Cand a iesit din ilegalitate, PCdR, o formatiune sectara si marginala, avea o nevoie disperata de intelectuali de incredere, ori, mai precis spus, de personaje care sa pozeze in intelectuali. Mai intai Iosif Chisinevschi (care a purtat scurt timp presudonimul Stanciulescu), apoi Leonte Rautu, s-au dedicat recrutarii si promovarii cadrelor „frontului ideologic”. Intre cei desemnati sa vorbeasca in numele partidului, la loc de frunte s-a situat ilegalistul basarabean Nicolae Moraru (nascut in urma cu o suta de ani, in 1912, cu numele Iulea Safran, la Tighina, in ceea ce era atunci Imperiul Rus). A fost unul dintre cei mai nefasti politruci dintr-o epoca nefasta.
A inventat nume pentru parintii sai (Clara si Simion), s-a prezentat drept un produs al scolii romanesti. In fapt, era un impostor, un semidoct cu ifose a carui cultura, precara si superficiala, se limita la un marxism primitiv si la canoanele esteticii realismului socialist. Student neterminat, asemeni lui Rautu, lui Stefan Voicu, lui Niculae Bellu ori Ofeliei Manole, a fost unul dintre militantii fanatici ai clandestinitatii comuniste. A intrat în mişcarea comunistă ilegală, activand între 1930 şi 1934. N-a ajuns sa vorbeasca vreodata bine romaneste, accentul sau rusesc era prilej continuu de zeflemea. Vorbea apasat despre iestetica marxista, despre necesitatea iepurarilor, despre ietica comunista si despre iepoca revolutiilor proletare.
Inscris în 1930 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, a fost arestat în 1934 şi trimis în închisoare pentru activitate politică clandestină. A fost inchis 10 ani (la Iaşi, Doftana, Bucureşti, Târgu Ocna, Târgu Jiu), jucand rolul de „instructor cultural”: a organizat seminarii pe teme literare pentru camarazii de detenţie, a trimis articole la reviste de stanga, a facut traduceri (romanul “Aşa s-a călit oţelul” de N.A. Ostrovski, una dintre cartile fundamentale ale propagandei eroic-populare a stalinismului). In anii 50, Ion Vitner a scris lucrarea canonica a criticii realist socialiste din Romania, “Pasiunea lui Pavel Korceaghin” (despre personajul principal din cartea autobiografica a lui Ostrovski).
S-a cunoscut in inchisori cu cei care aveau sa conduca PCR după 23 august 1944, membrii nucleului dominat de Gheorghiu-Dej. A fost urgent propulsat in functii de mare influenta in domeniul presei, al propagandei, „îndrumării” şi controlului creaţiei literar-artistice: redactor, alaturi de Girgore Preoteasa si Nculae Bellu, la „România liberă” (1944-1945), director al Radiodifuziunii Române (1945-1946), adjunct al şefului secţiei de propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, adica al lui Rautu, (1946-1948), director general al postului de radio „România liberă” (1946-1948), secretar al Comitetului Artelor din Secţia centrală de educaţie politică a CC al PCR (1947), preşedinte al Uniunii Ziariştilor (1947), secretar general la Ministerul Artelor (1949-1950), redactor-şef al revistei „Viaţa românească” (1950-1953), redactor-şef al “Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate” (funcţie în care a rămas din 1950 până la pensionare, în 1980). In timpurile in care democrati autentici precum Petre Pandrea, N. Margineanu, N. Carandino, Serban Cioculescu si Vladimir Streinu zaceau in inchisori, cand Lucian Blaga. Mircea Florian, P. P. Negulescu fusesera eliminati din invatamant, cand G. Calinescu, Tudor Vianu, D. D. Rosca si Liviu Rusu erau supravegheati pentru fiecare cuvant pe care-l rosteau, Nicolae Moraru, acest sfertodoct cu tupeu, a prosperat, alaturi de alte figuri ale iesteticii de partid, intre care un Marcel Breazu si un Nestor Ignat.
Cu desavarsire lipsit de cultura filosofica, incapabil sa inteleaga o fraza din Hegel, Schopenhauer, Croce, Worringer, Spengler, Nicolai Hartmann, Cassirer, Blaga ori chiar Georg Lukacs, stia pe dinafara citate din Lenin si Stalin, jura pe democrat-revolutionarii rusi Belinski, Dobroliubov, Pisarev, Ogarev, si-l adora pe Cernisevski. Probabil ca eroul sau favorit era asceticul Rahmetov, iar visul sau social coincidea cu utopia “Palatului de Clestar” din sinistrele vise ale Verei Pavlovna, iluminata nihilista din “Ce-i de facut””. Literatura romana ii era straina, ceea ce nu l-a impiedicat sa dea lectii despre cum trebuie interpretata poezia lui Eminescu. Nu cred ca reusit sa citeasca vreodata o pagina din Proust, din Thomas Mann ori din Faulkner. A condamnat “decadentismul”, “modernismul”, “cubismul”, “expresionismul” si alte rataciri estetice. Ce putea pricepe Morau, in 1946-1947, din framantarile unor intelectuali de stanga, dar de-acum pe drumul trezirii, precum Virgil Ierunca, Ion Caraion ori Geo Dumittrescu, privind “criza culturii”? Pentru el, era vorba de agonia constiintei burgheze, de atractia artei “degenerate.” Spre a relua o imagine a lui Salinger, estetic vorbind, Moraru era la fel de sensibil ca un capac de WC.
Nikolai, Kolea (cum il alinta Tamara Mihailovna) Moraru nu a fost (doar) un exponent al sociologismului vulgar, ci al primitivismului vulgar. A fost numit profesor universitar şi şef al Catedrei de estetică la institutele de arte din Bucureşti (1948-1968). Isi spunea parerea cu imens aplomb pe cele mai diverse teme artistice. Un exemplu de prelegere, intrata in legenda: „ Mondarian s-a catarat in ghelikopter, a vazut casele milionarilor de pe Coasta de Azur si le-a zugravit patratica dupa patratica”. Asa intelegea Moraru arta moderna.
Sotia sa din epoca, mama celor trei copii ai sai, ilegalista Asea Moraru, a fost si ea profesoara de filosofie marxista la IATC. A parasit-o spre a se casatori cu profesoara de rusa a copiilor sai, Tamara Mihailovna Rozenweig (dupa numele primului sot). Nu cred ca a fost pus pe tusa din ratiuni politice, ci mai degraba pentru ca se abatuse de la “morala proletara”. Tocmai el, exemplarul luptator comunist, sa se desparta de tovarasa sa de viata si de lupta? A ramas insa pana la sfarsit un fanatic, un true believer. Cand fiul sau a cerut emigrarea spre Israel, in anii 70, Moraru s-a adresat „forurilor competente” spre a-si exprima dezacordul. Se spune ca tineau in casa o gazeta de perete, cu un fel de grafic al succeselor scolare. Locuia in acelasi bloc cu protocronistul xenofob Ion Lancranjan. Din cate stiu, se vizitau.
Alaturi de Sorin Toma, Sergiu Farcasan, Mihai Novicov, Traian Selmaru, Ion Vitner, Alexandru Jar, a fost unul dintre cei mai inversunati procurori ideologici, un vanator de devieri de la linia ortodoxa in arta si literatura. Era cu atat mai periculos cu cat incultura sa il facea extrem de agresiv, era dominat de enorme complexe, se temea si de umbra sa, incerca pe toate caile sa elimine orice risc de eroare. Probabil ca Rautu, care era mai inteligent, mai viclean si mai cultivat, l-a folosit pe post de dulau ideologic. Moraru putea fi asmutit in orice directie. In particular, Rautu se distra pe seama gafelor lui Moraru, le povestea la petreceri drept anecdote amuzante. La fel si cinicul Paul Georgescu, un timp mana sa dreapta.
L-am cunoscut prin anii 70, tatal meu facea traduceri pentru redactia publicatiilor pentru strainatate. Se cunosteau din ilegalitate. La acea vreme, vechiul stalinist poza in adept al liniei de independenta fata de Kremlin. Mi s-a povestit ca la un moment dat secretara a intrat in biroul sau sa-i spuna ca il cauta Moscova la telefon. Intai a sarit in picioare, s-a repezit sa raspunda, apoi s-a asezat tantos pe scaun si a rostit grav cuvintele: Moskva? Sa astepte, noi nu placanim”. Redactia, un veritabil cimitir ale elefantilor, publica, intre altele, o revista in ruseste cu titlul „Narodnaia Rumînia”. I se spunea „Morarnaia Rumînia”.
A publicat volume submediocre de critică şi ideologie literară, însemnări de călătorie, carti de proză scurtă şi chiar romane, a scris câteva piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este oroarea proletcultista “Pentru fericirea poporului”, semnată împreună cu crapulosul comediograf oficial Aurel Baranga (1951; Premiul de Stat). A avut o intensa prezenţă publicistică, definita prin stil plat, descriptivism facil si exces de clisee imperative. A făcut şi traduceri şi a semnat prefeţe sau postfeţe la ediţii sau traduceri din operele scriitorilor ruşi (cărţi de Valentin Kataev, Vera Panova, poemul “Poltava” de Puşkin, “Arta şi realitatea” de Cernîşevski etc.), dar şi la ale unor clasici din alte literaturi (“Iluzii pierdute” de Balzac etc.). Citea cu pasiune „Roman Gazeta”, ”Literaturnaia Gazeta” si alte publicatii sovietice.
N-a acceptat niciodata de-stalinizarea. Crezuse in Stalin cu mistica indarjire, nu se putea desparti de icoana tineretii. Avea in biblioteca personala cartea filosofului francez Henri Lefebvre, “La somme et le reste”, am imprumutat-o de la el, avea paginile neatinse. Ce-i trebuia lui Nikolai Moraru sa citeasca strigatul din inima al unui marxist anti-dogmatic, socat de revelatiile Congresului al XX-lea al PCUS, specialist in Hegel si Nietzsche, unul dintre pionierii studiului cotidianitatii? Incruntat si solemn, mi-a spus” Vladimir (accent pe a doua silaba), sa nu te lasi influentat de aceste idei!” A trait si a murit ca un zelot, inapt sa inteleaga ce inseamna autonomia spiritului.
Ca dramaturg si prozator, a fost nul. Ca doctrinar, a fost lamentabil si nociv. Ca profesor, a fost un dezastru. N-a fost in stare sa produca decat maculatura tezista, vorbe fara noima, portrete idealizate de activisti devotati „cu trup si suflet” si de conflicte definite in termenii unui realism socialist aseptic, ridicol si pompierist. A incetat din viata in 1998, o relicva a tristelor timpuri cand cultura romaneasca a fost supliciata in numele unor comandamente ideologice aberante.
„Opera”
• Vremuri noi – ţară nouă, Bucureşti, 1946;
• Iugoslavia azi, Bucureşti, 1946;
• Realismul în literatură, Bucureşti, 1948;
• Studii şi eseuri, Bucureşti, 1950;
• Pentru fericirea poporului (în colaborare cu Aurel Baranga), Bucureşti, 1951; ediţia (Anii negri), Bucureşti, 1958;
• Prin Republica Sovietică Socialistă Belorusă. Din ţara constructorilor comunismului, Bucureşti, 1953;
• Prin ţara vulturilor. Note de drum, Bucureşti, 1957;
• În lumea contrastelor. Jurnal de călătorie în America de Sud, Bucureşti, 1958;
• Estetica în şcolile de învăţământ superior din România, Moscova, 1963;
• Conştiinţe curate, Bucureşti, 1972;
• Scurtcircuit, Bucureşti, 1983.
(Fragment din volumul “Parinti si copii. De la Steagul Partidului la Salvatore Adamo”, care va apare anul acesta in colectia “Despre” la editura Humanitas)
Pentru comentarii:
