou, Balibar si Zizek sunt mai profunzi decat Arendt, Aron si Lefort. Prefer sa recitesc discursurile lui Churchill decat sa ma auto-flagelez citindu-le pe acelea ale lui Chavez. Nu cred ca libertatea este “necesitatea inteleasa”. Inteleasa de catre cine? De vreun auto-desemnat comandament al Ratiunii universale de genul iluministilor radicali despre care scrie Jonathan Israel intr-o carte care ar tradusa cat mai curand in romaneste(Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity 1650-1750)?

Nu cred ca Friedrich Engels, a carui noua biografie o citesc in aceste zile, avea intuitii mai adanci despre religie si istorie decat Kierkegaard, desi au audiat amandoi la Berlin, in 1840, prelegerile lui Schelling despre filosofia revelatiei. Nu cred ca Rosa Luxemburg avea dreptate cand spunea ca alternativa este socialism sau barbarie. Secolul al XX-lea a demonstrat ca este posibila catastrofica experienta socialism (national ori international) si barbarie. Nu cred ca traim in “era falimentului democratiei liberale”. Cred ca dezideratul retestarii “ipotezei comuniste” este absurd, iresponsabil si cinic. Pe scurt, obscen. In vremuri precum acestea pe care le traim acum ar fi bine sa-l recitim pe Max Weber si sa meditam la distinctia fundamentala dintre etica convingerilor absolute si etica responsabilitatii. Fantasmele salvarii, nu voi osteni sa o spun, renteaza doar pe termen scurt. Pe lunga durata, ele duc la hecatombe.

http://www.humanitas.ro/humanitas/omul-de-%C5%9Ftiin%C5%A3%C4%83-%C5%9Fi-omul-politic

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/cred-in-valorile-liberale-impotriva-noii-gandiri-apocaliptice-361.html


Lecturi necesare: Unsprezece carti pe care le recomand

27/12/2011

M-am gandit care ar fi cartile pe care sa le recomand pentru saptamanile si lunile care urmeaza, lecturi menite sa ne reincarce bateriile intelectuale si sa ne fortifice spiritual. Iata o lista cu succcinte argumente. Am ales la inceput titluri romanesti. In final, voi oferi patru titluri recent aparute in Statele Unite. Ordinea nu implica niciun fel de ierahizare valorica, este pur aleatorie. Evident,o asemenea lista nu inseamna decat o selectie subiectiva a unui cititor pasionat in primul rand de istorie, filosofie, politologie, dar atras irezistibil de literatura, istoria artelor, teologie si antropologie.

Am ales doar volume de autori, deci nu carti editate, desi ispita de a include aici lucrarile coordonate de Dragos-Paul Aligica, Cristian Patrasconiu, Ionut Sterpan si Camil Ungureanu a fost foarte mare. Lipsesc, inevitabil, titluri de carti excelente despre care am scris ori voi scrie separat. Sa amintesc aici recenta carte a Clarei Mares despre I. D. Sirbu aparuta la Curtea Veche, traducerea in romaneste a lucrarii clasice a lui Robert C. Tucker, Filosofie si mit la Karl Marx (colectia “Constelatii, Curtea Veche), volumul despre democratie si religie in societatile post-comuniste de Lavinia Stan si Lucian Turcescu aparut la Oxford University Press, volumul al doilea din anuarul IICCMER in limba engleza, “History of Communism in Europe”, cartile de eseuri si comentarii datorate lui Andrei Plesu, Sorin Lavric, Dan C. Mihailescu, Dan Tapalaga. Toate titlurile selectate  sunt asadar din 2011 si din primele luni ale anului viitor–o exceptie este cartea Cristinei Vatulescu, dar ea a aparut de fapt anul acesta pe piata.  In martie 2012, Princeton University Press va publica volumul lui Aurelian Craiutu despre moderatie in gandirea politica franceza intre 1748 si 1830, A Virtue for Courageous Minds, o carte pe care o salut si despre care voi scrie cu bucurie.

Imi dau seama ca am omis o carte extrem de importanta pentru intelegerea miturilor redemptive ale lumii de azi, Redeemers: Ideas and Power in Latin America de Enrique Krauze (cu capitole despre Mariategui, Evita Peron, Guevara, Chavez etc). Tot astfel, n-am apucat sa scriu (inca) despre solidul, impresionantul volum Peasants under Siege: The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962 de Gail Kilgman si Katherine Verdery, aparut la Princeton University Press. Dar promit sa revin.

1. Mircea Mihaies, Ultimul Judt, Editura Polirom. O care tulburatoare, de o splendida intensitate ideatica, despre agonia unui mare intelectual plus transcrierea discutiilor purtate de istoricul anglo-american cu extraordinarul grup “A Treia Europa” in timpul vizitei la Timosoara. Mircea Mihaies l-a cunoscut indeaproape pe Tony Judt, a dialogat cu el in repetate randuri, a fost bursier al Institutului “Remarque” de la New York University condus de autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre lumea de dupa al II-lea razboi mondial. O carte care adanceste perspectiva noastra asupra raportului dintre intelectuali si politica in lumea de azi.

2. Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca, Polirom. O carte exemplara prin acuitatea, franchetea si prospetimea judecatilor critice, prin refuzul de a abdica in fata ispitei, atat de contagioasa, a idolatrizarii ori, la polul opus, a iconoclastiei.  O recomand ca pe o stralucita hermeneutica a pasiunilor, atasamentelor, devotamentelor si nalucirilor unor mari spirite in ceea ce Hannah Arendt a numit timpurile sumbre (dark times). De ani si ani, Marta Petreu face opera de zidire culturala nu doar prin cartile ei, nu doar prin mentoratul academic, nu doar prin fascinantele prelegeri, dar si prin revista lunara pe care o conduce, exceptionala publicatie ”Apostrof”. Atunci cand unii exceleaza prin ceea ce H.-R. Patapievici diagnostica drept “critica de exterminare”, prin insulte vulgare, amintiri contrafacute, pamflet grobian, insinuari abjecte si delir interpretativ, Marta Petreu sustine discutia rationala, intemeiata pe surse verificabile si pe respect pentru preopinent. A fost atacata, a fost calomniata, a fost plagiata, dar si-a vazut de drumul ei. Nu au fost multi cei care sa-i apere dreptul de a spune adevarul.

 3. Cristian Vasile, Politicile culturale in timpul regimului Gheorghiu-Dej, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas. Cu aceeaşi minuţiozitate critică şi cu acelaşi respect plin de discernământ pentru documente, devedite şi în cărţile sale anterioare, Cristian Vasile explorează viaţa culturală din România anilor ’50 şi ’60, un mediu aflat sub presiunile covârşitoare ale ideologicului, oscilând între cedare, ambiguitate şi – mai rar – rezistenţă. Parcursul autonom al lui Gheorghiu-Dej et co. după 1960 se reflectă şi asupra politicilor culturale. Dar este vorba de fapt despre o evoluţie spre stalinismul naţional, nu către destalinizare. În realitate, viaţa artistică şi intelectuală nu cunoaşte o adevărată liberalizare, iar destalinizarea veritabilă se amână, fiind blocată în universul imposturii, al iluziilor şi al ficţiunilor patriotarde.

4. Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Colectia “Istorie contemporana”, Humanitas. Traducere de Simona-Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu. Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decat oricare altul.

5. Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas. O carte pe care nu o poti lasa din mana, o avalansa de trairi si viziuni, de patimiri interioare si nevroze  inavuabile, o carte despre mari iubiri si mari disperari, in care, spre a-l cita pe autor, ajungi “sa simti mirosul cuvintelor” , o carte in care Mircea este personajul principal, care se deda unor nesfarsite si deliberat echivoce exercitii de auto-interogatie in cautarea cheii salvatoare care sa-i ingaduie, cumva, iesirea din Castel ori din labirint. Mi-au mers la suflet reflectiile despre Orwll, printre cele mai profunde pe care le-am citit vreodata. Mircea Cartarescu nu este filosof politic, dar cata dreptate are cand scrie:  “Sistemele sociale construite pe putere au pierdut in fata celor construite pe slabiciune. Si asa va fi mereu”.

6. Ioan Stanomir, Umbre pe panza vremii, Secvente de istorie intelectuala, Humanitas. Unul dintre cei mai  profunzi ganditori politici ai Romaniei de astzi mediteaza cu luciditate asupra unor directii esentiale din marile dezbateri de idei care au marcat veaculal XX-lea si continua sa influenteze controversele de azi. O contributie cu totul remarcabila la intelegerea mecanismelor intelectuale ale radicalismelor politice, a raporturilor dintre ideologie si utopie intr-o lume in care ambele au facut ravagii. Spirit devotat umanismului rationalist, Ioan Stanomir pledeaza pentru moderatie si fermitate, pentru rezistenta tenace impotriva sectarismelor mesianice si profetismelor narcisiste.

7. Cristian Preda, Rumanii fericiti. Vot si putere de la la 1831 pana in prezent, Polirom. Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani. Inarmat cu o redutabila cultura comparativa, atent la detalii, dar si la semnificatiile de lunga durata ale diverselor momente istorice explorate, autorul ne ofera un captivant si indispensabil manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pina astazi.

8. Cristina Vatulescu, Police Aesthetics: Literature, Film, and Secret Police in Soviet Times. Stanford University Press, 2010.  Pe baza unei stralucite teze de doctorat sustinua la Harvard, Cristina Vatulescu, care preda literatura comparata la New York University, a scris o carte fascinanta despre relatia dintre cultura si represiune politieneasca in Rusia stalinista si in Romania anilor 50. Sper sa fie tradusa cat mai curand in romaneste.

9. Jan Plamper, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power, Yale University Press, 2012. O lucrare superba, comparabila cu celebra analiza a lui Ian Kershaw a mitului lui Hitler, o analiza a reprezentarilor vizulale menite sa-l divinizeze pe Stalin, descrisa perfect de profesorul Norman Naimark: “Jan Plamper has made  an essential contribution to our understanding of how the ostensibly modest and understated dictator was transformed into the mythological embodiment of a Soviet Zeus”.

10. Michael David-Fox, Showcasing the Great Experiment: Cultural Diplomacy and Western Visitors to the Soviet Union. 1921-1941, Oxford University Press, 2012. Profesor la Universitatea Georgetown si unul dintre editorii excelentei reviste Kritika, David-Fox lumineaza retelele de comunicare simbolica dintre “patria socialismului” si intelectualii occidentali invitati si mobilizati sa o sustina. Care au fost mecanimsele de cooptare si cum s-a construit seductia? O carte care converge cu analiza extrem de minutioasa si superb  informata pe care o propune Angelo Mitchievici in volumul care urmeaza sa para in saptamanile urmatoare la Humanitas despre calatorii francezi si romani in URSS. Acestea nu au fost pelerinaje inocente, iar cartile lui Michael David-Fox si Angelo Mitchievici documenteaza impecabil interactiunea dintre iluzii si teroare in universul totalitar.

11. Jan-Werner Muller, Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe, Yale University Press, 2011. O carte originala, densa si pasionanta despre marile directii din gandirea politica europeana a secolului furtunilor ideologice (cuma l-a numit Hannah Arendt). Profesor la Princeton, autor al unei excelente biografii intelectuale a lui Carl Schmitt (A Dangerous Mind), Muller exploreaza tensiunea dintre liberalism si adversarii sai, originile si sansele proiectului unificarii europene, rolul crestin-democratiei in acest proiect, mostenirile fascismului si marxismului. O carte in care subtilitatea perspectivei istorice se intalneste cu eruditia si elogiul responsabilitatii.

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/lecturi-necesare-unsprezece-carti-pe-care-le-recomand/


De la Eva Peron la Elena Ceausescu: Nicolae Ceausescu se intalneste cu Juan Domingo Peron

25/12/2011

Ne aflam pe data de 8 februarie 1973 la Olanesti. Nicolae Ceausescu se intalneste cu Juan Domingo Peron, fost presedinte la Argentinei, acompaniat de sotia sa, Isabel Peron. “La primire a participat tovarasa Elena Ceausescu”, “Dumneavoastra sunteti foarte faimos in America Latina si de aceea nu am putut sa rezist sa nu va cunosc personal”, declara de la bun inceput fostul dictator argentinian. In acelasi an, Peron revenea in Argentina si era ales presedinte. Murea dupa noua luni, iar sotia devenea sefa statului sub numele de Maria Estela Martinez de Peron. Nascuta in 1931, traieste, din cate stiu, in Spania. Nicolae si Elena Ceausescu au fost executati de Craciun, in decembrie 1989.

Pentru a capta bunavointa tiranului megaloman de la Bucuresti, profetul populismului latino-american adauga: “Eu am fost multi ani profesor de istorie la Scoala Suoperioara de Razboi si am studiat razboaiele turcesti, ale bulgarilor, ale dumneavoastra, ale tatarilor. Asa ca eu cunosc ceva din lupta poporului dumneavoastra. Ieri, am vazut Columna lui Traian. Este minunata. Aceasta este forma cea mai buna de a invata istoria. Ma refer la partea vizuala a lucrurilor. Aceasta este oi cafea turceasca?” Raspunsul lui Ceausescu, probabil emotionat de ceea ce tocmai auzise, este menit sa clarifice lucrurile:”Asa i se spune, dar de fapt provine din tarile arabe”. Dupa care cei doi demagogi narcisisti, fiecare cu forma sa de paranoia ideologica, se angajeaza intr-un dialog despre formatiunile istorice, despre sclavagism, capitalism si socialism. Ceea ce-i uneste este “anti-imperialismul”. Spune Peron, recitand de fapt mantra teoriillor dependentei la moda in epoca: “Eu am avut in mana un studiu al institutelor tehnologice ale NATO privind aprecierea viitorului pana in anul 2000 si inceputul secolului al XXI-lea. Acolo se spunea un lucru foarte simplu, dar foarte just: daca in aceasta lume cu 3,8 miliarde de oameni, jumatate sufera de foame, ce se va intampla in in anul 2000 cand vor exista 7-8 miliarde de oameni? … Imperialismul se gandeste ca o lume suprapopulata are doua caracteristici: biologica, de care se leaga razboaie, foame s.a.m.d.; un sistem geopolitic care sa asigure o productie mult mai mare si o distributie mult mai buna. Din pacate, noi suntem cei care platim toate acestea. Nu trebuie uitat ca si Romania are mari rezerve si poate deschide apetitul cuiva”.

Demagog, tribun, “parinte al natiunii”: Juan Domingo Peron

Ceausescu raspunde cu consideratii legate de “planificarea resurselor de care dispune omenirea” (fusese probabil instruit de Mircea Malita si de Valter Roman, fascinati de problematica decalajelor economice si de predictiile Clubului de la Roma). Peron il avertizeaza pe dictatorul roman sa nu subestimeze comploturile externe: “”Este usor sa te eliberezi in cadrul frontierelor nationale, insa este greu sa consolidezi ceea ce ai facut in interior, atunci cand fortele din afara se napustesc asupra ta”. Sunt convins ca istoricii militari din cercul generalului Ilie Ceausescu ar fi subscris entuziast la aceasta pozitie.
Raspunsul lui Ceausescu este transant, proband convingerea liderului de la Bucuresti ca fortareata socialismului este inexpugnabila daca se distrug orice nuclee de rezistenta interna: “…cel putin in conditiile de astazi, dacase asigura o unitate a fortelor interne, activitatea cercurilor reactionare si imperialiste poate fi impiedicata”. Pe scurt, la lupta, securisti!

Stenograma include pasaje savuroase in care cei doi comenteaza relatiile din civili si militari, rolul vechilor ofiteri in “armata socialista”, natura capitalismului in Europa si in America Latina, perspectivele revenirii lui Peron la Buenos Aires si sansele miscarii justitialiste (peroniste) de a reveni la la putere: “Revolutia noastra, afirma fostul admirator al lui Mussolini, Franco si Hitler, este o revolutie socialista, care va putea, incetul cu incetul, sa solutioneze probleme mari, intre care si problema marilor latifundii”. Dupa care urmeaza un intreg discurs despre rolul femeilor in politica argentiniana: “In momentul de fata, din punct de vedere politic, putem sa vorbim de 1-1,5 milioane de voturi ale femeilor, in afara de cele ale barbatilor. Vorbind modest, femeia din Argentina este foarte bine pregatita [entru a ocupa in viitor insarcinari importante in cadrul legislatiei ca deputata, senatoare si alte functii la care noi ne-am gandit.”La care dl Lopez, secretarul personal al oaspetului argentinian se grabeste sa adauge:”De aceea generalul Peron s-a casatorit de trei ori”.

Vorbeste Isabel Peron (Maria Estela Martinez de Peron)…

Ma intreb ce simtea Elena Ceausescu ascultand acest dialog. Mergand pe linia psihobiografica, este posibil ca atunci sa se fi cristalizat in mintea ei scenariul unei ascensiuni pe care o va declansa oficial Congresul al XI-leaal PCR care avea sa aiba loc in 1974. Nu ma indoiesc ca a notat imediat semnificatia interventiei Isabelei Peron (care avea sa devina ea insasi presedinta a Argentinei): “Activitatea Evei Peron a dat o anumita demnitate femeii, a dat drepturi politice, care ulterior a constituit un exemplu pentru femeile din alte tari ale lumii. Eu sunt foarte multumita ca ma aflu aici; sunt bucuroasa sa ma intalnesc cu doamna Ceausescu, intrucat stiu ca este o doamna foarte inteligenta, fara ca dumneavoastra, domnule presedinte, sa va suparati”. Departe de a se supara, Ceausescu era incantat de aceasta discutie. Dar are grija sa invaluie planurile de inaltare politica a Elenei in verbiajul comunist: “Fara a veni in contradictie cu doamna Peron, dar pentru a asigura o perspectiva de transformari trebuie sa te bizui pe fortele sociale de baza–tarani, muncitori,intelectuali–si in cadrul acestora sunt si femeile si tineretul.” La capitolul tineret il are in vedere, banuiesc, pe Nicu.

Evita

Vorbeste Eva Peron…

Intervine din noua Isabel: “As dori ca domnule presedinte sa aiba o idee despre felul in care noi vom actiona si in viitor. Noi, femeile, datoram mult Evei Peron. Nu ne gandim sa luam puterea, insa ne gandim ca daca vrem sa-i aducem un adevarat omagiu celei care si-a dat viata pentru popor, trebuie vazut ceea ce ea a facut poporului. Noi avem obligatia sa tinem sus steagul pe care ea l-a dus. Atunci cand ea era in viata, a facut mult in favoarea dreptatii sociale, insa nu ca doamnele din randul burgheziei care favorizau o singura persoana. Pentru ca sa se realizeze marea opera sociala in intreaga tara, avem nevoie de o buna organizatie”. In unica ei interventie consemnata in stenograma, Elena Ceausescu intreaba cu politete cine conduce fundatia pentru ajutorarea mamelor care lucreaza. Discutia continua pe acelasi subiect intre Isabel Peron si Nicolae Ceausescu, fiecare gata sa ofere argumente pentru necesitatea de a afirma rolul femeilor in miscarile revolutionare, anti-imperialiste.

Cabinetul doi…

Generalul Peron se gandeste, desigur, la viitorul pe care il pregateste sotiei sale. Iar Ceausescu isi imagineaza probabil o conversatie cu Maurer si cu Bodnaras pentru a pune la cale “alegerea” Elenei Ceausescu in organele de conducere ale PCR. O nota semnata de Stefan Andrei este trimisa membrilor Comitetului Executiv. Se vorbeste despre importanta intalnirii lui Peron cu Ceausescu, despre convergenta perspectivelor privind “rolul tarilor mici si mijlocii”. Nimic despre influenta unica a Isabelei Peron (ecou al cultului Evei Peron), nimic despre natura populismului peronist, despre tulburata sa istorie. Am citit aceasta stenograma cu mare interes si cred ca putem gasi aici elemente revelatoare pentru geneza dictaturii bicefale in Romania comunista. Nazuinta Elenei Ceausescu de a deveni numarul doi in partid si in stat a fost probabil catalizata de intalnirea cu sotii Peron la Olanesti in februarie 1973. Convorbirea dintre Ceausescu si Peron este, cred, esentiala pentru intelegerea genezei comunismului dinastic in Romania.

Ii multumesc Elizei Gheorghe, doctoranda la Oxford, pentru ca mi-a oferit o copie a stenogramei, aflata in arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR.

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-eva-peron-la-elena-ceausescu-nicolae-ceausescu-se-intalneste-cu-juan-domingo-peron/


Scutul si sabia sistemului criminal: Despre Securitate si despre claritatea morala

23/12/2011

Zilele trecute, in Brazilia, s-a infiintat o comisie de adevar care sa analizeze crimele dictaturii militare din acea tara. Crime petrecute cu decenii in urma, Amnistia nu este un argument pentru amnezie. Dan Tapalaga remarca, nu fara tristete, ca generatia tanara din Romania pare sa fie desincronizata istoric. Sondaje recente sugereaza lucruri asemanatoare, in fond alarmante. Crimele impotriva umanitatii comise in timpul dictaturii comuniste sunt de fapt ignorate. Cat despre Securitate, domneste un fel de ceata, o ambiguitate care permite ca mizeria absoluta sa fie relativizata.  

Scriu aceste randuri in ajunul unei mari sarbatori crestine. Vreme de decenii, Securitatea s-a ocupat, intre alte intreprinderi nocive, de prigonirea religiei, de infiltrarea cultelor, de distrugerea increderii in valorile traditionale. Regimul comunist a fost unul programatic ateu, anti-crestin, anti-religios, a propus si a impus propria religie seculara ca ersatz pentru raspunsul la nevoia umana de transcendenta, de sacru. Au fost daramate biserici si temple, bibliile au fost transformate in hartie igienica, au fost hartuite nemilos religiile greco-catolica si neo-protestante. Ortodoxia veritabila s-a aflat sub un continuu asediu. Spre a relua ideea unui poet polonez, regimul urmarea nimicirea omului interior. Abject, vulgar, las si duplicitar, securistul a fost incarnarea Omului Nou al “socialismului multilateral dezvoltat”. Priviti pe un remarcabil site recent lansat cum decurgea un interogatoriu:

http://www.istoriacomunismului.ro/#/home

Securitatea a fost construita, asemeni Cekai lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie si scut” servind interesele partidului comunist, respectiv al nomenklaturii si liderilor acesteia. Au existat momente de relativa „scapare de sub control”, insa acestea au fost efemere si Securitatea a revenit urgent la matca, adica a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atit la nivel central cit si local. Nu am avut niciodata vreo iluzie privind rolul funest al acestei institutii. Regimul comunist, in Romania ori in alta parte, nu ar fi putut functiona fara prezenta ubicua si terorzanta a politiei secrete. O politie politica („Savak”-ul cum ii spunea Micea Zaciu in al sau „Jurnal”, desi NKVD-ul ar fi fost analogia mai potrivita, poate insa prea transparenta) pentru care nu era suficienta descurajarea si neutralizarea oricarei activitati de opozitie, ci care urmarea controlul mintilor umane.  Teroarea politieneasca si ideologica au fost inseparabile in cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stinga. 

Marturisesc ca pentru mine Securitatea a fost o institutie indubitabil criminala, lucru scris de altfel si in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale, o opera colectiva asumata, in spiritul si metoda sa, de catre toti membrii Comisiei. Criminala prin scopuri, comportamente, metode.  Nu exista circumstante atenuante pentru crimele impotriva umanitatii comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sint imprescriptibile, tot asa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste.  Scria odata marele istoric Richard Pipes, „despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune, nu se poate scrie fara pasiune”. In acest sens, urmind lectia sa, dar si pe a unor François Furet, Marin Malia ori Alain Besançon, imi asum o atitudine valorizanta in analiza pe care o intreprind.

Mi se pare astfel o proba de daltonism istoric si moral sa-i privim pe autorii „Scrisorii celor sase”, si mai ales pe un Silviu Brucan, drept un fel de disidenti. Au fost fractionisti in interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj in datele concrete ale Romaniei lui Ceausescu, erau insa militanti care au ramas convinsi ca Securitatea fusese creata „pentru apararea cuceririlor revolutionare”.  Ii deranja doar faptul ca ea devenise o unealta in miinile clanului Ceausescu, nu ca era o institutie ilegala, conspirationista si criminala prin chiar natura ei.  Odata readusa sub biciul partidului, ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea si securistii. Cum altfel putem explica benevolenta lui Ion Iliescu fata de atita securisti notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a directiei de informatii a armatei?  Spargind miturile despre o Securitate „patriotica”, Raportul Comisiei Prezidentiale a provocat reactii furibunde venind din aceste zone reptilian-intunecate. 

O stim de la Soljenitin, ideologia a fost cheia intregii operatii de asasinat in masa, alibiul criminalilor care se socoteau absolviti de orice vina. Revolutionarii bolsevici credeau ca au Istoria de partea lor, se simteau aprioric exonerati prin aceasta alianta cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci cind Dumnezeu fusese  inlocuit prin mistica Ratiunii si cultul Proletariatului decretat drept clasa mesianica  a istoriei. Violenta statala era consfintita ca metoda legitima. Crimele Securitatii au fost asfel ideologic motivate, nu au fost actiunile unor psihopati individuali ori ale unor gangsteri banali. Fireste, au existat nenumarati sadici intre tortionari, tot asa cum in rindul SS-istilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explica apetitul terorist al securistilor, ci convingerea ca servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza” partidului al unor Ioan Soltutiu (anchetatorul lui Patrascanu, intre altii) ori al lui Gh. Enoiu, seful anchetelor speciale, principalul tortionar al anilor 50 si 60, nu poate fi negat ori subestimat. Sint convins ca si astazi oameni din specia raposatului Enoiu, diversii generali pensionari care isi lanseaza urbi et orbi cartile de memorii contrafacute, gasesc argumente ideologice pentru faradelegile pe care le-au infaptuit. Ce asteptăm, cum explicăm aceasta scandaloasa situatie in care fostii tortionari dau lectii Cetatii? As mai mentiona faptul ca pe linga Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid si Ministerul Controlului de Stat, institutii represive care au inspaimintat si chinuit mii si mii de oameni. De ce nu vorbim despre Dumitru Coliu, despre Constantin  Pirvulescu, despre Janos Vincze?

Nu voi obosi sa o spun: Securitatea a fost o insitutie subordonata total partidului. Daca va amintiti filmul lui Alexandru Solomon despre afacerea „bandei Ioanid” („Marele jaf comunist”)—la un moment dat colonelul Enoiu o spune categoric:  intregul scenariu a fost scris la Comitetul Central. Tot astfel, numai un naiv ori un analfabet istoric isi poate inchipui ca afacerea Noica-Pillat a fost urzita de Securitate. Firele duc inexorabil catre Directia de Propaganda si Cultura a CC al PMR, catre Jdanovul Romaniei, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Rautu. Draghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securitatii o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceausescu, Chisinevschi, Pauker, Rautu, Moghioros, Pirvulescu, Borila, Bodnaras, Maurer, Miron Constantinescu (fireste, mai cadeau si unii dintre ei din functii, dar „statul major” raminea mereu acolo, in permanenta stare de „vigilenta revolutionara”).  Securitatea a aplicat cu morbida ardoare programul urii sociale, al eliminarii „dusmanului”, continut in ideologia luptei de clasa a partidului comunist.  A disocia rolul Securitatii de cel al partidului, inclusiv in viata de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele doua institutii au fost mereu intrepatrunse, ingemanate, s-au sustinut si au colaborat cu perversa dragoste mutuala.  Ca si NSDAP si Gestapoul.

Institutia Securitatii a fost una criminala, opusa insasi ideii de stat de drept. In termnii lui Kolakowski, a fi lucrat in aceasta institutie, a fi servit-o, inseamna a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi indracit In plan moral, exorcizarea are si va avea loc prin cunoastere. De aici si semnificatia durabila a Raportului Comisiei Prezidentiale. Este insa nevoie de o lege a lustratiei pentru a preciza aceste chestiuni de o maniera cit mai riguroasa si impersonala. In plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda ca ei, prin atribuirea culpabilitatii colective.

Nu e vorba de nici un fel de „fatalitate biografica”, ori de “vinatori de vrajitoare”, ci de dreptul unei societati de a-si cunoaste trecutul traumatic. Securistii (ofiteri si informatori) au participat la perpetuarea Raului, la crearea unui sistem infernal in care fiecare banuia pe fiecare, deci a unui univers din care disparea orice notiune de incredere si solidaritate, lasind loc in schimb disperarii si demoralizarii cotidiene. Cineva ar trebui sa scrie o istorie a disperarii sub comunism. Evident, nu s-a ajuns la implinirea acestui model orwellian. Ispita libertatii este mai puternica decit menghina totalitara.  In cazul informatorilor, parerea mea este ca ei trebuie sa faca doua lucruri: mai intii, un pas inainte, prin care sa-si recunoasca trecutul maculat moral. Deci o asumare a culpei. Apoi, un pas inapoi, deci sa se abtina sa faca pe mentorii Cetatii, pe directorii de constiinte, pe calauzele morale.  Nimic nu-i califica in acest sens, ba chiar dimpotriva. Doar astfel se va ajunge la transcenderea vinei.  Expiatiunea implica marturisire, rostire publica, asumare. Nu conteaza ce ne spun ei despre faptul ca au „turnat” din datorie patriotica (o aberatie!), ca au scris numai lucruri minunate despre amicii lor (o tartufferie!), ca de fapt ei ne faceau un mare bine scriind despre noi, ca altii ar fi putut scrie lucruri mult mai grave. Nu le datoram nimic acestor domni si doamne. Evident, unii dintre ei (mai ales cei recrutati dintre fostii detinuti politici) erau in felul lor tot un fel de victime, precum Kapo-ul din lagarele de concentrare naziste. Dar erau „victime” din alta categorie decit martirii necolaborationisti ai inchisorilor ori cei anchetati pentru simpul delict de opinie. Fara claritate morala ne ratacim in abulia mlastinoasa care pune semnul egalitatii intre victima si calau.

http://www.hotnews.ro/stiri-11017431-audio-cine-fost-securistii-frate.htm

Penttru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/scutul-si-sabia-sistemului-criminal-despre-securitate-si-despre-claritatea-morala/


Lectia lui Havel: Despre sentimentul oceanic si revolutia existentiala

22/12/2011

Mircea Cartarescu il numeste pe Havel  “providentialul lider ceh” (in contrast cu nefastul Ion Iliescu) si are dreptate. Tot asa cum Andrei Plesu pune degetul pe rana cand spune ca “nimeni nu a riscat în România cât a riscat Havel”. Carisma lui Havel a fost una umana, cea a lui Iliescu, de fapt o anti-carisma, este rece, razbunatoare, posomorata si opaca precum ideologia urii pe care a iubit-o si continua sa o iubeasca. Pe scurt, inumana.

Nu voi repeta lucrurile admirabile, emotionante si atat de frumoase care s-au scris in aceste zile despre filosoful libertatii Vaclav Havel (cititi textele unor Ioan Stanomir, Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, N. Manolescu, Traian Ungureanu). Impreuna cu Mircea Mihaies am scris candva, in anii 90, o carte intitulata “Vecinii lui Franz Kafka” in care Havel este un personaj central. Un articol de Anne Applebaum aparut in “Washington Post” din 20 decembrie sintetizeaza impecabil mesajul unei gandiri care transcende inselatoarea facticitate si se plaseaza in zona intelegerii conditiei umane ca respingere a oricaror fatalitati constrangatoare. Propun aici trei citate din opera lui Havel, puncte de reper moral pentru cei care nu accepta relativismele cinice, refuza compromisurile putrede si nu consimt la nicio forma de despotism. Regasim aici ceea ce Koestler numea, pe urmele lui Freud si Jung, sentimentul oceanic.

 

 

“…orice revolutie existentiala trebuie sa redea speranta unei reconstructii morale a societatii, ceea ce reprezinta o innoire radicala a relatiilor dintre indivizi si ceea ce numesc ‘ordine umana’, care nu poate fi substituita de nicio ordine politica. O noua experienta a existentei, o noua ancorare in univers, un sentiment al unei ‘responsabilitati crescute’, cu noi valente, o relatie interioara redefinita in raport cu ceilalti indivizi si cu comunitatea–toti acesti factori precizeaza  clar directia in care trebuie sa ne indreptam”.

“In sistemul post-totalitar, a trai in adevar prezinta mai mult decat o dimensiune existentiala (redand umanitatea naturi sale inerente), sau o dimensiune gnoseologica (relevand realitatea asa cum e), sau o dimensiune morala (creind un exemplu pentru altii). Mai are si o deloc ambigua dimensiune politica. Daca pilonul principal al sistemului este trairea in minciuna, atunci nu e surprinzator ca pericolul fundamental pentru sistem este trairea in adevar. Acesta e motivul pentru care ea trebuie zdrobita mai sever decat orice altceva”.

“Cand vorbesc despre a trai in adevar, evident ca nu am in vedere numai ceea ce rezulta din gandirea conceptuala, cum ar fi un protest sau o scrisoare scrisa de un grup de intelectuali. Poate fi orice mijloc prin care o persoana sau un grup se revolta impotriva manipularii: orice, de la o scrisoare a intelectualilor la o greva a muncitorilor, de la a refuza sa votezi intr-o farsa electorala la a tine un discurs fara menajamente la un congres oficial, ori chiar o greva a foamei, de exemplu. Daca negarea telurilor vietii este un proces complex, si daca acesta se bazeaza pe manipularea multipla a tuturor expresiilor vietii, atunci,  din aceeasi cauza, orice exprimare libera a vietii ameninta indirect din punct de vedere politic sistemul post-totalitar, inclusiv acele forme de expresie carora, in alte sisteme sociale, nimeni nu le-ar atribui o potentiala semnificatie politica si nici capacitate exploziva”.

http://www.politicaromaneasca.ro/

 http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/

http://johnkeane.net/wp-content/uploads/2010/12/havel-review-tismaneanu-vladimir.pdf

http://www.ned.org/for-reporters/the-journal-of-democracys-in-praise-of-v%C3%A1clav-havel-available-for-limited-time


Hamlet la Pyongyang? Amurgul comunismului dinastic in Coreea de Nord

21/12/2011

Am scris de-a lungul anilor despre comunismul dinastic, m-am ocupat de similitudinile dintrre experimentul lui Kim Il-sung si cel al lui Ceausescu. Intre ideologia juche si protocronism au existat inrudiri flagrante. Serialul meu despre Nicu Ceausescu s-a intitulat “Ispita comunismului dinastic”. Moartea lui Kim Jong-il, reiese acum, nu a fost ceea ce s-a spus initial.  Dictaturile paranoice traiesc sub semnul miracolului si misterului. Miracolul s-a epuizat, nu insa si misterul.

 

 

Este foarte probabil ca moartea sa se fi produs acasa, nu in tren. Dupa cum nu este exclus ca ea sa fi fost precipitata, precum in tragediile shakespeariene, de catre cei care beneficiaza acum de puterea absoluta: unchiul si matusa. A fost ucis tatal actualului succesor desemnat? A murit de moarte buna? Ce insemna “conducere colectiva”?  Va urma un hrusciovism nord-coreean? Vor urma razbunari? Va urma un Congres al XX-lea la care sa fie denuntat “cultul personalitatii”? Va urma un “Raport Secret”? Cine este Beria si cine este Jukov? Exista reformatori in conducerea comunista? Dincolo de ritualul bocetului unanim, il regreta cineva pe Kim Jong-il, presupusul parinte al natiunii? Cat este teatru si cat este realitate in spectacolul funebru la care asistam stupefiati?

http://worldnews.msnbc.msn.com/_news/2011/12/21/9616045-were-circumstances-of-kim-jong-ils-death-fabricated

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/hamlet-la-pyongyang-amurgul-comunismului-dinastic-in-coreea-de-nord/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers