Despre cultul lui Ceausescu: Elefantiazisul servilismului

31/01/2012

Din punctul de vedere al filosofiei politice, stalinismul a fost o forma paroxistica de voluntarism, iar aceasta caracterizare este perfect valabila si pentru regimul lui Ceausescu. Este vorba de o forma de totalism (corolarul politico-filosofic al totalitarismului), o doctrina care afirmǎ superioritatea intregului asupra partilor componente, primatul ineluctabil al societatii asupra individului. Pentru regimul comunist din Romania, dar si pentru cel sovietic, individul era un simplu element de raportare abstracta, o rotita din Marele Mecanism. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocratiei de partid reflectat in postulatele secretarului general.Pentru a-si consolida hegemonia, Ceausescu a acccelerat maniacal rotatia cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocratiei partidului-stat, care erau privati de posibilitatea de a-si crea propriile fiefuri. Liderul roman, urmand modelul lui Stalin, nu a ingaduit aparitia unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat aceasta realitate au platit scump chiar si pentru sovaitoare incercari de a introduce dezbateri minimale in areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Parvulescu, Virgil Trofin,Cornel Burtica) .

Chiar daca mostenirea teoretica leninista nu era invocata foarte des in Romania de dupa Declaratia din 1964, spre deosebire de alte tari comuniste, Ceausescu nu a renuntat niciodata la regulile spartane instituite de partidul bolsevic dupa martie 1921 (eliminarea oricarei forme de democratie intra-partinica, interzicerea fractiunilor, centralismul birocratic, omnipotenţa secretarului general). El nu putea nici macar sa conceapa posibilitatea unui conflict „fractionst”, criminalizat aprioric, si incuraja o perspectiva ierarhic-militarista asupra rolului si structurii partidului. In conditiile in care, in mintea sa sectara, partidul si liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunee zeificarea liderului. Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretentii de ortodoxie marxist-leninista, in timp ce inspaimantatii lachei rivalizau in elogierea neegalatei „creativitati” si ‚vizionarismului’ prea iubitului Conducator. Cu exceptia lui Enver Hoxha, nici un alt lider est european, in perioada post-stalinista, nu a reusit sa construiasca un cult al personalitatii atat coercitiv, sistematic si teatral. In chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc si sufocant cult al personalitatii l-a consacrat pe Ceausescu pentru eternitate in istoria credintelor marxiste.

Cultul nu il viza doar pe Ceausescu ci si pe alti membri marcanti ai clanului prezidential (Elena si Nicu Ceausescu). In noiembrie 1985, la primul Congres al Stiintei si Invatamantului, Elena Ceausescu a fost „desemnata in unanimitate” (si nu aleasa) presedinta prospat creatului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Memebra a Comitetului Politic Executitv, sefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, presedinta Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalitatii paralel, existand volume de pseudopoezie care ii glorificau „maretele realizari stiintifice” si „duioasa-i generozitate”. Cu ocazia aceluiasi Congres, Nicolae Ceausescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a Romaniei, iar Elena a fost slavita drept principalul executant al strategiei si garantul implementarii sale in viitor.

Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de nastere a Elenei au reprezentat un apogeu al adularii publice a acesteia. Elena si Nicolae Ceausescu au fost prezentati drept „cuplul istoric a carui existenta se contopeste cu destinul tarii”. Referintele la o „trinitate” si la „cele trei dimensiuni” ale „unitatii sacre” dintre Nicolae Ceausescu, Elena Ceausescu si pamantul stramosesc, sub semnatura poetului Ion Gheorghe, eraupur si simplu delirante. Acest elefantiazis al slugarniciei culmina in descrierea transfigurata a Elenei Ceausescu facuta de un jurnalist de curte: „femeia care astazi, alaturi de barbatul de la carma tarii, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricarei femei, dar puternici, fara tremur, coplesitoare datorii si responsabilitati, servind natiunea cu un devotament pe care nici o femeie vreodata nu l-a dovedit…”    

Ana Blandiana, in poemul ei „Totul”, surprindea dimensiunea reala a disperarii generalizate din Romania lui Ceausescu:

 „… Frunze, cuvinte, lacrimi
Cutii de conserve, pisici
Tramvaie câteodata, cozi la Faina
Gargarite, sticle goale, discursuri
Imagini lungite la televizor
Gîndaci de Colorado, benzina
Stegulete, Cupa Campionilor Europeni
Masini cu butelii, portrete cunoscute
….

Zvonuri
Serialul de Sîmbata, cafea cu înlocuitori
Lupta popoarelor pentru pace, coruri
Productie la hectar
Gerovitalul, baietii de pe Calea Victoriei
Cîntarea României, adidasi
Compot bulgaresc, bancuri, peste oceanic
Totul.” (s.a.)

Acesta a fost sumbrul climat socio-politic in care halucinantul cult al lui Ceausescu a putut sa prinda fiinta si sa prospere. Fiul sau, Nicu, parea destinat, conform acestui scenariu, sa mosteneasca tronul tatalui (scandari menite sa anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra („al Tineretului Revoluţionar”): „Ceausescu Junior/Viitor Conducator”. Urmand exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise „om de stiinta de reputatie internationala” si autor al unor carti de fizica nucleara.

Nu exagerez in niciun fel afirmand ca, odata cu Ceausescu, bizantinismul a triumfat in cultura politica a comunismului romanesc: intrigile, eliminarea dusmanilor prin intermediul unor conspiratii de culise, incurajarea gindirii dedublate (doublethink) si discursul paralel, demagogia ca patologie nationala, dispretul pentru autenticele preocupari etice, manipularea si delatiunea, toate aceste caracteristici ale unei directii din mostenirea Imperiului de la Rasarit, recuperate si impuse de catre Stalin, au fost imbratisate de Ceausescu si si-au atins apogeul in travestiul care a fost cultul personalitatii sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjati de tot acest carnaval, dar nu puteau decat sa se bucure de efectele psihologice ale cultului, in special de cauterizarea oricarei gandiri critice. Ei nu trebuiau decat sa asculte orbeste indicatiile Conducatorului si, atat timp cat nu ii aduceau vreo ofensa, li se permitea sa-si pastreze privilegiile (sau cel putin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din Romania nu era decat un gen al speciei politice corect definita drept dictatura nomenclaturii.

Interesul lui Ceausescu in materie de ideologie era destul de elastic, depindea de variile schimbari de directie in politica sa interna si externa. Mitul esential al doctrinei sale poate fi inclus in categoria „românismului socialist”, concentrandu-se asupra specificitatilor perceptute drept caracteristice pentru români: (a) trecutul istoric si traditiile, (b) interesele, si (c) valorile comune. Internationalismul era invocat doar sporadic (fiind puternic instrumentalizat). Secretarul general prefera sa se considere drept un oracol al exploziei revolutionare din Lumea a Treia, apropiat de Tito, Fidel Castro, Robert Mugabe, Juan Domingo Peron, Agostinho Neto, Amilcar Cabral, decat un simplu lider comunist, integrat in „comunitatea statelor socialiste” dominata de Uniunea Sovietica.

Eugen Barbu, unul dintre cei mai acerbi  lachei propagandistici ai dictaturii, publica astfel in “Scanteia” din 26 ianuarie 1989, deci de ziua “Conducatorului”, un text encomiastic intitulat “Erou al pacii”. Iata un fragment care ar trebui citit de cei care au uitat acele timpuri precum si de cei care, spre norocul lor, nu le-au trait: “Vizitele peste hotare ale tovarasului Nicolae Ceausescu in Lumea a Treia, unde ramura de maslin a sosit la vreme, o data cu prezenta Presedintelui Romaniei, se constituie in importante contributii la cauza pacii, a destinderii internationale. Lista acestor calatorii diplomatice, desfasurate practic pe toate continentele, face din tovarasul Nicolae Ceausescu un adevarat ‘OM al pacii’, al carui prestigiu nu poate fi clintit in niciun fel”. Cu o zi mai devreme, Manea Manescu, membru al Comitetului Politic Executiv si vicepresedinte al Consilului de Stat, semna, tot pe prima pagina a “Scanteii” articolul “Conceptia stiintifica a ilustrului conducator al partidului si poporului privind strategia dezvoltarii multilaterale a Romaniei”. Pe 7 ianuarie 1989, de ziua Elenei Ceausescu, marcata de festivitati nationale, “Scanteia” publica, evident pe prima pagina, poemul lui Nicolae Dan Fruntelata intitulat “Cuvant de cinstire”. Schiopatand din toate punctele de vedere, o submediocra incercare scolareasca, textul era emblematic pentru paupertatea de imagini a unul cult deopotriva aberant si ridicol: “Aceste cuvinte nu se pot traduce/Aceste cuvinte nu se pot trada-/Carpati si dor, acasa vietii noastre/Si dreptul nostru-n veci de a spera./…Cand ne omagiem Conducatorii/Noi fiinta patriei sarbatorim,/Lumina vietii care ne da viata,/Puterea de a fi si-a vrea sa fim”. De retinut ca aceste panegiric e apareau in 1989, in plina perioada de deschidere (glasnost) si de-stalinizare in URSS.

In orice caz, orice ar spune fostul ministru de externe Stefan Andrei intr-o recent aparuta carte de dialoguri cu Lavinia Betea asupra careia voi reveni, acesta a fost principalul motiv al revoltei a lui Ceausescu, atata cata a fost, impotriva tutelei sovietice. Pentru o astfel de persoana megalomana era practic imposibila  incuviintarea unei autoritati superioare, acceptarea legitimitatii unei alte instante de ratiune si putere. El prefera sa riste totul urmand calea unei autarhii de tip albanez decat sa devina un lider comunist banal, precum Honecker, Jivkov, Kadar sau Husak. Deliranta imagologie a cultului, inspirata de modelele stalinist, maoist, albanez si nord-coreean, era menita sa potenteze narcisismul conducatorului pretins providential, a carui carisma era de fapt o constructie extrem de efemera, subreda si indoielnica.

Repere bibliografice

Jan Plamper, “The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power”, Yale University Press, 2012

Daniel Chirot, “Modern Tyrants: The Power and Prevalence of Evil in Our Times”, Free Press, 1994

Mary Ellen Fischer, “Nicolae Ceausescu: A Study in Political Leadership”, Lynne Rienner, 1989

Michael Shafir, “Romania: Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change”, Lynne Rienner Publishers, 1985

Pavel Câmpeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002

Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc”, Curtea Veche, 2007

Vladimir Tismaneanu, “The Ambiguity of Romanian National Communism”, Telos, No. 60, Summer 1984, pp. 65-79

Matei Calinescu and Vladimir Tismaneanu, “The 1989 Revolution and Romania’s Future”, in Daniel Nelson, editor, “Romania after Tyranny”, Westview, 1992, pp. 11-44

Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Editia a 2-a revazuta si adaugita, traduceri de Mircea Mihaies, Alina Ghimpu, Ioana Ploesteanu, Diana Rotcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008 (capitolul “Rituri bizantine, rataciri staliniste: Amurgul socialismului dinastic in Romania”, pp. 209-248, a fost tradus de Bogdan Cristian Iacob; textul a aparut initial in engleza, in revista Orbis, Vol. 30, No. 1, Spring 1986 si a fost publicat in versiune germana, in Europaische Rundschau, revista vieneza condusa de Paul Lendvai, cu titlul “Dynasticher Sozialismus: Byzantinische Riten, Stalinistiche Albernheiten”, Vol. 15, No. 3, 1987)

Yves Cuau, “Ubu Conducator”, L’Express, 24 fevrier 1989, p. 8

Anneli Maier, “Elena Ceausescu Marches On”,Radio Free Europe/Radio Liberty Research, Romanian SR/17, 17 December 1985,  pp. 21-25

Anneli Maier, “Elena Ceausescu’s Birthday”, RFE/RL Research, Romania SR/1,10 January 1986, pp. 39-31

Dan Ionescu, “Poems for Elena Ceausescu”, RFE/RL Research, Romanian SR/2, 28 January 1988, pp. 11-14

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/despre-cultul-lui-ceausescu-elefantiazisul-servilismului-507.html

 


Mărturia unui fost comandant de închisoare comunistă

31/01/2012

Trebuie sa cunoastem cine au fost instrumentele dictaturii comuniste, ale represiunilor sistematice impotriva oricarei forme de rezistenta, ale injosirii individului in  numele unei ideologii a violentei sociale ce se dorea totala. Cunoasterea este necesara, nu si suficienta. Este nevoie de actiuni concrete de aducere a acestor personaje in justitie. Nu voi obosi sa o spun: crimele impotriva umanitatii nu pot fi, nu trebuie sa fie prescriptibile.

Pe 22 ianuarie, Televiziunea Română a difuzat, în cadrul emisiunii Reportajele Jurnalului, un material referitor la colonelul (r) Ficioru Iosif Ion.

Pe site-ul IICCMER pot fi accesate materialul preluat de la TVR şi biografia colonelului publicată şi în Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Volumul II: Aparatul central (1948-1989), Iaşi, Editura Polirom, 2011, pp. 211-224.

Reportaj TVR

Biografie Ficioru Iosif Ion
pdf descarcă document (PDF)

www.crimelecounismului.ro


Libidoul puterii si vocatia ereziei: Despre Miron Constantinescu si Milovan Djilas

29/01/2012

Cand citesc intrebarea repetata atat de frecvent in ultima perioada „De ce n-am avut un Havel in Romania?”, ma intreb, la randul meu, de ce n-am avut un Djilas? De ce n-am avut eretici in miscarea comunista, ori macar doctrinari comparabili cu un Edvard Kardelj in Iugoslavia lui Tito? De ce nu a devenit un intelectual precum Miron Constantinescu ceea ce numim un marxist critic? De ce nu a ajuns un eretic? Raspunsul tine de cultura politica a comunismului romanesc, de anti-intelectualismul visceral al acestei secte revolutionare, de precaritatea sa spirituala si de chinuitoarele sale complexe de inferioritate. Tine insa si de personalitatile in cauza: Constantinescu a fost un indragostit de putere, Djilas a iubit adevarul. I-am intalnit pe amandoi, primul mi-a fost profesor de sociologie, am citit cam tot ce-au scris, am meditat mult la aceste doua destine.

Intelectual de formatie marxista, Milovan Djilas (1911-1995) a simbolizat deopotriva fanatismul adeziunii totale la comunism, in prima parte a vietii, si despartirea de magia totalitara, cu pretul a noua ani de inchisoare, in cea de-a doua. Intr-un faimos dialog cu jurnalistul George Urban, transmis la Europa Libera in anii 80, Djilas a recunoscut ca a participat la represiuni teribile in timpul razboiului, ca avea el insusi sange pe maini. Ca partizan comunist nu simtise niciun fel de compasiune pentru cei care gandeau altfel. Ca student la Universitatea din Belgrad, adoptase marxismul, in versiunea stalinista, drept crez existential. Era de fapt un posedat.

Alaturi de Aleksandar Rankovici si Edvard Kardelj, a fost membru al cercului intim din jurul lui Tito, devenit maresal si lider absolut al Partidului Comunist si al Iugoslaviei. A fost unul dintre fondatorii Cominformului, al carui sediu s-a aflat, pana la excomunicarea Iugoslaviei, la Belgrad. L-a reprezentat pe Tito in URSS, la intalnirile cu Stalin, inclusiv in primavara anului 1948, cand s-a consumat practic divortul dintre Moscova si Belgrad. Spirit animat de pasiunea justitiei sociale, a fost cutremurat si revoltat de imensa minciuna pe care se baza regimul. Intr-o carte care a deveni un best-seller mondial, a denuntat noua clasa si a platit pentru acest curaj. Nu a regretat niciodata pierderea privilegiilor si asprele pedepse ce au urmat. Nu luptase impotriva burgheziei pentru a aplauda burghezia rosie. Tito nu i-a iertat niciodata fostului sau camarad ceea ce el a perceput drept o tradare.

Abnegatie si abjurare

Djilas a criticat bolsevismul, inclusiv versiunea sa iugoslava, de pe pozitiile unui umanism socialist ostil colectivismului birocratic si etatismului politienesc. Privind retrospectiv, putem zambi in raport cu aceste iluzii. Djilas insusi a admis, mai tarziu,ca regimurile comuniste nu pot fi democratizate, ca ele sunt esential non-reformabile, ca totalitarismul face parte din codul lor genetic. Dar in anii 60 si 70, aceste amagiri au jucat un rol crucial in eroziunea pseudo-legitimatii dictaturilor marxiste. Cred ca Ignazio Silone a fost cel care a spus ca lupta finala se va da nu intre comunisti si anti-comunisti, ci intre comunisti si ex-comunisti. Silone s-a descris pe sine insusi, dupa ruptura cu comunismul, drept „un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Aceste cuvinte surprind si traiectoria lui Milovan Djilas, de la inregimentarea perinde ac cadaver si auto-emascularea constiintei critice, pana la inceputul anilor 50, catre redobandirea propriei libertati de constiinta. Cartile care au urmat, inclusiv „Convorbiri cu Stalin” (pe care el o considera poate cea mai importante dintre scrierile sale politice), raman parte a unei mosteniri intelectuale impresionate, solide si durabile. Spun acest lucru pentru ca ma surprinde (de fapt poate ca nu ma surprinde chiar atat de mult) faptul ca un ganditor radical eclectic si nu tocmai original precum Slavoj Zizek este venerat de unii drept o mare figura intelectuala, cata vreme un Djilas ramane mai mult sau mai putin uitat.

In Romania nu a existat vreun intelectual marxist care sa emuleze apostazia luii Djilas de dupa 1954. Nici Miron Constantinescu (1917-1974), nici Grigore Preoteasa (1915-1957, desi cu educatie universitara reala, nu aveau nerv teoretic. Oameni onesti, precum un Petru Navodaru ori Tudor Bugnariu, nu contau in partid, erau suspectati de toate devierile posibile. Despre Chisinevschi nu am ce spune decat ca era un intrigant agramat ale carui lecturi marxiste se rezumau la „Cursul Scurt”, la „Problemele leninismului” si la panegiricul stalinist atribuit lui Lavrenti Beria, „Cu privire la istoria organizatiilor bolsevice din Transcaucazia”. Mana sa dreapta, apoi succesorul sau in fruntea propagandei si culturii, Leonte Rautu, era evident mai sofisticat decat Chisinevschi, ceea ce, sa recunoastem, nu era o mare performanta. Filosofic vorbind, Rautu era un semidoct. Cultura sa teoretica, de inspiratie jdanovista, nu putea fi comparata cu aceea a unui Jozsef Revai, fostul discipol al lui Georg Lukacs, devenit pontif  ideologic in Ungaria lui Matyas Rakosi. Singurii intelectuali comunisti romani care ar fi putut merge pe drumul unei veritabile destalinizari ar fi fost, probabil, Lucretiu Patrascanu, ucis in aprilie 1954, si Tudor Bugnariu, marginalizat si mereu sanctionat pentru „abateri liberaliste”.

In raport cu cei insarcinati de Dej sa supravegheze „frontul ideologic”, Miron Constantinescu era intr-adevar un intelectual real. Ca student citise clasicii sociologiei, pe Comte, Spencer, Durkheim si Weber. Devenise marxist dupa ce trecuse printr-un episod de fascinatie cu extrema drepata (asa mi s-a povestit). Mama mea a fost colega la Medicina cu varul sau, doctorul Dan Barbu, unul dintre cei mai activi militanti din acel fief legionar. Impreuna cu alti studenti comunisti, Miron a participat la luptele cu legionarii, adeseori fizice. Dan Barbu a fost medic pe front, a cazut prizonier, a revenit cu divizia „Tudor Vladimirescu”. Miron a intrat in PCdR odata cu dizolvarea UTC-ului in 1936. Tatal meu raspundea de resortul studentesc si a fost cel care l-a anuntat pe Miron de aceasta veste. Inchis in anii razboiului, Miron a condus grupul de detinuti comunisti de la Caransebes, si-a format o curte personala dupa modelul lui Gheorghiu-Dej la Targu-Jiu.

Miron s-a revazut cu tatal meu la Moscova, in 1945, la o cina oferita de Mihai si Ema Beniuc. Era de-acum membru al inaltei aristocratii comuniste, redactor-sef al „Scanteii”. Cand Beniuc l-a intrebat daca-l recunoaste pe tatal meu, Miron a dat din umeri. Beniuc, pe atunci atasat cultural, i-a spus: „Nu ma mir ca nu-ti amintesti. Cand l-ai cunoscut tu, avea ambele brate”. Tatal meu isi pierduse bratul drept in Spania, in batalia de pe raul Ebru. Miron a rosit, s-a dus imediat sa-l imbratiseze. Nu au existat relatii de prietenie intre ei, mai degraba de respect mutual. Cu putin tim inainte de a uri i-a daruit tatalui meu volumul sau „Contributii la studiul formatiunii sociale tributale” tiparit la Centrul de Multiplicare al Universitatii din Bucuresti. O carte de care era mandru, care insa n-a primit dreptul de difuzare. Nu era in mod deosebit original, relua de fapt tezele profesorului H. H. Stahl. Prieten a fost cu sora mamei mele, Cristina Luca-Boico. El a ajutat-o sa reintre in invatamantul superior dupa 1965. Miron a invitat-o pe Cristina intr-o seara pentru a discuta prefata cartii „Sociologia literaturii” de Lucien Goldmann care urma sa apara in colectia „Idei contemporane”. Cristina se revazuse recent la Paris cu vechiul prieten si coleg de liceu de la Botosani, Gicǎ Goldmann.

Miron citea constant revista de teorie marxista „La Nouvelle Critique” condusa de ideologul comunist Francis Cohen, bun prieten al Cristinei inca din perioada sorbonarda, cand studiau amandoi biologia. Francis a vizitat Romania prin 1973, impreuna cu sotia sa. Au stat la Cristina, i-a vizitat intr-o seara Stefan Voicu, pe atunci redactorul sef al „Erei Socialiste”. Distanta intelectuala dintre marxistul francez si echivalentul sau de la Bucuresti era astronomica. Cohen fusese, in anii 50, corespondentul lui „L’Humanité” la Moscova, urmarea atent ce se petrecea in tarile din Est. Impreuna cu Alexandre Adler a scris, in anii 70, o carte care se dorea eliberata de clisee propagandistice, „L’URSS et nous”. Dupa 1989, a ramas un marxist convins, a fost unul dintre initiatorii proiectului legat de PCF, „Espace Marx”. Voicu era un personaj provincial, cu lecturi grabite si superficiale. In mediile nomenklaturiste de la Bucuresti era insa considerat un veritabil doctrinar, ceea ce spune mult despre nivelul teoretic lamentabil al acelor oameni.

Imposibila erezie

Am scris pe larg despre Miron Constantinescu, inclusiv un studiu aparut in 1984 in excelenta revista care a fost „Survey”, condusa de Leo Labedz. In ultimii ani, am citit cu mare interes scrierile pe acest subiect datorate istoricului Stefan Bosomitu, cercetator la IICCMER. Amintesc aici articolul sau „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, aparut in revista publicata de IICCMER  „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011. Este un efort remarcabil de a explica, intr-o perpsectiva comparativa,  interactiunile dintre politic si ideologic in resurectia unei discipline condamnata drept „reactionara” in anii stalinismului dezlantuit.

Miron Constantinescu a fost un intransigent stalinist, un locotenent fidel al Anei Pauker pana in clipa cand a inteles ca aceasta cazuse in dizgratia lui Stalin. S-a raliat urgent lui Dej, a participat cu entuziasm la scrierea documentelor pentru Plenara din 26-27 mai 1952 care a consacrat prabusirea celei candva celebrate drept Pasionaria Balcanilor. Miron era cel mai tanar membru al Biroului Politic, fusese responsabil cu cadrele in perioada cumplitelor verificari din 1949-1950, conducea cu mana de fier economia, era presedintele Comitetului de Stal al Planificarii. Relatiile cu Dej, aparent cordiale, au fost intotdeauna tensionate,lucru confirmat mie de fostul meu coleg de clasa Ghoerhe Gheorghiu, fiul Licai, adoptat de Dej. Spre deosebire de Chisinevschi, Apostol, Chivu si Borila, nu era unul dintre cei invitati de Dej la agapele nocturne pe care le organiza la vila sa, la Snagov ori la Strandul CC.

Gheorghiu-Dej nu suporta intelectualii decat daca erau total obedienti (de pilda Athanasie Joja, Mihail Ralea, Avam Bunaciu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Mihai Levente, Mihail Florescu, Alexandru Barladeanu, Vasile Malinschi, Gogu Radulescu). Pe Preoteasa il controla perfect, mai ales tinand cont de faptul ca acesta, fiu de ceferist, il venera ca pe un parinte. Miron era prea trufas, prea orgolios, prea egocentric  pentru a juca rolul unui simplu pion. A fost membru al delegatiei PMR la Congresul al XX-lea al PCUS, a fost socat de revelatiile din „Raportul Secret”, si-a inchipuit ca poate venise momentul sau, ca exista o sansa de a-l debarca pe Dej si de a-i lua locul. S-a aliat intr-un tandem neverosimil si compromitator cu Chisinevschi: cei doi erau departe de a se simpatiza, fiecare actiona in virtutea propriilor ambitii si interese. A urmat Plenara din iunie 1957, apoi cea din iunie 1958, demascarea, eliminarea din conducerea PMR.

Prelucrarea cu activul de partid din Bucuresti de la Sala „Excelsior” a fost condusa de Leonte Rautu si Nicolae Ceausescu.Nu exista niciun fel de proba ca Miron a nutrit planuri de democratizare a partidului ori a tarii. Era un hrusciovist, nu un revizionist marxist. A aceptat sa-si faca o injositoare autocritica, si-a recunoscut „pacatele”, mai degraba imaginare. A parasit cartierul Primaverii, s-a mutat, impreuna cu sotia sa Sulamita, pe strada Paris. A lucrat la Institutul de Istorie al Academiei. In amintirile sale, dl Apostol Stan povesteste cat de eliberat s-a simtit Miron cand a murit Dej, in martie 1965. Si-a defulat mult timp secrete aversiuni, antipatii si ambitii: ”Slobod la gura intr-o imprejurare in care scapase de un dusman implacabil ce-l umilise si-i amenintase chiar viata,Dej, M. Constantinescu simtea ca destinul ii suradea din nou”. In teza de doctorat sustinuta in 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob lumineaza rolul lui Miron Constantinescu in dezbaterile istoriografice din perioada “cotiturii nationale”, conexiunile sale cu istorici precum V. Liveanu, Andrei Otetea, Constantin Daicoviciu etc.

Resurectia sociologiei

A revenit treptat in structurile puterii, a ingropat securea luptelor de-odinioara si a participat la constructia cultului lui Ceausescu. O facea mai putin ostentativ si strident decat altii, dar o facea. Tin minte o prelegere la facultate cand ne-a perorat vreme de un ceas despre profunda semnificatie teoretica a conceptului de „societate socialista multilateral dezvoltata”. Vorbea apasat si grav, de parca ne-ar fi transmis o suma de adevaruri revelate. De cateva ori ne-a promis ca ne va vorbi despre „timpurile lui Dej”. Nu s-a intamplat. Era la curent cu sociologia contemporana, indeosebi pe linia franceza (Raymond Aron, Georges Gurvitch, Alain Touraine, Georges Friedmann, Edgar Morin). Unul dintre protejatii sai, Aculin Cazacu, a primit in 1971 o bursa in Franta unde a lucrat cu Pierre Bourdieu. Gratie amicitiei cu Mihail si Stela Cernea (disparuta absurd de devreme), Miron era informat despre tendintele dominante din sociologia americana. Tolera in jurul sau numerosi sicofanti, intre care Stefan Costea si Pavel Apostol, ambii informatori ai „organelor”. Un alt favorit era N. S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Constructii, nelipsit la sedintele Laboratorului de Sociologie de pe strada Rafael, fieful lui Miron.

L-a instalat in fruntea catedrei de sociologie (unde isi mentinea statutul de „coordonator”) pe Ioan Dragan, un personaj anodin, distant si politicos, activist la Sectia de Propaganda a CC-ului, specializat in analiza comunicatiilor de masa si a ceea ce se numea „opinie publica”. Cand a murit, unul dintre cercetatori (Dan Banciu) a gasit pe biroul sau un caiet cu insemnari din anii 50, de fapt un fel de jurnal. L-a anuntat pe profesorul Dragan, acesta a dat telefon unde stia el ca trebuie anuntat, au venit doi civili si au ridicat „obiectul”. Pe H. H. Stahl l-a sustinut, il respecta inca din tinerete, dar il si folosea drept contrapondere la influenta lui Traian Herseni in raport cu care nutrea o adanca aversiune, ideologica si personala. Se bizuia, de asemenea, pe veteranul politruc Costache Nicuta, profesor de istoria sociologiei, fost ministru adjunct al invatamantului in anii 50, fost ambasador la Viena si la Paris. Candva asistent al lui Petre Andrei la Iasi, Nicuta sufla si-n iaurt, era perfid, alunescos si de o prudenta maladiva. N-a lasat in urma nicio lucrare notabila,se ferea ori nu putea sa scrie, era de o sterilitate proverbiala, insa citea enorm si avea vocatie de pedagog. Erudit, hatru si alunecos, indeplinea fara murmur ce-i cerea Miron.

In primavara anului 1968, Miron a suferit o dramatica lovitura: fiica sa, Lena, nascuta in 1949, si-a ucis mama cu o toporisca. Fiica cea mare se numea Ana, probabil in cinstea „neinfricatei luptatoare”, asemeni fiicelor lui Chivu, Salajan, Rautu si Trofin. Miron era la Karlovy Vary, la tratament, cand s-a intamplat nenorocirea. L-a asteptat la aeroport Leonte Rautu, vechiul sau inamic, care i-a comunicat teribila veste. La vremea aceea Miron era ministru adjunct al invatamantului, Rautu era vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Ceausescu, care stia ca poate miza pe domesticitul Miron in luptele cu baronii lui Dej, l-a avansat curand ministru plin, apoi l-a propulsat in CC si l-a numit secretar, membru supleant al Comitetului Executiv, presedinte al Academiei de Stiinte Sociale si Politice (urmasul sau, pana la Revolutia din 1989 a fost recent decedatul Mihnea Gheorghiu), rector al Academiei „Stefan Gheorghiu”, presedinte al Marii Adunari Nationale. Ca membru al conducerii PCR, Miron il servea pe Ceausescu in eforturile de a subrezi pozitiile baronilor lui Dej, care il urau si pe care ii ura. Dar era, politic vorbind, un colos cu picioarele de lut. Dupa Plenara din aprilie 1968, Miron era vulnerabil, asemeni lui Apostol, Bodnras, Chivu si Parvulescu, pentru ca votase, ca membru al Biroului Politic, condamnarea la moarte a lui Patrascanu.

Era hipertensiv si supraponderal, avea o mina de om bolnav. S-a stins din viata subit in vara anului 1974. Atunci am terminat sociologia ca sef de promotie. Daca nu intervenea decretul privind obligativitatea”practicii in productie” vreme de trei ani, as fi ramas asistentul sau. N-a fost sa fie: el a murit, eu am ajuns la „Laboratorul lui Chepes” cum era numit, ironic, Laboratorul de cercetari sociologice urbane de pe langa Institutul „Proiect-Bucuresti” (actualul CURS). Sediulare la ultimul etaj, in cladirea din spate, pe strada Povernei, unde se aflǎ acum SNSPA. Gheorghe Chepes era un dogmatic incorigibil, numit peste noapte prodecan la Facultatea de Filosofie in anii 50. Supravietuitor al lagarelor naziste, era un om extrem de nervos, irascibil si vanitos. Nu suporta teoria sociologica, primul lucru pe care mi l-a spus cand am aterizat in Laborator a fost: „Aici facem empirie, nu Scoala de la Frankfurt”. Am auzit ca prin anii 90 ajunsese un fel de contabil la Comunitatea evreilor. Colegul meu, Alin Teodorescu, era un bun practicant al investigatiilor empirice, compunea cu usurinta chestionare, iubea munca de teren, i se spunea Alinus Empiricus. Printre cercetatori se numarau Dorel Abraham, Dumitru Sandu, Liviu Damian, Traila Cernescu, Ecaterina Springer, Mihai Milca, Radu Ioanid. Eu eram acolo precum pestele pe uscat.

Taţii si fiii

L-am cunoscut destul de bine pe Horia, fiul lui Miron nascut in 1951. El a mers la Liceul „Caragiale”, dar ne intalneam gratie unor amici comuni. Una din cartile sale favorite era „Omul revoltat” de Camus. Intr-un an am fost la mare impreuna, el dormea in cort, in satul de vacanta. Statutul de boiernas din nomenklatura ii repugna. A studiat fizica, a fost coleg de an cu Nicu Ceausescu, se ignorau reciproc. Dupa tragedia din 1968, familia Constantinescu s-a mutat din vila de pe strada Paris intr-un luxos apartament in complexul de langa Arcul de Triumf (cladirile in care se afla acum locuintele de protocol ale unor inalti demnitari). Horia a continuat sa mearga la Liceul „Caragiale”. L-am rugat pe un fost coleg de an cu Horia, care a emigrat in timpul facultatii, sa-mi dea unele informatii despre el. Acest pasaj mi se pare revelator: ‚Horia nu-l inghitea pe Nicu si nu se vedeau.  Cand mi se propunea sa intru in partid pentru  ca eram student bun le raspundeam sa mearga intai  la Horia; el nu accepta asa ca spuneam si eu nu.”

N-a apucat sa termine facultatea, a murit, cred ca in 1973, intr-un accident pe munte. A fost surprins de o avalansa in Bucegi si a inghetat. A fost inmormantat la Timis alaturi de primul Horia, mort in urma unei operatii de apendice, si de mama lor, Sulamita. Nu stiu daca si Miron e inmormantat acolo. Cu Aleksa Djilas m-am imprietenit la mijlocul anilor 80. Il admir ca intelectual critic si ca istoric. Atunci cand virusul nationalist i-a contaminat pe atatia dintre compatriotii sai, inclusiv pe unii intelectuali celebri precum Dobrica Ciosici si Mihajlo Markovici, Aleksa si-a pastrat cumpatul, a refuzat sa se incoloneze, si-a exprimat propriile opinii fara teama ca va fi stigmatizat de profetii neo-tribalisti. A polemizat cu Noel Malcolm in „Foreign Affairs” pe tema Kosovo si a fost acuzat de lipsa de empatie pentru cauza independentei. A fost si ramane el insusi.

Miron si Milovan: doi intelectuali marxisti, doua destine atat de diferite. Primul a fost un tiranofil dogmatic si inflexibil, a practicat si a justificat despotismul ideocratic, al doilea a renuntat la putere si a devenit un eretic a carui marturie este menita sa dainuie intre dovezile de demnitate dintr-veac in care au abundat probele abjectiei si  infamiei.

Ii multumesc fostului meu coleg de liceu Andrei Manoliu care mi-a oferit o serie de informatii utile pentru schitarea biografiei lui Horia Constantinescu.

Repere bibliografice

Milovan Djilas, „The New Class: An Analysis of the Communist System”, Harvest/Harcourt Brace Jovanovich, 1983

Milovan Djilas, „Of Prisons and Ideas”, Harcourt Brace Jovanovich, 1986

Milovan Djilas, „Christ and Commissar”, in G. R. Urban, Ed., Stalinism: Its Impacton Russia and the World, Harvard University Press, 1986, pp. 180-245

Milovan Djilas, „End of the Bolshevik Utopia”, in G. R. Urban in conversation with leading thinkers of our time, „The Demise of the Soviet Union”, American University Press, 1993, pp. 179-200

Aleksa Djilas, „Dissent in Yugoslavia”, in Vladimir Tismaneanu and Judith Shapiro, Editors, „Debates on the Future of Communism”, Macmillan, 1991, pp. 129-134

Aleksa Djilas, „The Contested Country: Yugoslav Unity and Communist Revolution, 1919-1953”, Harvard University Press, 1991

Vladimir Dedijer, „The Battle Stalin Lost: Memoirs of Yugoslavia, 1948-1953”, Viking, 1971

Adam B. Ulam, „Titoism”, in Milorad M. Drachkovich, Ed., „Marxism in the Modern World”, Hoover Institution, Stanford University Press, 1965, pp. 136-163

Gale Stokes, Ed., „From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945”, Second edition, Oxford University Press, 1996

Svetozar Stojanovic, „Varieties of Stalinism in Light of the Yugoslav Case”, in Vladimir Tismaneanu, Ed,”Stalinism Revisted: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe”, Central European University Press, 2009, pp.387-399

Dan Catanuş, „A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii”, Prefata de Florin Constantiniu, Editura Vremea, 2005

Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa,editori,  „Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961”, Cuvant inainte de Florin Constantiniu, doua volume, Ediura Nemira, 2006

Stefan Bosomitu, „Miron Constantinescu—Profilul intelectualului angajat”, in Intelectualii si regimul comunist: istoriile unei relatii, Anuarul IICCR, Polirom, 2009, pp. 167-194

Stefan Bosomitu, „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, aparut in revista publicata de IICCMER  „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011, pp. 169-196

Mitchell Cohen, „The Wager of Lucien Goldmann: Tragedy, Dialectics, and a Hidden God”, Princeton University Press, 1994

Michael Shafir, “Romania: Politics, Econoimics and Society: Political Stagnation and Simulated Change”, Lynne Rienner Publishers, 1985

 Pavel Câmpeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002

Robert Levy, “Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001

Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc”, Curtea Veche, 2007

Apostol Stan, „Istorie si politica in Romania comunista”, Curtea Veche, 2010

Vladimir Tismaneanu,”The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia”, Routledge, 1988 (trad. rom. de Laura Lipova, Polirom, 1997)

Vladimir Tismaneanu, review of Milovan Djilas, „Of Prisons and Ideas”, Orbis, Vol. 31, No. 1, Spring 1987, p. 156

Vladimir Tismaneanu, „Miron Constantinescu or the Impossible Heresy”, Survey (London),  Vol. 28, No. 4, Winter 1984, pp. 165-187

Vladimir Tismaneanu, „The Ambiguity of Romanian National Communism”, Telos, No. 60, Summer 1984, pp. 65-79

Vladimir Tismaneanu, „Dialectics of Disenchantment”, Society, Vol. 25, No. 4, May/June 1988, pp. 7-9

Vladimir Tismaneanu, „Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, Volum coordonat de Ioana Copil-Popovici, prefata de Dan Pavel, Polirom 2002 (in special articolul „Alternativa Preoteasa”, pp. 166-174)

Vladimir Tismaneanu, „Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit”, Curtea Veche, 2004 (volumul include articolele „Sociologie si adevar” si „Criza sociologiei contemporane romanesti”, transmise la Radio Europa Libera la mijlocul anilor 80).

Vladimir Tismaneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc”, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005

Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile, „Perfectul acrobat. Leonte Rǎutu, mastile Raului”, Humanitas, 2008

Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Editia a 2-a revazuta si adaugita, traduceri de Mircea Mihaies, Alina Ghimpu, Ioana Ploesteanu, Diana Rotcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008

(Fragment din volumul „Parinti si copii. Intre ‚Steagul partidului’ si Salvatore Adamo” , care va apare anul acesta, in colectia „Despre”  la editura Humanitas)

Pentru textul integral si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/libidoul-puterii-si-vocatia-ereziei-despre-miron-constantinescu-si-milovan-djilas/


“Antenele”, Dan Voiculescu si statul de drept in viziunea Grivco

27/01/2012

N-am discutat pana acum rolul nociv al “Antenelor” in hiperbolizarea crizei si in diabolizarea lui Traian Basescu. Sunt insa uluit ca acele persoane care sunt framantate si de o virgula din ceea ce scriu, acei redutabili polemisti care nu pregeta sa scrie pamflet dupa pamflet pe subiectul “sinecuristilor si pupinilor”, n-au gasit de cuviinta sa spuna un cuvant pe tema totusi mai actuala a manipularilor grosolane provocate din acea directie. Cand am postat articolul “Obligatiile unui presedinte” stiam ca ma expun. Nu-i am in vedere pe cititorii care pot fi in dezacord, chiar unul accentuat, cu modul cum percep eu lucrurile. Este dreptul lor si voi lupta pentru acest drept daca va fi vreodata pus la indoiala. Dar exista oameni care nu pot supravietui fara sa faca procese de intentie si fara sa ponegreasca. Nu stiu de ce o fac, am banuielile mele, dar nu le voi dezvolta aici. Pe unii ii devora vechi complexe ale ratarii profesionale. Pe altii, invidii ce tin de vizibillitate, prezenta publicistica, recunoastere academica. Ceea ce ei numesc”influenta”. A bon entendeur, salut…

Cei care aleg sa taca in privinta naturii toxice a inventiilor anteniste, dar nu contenesc sa atace intr-o singura directie, argumentand ca isi focalizeaza criticile asupra “puterii”, pierd din vedere, deliberat sau nu, ca “Antenele” detin o imensa putere de persuasiune in Romania de azi. Cand se va scrie istoria acestor ani si a intortocheatei tranzitii romanesti, rolul acestor statii de televiziune si al celor care isi fac o pseudo-profesiune ca propagandisti devotati patronului nu va fi uitat. Teratologia tranzitiei va retine numele unor Badea, Gadea si Ciutacu, alaturi de numele papusarului sef. Va retine si numele celor care i-au tolerat si i-au incurajat prin tacerea lor.

Am gasit zilele trecute intr-un dulap cu carti demult uitate un volum de Dan Voiculescu intitulat “Adevarul despre Crescent”, Editura Economica, 2001, cu o postfata de Sergiu Andon, avocatul d-lui Voiculescu in procesul (castigat, cred) cu Petre Mihai Bacanu. Nu mai tin minte, ori prefer sa nu tin minte, cum a ajuns la mine acea carte, un fel de apologia pro vita sua a celui caruia mai toata lumea ii spune astazi Felix. Et pour cause. Am rasfoit-o pe atunci in viteza, am uitat de existenta ei. Scopul este limpede: auto-inocentarea. Rezultatul, din punctul meu de vedere: nul. “Opera” incepe duios-romantic, cu cuvintele: “Unde esti copilarie cu gradina ta cu tot–as putea sa parafrazez un vers celebru in momentele de nostalgie”.

Fiindca vorbeam aici zilele trecute despre tupeu, despre ceea ce numeste chutzpah, nu ma port abtine sa nu citez titlul unui dintre capitole: “Valoarea demnitatii in statul de drept”. Sigur, statul de drept in viziunea Grivco. Ultimul capitol, nu mai putin dulceag-sentimental, se incheie cu cuvintele: “Daca-mi recapitulez viata profesionala, viata de adult, constat ca ea se imparte, pana acum, in trei etape practic egale ca durata: 10 ani de slujba la stat,10 ani lucrati la patron, si 10 ani de cand sunt propriul meu stapan. De acum incolo, si pana la sfarsit, asa voi ramane: propriul meu stapan”.

In mai 2006, dl senator Dan Voiculescu s-a adresat Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cerandu-ne sa-l exoneram de acuzatiile privind trecutul sau indoielnic. Evident ca nu era cazul, i s-a raspuns politicos, dar domnia sa nu ne-a iertat. In presa voiculesciana s-au purtat campanii intense imptriva Comisiei, acuzata de a fi, in cel mai bun caz, intruchiparea zadarniciei insasi. Cine crede ca actuala cruciada mediatica voiculesciana nu are legatura cu acele momente din vara anului 2006, cand a inceput marele transfer de dosare dinspre SRI si SIE catre CNSAS, se inseala amarnic. La sfarsitul lui 2011, mai precis in ianuarie 2012, a inceput pentru dl Voiculescu un alt ciclu de zece ani. Se pare ca nu-i mai este de ajuns (daca ii va fi fost vreodata) sa fie “propriul sau stapan”. Si-ar dori sa fie stapanul Romaniei. Iar pentru aceasta, niciun mijloc, oricat de sordid, nu este demn de dispret.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/antenele-dan-voiculescu-si-viitorul-romaniei/


Obligatiile unui presedinte: Realismul, vointa, tenacitatea (Updated)

25/01/2012

Am citit cu mare atentie ceea ce a spus presedintele Traian Basescu la conferinta de presa. Cred ca a fost un discurs demn si cinstit care a indicat liniile de forta ale continuarii programului de reforme institutionale, juridice si morale. Repet, un program care nu a inceput astazi si care a fost de-acum transpus in legi care schimba si vor continua sa schimbe multe lucruri in Romania. Nu a fost un discurs al blamului, al gasirii de tapi ispasitori, al negarii dificultatilor, anxietatilor, frustrarilor si tensiunilor reale,  ci unul responsabilitatii, inclusiv a celei personale.  Daca privesc retrospectiv, mi-ar fi greu sa gasesc un alt lider post-decembrist (pe cei de dinainte de 1989 sa-i lasam de-o parte, desi mi-e greu sa ignor ca pe 26 ianuarie Ceausescu ar fi implinit 94 de ani!) care sa fi spus public, in raport cu unele erori personale, ceea ce a admis Traian Basescu. Ma intreb cati lideri occidcentali au facut acest lucru si, poate ca ma insel, dar unul dintre foarte putinii a fost Ronald Reagan pe tema Iran-contras. Ceea ce insa nu afecteaza esenta actiunii politice asociata cu proiectul pe care Traian Basescu l-a sustinut si il sustine.

Discursul a fost limpede, coerent si la obiect. Mesajul sau principal, cum imi spunea un bun prieten, este in directia: Nu va fie frica! Nu va temeti! Aveti incredere in statul de drept! Avem nevoie de intarirea democratiei, nu de subminarea ei. Spre deosebire de cei care au vazut acolo un fel de mesianism (termenul a fost adeseori folosit in raport cu Churchill, de Gaulle, Kennedy si Reagan, pe drept ori pe ndrept), eu am vazut realismul asumarii obligatiilor functiei prezidentiale. Traian Basescu stie cine este si ce poate oferi. Apelul la societatea civila si la intelectualiii publici mi se pare normal in conditiile in care, intr-adevar, multe voci au fost amutite de presiunile incredibile exercitate de corurile denigrarii. Nu este usor sa fii in chip constant tinta pupinizatorilor de serviciu pozand in arbitrii moralitatii imaculate. Exista cel putin o televiziune privata care nu face altceva decat sa demonizeze orice tine de zona gandirii si actiunii civic-democratice. Cred ca, in comentariul postat pe blogul sau, politologul Cristian Preda surprinde in chip sintetic si adecvat aceste lucruri.

A reamintit liniile politice ale mandatului său – de la reforma Constituției la legea sănătății – menționând că nu va ceda la niciun șantaj.
A fost neutru și nu a lansat nicio polemică inutilă.
A fost ferm în privința angajării guvernului – a oricărui guvern – în fața crizei.
A tradus foarte clar semnalul pe care protestele din stradă îl aduc din societate, menționând fără înconjur neliniștile și fricile omului de rând.
A recunoscut eroarea din disputa cu Arafat.
A demontat cu calm câteva din clișeele cu ajutorul cărora Opoziția îl portretizează.
Pe scurt, Traian Băsescu a avut o atitudine prezidențială.
Chiar dacă gesturile teatrale pe care le aștepta Opoziția nu au venit, Traian Băsescu a preluat inițiativa în disputa politică.
El a lăsat să se înțeleagă că vor urma decizii instituționale importante, odată cu reluarea activității Parlamentului.
În opinia mea, aceste decizii nu se pot materializa înainte de încheierea misiunii pe care FMI și Comisia o fac la București.
Spre deosebire de adversarii săi radicali, Președintele știe că vorbește pentru un public ceva mai larg decât audiența conectată la un studio de televiziune.

http://cristianpreda.ro/2012/01/25/atitudine-prezidentiala/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/obligatiile-unui-presedinte-realismul-vointa-tenacitatea/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/antenele-dan-voiculescu-si-viitorul-romaniei/

Update, 26 ianuarie 2012: Cand am postat ieri seara acest text stiam ca ma expun. Nu-i am in vedere pe cititorii care pot fi in dezacord, chiar unul accentuat, cu modul cum percep eu lucrurile. Este dreptul lor si voi lupta pentru acest drept daca va fi vreodata pus la indoiala. Dar exista oameni care nu pot supravietui fara sa faca procese de intentie si fara sa ponegreasca. Nu stiu de ce o fac, am banuielile mele, dar nu le voi dezvolta aici. Pe unii ii devora vechi complexe, datand din anii liceului si studentiei, ale ratarii profesionale. Pe altii, invidii ce tin de vizibillitate, prezenta publicistica, recunoastere academica. Ceea ce ei numesc”influenta”. N-am discutat pana acum rolul nociv al “Antenelor” in hiperbolizarea crizei si in diabolizarea lui Traian Basescu. Sunt insa uluit ca acele persoane care sunt framantate si de o virgula din ceea ce scriu, acei redutabili polemisti care nu pregeta sa scrie pamflet dupa pamflet pe subiectul “sinecuristilor si pupinilor”, n-au gasit de cuviinta sa spuna un cuvant pe tema totusi mai actuala a manipularilor grosolane provocate din acea directie.


Sa faci tacerea sa vorbeasca: In Memoriam Liviu Ciulei (plus un text de Andrei Şerban)

25/01/2012

Cand se vorbeste despre pustiul cultural creat de comunism, este bine sa ne amintim ca au existat oaze de rezistenţǎ, ca, gratie unor intelectuali care au ramas devotati valorilor spiritului, s-a putut respira sub gheaţǎ. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales dupa 1960. Liviu Ciulei (1923-2011), personalitate tutelara a filmului si teatrului romanesc, cel care, pe buna dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viata fara a genera cascadele de omagii rezervate cate unui trambitas al dictaturii. Generatia mea putut sa se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplina responsabilitate). Am invatat, gratie lui, cum tacerile pot deveni strigate, cum linistea aparentǎ poate ascunde revoltǎ si sete de adevar. As aminti si filmele lui Ciulei, intre care capodopera “Padurea spanzuratilor”, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Jerzy Kawalerowicz ori Miklos Jancso. Fara Ciulei, nu-l putem intelege pe Lucian Pintilie. Fara Lucian Pintilie, nu putem intelege “noul val” din filmul romanesc.

A fost un magistru, a incurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri in teatru, deopotriva in Europa si in Statele Unite. Public aici superbul omagiu adus de marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, in excelenta revista clujeana “Apostrof”. Un text tulburator, de o solemna si sobra frumusete, al carui final vorbeste nelinistitor despte timpurile pe care le traim: “La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”

 

 

Nu cred în statui, dar lui Ciulei i-aş ridica una

de Andrei Şerban

Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu ştiu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspiraţie, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum. Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că ştiu ar trebui să înveţe de la acest mare om modest, care într-adevăr ŞTIA.

Încep cu o confesiune: La 15 ani eram îndrăgostit de Clody şi idolii mei erau Liviu şi Lucian Pintilie. Când l-am cunoscut pe Ştefan, primul soţ al lui Clody, de la el am învăţat despre legile artei şi ale bunului-gust şi bunului-simţ. De la Liviu şi Lucian am învăţat despre teatru şi viaţă.
Mai târziu, Clody mi-a făcut o confesiune despre aceşti trei soţi ai ei. O citez: „Ştefan mi-a fost ca un tată, Liviu ca un frate, Lucian ca un fiu“. „Ah, mi-am zis eu, etern îndrăgostit: atunci aş putea să fiu eu, Andrei, bărbatul“! Însă nu a fost să fie…
Dar înainte să-i cunosc pe aceşti oameni de elită, mă plimbam umil şi adolescentin sub fereastra casei din Dionisie Lupu (azi Arghezi) unde trăiau şi, precum Nina Zarehnaia, încercam să-mi imaginez cum trebuie să trăiască marii artişti; îi urmam în troleibuzul 84 în drum spre Izvor, unde s-au născut acele mari spectacole, Sfânta Ioana, Cum vă place, pe care le-am văzut de zeci de ori şi de la care am învăţat despre magie – da, magie, căci nu am alte cuvinte să descriu vraja ce mă cuprindea deja la intrarea în teatru, acele secunde dinainte de ridicarea cortinei.
În compania acestor artişti, am trăit într-adevăr momente de neuitat, în care am simţit că sunt în afara timpului şi a spaţiului, la marginea unei lumi noi.
Ce norocos am fost în tinereţe să privesc în sus spre cei dinaintea mea, să-i respect, să învăţ furând de la ei şi ce trist trebuie să fie când eşti tânăr dacă nu ai modele, dacă nu te mişti pe acest pod între tradiţie şi modernitate, dacă nu crezi că nimic din ce a fost înainte are valoare. De aceea Ciulei a fost aur pentru noi. Unde e înlocuitorul lui Ciulei azi, care să dea şansa unui tânăr să evolueze, ca în cazul meu, când, student fiind, am fost chemat de el la „Bulandra“ să montez Iulius Cezar? Nu numai că mi-a oferit actori de clasa întâi: Rebengiuc, Gina Patrichi, Iordache, Cotescu, Caramitru, Pittiş, Ogăşanu, dar, ca şi cum nu ar fi fost prea mult pentru un debutant, m-a întrebat dacă accept ca el, Liviu Ciulei, să-mi facă mie scenografia! Da, acesta a fost debutul meu pe scena bucureşteană şi curând după aceea Ellen Stewart a aterizat, „veni, vidi, Iulius Cezar – alea jacta est“… destinul m-a luat pe sus, sub aripa lui Ellen, la New York şi la La Mama. Deci şi aici vreau să-i mulţumesc lui Liviu, că el a fost indirect responsabil pentru schimbarea de direcţie a vieţii mele.
Nu pot să subliniez destul importanţa pe care Ciulei şi Ellen Stewart au avut-o în educaţia mea.
Exemplul lor de generozitate n-ar trebui să fie uitat. Amândoi erau animatori inspiraţi, credeau în colaborare. Ei ştiau că teatrul nu se face de unul singur.
Ambii urmăreau un scop comun în procesul de creaţie, dar respectând şi încurajând contribuţia individuală şi originalitatea fiecăruia. Câtă nevoie avem unii de alţii! Cu toţii aspirăm în teorie la ideea de colaborare în teatru, dar egoismul şi vanitatea ne opresc deseori s-o încarnăm. Ellen şi Liviu erau animatori de geniu, catalizatori ce făceau posibilă colaborarea – fără de care teatrul e ca o plantă bolnavă. Să fie o coincidenţă că amândoi ne-au părăsit în acelaşi an: 2011!? Le datorez lor perioada cea mai bună a formării mele artistice.

Nu e cazul să vorbesc despre importanţa uriaşă a lui Ciulei pe plan profesional. Alţii ar trebui s-o facă. Amintesc doar succint de faptul că el a fost un adevărat artist al Renaşterii, jucând la fel de strălucit diverse roluri în viaţă: arhitect, regizor, scenograf, actor, director de institute, profesor. Ca arhitect, nu numai c-a refăcut Teatrul „Bulandra“ sau pe cel de la Guthrie, în Minneapolis, unde a schimbat radical relaţia dintre scenă şi sală, dar a şi dezvoltat împreună cu fraţii Bortnovski un proiect arhitectural pentru un nou şi ultramodern Teatru Naţional, rămas până azi nerealizat. Ar trebui realizat!
Interesant de remarcat e faptul că în tinereţe prima sa dorinţă a fost să studieze arhitectura şi la bătrâneţe tot la arhitectură s-a referit: voia cu orice preţ să realizeze vila de la Sinaia, pentru care făcuse toate planurile şi ne arăta tuturor, de cum intram pe uşă, macheta vilei, ca fiind lucrul care-l pasiona cel mai mult. Şi ea ar trebui construită.
Ca regizor, nu cred că pot numi mulţi care au fost la fel de prolifici; Liviu a lucrat în teatru şi în film şi cu succes egal în ambele omenii. Nu mulţi reuşesc să fie la fel de buni în ambele: de exemplu, nici Brook în film, nici Bergman în teatru nu mi se par la fel de buni. Ciulei e o excepţie. Pădurea spânzuraţilor e un film la fel de important ca oricare dintre marile sale spectacole în teatru.
Dar pe scenă, de la debutul cu o simplă melodramă, Omul care aduce ploaie, până la ultimele sale spectacole cu Pirandello, stilul lui s-a schimbat continuu.
Montările sale au revoluţionat teatrul românesc şi îi suntem cu toţii datori, pentru că odată cu el, teatrul modern s-a eliberat de realismul poststalinist şi a deschis porţile spre imaginaţie, creativitate şi expresie personală. Un public însetat spiritualiceşte şi-a găsit la „Bulandra“ o oază de lumină, un refugiu din cenuşiul tern al vieţii în comunism.
Dar nu i-a fost uşor. Nici când a trebuit să sufere umilinţa „tragerii la răspundere“ după Revizorul lui Pintilie, când de fapt a pierdut controlul teatrului, nici când a fost obligat să se exileze, plecând în America, împreună cu Helga – îngerul lui păzitor, fără de care nu ar fi putut rezista presiunilor de tot felul – şi cu fiul ei, Thomas.
A încercat să lucreze şi în Germania, unde a avut ghinionul că, după o serie de succese, atitudinea pretins politizată a noii generaţii de regizori l-a făcut să simtă că nu-şi găseşte locul în acest climat distructiv şi agresiv, total opus temperamentului său.
Ajuns la Washington, a triumfat la Arena Stage şi, curând după aceea, a primit direcţia prestigiosului teatru Guthrie, dar nici acolo n-a apucat să-şi dezvolte până la capăt viziunea, căci după doar cinci stagiuni, încununate de succese majore, atât ale sale, cât şi ale lui Pintilie şi ale mele, invitaţi constant de Liviu să ne alăturăm lui şi să lucrăm împreună, a trebuit să plece iar, ca să preia la New York catedra de profesor, iniţial la Columbia, apoi la New York University.
Că studenţii americani l-au iubit, dar poate nu l-au înţeles, mi-am dat seama recent, când am participat la o celebrare a memoriei lui Ciulei, la New York, unde s-a râs mult, s-au amintit clipe hazoase din repetiţii, dar destul de superficial, fiecare încercând să definească ce e imposibil de definit: misterul fiinţei.
Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeaşi ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile „acasă“, România se schimbase.
Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simţea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simţeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. S-a retras, pretextând că nu mai aude şi nu mai vede la fel ca înainte.
De fapt nu a vrut să mai vadă, nu a vrut să mai audă minciuna şi falsul din jur; retragerea a fost o formă de rezistenţă, ca să rămână pur şi incoruptibil, aşa cum a trăit. Acceptarea sa tristă şi resemnată mi-a amintit de Jacques Melancolicul, pe care l-a jucat în legendarul său Cum vă place. Tristeţea unui vulcan care a ars pentru Artă. Nu credea în Dumnezeu, avea însă un dialog continuu cu el şi evident că avea har, deci Dumnezeu era în el.
Pentru mine, omul rămâne mai important decât artistul: a fost un prieten adevărat, în sensul vechi al cuvântului: philadelphia – dragostea de frate, în Liviu puteam să am totală încredere. Ceva rar azi.
El a fost binecuvântat cu o calitate unică în lumea noastră competitivă şi fără suflet – calitatea de a fi un OM BUN, total lipsit de orice urmă de gelozie, invidie sau rivalitate.
Nu a privit pe nimeni de sus, nu ştia ce-i aia răutate sau cinism. Iar când se întâmpla să vadă teatru mare, avea ochii în lacrimi, expresia feţei era fericită, ca a unui copil. Strehler sau Pintilie erau printre marii săi favoriţi.
Dar Liviu era modestia întruchipată: şi în asta era unic. Toată viaţa l-am invidiat: cum poate el să aibă toate calităţile pe care eu doar visez să le am?
Ultima oară când l-am chemat la telefon la München, cu 10 zile înainte de moarte, i-am spus că ICR New York pregăteşte să prezinte în decembire toate filmele lui la Lincoln Center. S-a bucurat, dar nu mult: Aoleu, se dă şi Erupţia?, m-a întrebat şi când i-am spus că da, a ezitat: Păi nu mai ţin minte deloc filmul ăsta. Dacă mai ajung cumva acasă, am să-l scot din raft să-l văd… Nu ştiu, ar mai ţine? Tu ce crezi, ar merge şi azi?
A fost ultimul nostru dialog.
Da, Liviu, Erupţia va continua să meargă! Noi te iubim!

La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.

http://www.revista-apostrof.ro/

 


Fanatici, renegati si eretici: Despre Stalintern si mistica revolutionara

24/01/2012

Cum explicam fanatismul revolutionar in veacul al XX-lea? Cum a fost posibila orbirea unor intregi generatii? Ce explica adeziunile infierbantate, devotiunile nevrotice, acele “caderi la Partid” despre care scriau Aleksander Wat si Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se intampla uneori pe varii forumuri conspirationiste si nu doar acolo, la ceea ce se numeste, falsificator, calomniator si denigrator, “complotul iudeo-bolsevic”? Cum s-a constituit reactia inversa, de dezgust in raport cu masacrele ordonate de Stalini si cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denuntate de Hrusciov drept „cultul personalitatii”? Care a fost fenomenologia abjurarii, a desteptarii, a rupturii cu mirajul totalitar? In curand va apare la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”,  volumul clasic “The God that Failed” (Zeul care a dat gres). Publicata in 1949, la inceputul Razboiului Rece, si fiind perceputa ca un veritabil manifest anticomunist, cartea fost tradusa in franceza cu titlul ”Le Dieu des ténèbres” si a aparut in colectia “Liberté de l’esprit” condusa ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.

In cartea mea “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom de Laura Lipovan) am examinat in adancime ceea ce s-a numit “the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei in sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pilda, pe un Karel Kosik ori pe un Jiri Dienstbier sa se desparta de leninism  si sa sustina „socialismul cu chip uman” si apoi, dupa infrangerea Primaverii de la Praga, sa devina disidenti? Aceeasi intrebare este valabila pentru un Janos Kis, Jacek Kuron ori Bronislaw Geremek. Raspunsul il gasim, in mare masura, in scrierile autobiografice ale marelui apsotat care a fost Milovan Djilas. Am langa mine, cand scriu aceste randuri, volumul „Of Prisons and Ideas” cu autograful autorului, unul dintre acei intelectuali care, plecand dinspre fanatismului cominernist a reusit sa se emancipeze, sa se debaraseze de camasa de forta a ideololgiilor utopice. Ne-am intalnit la Washington in martie 1988, m-a prezentat tatalui sau istoricul Aleksa Djilas de care ma leaga o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, in 1947, pe sora mamei mele Cristina Luca, fosta luptatoare in maquis devenita diplomat cultural al guvernului Groza. In acel ceas de conversatie am vorbit despre Ana Pauker si Tito, despre Mosa Pjade si Kardelj. Cu Aleksa m-am revazut la Varsovia, cred ca in 2007, la o conferinta NEXUS organizata de Rob Riemen, autorul acelei carti de o mare frumusete intitulata „Nobletea spiritului”, tradusa la Curtea Veche in colectia „Constelatii”.

In Polonia, Romania si Ungaria, neindoios, a existat, in prima faza a regimului comunist, o prezenţǎ masiva a militantilor de origine minoritara (ucrainieni, evrei, maghiari, bulgari) in aparatele de dominatie (partid, Securitate, ideologie, planificare etc). Subiectul a fost examinat, intre altii, de catre Pavel Campeanu, Robert Levy, Liviu Rotman si Andrei Roth. In Ungaria si Polonia fenomenul  poate chiar mai pronuntat decat in Romania, cum demonstreaza chiar “Memorandumul de la Snagov” al lui Imre Nagy. Cum scria marele scriitor polonez Czeslaw Milosz, nu era vorba de niciun “mister rasial”, ci de atractia exercitata de internationalismul mistic al bolsevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate si persecutate in perioada interbelica si mai ales in anii razboiului. Apoi, trebuie sa luam in seama ca in fruntea PCR s-a aflat, intre 1945 si 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic romaneasca, ca tot etnici romani au fost Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceausescu, Constantin Parvulescu, Ilie Verdet, Manea Manescu, Constantin Dascalescu, Suzana Gadea, Ion Ionita, Stefan Andrei, Cornel Burtica, Virgil Trofin, Ion Stanescu, Cornel Onescu, Nicolae Plesita, Ion Iliescu, Ion Traian Stefanescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat si atatia altii. Discut aceste chestiuni in volumul “Stalinism pentru eternitate”.

Nici Chisinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Dej nu actionau in virtutea unei motivatii “nationale”. Acesti oameni erau „exteriori” nu prin etnie, ci prin ideologie, fie ca se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chisinevschi,, Wladyslaw Gomulka sau Roman Zambrowski, Antonin Novotny sau Bedrich Geminder. Nu intamplator si-a intitulat Teresa Toranska volumul de interviuri cu magnatii stalinisti ai Poloniei „Oni” (Ei). Erau soldati devotati ai Stalinternului, spre a relua un termen propus de doi ex-comunisti germani refugiati in anii razboiului in Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon”, lucrare  recenzata de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe. Am cumparat cartea cu ani in urma, la un anticariat din Philadephia. Nici azi nu stiu cine sunt autorii, dar este limpede ca erau extrem de bine informati despre meandrele strategiilor cominterniste si despre mentalitatile artizanilor „revolutiei mondiale”:

http://unz.org/Publication/AmMercury-1947mar-00373?View=PDF

Acesti fanatici din Romania, grupati intr-o secta mesianica in care „mantuitorul” purta numele lui Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca si Matyas Rakosi si Erno Gero in Ungaria, ca si Klement Gottwald si Rudolf Slansky in Cehoslovacia, ca si Boleslaw Bierut (nume nascut prin combinatia dintre alias-urile sale, Bienkowski si Rutkowski) si Jakub Berman in Polonia, ca si Wilhelm Pieck si Walter Ulbricht in RDG, ca si Gheorghi Dimitrov si Vulko Cervenkov in Bulgaria, ca si Enver Hoxha si Mehmet Shehu in Albania (ma refer in primul rand la perioada luarii puterii). La fel, in Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) si Luigi Longo (nom de guerre Gallo in timpul Razboiului Civil din Spania) in Italia, Maurice Thorez isi Jacques Duclos n Franta serveau neconditionat linia Moscovei. Citesc acum cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky si a sotiei sale, profesoara Elena Agarossi, “Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War” (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probeaza totala infeudare a PC Italian in raport cu directivele lui Stalin. In anii de inceput ai Razboiului Rece, elita comunista italiana era complet dirijata de PCUS (p. 24). Le fel si aceea romaneasca, fara rezerve, fara scrupule, fara remuscari. Sa citez in concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „…there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them”.

Repere bibliografice

John V. Fleming „The Anti-Communist Manifestos: Four Books that Shaped the Cold War”, Norton, 2009

Michael Scammell, „Koestler: The Literary and Political Odyssey of a Twentieth-Century Skeptic”, Random House, 2009

Richard H. Crossman, Ed., „The God that Failed”, Foreword by David C. Engerman, Columbia University Press, 2001

Stanislao Pugliese, “Bitter Spring: A Life of Ignazio Silone”, Farrar Straus and Giroux, 2009

Timothy Snyder, “Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin”, Basic Books, 2012

François Furet, “Le passé d’une illusion. Essai sur l’idée communiste au XXe siècle”, Robert Laffont/Calmann-Levy, 1995

Milovan Djilas, „Of Prison and Ideas”, Harcourt Brace Jovanovich, 1986

Herbert (Belu) Zilber, „Actor in Procesul Patrascanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber”, Editie ingrijita de G. Bratescu, Humanitas, 1997

Teresa Toranska, „’Them’: Stalin’s Polish Puppets”, translated by Agnieszka Kolakowska, Harper & Row, 1987

Yury Slezkine, „The Jewish Century”, Princeton University Press, 2004

Aleksander Wat, „My Century: The Odyssey of a Polish Intellectual”, Foreword by Czeslaw Milosz, Translated by Richard Lourie, University of California Press, 1988

Marci Shore, „Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968”, Yale University Press, 2006

Jan T. Gross, „Fear: Anti-Semitism in Poland after Auschwitz: An Essay in Historical Interpretation”, Random House, 2006

Irena Grudzinska Gross, „1968 in Poland: Spoiled Children, Marxists, and Jews”, in Vladimir Tismaneanu, Ed., “Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia”, Central European University Press, 2011

Liviu Rotman, “Evreii din Romania in perioada comunista. 1944-1965″, Polirom, 2004

Robert Levy, “Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001

Pavel Campeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002

Vladimir Tismaneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc”, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005

Heda Margolius Kovaly, „Under a Cruel Star: A Life in Prague, 1911-1968”, Pneguin Books, 1986

Ivan Margolius, „Reflections of Prague: Journeys through the 20th Century”, Wiley, 2006

Jacek Kuroń, „La foi et la faute. A la rencontre et hors du communisme”, Fayard, 1991

Manès Sperber, „Ces temps-là. Le pont inachevé”, Calmann-Lévy, 1977

Eric Hoffer, „The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements”, Harper Perennial, 1989

Alberto Toscano, „Fanaticism: On the Uses of an Idea”, Verso, 2010

Ypsilon, „Pattern for World Revolution”, Ziff-Davis, 1947

 

 

Pentru textul integral si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/fanatici-renegati-si-eretici-despre-stalintern-si-mistica-revolutionara/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 176 other followers