Despre ultimul bolsevic. Cand si de ce devine nervos Ion Iiescu?

Ion Iliescu devine extrem de nervos de doua ori pe an: in iunie si in decembrie. Nu-i face nicio placere sa se confrunte cu intrebari incomode legate de evenimentele insangerate si tulburi din perioada caderii regimului Ceausescu ori cu eforturile de aflare a adevarului pe tema mineriadei din 13-15 iunie. Nu recunoaste ca a fost direct implicat in decizia lichidarii cuplului Ceausescu. N-a semnat “Scrisoarea celor 6″  din martie 1989, dar pozeaza in mare oponent al dictaturii. Comparati cu el,  Apostol, Brucan, Raceanu, Barladeanu, Manescu, Parvulescu, chiar au dovedit curaj. Se infurie ingrozitor cand i se aminteste de rolul sau in represiunile anti-studentesti din 1956-1959 si din 1968-1969. Pretinde ca a condus “organizatii autonome” ale elevilor si studentilor, cand era vorba de fapt de curelele de transmisie ale deciziilor conducerii comuniste. In primmele sale mandate post-1989 a demonizat proprietatea privata, a mizat pe populism ieftin, a respins pluralismul si a incurajat ascensiunea fortelor sovine, anti-occidentale. Constrans de circumstante, a mimat democratismul, a acceptat alternanta, dar nu a interiorizat niciodata logica competitiei democratice. Ion Iliescu este supremul anacronism din viata politica romaneasca de azi.

Politologul Ken Jowitt a scris despre extinctia speciei dinozaurilor leninisti. Cartea sa “The World Disorder. The Leninist Extinction” urmeaza sa apara in traducere romaneasca in colectia “Constelatii” la editura Curtea Veche. Ion Iliescu este un asemenea dinozaur leninist, o fiinta din alta era istorica, insa una care, sfidand evidentele, refuza sa admita ca traim in alte timpuri. Asemeni idolilor sai bolsevici, loveste fara mila atunci cand cineva misca in front. Adversarul sau nu trebuie doar nimicit, trebuie facut vrednic de dispret. Omul si-a construit o intreaga infrastructura a mistificarilor, psalmodiaza aceleasi refrene vetuste, se repeta ca o placa de gramofon stricata, recurge la invective in raport cu aceia care indraznesc sa ceara luminarea paginilor deliberat ocultate vreme de decenii.

La douazeci de ani de la naruirea URSS, nu putem sa nu constatam ca Iliescu este de fapt ultimul bolsevic. Comparat cu el, Gorbaciov este un exemplu de ceea ce se cheama invatare politica. Este vorba de forma sa mentala, de capacitatea uluitoare a fostului secretar al CC al PCR responsabil cu ideologia de a confunda propaganda cu istoria reala, de propensiunea devenita a doua sa natura de a recurge la distorsiuni si falsificari.  Ma refer pe larg la aceste lucruri in articolul scris pe  platforma “Hyde Park”:

http://hydepark.ro/articol/articol/perseverenta-mistificatorului-iliescu-271.html

Asumarea dictaturii comuniste din România/Aufarbeitung der Kommunistischen Diktatur in Rumänien

În ziua de 7 decembrie 2011 Bundesstiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Fundația „Konrad Adenauer” și Institutul Cultural Român organizează proiectul „Asumarea dictaturii comuniste din România/Aufarbeitung der Kommunistischen Diktatur in Rumänien”.

Evenimentul va fi deschis de Dr. Anna Kaminsky, director Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur. Secretarul Consiliului Stiintific al IICCMER, Dr. Bogdan Iacob, va lansa al doilea număr al anuarului internațional al IICCMER, History of Communism in Europe. Prof. Bogdan Murgescu, membru al Consiliului Științific al IICCMER, va susține o prelegere despre Revoluția română din 1989 și consecințele sale. După o secțiune de discuții moderată de Alfred Eichhorn, va fi prezentat de către Jens Dietrich (dramaturg, Institute of Political Murder) filmul regizat de Milo Rau, „Ultimele zile ale Ceaușeștilor”.

Evenimentul are loc la ora 18.00, la sediul Bundesstiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, Kronenstrasse 5,  10117, Berlin.

http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/evenimente/asumarea_dictaturii_comuniste_program.pdf

Cine a fost Dumitru Popescu-Dumnezeu? Marele pontif al religiei politice ceausiste

Nu este o placere sa citesti memoriile fostilor potentati comunisti. Tonul este autojustificator, nu au mare lucru sa-si reproseze, au fost intotdeauna animati de bune intentii, imprejurarile i-au fortat sa faca lucruri pe care azi nu le-ar mai face, etc. Ma gindeam la acest teme comune in memoriile nomenklaturistilor din statele fostului bloc sovietic citind seria de volume „Cronos autodevorindu-se”, amintirile, aparute la editura Curtea Veche, ale fostul secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Stefan Gheorghiu” si membru al Comitetului Executiv pana la prabusirea regimului, Dumitru Popescu, zis si Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vida de orice continut: „Angoasa putrefactiei”,”Reductia celulara”, „Panorama rasturnata a mirajului”.  Cu exceptia redactorilor editurii, a unor impatimiti istorici ai culturii sub comunism precum Eugen Negrici, N. Manolescu, Cristian Vasile, Liviu Malita, Cornel Ungureanu, Ana Selejan, Nicolae Coande, Alex. Stefanescu, Alexandra Tomita, Sanda Cordos, G. Dimisianu, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dan C. Mihailescu ori subsemnatul, nu cred ca sunt multi cei care au citit de la un cap la altul sutele si sutele de pagini generate de fostul sef  ideologic al PCR. Daca ar fi sa le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi “Despre marxismul gongoric”. Ori “Despre pompierismul hiperbolic”.  Inteleg ca volumele s-au vandut totusi relativ bine, dar ma indoiesc ca nostalgicii care le-au cumparat s-au oasandit de bunavoie la cazna lecturii lor integrale. Mai degraba cred ca au cautat istorii de culise (care nu lipsesc) si “argument”e pentru crezul lor “neabatut”.

Actor sau martor?

Intr-un top al celor mai proaste carti din 2004, Mircea Mihaies mentiona primul volum. S-ar putea sa aiba dreptate din perspectiva criticului literar si a ginditorului politic democrat. Ca istoric al comunismului romanesc si international, insa, am citit cu atentie aceasta carte precum si urmatoarele volume. Este o tentativa a fostului doctrinar al PCR de a-si reconsidera tineretea si participarea (ascensiunea) in cadrul aparatului ideologic marxist-leninist, mai ales in anii 50. Pretentia obiectivitatii nu este nicio secunda atentuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum fi un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra valtorii. A fost nemijlocit implicat in reproductia ideologica a sistemului, a fost dirijorul propagandei vreme de decenii. Lui i se datoreaza sinistra formula, “Ceausescu ne este baci”, rostita la Congresul al XI-lea din 1974. Nimeni nu a justificat mai insidios cultul personalitatii lui Ceausescu decat Popescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul sau neconditionat.

In anul maximei glorii a regimului, 1968, strangand mana generalului Charles de Gaulle

Pe criticii sai de dupa 1989, indeosebi pe cei din randurile intelectualitatii critice, ii dispretuieste si ii acuza de „necrofagie”. Cine ii reaminteste ca a fost arhitectul unei constructii simbolice perverse si pervertitoare este gratulat cu asemenea complmente: „E galeria imunda de la meciurile vindute,asmutita sa justifice,prin vacarmul ei trivgial, deciziile arbitrilor necinstiti.Sunt pusi sa derutezepublicul deja dezorientat, sa trezeasca instincte bestiale, sa pregateasca terenul pentru linsaj”. (“Reductia celulara”, Curtea Veche, 2007, p. 147). Simpatiile sale, in lumea literara, au mers catre Eugen Barbu si Adrian Paunescu, campionii directiei national-staliniste si protocroniste. Pe Bogza, Jebeleanu, Manolescu, Doinas, Haulica, Paler si alti exponenti ai directiei lovinesciene i-a privit cu antipatie si suspiciune. In conflictele spirituale si valorice din 70 si 80, s-a situat inflexibil de partea obscurantistilor anti-occidentali, autarhici si xenofobi.

Spre deosebire de un Paul Niculescu-Mizil, Popescu-Dumnezeu (porecla persiflatoare s-a nascut intrucit era perceput la „Scinteia” drept un despot monoman, arogant si narcisist, un egolatru incorigibil cu pretentii de infailbilitate ) recunoaste ca stalinismul romanesc nu s-a incheiat odata cu victoria grupului Dej („partida nationala”) asupra adversarilor secretarului general (Pauker-Luca si Constantinescu-Chisinevschi). Dimpotriva, Popescu aseaza Plenara din iunie 58, un veritabil „seism politic”, in centrul demersului lui Dej de a-si afirma dominatia absoluta si de a consolida stalinismul national. Memoriile descriu cu minutie vinatoarea de vrajitoare din acel an. Ce avea sa urmeze, dupa pogromul din partid, a fost sinistra prelucrare a grupului Milita Patrascu-Dora Massini-Mihail Andricu-Jacques Costin, eveniment delirant condus de catre neverosimilul, diabolicul tandem compus din agramatul Florian Danalache (fost boxeur la Ploiesti, personaj patibular cu comportament huliganic), primul secretar al Capitalei si perfidul pseudo-dialectician Leonte Rautu, seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR. In fapt, arhetipul Rautu l-a inspirat si fascinat pe Popescu si nu doar pe el. Generatii de juni ideologi se visau urmasii Jdanovului Romaniei (Mihai Dulea, Eugen Florescu, Ion Traian Stefanescu, Mircea Musat, Ion Ardeleanu)

Stilul e omul: Tentatia gongorica

Scrise in bine-stiutul si nu tocmai digestul sau stil excesiv ornamentat, hiper-adjectival, chiar manierist, volumele lui Popescu reconstituie sufocanta atmosfera de la ASE in perioada instaurarii stalinismului. Apoi, dupa ce tinarul economist devine redactor la „Contemporanul” (citadela a dogmatismului obtuz si obscurantist), apar in memorii figurile unor Iosif Ardeleanu, Ion Banu, Marcel Breazu si N. Tertulian. Primul, un ilegalist inchistat si sumbru, a condus vreme de decenii cenzura. Istoricul filosofiei Ion Banu (fost avocat social democrat) era un intelectual care incerca sa mentina o minima decenta in jungla ideologica stalinista . Breazu (frate cu istoricul literar proletcultist Vicu Mandra si cu caricaturistul oficial al stalinismului Eugen Taru) era un marxist de mina a treia, conformist si fals-bonom. Popescu re neindoios talent portretistic, unele pagini sunt chiar savuroase (de pilda acelea despre membrele Comitetului Executiv, diversele Elena Nae, Alexandrina Gainuse, Aneta Spornic si Lina Ciobanu). Teratologia comunismului romanesc isi afla in cartile lui Popescu elemente lesne valorificabile. Fascinat de doctrina monopolista oficiala, Popescu scrie despre ideologii leninisti (filosofi, sociologi, jurnalisti, activisti) din varii timpuri cu simpatie si intelegere.

Estetician en titre al stalinismului din Romania, N. Tertulian, pe care l-am avut profesor de sociologia literaturii in anii 70, devenit asadar un personaj fin, poliglot si erudit, s-a aruncat, inca din 1947-1948, in viltoarea ideologica a leninismului cu mistuitoare si autonimicitoare pasiune. Ca si un Ov. S. Crohmalniceanu, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Ion Vitner ori Paul Georgescu, Tertulian a platit tribut celui mai negru stalinism. A renascut ulterior, a scris eseuri importante despre Lukacs, Adorno, Jaspers, Heidegger si Marcuse. Traseul sau intelectual ar merita un articol separat.

Fara remuscari si fara cainta

Acum, la jumatate de veac de Plenara din noiembrie-decembrie 1961 (“cea mai frumoasa Plenara din viata mea” cum o numea primul secretar al CC al PMR), cind Dej si grupul sau au declansat un imens exercitiu de rescriere, adica de remistificare a istoriei PCR, memoriile lui Popescu ne aduc informatii semnificative despre starea de spirit din acea perioada. Era evident vorba de un grupare panicata, dispusa sa recurga la orice manipulare si la o furibunda represiune pentru a-si mentine puterea. Este interesant ca nicaieri in aceste carti, Popescu nu gaseste de cuviinta sa mediteze asupra absentei eforturilor de a construi si in Romania o directie revizionist-marxista. Dimpotriva, exista numeroase pasaje in care fostul ideolog critica reformismul neomarxist („lichidatorism”) si deplinge linia gorbaciovista (aici se intilneste cu Mizil). Mult mai interesante (si de fapt mai sincere) sunt in acest sens amintirile lui Cornel Burtica (“Culpe care nu se uita”, dialoguri cu jurnalista Rodica Chelaru, aparute tot la Curtea Veche). Spre deosebire de Popescu, Burtica s-a despartit de clica lui Ceausescu inca din anii 80, a fost mazilit asemeni unui Virgil Trofin. Comparat cu destinele unor Burtica si Trofin, chiar Janos Fazekas, cel al lui Popescu se defineste prin indefectibil conformism, prin obedienta completa si lasitate politica. Ceea ce si explica afinitatile cu “intelectualii” din Comitetul Executiv gen Paul Niculescu-Mizil, Manea Manescu si Gogu Radulescu. Cat priveste dogma regimului care prezenta dictatura drept una a proletariatului, Popescu nu are suficiente cuvinte spre a-i blama comportamentul inainte si dupa caderea regimuloui: “Halal clasa conducatoare! Cu asemenea sustinatori morali, sponsori politici, adevarata temelie socialade granit,merita sa se duca dracului toata sandramaua.Si-au dat singuri foc la valiza, cum se spune, si nici acum nu s-au dezmeticit. Inca nu stiu exact pe ce lume traiesc!” (ibidem, p. 99). Aceste cuvinte sunt scrise de un doctrinar al “misiunii istorice a clasei muncitoare”, al rolului predestinat al proletariatului in istorie…

Pasajele despre „Scinteia tineretului” in anii 1958-1960 sint in mod deosebit instructive. Numit acolo cu binecuvintarea lui Ceausescu (responsabil, intre altele cu organizatiile de tineret) si a lui Rautu, Popescu a incercat sa dezmorteasca un pic „organul politic” al UTM-ului. Sedintele Biroului CC al UTM sint descrise cu ochi critic: Virgil Trofin, prim secretarul inflexibil, dezaxatul Petre Gheorghe, dar mai ales seful studentilor, etern zimbitorul si versatilul Ion Iliescu, maestru al eschivei si al supravietuirii prin simulacru abil si obedienţa mereu avantajoasa. Popescu il descrie pe Iliescu drept „copilul de suflet” al lui Nicolae Ceausescu. Fara protectia lui Ceausescu, intr-adevar, Iliescu n-ar fi reusit sa urce in ierarhica comunista atat de rapid si spectactaculos in perioada Dej si in anii care au urmat.

Ca si alti fosti demnitari comunisti, de la Ion Iliescu si raposatul Manea Manescu la Stefan Andrei si Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu este indignat de Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania. Initial imi acorda un oarecare credit: “Dl V. Tismaneanu, aflat sper in posesia unei documentari bogate, ar binemerita de la acest popor daca si-ar pune agoniseala si dexteritatea profesionala in slujba descifrarii liniilor de forta ale adevarului istoric, deasupra intereselor de moment interne si externe, intr-o pasionanta aventura a reconstituirii a ceea ce a fost realitatea nuda” (“Disperarea libertatii”, Memorii, vol. VI, Curtea Veche, 2007, p. 242). Dupa care adauga o nota provocata de publicarea Raportului Final, document analitic unde este desemnat printre responsabilii experimentului catastrofic care a fost dictatura ilegitima si criminala. In opinia fostului sacerdot ideologic, “avem de-a face cu o hipertrofica si vetusta colectie de invective politice extrase din arsenalul ‘razboiului rece’ (cand taberele in conflict incercau sa-si sustina, abuzand la extrem de rabdarea hartiei, exclusivistele acuzatii reciproce)”. Mai grav, considera Popescu, “gruparea autoare (din aripa anticomunismului fanatic), exploatand o conjunctura nesperata, a capatat sansa de a-si pune in circulatie obsesiile politice (de o subiectivitate ostentativa, lipsita de orice rigoare istorica, sociologica, doctrinara si culturala) sub egida oficiala, cu antetul inaltei institutii prezidentiale a tarii (determinata pana la urma sa-si incalce echidistanta fata de confruntarile ideologice din societate si sa se lase manipulata in scopuri vindicativ-partizane”. Asa priveste Dumitru Popescu efortul de confruntare onesta a tercutului traumatic, un efort in care s-au implicat autori (membri experti ai Comisiei) precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Zub, Radu Filipescu, N. Manolescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Levente Salat, Marius Oprea, Dorin Dobrincu, Mihnea Berindei, Eugen Negrici, Dragos Petrescu, Cristian Vasile, Constantin Iordachi, Smaranda Vultur, Ruxandra Cesereanu, Stelian Tanase, Sorin Iliesiu, Andrei Pippidi, Cristina Petrescu, Virgiliu Tarau, Germina Nagat, Adrian Cioflanca, Ioan Stanomir, Ioana Boca si lista este mai lunga. Textul citat imi aminteste de diatribele lui Ion Iliescu care vorbea despre Comisia Prezidentiala drept un grup de impostori fara urma de merite stiintifice. Nu mai vorbesc de volumul “Iluzia anticomunismului” unde se scriu lucruri asemanatoare.

Arhitectul cultului

Dumitru Popescu banuieste ca as dori sa exonerez cumva perioada cominternista prin formularea ideii ca a doua etapa, de dupa 1965 “a fost la fel de rea, daca nu si mai si, decat cea dirijata milimetric de hegemonul de la rasarit si agentura lui oplosita in Romania”. Il include dl Popescu in aceasta agentura pe un Emil Bodnaras, fost spion sovietic, unul dintre membrii grupului lui Dej direct responsabil pentru de-sovietizare prin mentinerea stalinismului national? N-as zice, citind frumoasele cuvinte pe care le are de rostit despre cel care a sovietizat armata romana. Dl Popescu se dovedeste ingrijorat de faptul ca m-as fi lasat manipulat si imi reaminteste in ce valori au crezut candva parintii mei:”Imi pun intrebarea: in numele carui tiranic (si efemer) considerent a facut acest compromis principial radical descendentul adversarilor lumii guvernate de crancena putere a banilor (cu toate gravele lor erori, aceia se revendicau, totusi, de la un tel uman etern imperios”. Pe pagina urmatoare, autorul il numeste pe C. V.Tudor “un tipic intelectual de stanga”. Suntem in plina anarhie conceptuala: dupa Dumitru Popescu, tatal meu, om al stangii radicale, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania, oameni ca el, de la Valter Roman si George Macovescu la Mihail Florescu si Tudor Bugnariu, ar fi facut parte din aceeasi familie a stangii cu autorul poemelor antisemite din volumul “Saturnalii” si al pamfletelor rasiste din “Romania Mare”. Socoate dl Popescu populismul fascistoid drept o expresie a stangii politice? In ce ma priveste, am rupt cu paradigma marxista cu multi ani in urma, am explicat in repetate randuri motivele intelectuale si morale care au determinat aceasta despartire.

Teroarea este deplansa in aceste memorii numai in masura in care ea afecta aparatul. Persecutia intelectualilor in anii lui Dej i-a lasat un gust amar lui Dumitru Popescu, insa ideologul a acceptat-o fara sa miste in front. A asistat ingretosat la inscenarea impotriva Militei Petrescu, a luiMihail Andricu si a grupului lor, dar n-a schitat nici cel mai mic gest de dezaprobare. Dupa 1965, cind avea sa fie unul dintre succesorii lui Rautu, Popescu a contribuit la articularea noului cult al personalitatii. Presupusa aversiune pentru cultul lui Stalin nu l-a vindecat de voluptatea ditirambilor (sa recitim discursul sau la Congresul al XI-lea). Eseurile lui Popescu din „Scinteia” (pe care a condus-o dupa 1965) erau scrise alert si propuneau o oarecare deschidere. Ele dadeau masura limitatei liberalizari a perioadei 1965-1968. In anii urmatori, ideologul avea sa-si descopere vocatie de romancier. In fapt, ar fi el insusi un subiect pentru un roman. Membru al Comitetului Politic Executiv, a ramas pana la sfirsit in anturajul lui Ceausescu si a continuat sa plasmuiasca fictiuni utopice cu grave consecinte sociale. Discipol al lui Rautu, nu a avut nicicum vocatie de eretic. Memoriile abunda in aceleasi istovite clisee despre exploatare, lupta de clasa si cate altele. Seria de volume semnate de Dumitru Popescu, peste o mie de pagini, reprezinta un mesaj din alte timpuri, prolix, incetosat si auto-compatimitor, dar util pentru cei care vor sa inteleaga geneza si tehnicile cultului personalitatii, mecanismele inregimentarii mentale, miturile esentiale ale sistemului simbolic pe care il putem numi religia politica a socialismului lui Ceausescu.

Pentru texxtul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-popescu-dumnezeu-marele-pontif-al-religiei-politice-ceausiste/

In Memoriam Leon Volovici (1938-2011). Un distins intelectual umanist

A trait sub semnul discretiei, a plecat dintre noi la fel. Aflu cu mare tristete de incetarea din viata a respectatului istoric literar, profesor universitar si intelectual critic Leon Volovici. L-am cunoscut bine, ne-am intalnit de multe ori, la Bucuresti, la Washington, la Ierusalim. Ultima data ne-am vazut la Scoala de Vara organizata in cadrul Memorialului de la Sighet in 2008. Era un carturar autentic, un veritabil umanist, un om care respecta nuantele, nu se erija in procuror. Nu scria pamflete, nu se lansa in acuzatii, nu participa la campanii partizane.  Pretuia si cultiva obiectivitatea. Intelegea importanta condamnarii totalitarismelor ca pe o obligatie spirituala, politica si mai ales morala.  A fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Am recenzat elogios in “Partisan Review” cartea sa despre raportul dintre intelectualii romani si antisemitism (editia originala a aparut la Pergamon Press in Anglia, cea romaneasca la Humanitas).

Robert Wistrich si Leon Volovici

Leon a scris prefata si notele la “Jurnalul” lui Mihail Sebastian (Humanitas, 1996, text ingrijit de Gabriela Omat), s-a implicat integral in publicarea acelei carti, cutremurator document psihologic, istoric si uman, una dintre marturiile cele mai importante legate de tragedia evreimii din Romania in anii fascizarii tarii si ai celui de-al II-lea razboi mondial. Mi-a daruit acea carte pe data de 19 ianuarie 1997. Era imediat dupa o emisiune in care fusesem invitatul lui Iosif Sava, impreuna cu Mircea Mihaies si Silviu Lupescu, pentru a prezenta cartea mea, aparuta la Polirom, “Reinventarea politicului” (in traducerea lui Alexandru Vlad). A scris atunci cateva randuri care m-au emotionat profund. Le reproduc pentru ca ele arata vibranta generozitate si neuitabila caldura a celui care fost Leon Volovici: “Regret ca nu ne-am reintalnit tocmai cand reinventai politica si eu ‘lansam’ acest Jurnal, dar te-am urmarit cu incantare la TV in extraordinarul ‘recital’ de inteligenta si spirit critic. Ti se cuvine cu adevarat  omagiul lui Sebastian (si al meu!)  Leon Volovici”. Leon avea intr-adevar ceea ce se numeste le don de l’amitié.

Exprim aici cele mai sincere condoleante sotiei si celorlati membri ai familiei sale. Prin incetarea din viata a lui Leon Volovici cultura democratica din Romania pierde o mare personalitate.

http://www.youtube.com/watch?v=bW-GK94FHpg

Despre mostenirea spirituala a lui Leon Volovici scrie tulburator istoricul Adrian Cioflanca:

http://adriancioflanca.blogspot.com/2011/12/in-memoriam-leon-volovici-1938-2011.html

Ce a fost Gulagul? Despre Raul radical

Felul cum se reactioneaza la aparitii editoriale de exceptie vorbeste despre temperatura etica a unui moment precis. Mai ales atunci cand este vorba de carti esentiale despre catastrofele totalitare ale veacului XX.  Anne Applebaum s-a aflat la Bucuresti pentru lansarea cartii sale despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentala aparuta in traducere romaneasca la Humanitas cu sprijinul IICCMER. Evenimentul a fost sustinut, alaturi de IICCMER,  de catre institutii importante, inclusiv editura Humanitas, ICR, Fundatia “Konrad Adenauer” si Institutul Polonez. Jurnalista americana este una dintre cele mai avizate persoane spre a vorbi despre originile, natura, functiile si efectele sistemului concentrationar sovietic, un univers exterminator intemeiat in timpul lui Lenin si ajuns la dimensiuni colosale, care sfideaza capacitatea noastra de reprezentare, in perioada stalinista. A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism etc) ori despre nazism fara a pomeni lagarele de concentrare este ca si cum ai scrie despre iad fara a-l mentiona pe diavol. Este lectia marelui roman “Viata si destin” al lui Vasili Grossman. Gulagul si Holocaustul au simbolizat incarnarea Raului radical in istorie. Ca si Anne Applebaum, socot ca nu putem ierarhiza raul absolut: ambele infernuri concentrationare au fost abominatiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.

Teroarea facea parte intrinseca din (i)logica sistemului. Ideologia si teroarea erau inextricabil ingemanate. Un comunism care sa nu se fi intemeiat, in faza impunerii si consolidarii sale, pe teroare, n-a existat si n-ar fi putut exista. In martie 1921, cand Biroul Politic bolsevic a votat suprimarea insurectiei de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui “comunism mai uman”, a votat fara scrupule in favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Trotki nu au exprimat vreodata regrete in aceasta privinta. Primul “proces-spectacol”, al Socialistilor Revolutionari (eserii), s-a desfasurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuarii statului de nedrept, al mentinerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim si criminal. (VT)

Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare – aşa rezumă Anne Applebaum – laureată a premiului Pulizer – istoria Gulagului. Scriitoarea şi jurnalista americană a vorbit despre comunismul în Europa centrală şi de est, cu ocazia lansării în România a volumului, “Gulagul. O istorie”, tradus recent de Editura Humanitas. A fost o dezbatere deschisă publicului (peste o suta de persoane), organizată la Institutul Cultural Român şi moderată de Horia Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. Un eveniment memorabil despre o lucrare menita sa dainuie.

http://www.youtube.com/watch?v=pRjhrswJpGg&feature=related

 Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum a fost de ce ar fi interesaţi românii interesaţi de această carte. Răspunsul a venit prompt: “Cu siguranţă au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioţi ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea. Cum arată gulagul în cifre:

Cifrele sunt greu de calculat. Dar între 1929, cînd lagărele au devenit un fenomen, şi până în 1953, când Stalin a murit, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagare. Dincolo de aceştia, alte 6 sau 7 milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilaţi. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experienţa arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populaţiei – unul din 6 sau din 8 oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau ştia pe cineva arestat.

Sunt cunoscute şi locurile în care erau construite lagărele – adaugă ea. Şi erau peste tot, din nord, la coasta pacificului, în mine, şi până în centrul moscovei – unde prizonierii erau folosiţi pentru a construi blocuri sau să proiecteze aeroplane. Nu exista nici o o zonă locuită fără lagăre şi nici o ramură a industriei care să nu fie susţinută de prizonieri. În anii 40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îţi rezolvi treburi cotidiene în oraş fără să dai peste cei din lagăre, implicaţi în diferite activităţi. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluţiei bolşevice – explică Anne Applebaum. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul de 5 ani pentru colectivizarea agriculturii şi creşterea producţiei industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate – ţărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă şi cu o lipsă a forţei de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale şi gaze în nordul îndepăratat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, aşa că au fost construite lagăre şi au fost trimişi prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliţia Politică avea argumentele ei pentru această decizie. Anne Applebaum citează declaraţia unui fost şef de lagăr, Alexei Loghinov:

Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei – spunea el. Şi cum ar putea de alfel să trăiască civilii în condiţiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă şi o sobă cu ceva cărbuni şi supravieţuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcţionarea sistemului. Aşa a fost justificată existenţa lagărelor de la început până la sfârşit.

Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii şi pentru a-i face să sufere. Cele cîteva sute de lagăre, în care erau milioane de prizonieri, erau parte a sistemului de stat şi a economiei, o parte importantă, cunoscută şi temută de toată lumea.

Deşi gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parţial deschise, ruşii de azi ştiu încă foarte puţine despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puţin, iar foştii torţionari nu au fost judecaţi – apreiază dna Applebaum, deşi unii trăiesc. Cu doar câteva mici excepţii, nu au existat investigaţii oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum punctează două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foşi ofiţeri KGB nu au interes să facă publice crimele făcute de oranizaţia din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbeşti despre gulag e privit ca o slăbiciune naţională, care ar putea dăuna imaginii ţării. În fine, întrebată despre cum arată o comparaţie dintre gulag şi holocaust – Anne Applebaum spune că nu există o astfel de comparaţie, nu se poate spune că unul a fost mai rău sau mai criminal decât celălat.

http://www.rfi.ro/articol/stiri/cultura/gulagul-o-istorie

www.crimelecomunismului.ro