Va inteleg rationamentul si il respect, chiar daca opinia mea, in ceea ce priveste Romania si lustratia, este diferita. Noi n-am avut o Masa Rotunda, problematica, desigur, dar reala, nu am avut ceea ce se cheama o tranzitie pactada, precum in Polonia (chiar Ungaria). Nu am avut un Havel la Castel. Am avut peste o mie de oameni ucisi in decembrie 1989 la Timisoara, Bucuresti, Cluj si in alte orase. L-am avut pe Ion Iliescu si pe neo-nomenklaturisti. Am avut neo-comunismul imbratisat cu sovinismull peremist. Am avut disidenti ponegriti si intelectuali critici amenintati cu moartea, calomniati, insultati. Am avut “muncitoare” de la Apaca si “mineri” cu lanturi si rangi. Noi am avut “IMGB vine sa faca ordine”. Noi am avut ceea ce, impreuna cu Dorin Tudoran, numeam, intr-un articol aparut in “Journal of Democracy” la inceputul anilor 90, sindromul Bucuresti. Noi suntem, spre a relua titlul unei carti scrise impreuna cu Mircea Mihaies, tot in anii 90, vecinii lui Franz Kafka. Convingerile mele au ramas aceleasi.
Noi n-am avut un partid comunist care sa accepte o zdrobitoare infrangere electorala, un sef de partid comunist precum Mieczyslaw Rakowski, un sef de stat precum Wojciech Jaruzelski (cel de dupa 1985). Noi i-am avut pe Nicolae si pe Elena, pe boierul de partid Maurer, pe birocratul bornat Manea Manescu, pe oligofrenul Bobu, pe natangul Postelnicu, pe satrapul Dascalescu, pe sforarul securist Iulian Vlad, pe Lina Ciobanu, pe Suzanica Gadea, pe Constantin Olteanu, pe Ion Dinca, pe Paul Niculescu-Mizil, pe Dumitru Popescu. I-am avut pe sicofantii de partid si de stat. Noi am avut stalinism pentru vesnicie. Da, am avut greve si sindicate anticomuniste, am avut disidenti eroici, dar n-am avut o societate civila de dimensiuni nationale, ceva comparabil cu Solidarnosc ca impact social. Tema insa nu poate fi examinata in adancime aici si acum. Deci, ca si Dvs, dar la celalalt pol, avand divergente pe acest subiect cu prieteni apropiati din Romania si din alte tari est europene, spun: Hier stehe ich, ich kann nicht anders. Ganduri bune.
Textul de mai sus este raspunsul meu la un mesaj primit pe “Contributors”:
Domnule Tismaneanu imi pare rau ca fac acest comentariu aici si nu la un articol de natura analitica si mai putin emotionant. Va impartasesc intru totul sentimentele referitoare la regimul comunist si la doctrina comunista per se. Nu am nici cea mai mica indulgenta in suflet pentru Iliescu si compania. Dar nu sunt de acord cu legea lustratiei. Here I stand I can do no other.
Iata si de ce. Este vorba despre “a bill of attainder”, clar si incontestabil. Este vorba de o incalcare a principiului separarii puterilor, legislativul intrand cu picioarele in treaba juridicului. Nu pot sa accept ca unui om sa ii fie retras dreptul de a fi ales fara ca acesta sa fi fost dus in fata completului de judecata.
Da, exista momente in care democratia nu se aplica ci se construieste sau se apara. Singurul argument acceptabil in favoarea lustratiei era acela al unui instrument indispensabil aplicat tranzitoriu imediat dupa prabusirea regimului. Dupa parerea mea acest argument, cu o Romanie membra UE si NATO nu mai exista. Daca poporul roman doreste sa mai aleaga astazi oameni ca Iliescu atunci este de datoria fortelor democrate sa izoleze politic acesti alesi. Iar daca i se pot reprosa lui Iliescu fapte penale (si sunt convins ca i se pot) atunci justitia sa judece.
[...] Din “Unde sunt liberalii?” n-am înţeles afirmaţia cu dispariţia liberalilor “după lansarea Raportului Tismăneanu, raport ce călca în picioare valori pe care liberalimul le consideră fondatoare, precum luciditatea, moderaţia şi spiritul critic, şi monta o operaţiune de propagandă recurgînd la metode clasice de cenzură, manipulare şi dezinformare”, când liberalii au fost pentru condamnarea comunismului şi pentru asumarea Raportului Tismăneanu. E o fractură de logică. Că intelectualii de stânga consideră cum consideră raportul, e o altă treabă. Nu văd acolo “cenzură, manipulare şi dezinformare”, cu toate că nu am pic de simpatie pentru Vladimir Tismăneanu. [...]