Cine a fost Lev Davidovici Troţki? Despre comunism, terorism si mistica revolutiei totale

30/03/2012

Am discutat cu studentii mei despre Lev Davidovici Troţki si teoria revolutiei permanente. In 1918, in plin razboi civil, comandantul Armatei Rosii si comisarul poporului pentru afaceri externe dicta un text incendiar in care isi propunea sa-l striveasca fara crutare pe teoreticianul social-democrat german Karl Kautsky. Aparut in 1920 sub titlul “Comunism si terorism”, volumul lui Troţki ramane pana azi un manifest in favoarea violentei nesabuite, de nimic ingradita, impotriva celor decretati drept inamici ai revolutiei. A fost reeditat, la editura londoneza Verso, cu o entuziasta prefata semnata de idolul neo-stangistilor de pretutindeni, hegeliano-marxistul lacanian Slavoj Zizek. In plina ofensiva a stangii radicale, excitata paroxistic de criza economica, se pare ca mistica revolutionara troktista a redevenit actuala. Nu mai vorbesc de filmul “Frida” despre pictorita Frida Kahlo, in care el viejo revolucionario apare ca un personaj demn de tot respectul, un venerabil filosof prigonit de canaliile staliniste, intre care David Alfaro Siqueiros, celebrul pictor muralist.

Sigur, a fost calomniat, hartuit, urmarit si in final ucis, dar nu putem uita care au fost idealurile lui Troţki: distrugerea civilizatiei burgheze, a statului de drept, lichidarea taranimii “individualiste”, revolutia mondiala cu orice pret si cu orice risc. Victimele acestor morbide experimente nu contau, erau parte a unei grandioase aventuri istorice. O mentalitate contagioasa care i-a influentat pe Mao, Guevara, Raul Sendic, Mario Firmenich, Andreas Baader si pe atatia alti iluminati, adica posedati, revolutionari, As aminti, in acest sens, noua biografie, catusi de putin magulitoare, datorata istoricului britanic Robert Service. Sa spun de la inceput ca termenul “trotkism” a fost o inventie propagandistica a triumvirilor (Stalin, Zinoviev si Kamenev) pentru a-l contrapune doctrinei presupus pure a leninismului.

Cateva date biografice: nascut in 1879 intr-o familie evreiasca relativ instarita din Imperiul Tarist, tanarul Lev Bronstein a aderat la miscarea revolutionara clandestina. Hiper-dotat intelectual, cu o usurinta devenita proverbiala de a compune fulgerator pamflete explozive, orator electrizant, cel care a adoptat numele conspirativ Troţki a devenit o voce influenta in Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia. Poseda, chiar excesiv, cea ce se cheama carisma. A fost initial un favorit al veteranilor socialisti, intre care Pavel Borisovici Akselrod, pe care ulterior il va stigmatiza drept renegat. Ca si Lenin, Trotki nu se incurca in sentimentalisme “mic-burgheze”. Moralitatea era, pentru el, o chestiune de eficienta, strict instrumentala: era moral ceea ce servea revolutia, era imoral ceea ce o slabea ori o impiedica.

In 1903 a fost printre cei dintai care au intuit primejdia despotismului promovat de cel pe care l-a numit Maximilien Lenin (aluzie la iacobinismul fondatorului bolsevismului). La randul sau, Lenin n-0a ramas dator: l-a numit “Iuduska”, o aluzie la personajul lui Saltakov-Scedirin din romanul “Domnii Golovliov”. In 1905, Trotki s-a aflat in fruntea Sovietului din Sankt Petersburg, a devenit un simbol al furtunii revolutionare. Arestat, surghiunit, in final ajuns in exil, a scris articole si brosuri care militau pentru doua teze esentiale: continuitatea procesului revolutionar dincolo de faza liberal-constitutionala, deci dincolo de pluralismul burghez, si natura planetara a revolutiei comuniste. A ajuns la Bucuresti in perioada Razboiaielor Balcanice, a scris lucruri interesante despre acele conflicte, s-a cunoscut cu Dobrogeanu-Gherea.

In 1914, ca si Lenin, Karl Radek, Rosa Luxemburg si Karl Liebknecht, a condamnat “razboiul imperialist” in numele internationalismului proletar (care capotase jalnic). A fost printre cei care au invocat necesitatea infiintarii unei noi Internationale. A ajuns in Statele Unite, a continuat sa scrie exegeze marxiste si comentarii politice. Dupa 1912, cand ruptura din social-democratia rusa s-a consumat irevocabil, Trotki a refuzat sa adere la vreuna din cele doua factiuni aflate intr-o ireconciliabila adversitate (bolsevicii condusi de Lenin si mensevicii condusi de Martov). Era extrem de sceptic, in acea perioada, in raport cu elitismul bolsevic, cu marele risc de a inlocui dictatura proletariatului prin aceea a partidului, apoi prin aceea a Comitetului Central si, in final, a secretarului general si a clicii acestuia. Cand a izbucnit Revolutia din februarie 1917, Trotki a decis sa revina de urgenta in Rusia. Din clipa reintoarcerii, a devenit principalul locotenent al lui Lenin, l-a sustinut pe acesta in toate proiectele de actiune subversiva. In a sa “Istorie a Revolutiei Ruse”, Trotki avea sa scrie ca daca Lenin si el insusi nu s-ar fi aflat la Petrograd in noiembrie 1917, Revolutia Bolsevica n-ar fi avut loc. Nu gresea, desi ca marxist ar fi putut sa o spuna mai putin emfatic (parca masele fac istoria, nu “eroii”!).

Natalia Sedova, Frida Kahlo, Lev Trotki, Diego Rivera

Lucrarea despre comunism si terorism vestejeste fara urma de retinere ceea ce Trotki diagnostica dispretuitor drept moralitatea filistina de tip quaker. Ca violenta a limbajului, se afla la paritate cu pamfletul lui Lenin “Revolutias proletara si renegatul Kautsky”. Revolutiile sunt intemeiate pe violenta, nu exista nicio justificare pentru timiditate, pentru jumatati de masura. Ca si Lenin, propunea o filosofie ultra-partizana a politicului: Care pe care? Violenta exterminista era sacralizata in fraze care te fac sa te infiori. Nici cea mai mica urma de compasiune pentru cei aneantizati in malaxorul unei revolutii fantasmate. Lenin a dorit sa-l numeasca in fruntea Cekai, politia secreta bolsevica. Trotki a refuzat din ratiuni personale, nu pentru ca i-ar fi repugnat teroarea in masa. In martie 1921, alaturi de Lenin si celilalti corifei bolsevici, a decis suprimarea insurectiei de la Kronstadt. Spre a relua distinctia lui Camus, bolsevicii reau revolutionari, marinarii de la Kronstadt erau revoltati.  Gulagul s-a nascut cand  Troţki mana dreapta a lui Lenin.

In ultimii ani de viata ai lui Lenin, Trotki a cerut militarizarea sindicatelor si a sustinut alte masuri menite sa sufoce minimele vestigii democratice. Abia in clipa cand a realizat ca risca sa piarda in lupta cu supraveghetorul aparatului, Koba Djugasvili, cunoscut ca Stalin, Trotki a devenit un indarjit avocat al democratiei interne de partid. Dar nu a pus sub semnul intrerbarii religia partidului asa cum o revelase Lenin. Citand in 1924 proverbul engles, “Right or wrong it’s my countrY”, Trotki isi marturisea, de o maniera de-a dreptul evlavioasa, iubirea de Partid: “Right or wrong it’s my Party”. Aceasta psihologie a devotiunii neconditionate avea sa faca ravagii in deceniile urmatoare. Pe ea a pariat Stalin in anii Marii Terori.

De ce a pierdut Trotki in lupta cu Stalin, personajul pe care l-a descris drept “cea mai eclatanta mediocritate din Comitetul Central”? Tema cere un eseu separat. Sa spun aici ca una din ratiuni a fost non-bolsevismul lui Trotki din perioada de pana la revenirea in Rusia in 1917. Suferea, asadar, de un deficit de legitimitate pe care Stalin, Zinoviev si Kamenev au stiul sa-l exploateze si sa-l hiperbolizeze. Apoi, era starea de epuizare a aparatului bolsevic, lipsa de suport pentru frazeologia bombastic-internationalista a factiunii trotkiste (din care a facut parte si Cristian Rakovsky). Dupa 1933, in exil, Troţki a inceput sa opereze cu conceptul de totalitarism pentru a descrie sistemele birocratic-dictatoriale din URSS si din Germania nazista. A respins insa cu manie ipoteza ca statul intemeiat de Lenin si de el, in 1917, era de la inceput un experiment totalitar. A preferat sa vada in Stalin un tradator al programului pretins emancipator al bolsevismului, a scris randuri inflacarate despre tanarul Lenin. In ultimii ani de viata a incercat sa termine o biografie a lui Stalin. N-a apucat, dar ultimele randuri spun clar cum vedea el istoria comunismului rus sub Stalin: daca Iuda ar fi ajuns sa scrie versiunea sa asupra patimilor lui Isus, el ar fi aparut drept adevaratul discipol, iar ceilalti apostoli drept tradatori infami. In articole si in corespondenta personala il numea Cain-Djugasvili. Acesta, la randul sau, citea zilnic “Buletinul Opozitiei”, facea insemnari atente pe cartile inamicului sau mortal. Pregatea metodic razbunarea finala.

In noiembrie 1927, la exact zece anide la revolutia pe care, impreuna cu Lenin, o initiase si o condusese, Trotki a fost exclus din PC(b) a lURSS si deportat in Kazahstan. Dupa un an era expulzat din URSS si i se retragea cetaenia sovietica. A locuit, impreuna cu sotia sa, Natalia Sedova, mai intai in Turcia, apoi in Franta si Norvegia. Ultimii ani i-a trait in Mexic, singura tara care a acceptat sa-i ofere azil politic dupa 1938. A fost ucis cu o lovitura de toporisca (piolet, icepick) in crestetul capului, in timp ce-si hranea iepurii, in gradina vilei ultra-pazite din Coyoacan, de catre Ramon Mercader, comunist spaniol si agent NKVD pozand in militant trotkist.

La coltul strazii asteptau intr-o masina confirmarea vestii ca “Iuda-Trotki” a fost lichidat Caridad Mercader, agenta NKVD, mama lui Ramon, si amantul acesteia, colonelul NKVD Leonid Eitingon. Printr-un decret special, strict secret, Mercader a fost decorat cu ordinul Lenin. Arestat de politia mexicana, a facut douazeci de ani de inchisoare. Nu a recunoscut niciodata ca primise ordinul de a-l lichida pe Trotki. Dupa 1960, a trait in Cuba castrista.

Asa s-a incheiat, intr-o balta de sange, viata lui Lev Troţki, profetul monoman si egocentric, cel pe care istoricul Dmitri Volkogonov l-a numit “demonul revolutiei”. Stalin a jubilat. Operatiunea speciala, o rafuiala gangstereasca, condusa din umbra de omul sau, generalul NKVD Pavel Sudoplatov, reusise. Stanga anti-stalinista a trait acel moment ca pe o tragedie absoluta. Unul dintre cei care au ramas apropiati de fostul comandant suprem al Armatei Rosii a fost romancierul Victor Serge, prieten apropiat al lui Panait Istrati. Titlul uneia din cartile sale capteaza acea situatie istorica sufocanta: “S’il est minuit dans le siecle”. Biograful lui Troţki, Isaac Deutscher, autorul trilogiei formata din volumele “The Prophet Armed’, “The Prophet Unarmed si “The Prophet Outcast”, mentioneaza acest cantec din 1940, o balada populara compusa de un autor anonim:

Murió Trotsky asesinado de la noche a la mañana porque habían premeditado venganza tarde o temprana.

Pensó en México, este suelo hospitalario y grandioso, para vivir muy dichoso bajo el techo de este cielo.

Por fin lo venció el destino en su propia residencia, donde el cobarde asesino le arrancó ahí su existencia.

Un zapapico alpinista este asesino llevó, y al estar solo con Trotsky a mansalva lo atacó.

 Fue un día martes por la tarde esta tragedia fatal, que ha conmovido al país y a toda la capital

Visul revolutiei mondiale murise definitiv odata cu Pactul Hitler-Stalin. Fiul si cel mai apropiat colaborator al sau, Lev Sedov, murise cu cativa ani mai devreme, in imprejurari suspecte,intr-o clinica din Paris. Alt fiu, Serghei Sedov, a fost lichidat in URSS in timpul Marii Terori, desi rupsese orice legaturi cu parintii sai. Internationala a IV-a, infiintata ca alternativa la Comintern (Stalintern) s-a dovedit o secta marginala, devorata de lupte intestine. Radek, Rakovsky, Ivan Smirnov, Evdokimov, Smilga si alte figuri proeminente ale opozitei de stanga au pierit cu totii in valtoarea sangeroasa a stalinismului dezlantuit. Ideea societatii fara clase, a comunitatii perfecte, a (Supra)Omului Nou, a unei revolutii totale care sa salveze omenirea de barbarie s-a dovedit o imensa, catastrofica himera.

Robert Service are dreptate: The death of a hunted fox is usually written about in two ways. One focuses on the chase and killing with sympathy for the defenceless animal. The second, usually favoured by the hunters, takes into account the hens, rabbits and lambs that have been the fox’s victims.

 

PS Pe platforma “Contributors”, un cititor se si ma intreaba daca nu gresesc comparand fundamentele teoretice ale comunismului si nazismului. Nici o secunda, sub nicio forma, nu am afirmat ca exista o identitate semantica, tematica ori conceptuala intre cele doua doctrine. Dar amandoua au urmarit dezumanizarea unor intregi grupuri umane si au afirmat dreptul unor minoritati politice autodesemnate drept izbavitoare sa-si impuna, pe cale violenta, vointa si scopurile. Iata raspunsul meu:

Nu cred ca pamfletele virulente ale unor Lenin si Trotki intra in categoria acelor carti care intemeiaza teoretic comunismul. Evident, exista lucrari ale acestor dor revolutionari mult mai substantiale decat aceea despre care scriu aici si pe care Zizek a a ales sa o comenteze superlativ. Nu cred ca traditia intelectuala fascista este atat de firava precum sustineti Dvs. Cititi cartile pe subiect ale lui Zeev Sternhell (“The Birth of Fascist Ideology”) ori George Mosse (“The Fascist Revolution”) si poate imi veti da dreptate. Cititi chiar recent publicata lucrare a lui Geroges Sorel, “Reflectii despre violenta” despre care am scris acum cateva zile chiar aici, pe “Contributors” (o versiune abreviata a aparut saptamana aceasta in “Evenimentul Zilei”). Regret ca nu considerati ca probez onestitate profesionala cand scriu despre bolsevism si fascism. Incerc sa ofer intotdeauna sursele pe care ma bazez, repere bibliografice minime, dar cat se poate de respectabile (Robert Service, Simon Sebag Montefiore, Orlando Figes, Ian Kershaw, Jeffrey Herf, Marcel Gauchet). Ma indoiesc ca analiza nazismului (ori a fascismului italian, ori a Garzii de Fier) se reduce azi la sociologia miscarii si nu se mai ocupa de ideologie. Cartea lui Francisco Veiga despre Miscarea Legionara se intituleaza “Mistica nationalismului”. Cartea lui Sorin Lavric despre Noica si Miscarea Legionara se ocupa preponderent de ideile lui Noica din acea perioada pe care dl Lavric o numeste corect de “indracire”. La fel in cazul radicalismului bolsevic (cititi recenta carte a profesorului Davind Brandenberger “Propaganda State in Crisis”, Yale University Press, 2012). Nu sunt dintre cei care il socot pe Machiavelli un cinic paradigmatic. Dar nu contest ca tiranii-gangsteri ai veacului trecut au gasit la Machiavelli anumite justificari pentru auto-imaginea lor. Diferentele dintre ideologiile totalitare sunt incontestabile, lucru subliniat, intre altii,de Raymond Aron. Dar vorbim despre religii politice cu un nucleu emotional comparabil: cultul Liderului, sacralizarea Partidului (Statului), mistica Istoriei, transformismul etc  Sigur, in miscarile comuniste exista o fascinatie a “textului revelat” pe care nu o intalnim in fascism.

http://www.telegraph.co.uk/culture/books/6271804/Trotsky-by-Robert-Service-review.html

De asemenea, merita vazut filmul lui Joseph Losey cu Richard Burton in rolul principal, despre asasinarea lui Troţki:

http://stagevu.com/video/oymxdiekekdj

O carte recenta, cu multe detalii inedite, despre ultimii ani ai lui Troţki:

http://www.guardian.co.uk/books/2009/jul/05/stalins-nemesis-bertrand-patenaude-review

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-lev-davidovici-trotki-despre-comunism-terorism-si-mistica-revolutiei-totale/


In Memoriam Hilton Kramer: Pasiunile, tradarea si onoarea intelectualilor

28/03/2012

Influent critic de arta, jurnalist de imens talent, polemist redutabil si respectat ganditor neoconservator, Hilton Kramer (1928-2012) a fost unul dintre ultimii reprezentanti a ceea ce s-a numit grupul intelectualilor din New York. Vreme de decenii principalul critic de arta de la “New York Times”, el a fost in egala masura un promotor al avangardei, al modernismului estetic si un adversar al fragmentarii si artificialitatii filistine pe care o asocia cu post-modernismul. A fost un intelectual anti-totalitar care si-a aparat optiunile fara sa-i pese de pasagerele mode si falsele popularitati. A facut cariera formularea sa legata de bienalele de la Muzeul Whitney, carora le reprosa ostentatia snoaba si absenta unei viziuni artistice care sa recunoasca dreptul la placere, la bucurie, la fervoare, daca vreti. Pentru Kramer, post-modernismul in arta nu era altceva decat “modernism lipsit de credinta insufletitoare in nobletea si pertinenta mandatului cultural”.

Rupturile din interiorul acelui fascinant nucleu, initial legat de “Partisan Review”, metamorfozele unor prieteni in ex-prieteni, au fost provocate, scria el, de reactiile diferite ale membrilor sai in raport cu ascensiunea Noii Stangi si a contraculturii in anii 60. Unii dintre liderii intelectuali ai liberalismului modernist au salutat noile valuri, cu al lor nihilism estetic si politic. Sa nu uitam ca Susan Sontag, desi mai tanara, era si ea o membra activa a grupului, ca si Richard Poirier si Dwight Macdonald. Altii, precum Daniel Bell, Irving Kristol, Lionel Trilling, Norman Podhoretz si William Phillips, au sesizat primejdiile implicate in noul radicalism. Tocmai pentru ca iubeau modernitatea, Hilton Kramer si cei amintiti au protestat impotfrva uzurparii ei de catre noii iconoclasti, suspectati, pe buna dreptate, de histrionica iresponsabilitate. S-a nascut o sciziune intre cei care au aderat entuziast la noul radicalism (un Norman Mailer, de pilda, dar si initiatorii revistei “New York Review of Books”) si cei care au refuzat sa renunte la imperativele valorice legate de recunoasterea a ceea ce se numeste high culture. Un model din multe puncte de vedere a fost filosoful Sidney Hook,social-democrat ca orientare politica, exponent al liberalismului pragmatist, unul dintre cei mai articulati critici ai bolsevismului in oricare dintre incarnarile sale. Hilton Kramer l-a numit un veritabil disident american.

La fel, unii au inteles sa mearga pe lunia blamarii Americii pentru absolut toate relele lumii, altii au ramas fideli liberalismului anticomunist. Unii s-au imbatat cu noile elixiruri ideologice, tradandu-si de fapt menirea, altii au definit in chip admirabil, prin actiunile lor spirituale, ce inseamna onoarea intelectualilor. Intre acestia, Hilton Kramer. A plecat de la “New York Times”, a scris articole amare si sarcastice in “New York Observer” despre despre derapajele stangiste, pe linia unei corectitudini politice tot mai intoleraante, ale ziarului cu care se identificase atatia ani. A protestat impotriva tendintei post-moderne de a deconstrui modernismul, de a respinge liberalismul politic tarditional, de a repudia pluralismul si de a impune hegemonia unei paradigme radicale de genul “revolutiei culturale” ca bresa civilizationala.


In cartea sa din 1999 “The Twiulight of the Intellectuals: Culture and Politics in the Era of the Cold War”, Kramer observa ca “moartea socialismului ca ideal politic si, in paralel, subminarea modernismului ca imperativ artistic au marcat in chip limpede sfarsitul unei epoci istorice”. Pentru a lua masura acestor tendinte distructive si a reusi sa riposteze in spiritul marii traditii a modernitatii, Kramer a intemeiat revista “The New Criterion”. Urmasul sau este criticull cultural Roger Kimball. Numele revistei este programatic legat de publicatia condusa candva de T. S. Eliot. Pentru Hilton Kramer era important ca lupta dusa de revista “The Public Interest” in planul politicilor sociale sa fie purtata si in domeniul estetic.

Scriind despre autobiografia marelui apostat care a fost Whitaker Chambers, Hilton Kramer ajungea la concluzia ca acesta nu gresea atunci cand scria: “Faith is the central problem of this age”. Motto-ul unui eseu despre Chambers era dintr-o scrisoare a lui Malraux catre Chambers: “Nu te-ai intors din infern cu mainile goale”. As aminti aici devastatoarele eseuri despre ipocrizia stangii, despre minciunile lui Lillian Hllman, despre Susan Sontag descrisa drept o “Pasionaria sa tilului”, despre ratacirile lui Dwight Macdonald, despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie infiintata din initiativa lui Arthur Koestler pentru a tine piept ofensivei comuniste in cultura vestica.

Cel care a scris fraza adeseori citata despre curatorii de la Whitney, cu a lor slabiciune pentru “funky, kinky, kitschy claptrap”, a dovedit o permanenta, nedezmintia deschidere pentru ceea ce era genuin in arta moderna. A fost un admirator al expresionismului abstract, al lui Jackson Pollock, al avangardei ruse. In 1981, spre surprinderea multora, a salutat o expozitie a lui Julian Schnabel. A aparat acea traditie intelectuala din care s-a nascut modernismul. Este vorba de o traditie tradata de cei care uita “the discipline of thruthfulness, the rigor of honesty”. Acestea au fost valorile pe care Hiton Kramer le-a cultivat cu pasiune si curaj. Numele sau apartine panteonului onoarei intelectuale dintr-un secol in care au abundat atatea abdicari, lasitati, injosiri si tradari. Scriind despre cei care, asemeni unei Lillian Hellman, continuau sa se scalde in vechile minciuni despre “nobilele idealuri ale stangii” (va mai amintiti filmul “Julia” cu Vanessa Redgrave si Jane Fonda, o reluare ultra-romantizata a mitologiei stalinismului antifascist din anii 30?), Kramer isi incheia un articol din “New York Times” din octombrie 1976 (“The Blacklist and the Cold War”) citandu-l pe William Hazlitt: “Were we fool then, or are we dishonest now?” O intrebare pe care ar merita sa si-o puna cei care agita azi spectrul lui Marx si propun “retestarea ipotezei comuniste”.

Incurabili la capitolul pasiunii utopice (reala sau mimata, putin conteaza), acesti oameni nu vor sa tina seama de lectiile unui secol fara egal ca brutalitate, violenta si delir genocidar. Cu somnambulica frenezie, ei refuza sa admita acele adevaruri traite de precursorii lor intru fanatism ideologic. Iata un citat rascolitor din autobiografia lui Arthur Koestler (“The Invisible Writing”, 1954), reluat de Hilton Kramer:

Few among the intellectuals in the Party realized at the time that their mentality was a caricature of the revolutionary spirit; that within the short span of three generations the Communist movement had travelled from the era of the Apostles to that of the Borgias. But the process of degeneration had been gradual and continuous, and the seeds of corruption had already been present in the work of Marx: in the vitriolic tone of his polemics, the abuse heaped upon his opponents, the denunciation of rivals and dissenters as traitors to the working class and agents of the bourgeoisie.

http://pjmedia.com/rogerkimball/2012/03/27/hilton-kramer-1928-2012/

http://pjmedia.com/ronradosh/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/in-memoriam-hilton-kramer-pasiunile-tradarea-si-onoarea-intelectualor/


Portret de intelectual hulit

27/03/2012

Traim intr-un timp in care, din stranii ratiuni, admiratia devine suspecta. Scrii cateva randuri in care iti exprimi pretuirea pentru cineva,  prieten apropiat ori pur si simplu o fiinta remarcabila, esti automat taxat drept sicofant. Exercitiul dezinteresat al aprecierii este privit drept o masca pentru cine stie ce motivatii ascunse. Gratuitatea gestului admirativ este negata din capul locului. Public mai jos un frumos text despre H.-R. Patapievici semnat de Valentin Stângă. Este inutil sa mai spun ca nu i l-a cerut nimeni, l-a scris pentru ca asa simte si asa gandeste. Mi l-a trimis si mi-a spus sa fac ce cred de cuviinta cu el. Am decis sa-l public aici. Orice ar crede unii, nu toata lumea se hraneste cu fiere si nu toata lumea traieste prin invidie, furie si gelozie. Daca viata se poate numi acest gen de chinuita existenta… (VT)

Pe Horia Patapievici l-am întâlnit în urmă cu zece ani, la o școală de vară, într-un pitoresc sat din împrejurimile Aradului. Eram în primul an de facultate: victimă înaripată a câtorva superstiții culturale, un soi de boboc neclar, dar comestibil, când de-o hărnicie dezarticulată, când frivol, cu oareșice, rituală, tenuitate. Mă ocupam, fără dăruire, cu scrierile lui Thomas Hobbes și profesoara mea de filozofie de atunci, Dana Jalobeanu, m-a strecurat magnanim în cantonamentul de istoria ideilor unde aveau să coabiteze, timp de două săptămâni, câțiva doctoranzi (atent selectați), o mână de studenți fragezi și un cvartet de elită franco-american, însoțit de omologii români, pasionați, cu toții, de originile modernității europene. La câteva zile de la deschiderea acestui bivuac estival, ni s-a alăturat Horia Patapievici.

Îmi amintesc, cu precădere, intrarea lui în scenă. Sprinten și efilat, îmbrăcat în negru, à la funèbre, diagnosticianul Omului Recent părea un spectru vivace, patinând afabil printre comeseni, prezentându-se simplu, fără condescendență, necunoscuților și iradiind bucuria genuină a celui campat, ca printr-un miracol, într-un un anturaj utopic. Nu-și tutuia niciodată interlocutorii proaspăt descoperiți, nu-și savura, alexandrin, umbra, nu baleta, năzuros, prin peisaj. Avea aerul unui cursant exigent și, totodată, nimbul, vag perceptibil, al daimonului familiarizat cu toată streașina lumii…  

Supremul deliciu de agendă al fiecărui tânăr participant la prelecțiile școlii respective era, cred, ora de conversație privată cu un senior, la alegere. Aveai câteva întrebări stringente, o idee robustă, un proiect intelectual îndrăzneț și ți se oferea prilejul unui avizat comentariu peripatetic în marginea lor. La capătul exercițiului, te alegeai cu un reper solid, cu o povață stenică sau cu un exotic meniu bibliografic. Așa l-am cunoscut, față către față, pe Horia Patapievici. Era seară și omul mă aștepta interiorizat, plimbându-se calm, sub bolta verde, luxuriantă creată de arborii parcului unde locuiam. Îmi notasem, fără haz, pe un bilețel, unele nedumeriri școlărești legate de partea a IV-a din Leviathanul lui Hobbes și speram să nu fac impresie proastă, bramburindu-mă, afectat, în marginea unui text impozant. Domnul Patapievici a început prin a mă întreba, pe-un ton relaxat, meridional, despre mine în general, despre apetițiile mele culturale, despre temeiurile afective și livrești ale cearcănelor mele. Îl interesa, netrucat, insul din fața lui, chimia lăuntrică a interlocutorului, culisele perplexităților mele. L-am mototolit entuziast pe Hobbes și, timp de o oră, mi-am deconspirat marile iubiri de atunci – Nietzsche, Simmel, Dostoievski, Heidegger, am dezavuat, febrili, axiomatica ireverențiozității contemporane, am aflat de ce sunt mari Eckhart și Malraux. Vorbind, Horia Patapievici nu lăsa nici o clipă impresia că reîncălzește o barocă supă la-ndemână ori că urmărește să te epateze acut, pentru a-i confirma, năucit, exerga. Din contră, erai realmente răsfățat pe linia curiozitățior tale; ți se livra, fără perspectiva promptă a sațietății, un belșug cu titlu de cordialitate, o secvență de gândire înaltă, a cărei splendoare o dădeau responsabilitatea și generozitatea acesteia față de un celălalt tatonant, sfios sau necopt. Nimic din hachițele și morga pelicanilor de lojă, nimic fudul, ampolos, intranzitiv.

***

Aflu că, în urmă cu câteva zile, cu ocazia unui ceremonial de recunoaștere aulică a performanțelor intelectuale și administrative ale lui Horia Patapievici, un stol de gaițe patriotice l-au afurisit, cu tapaj, pe șeful ICR, făcându-l în fel și chip, inventându-i o genealogie toxică, arătându-l cu degetul ca herostrat al doinei eminesciene și drastic portretist de neam. Între timp, tămbălăul a migrat din ambianța bănățeană către frontispiciile gazetăriei centrale. Băloasele incriminări de altădată își regăsesc debușeul, stridențele asasine sunt repuse în drepturi. Țara e-n faliment, agonizează, se surpă fiindcă de-alde Patapievici, casapul heraldicii naționale, a căpătat, de la Traian Băsescu, sceptrul mănos al Institutului Cultural. Carevasăzică, lângă leșul economiei românești și mocirla politicii dâmbovițene vom bifa, exsangui, avatarurile perverse ale culturii noastre. Eminescu va fi cenzurat, saxofonul va uzurpa naiul, iar poneiul roz îl va eclipsa, fosforescent, pe calul lui Harap-Alb… Resuscitarea acestor aberații nu face decât să coboare – pentru a câta oară? – ștacheta jurnalismului valah și să încurajeze gargara virulentă a câtorva tromboniști sumbri.

Și fiindcă refuz să adopt stilul relativizant predat de unii, să clămpănesc dulceag despre legitimitatea diferenței de opinie (“Fiecare cu Patapieviciul lui…”), adnotez, cu afectuoasă deferență, reușita umană a „inculpatului”: Horia Patapievici aduce laolaltă, persuasiv, în formația sa intelectuală duhul sintezelor de tip Toynbee, verva plenară a unui R. G. Collingwood și prudența doctă a școlii Old Whig, fără a neglija, scrobit, poetica toridă, pe Kafka, Pavese sau pe mistici, cărora li se adaugă o captivantă erudiție a științelor exacte. Nimic însă din acest policrom colos interior nu caută bovaric solemnitatea, rampa dorlotantă, poza. Virtuțile, propensiunile și acumulările ființează, aici, homeostatic, într-un ansamblu mirandolian ce nu și-a pierdut nici firescul, nici curăția mirărilor aurorale…

Valentin Stângă


Crimele comunismului pot fi în continuare judecate

26/03/2012

A intrat în vigoare Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Acest demers clarifică dispoziţiile din Codul penal, care prevăd imprescriptibilitatea infracţiunilor de genocid, crime contra umanităţii şi de război, stipulând că ele pot fi judecate, indiferent de data la care au fost comise. De asemenea, legea prevede imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, pentru crimele pentru care nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie.

IICCMER salută iniţiativa adoptării acestui act normativ, care reiterează principiile Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite în 1968 şi care poate reprezenta o soluţie pentru judecarea crimelor comunismului (atâta vreme cât este dovedit caracterul lor de crime împotriva umanităţii). De asemenea, noile prevederi menţin deschisă calea judecării crimelor Revoluţiei române şi ale Mineriadei din 13-15 iunie 1990, întrucât se aplică şi consecinţelor juridice ale unui fapt trecut, dacă acestea nu s-au epuizat complet şi îşi produc încă efectul la data intrării ei în vigoare.

Din perspectiva noilor reglementări legislative, IICCMER îşi exprimă speranţa că aceste crime ale comunismului, care au făcut şi fac obiectul sesizărilor noastre, vor fi judecate, iar făptuitorii lor vor răspunde în faţa justiţiei pentru actele inumane comise în numele ideologiei totalitare.

Legea nr. 27/16 martie 2012, pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 180/20 martie 2012.

www.crimelecomunismului.ro

 


Imperativul adevarului: Papa Benedict si fratii Castro

24/03/2012

Papa Benedict al XVI-lea merge la Havana, capitala insulei-inchisoare aflata de decenii la cheremul capriciilor ideologice ale fratilor Castro si ale acolitilor acestora.  Armando Valladares, erou al disidentei anti-totalitare, un intelectual, da, un intelectual, care a platit cu 22 de ani de inchisoare curajul de a sfida despotismul, a scris un text care sintetizeaza perfect ingrijorarile si sperantele prietenilor libertatii in aceste momente. 

Sa ne amintim ca una din nepieritoarele contributii morale ale predecesorului Papei Benedict, Ioan Paul al II-lea, a fost enciclica “Splendoarea adevarului” (Veritatis Splendor).

Thus, in every sphere of personal, family, social and political life, morality–founded upon truth and open in truth to authentic freedom– renders a primordial, indispensable and immensely valuable service not only for the individual person and his growth in the good, but also for society and its genuine development.

Adevarul este ca drepturile omului sunt incalcate brutal in Cuba. Adevarul este ca presupusul internationalism al castro-guevarismului nu a fost si nu este decat o strategie de expansiune la nivel continental a unui model de organizare terorista a societatii, de anihilare a economiei de piata si de constrangere umilitoare a libertatii umane. Adevarul este ca  ideologia oficiala, marxism-leninismul, detine monopolul in Cuba, iar libertatea de expresie este inexistenta. Adevarul este ca regimul nu recunoaste ideea de cetatean si trateaza populatia ca o masa de subiecti ai statului omnipotent si pretins omniscient.

Pentru reflectiile lui Valladares si informatii privind noile masuri represive din Cuba impotriva Doamnelor in Alb:

http://inliniedreapta.net/vizita-lui-benedict-al-xvi-lea-in-cuba-sperante-si-ingrijorari/


Izbânda intelectuală si psihologia subteranei: Horia Patapievici despre războiul civil româno-român

22/03/2012
Se spune ca nimic nu reuseste mai bine decat reusita. Asa stau lucrurile cand traim in normalitate. De ani de zile, insa, dreptul la normalitate, cum il numeste N. Manolescu, este contestat. Sudalma, minciuna, agresiunea verbala, pamfletul vituperant, chiar obscen, injuria sordida, tin loc de argument rational. Opera lui Horia Patapievici este una solida, originala si de natura sa inspire gandirea neinregimentata, opusa incolonarii de turma. Filosoful este un neostenit soldat al libertatii. Ii repugna societatea inchisa, tiraniiile de orice fel,  utopiile constrangatoare.
 
Sa amintesc aici ce a insemnat revista “Idei in dialog” si cat de mult ii ducem lipsa?  Actiunea sa intelectuala pe linia Institutului Cultural Roman este una de veritabila zidire dupa cele mai riguroase criterii ale nepartinirii, ale sincronismului si ale deschiderii axiologice. Nu o fundatura autarhica, ci o lucrare dinamica si integratoare. In loc sa fie pretuit pentru aceste impliniri, este, iata, hulit. Nu de multi, de putini. Multi sunt insa cei care, stiind ce-a facut si ce face Horia, prefera sa taca, sa chicoteasca prin unghere obscure, sa tolereze infamia. Tacerea in raport cu asemenea miselii se numeste complicitate.
 
Nu e vorba nicidecum de ceea ce unii se grabesc sa eticheteze, cu satisfacuta superbie, drept “auto-victimizare”. Faceti o cautare pe internet cu numele lui Horia Patapievici  si veti concede ca asa stau lucrurile. O armata de anonimi nu se invrednicesc, se pare, decat cu asemenea mizerii. Indivizi care nu pot iubi, nu stiu sa admire, dar care exulta cand e vorba de a jigni, de a macula,  de a umili, de a injosi, de a lapida simbolic un intelectual. Nu cred ca Horia Patapievici este unul dintre oamenii cei mai detestati din Romania. Sute de timisoreni au mers sa-l auda, sa-l vada. Un numar infim de emisari ai neantului valoric au organizat o jalnica “demonstratie”. Din nefericire, asemenea istericale marginale sunt prea repede mediatizate, iar vocile majoritatii normale sunt ignorate. Acestea sunt insa cele care conteaza, nu cele ale falsificatorilor de sensuri, de citate, de valori. In subterana e bezna. Horia Patapievici traieste sub semnul nobilei lumini a spiritului.
 
Public mai jos fragmente din interviul acordat de H.-R. Patapievici jurnalistei Melania Cincea de la publicatia timisoreana “Timpolis”:
 
Păreţi a fi captiv într-o stare de fapt, pe care aţi numit-o „război civil româno-român”. Care este casus belli, în cazul Dvs.?

Acuzaţii stranii, aberante, fără niciun raport cu realitatea: că l-am injuriat pe Eminescu (nu am făcut-o), că am batjocorit poporul român (nu am făcut-o, textele mele din Politice sunt dragoste ultragiată, orice om normal înţelege imediat asta), că atac etnia română (nu am făcut-o), că sunt inte­lec­tualul lui Băsescu (nu sunt intelec­tualul nimănui), că sprijin dictatura lui Băsescu (nu sprijin dictatura nimănui, iar preşedintele nu a instaurat nicio dictatură), că nu sunt român şi că nu am dreptul moral de a conduce I.C.R. (sunt român şi am tot dreptul moral să conduc I.C.R., am dovedit-o în multe feluri), că sunt linguşitorul Puterii (nu am linguşit niciodată pe nimeni), că am distrus Institutul Cultural Român (nu l-am distrus, dimpotrivă, l-am in­ventat din multe puncte de vedere, fă­cînd din el o instituţie competitivă in­ternaţional şi respectată), că sunt “gro­parul culturii române” (o inepţie fără margini), că tatăl meu a fost fie gesta­povist, fie enkavedist (calomnie neru­şinată), că m-am născut în cartierul Pri­măverii (minciună), că sunt agent străin (calomnie ordinară), că “gena tră­dării” este ereditară în familia Pa­tapievici (aberaţie rasistă). Cum ve­deţi, aberaţii. Aberaţii totale, care merg de la instituirea delictului de opinie (opinia faţă de Eminescu, de pildă), trecând prin calomnii neruşinate şi rasiste (acuzaţiile împotriva tatălui meu, confecţionarea mea ca evreu), şi ajungând până la minciuni patente, instrumentate politic (că aş fi “lin­guşitorul” lui Băsescu, că aş fi “stâlpul ideologic al puterii” etc.). Aberaţii menite să mă asasineze moral şi, dacă cineva, vreun patriot bine intenţionat, va pune şi mâna pe secure, să mă elimine şi fizic, nu doar moral – cu atât mai bine. Este o campanie de ură şi de asasinare împotriva mea, care, cum spuneam mai devreme, face parte din războiul civil româno-român, care a fost declanşat din raţiuni politice, ca luptă pentru dobândirea puterii politice, imediat după condamnarea în Parla­ment a comunismului, în 18 decembrie 2006.

Este un război iniţiat de partidele politice care vor să ajungă la putere prin înlăturarea imediată a lui Traian Băsescu din poziţia de preşedinte, un război întreţinut în mod cu totul ires­ponsabil de trusturile de presă conduse de foşti colaboratori ai securităţii, de infractori de drept comun şi de oameni de afaceri cu interese vitale în acapa­rarea resurselor statului, trusturi de presă care în cinci ani au reuşit, prin cinismul, minciunile şi propaganda lor, să distrugă complet jurnalismul româ­nesc. Spun că o fac în mod iresponsa­bil, pentru că otrava pe care o toarnă zilnic în urechile noastre este ura, este resen­timentul, este invidia, este insti­garea la violenţă. Din acest motiv, în ultimii ani, de când suntem în plin război civil, viaţa în ţara noastră a devenit ires­pi­rabilă pentru majoritatea românilor.   

 (…)

Sarcina mea este să fac cunos­cu­tă peste hotare cultura română. Nu ce­ea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alţii că nu este ea. Nu este rolul vreunei instituţii să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc şi ce nu este cu adevărat românesc. Cei care mă criti­că pentru ce fac doresc să mă tragă la răspundere pentru ce nu fac. Fireşte, pentru ei, ce fac e în folosul altora, ce nu fac ar fi fost în folosul lor – de unde nemulţumirea. Simţiţi cât de absurd e?

Filozofia mea este neutralitatea in­sti­tuţională şi transparenţa instituţio­na­lă. I.C.R.-ul de azi este un mediator trans­parent şi nepartizan între piaţa cultu­rală românească, aşa cum este ea, şi pieţele culturale unde dorim să fim cunoscuţi. Instituţia pe care o con­duc este o fereastră, nu un arbitru ori un judecător. Eu nu am un mesaj politic al instituţiei, mesajul meu este mesajul artiştilor români. Rezultatul este că aşa, prin această neutralitate, am putut face cunoscuţi mult mai mulţi artişti români decât au reuşit înaintea mea cei care au adoptat filozofia contrară, care spune : “Cultura română este ceea ce decid eu că este cultură română”. Nu, nu eu decid cine are valoare, ci piaţa culturală liberă decide. Eu nu fac propagandă, eu prezint cultura română aşa cum este ea şi aşa cum artiştii români şi-o reprezintă. Revoluţia pe care am făcut construind I.C.R.-ul de astăzi constă în a le fi dat artiştilor ro­mâni toată vocea; eu, ca instituţie, in­terzicându-mi să am vreuna.

 Nu este prima dată când sun­teţi ţinta atacurilor verbale – ca­re merg de la o gamă largă de im­precaţii la ameninţări –, ceea ce înseamnă că re­pre­zen­taţi un pericol. Pentru ce? Pen­tru cine?

Fac parte dintr-un grup de oa­meni foarte înjuraţi, din 2007 încoace. Pe mine mă las la urmă, deşi nu sunt cel mai puţin înjurat. Vladimir Tismăneanu este înju­rat şi pentru ce face, şi pentru ce nu face. Şi pentru ce e, şi pen­tru ce nu e. Pentru orice. Pen­tru că e Vladimir Tismăneanu. Mir­cea Mihăieş, la fel. Orice ar spu­ne, este înjurat. Săptă­mâna as­ta este înjurat că a spus X. Săp­tămâna viitoare este înjurat că nu mai spune X. E înjurat şi când e pentru, şi când e contra. Ga­briel Liiceanu, la fel : este înju­rat şi pentru ce a spus despre Rege şi pentru că nu o mai spu­ne. Andrei Pleşu, şi el un “inte­lectual al lui Băsescu”, şi-a luat toate distanţele de Traian Băses­cu: l-a criticat, l-a ad­monestat etc. Nu contează. Tot “inte­lectua­lul lui Băsescu” rămâne. Odată mi-a spus la telefon : „Dragă, ce să fac? M-au «căsătorit» cu Tra­ian Băsescu”. Despre mine, am vorbit deja. Mi se reproşează şi ce fac, şi ce nu fac. O universi­ta­ră de la Observatorul cultural mi-a pus în gură un citat de adulaţie către Traian Băsescu, pe care l-a inven­tat, cu argumentul stupe­fiant : chiar dacă nu l-a spus Pata­pievici, ar fi putut să o facă. Ori­ce procedeu, oricât de neo­nest, e acceptat când e vorba de a-i în­fiera pe “intelectualii lui Băses­cu”, aceşti duşmani ai po­porului, ai demo­craţiei, ai duş­manilor duşmanilor duşmanilor noştri.

Or, ce înseamnă asta? Cu ce avem de-a face când unui grup de oameni li se reproşează şi ce spun, şi ce nu spun? Când sunt diabolizaţi şi pentru că spun, şi pentru că nu spun? Înseamnă că avem de-a face cu o fantas­mă, cu o fantasmă colectivă. Cine a inventat-o, nu ştiu; cine o alimen­tează, ştiu. Proble­ma este că, acum, această fantasmă a intrat în mecanismul impredictibil al urii care alimentează războiul ci­vil româno-român, iar intelec­tualii “fini”, care se hrănesc din întreţinerea ei, se joacă deja cu instigarea la violenţă fizică. Vla­dimir Tismăneanu este ame­nin­ţat pe forumuri cu moartea, de oameni care invocă exact argu­mentele intelectualilor “fini” care şi-au făcut o meserie din stigmatizarea “intelec­tualilor lui Băsescu”. La care se adau­gă, trebuie să o spunem, atacurile antise­mite. Tismăneanu este atacat, ca evreu, cu o neruşina­re care mă îngro­zeş­te. Iar cei care monitorizează anti­semitismul din România se prefac că nu ob­servă atacurile antisemite îm­potriva lui Tismăneanu.

Care este, totuşi, relaţia dum­neavoastră, ca „in­telectual al lui Băses­cu”, cu Traian Bă­sescu?

E simplă. Nu am avut nicio întâl­nire cu Traian Băsescu până în clipa în care acesta a deve­nit preşedinte, când m-a chemat la Cotroceni ca să-mi propună con­ducerea I.C.R. Nu am scris nicio­dată despre Traian Băses­cu îna­inte de a fi ales. Afirmaţia că m-ar fi recompensat pentru ser­vi­ciile aduse, dându-mi con­du­ce­rea I.C.R., este o aberaţie. După numirea mea la I.C.R., am scris despre Traian Băsescu nu­mai cu ocazia suspendării lui şi pentru a critica diabolizarea sa ca dicta­tor. Suspendarea sa din 2007 mi se pare şi acum o mon­struozi­ta­te politică, făcută prin nesoco­ti­rea Constituţiei, iar teo­ria că Bă­sescu ar fi dictator mi se pare o mistificare politică de proporţii. Sunt atât de scârbit de toate aceste min­ciuni, că nu mai am putere să argu­mentez evidenţa: o evidenţă care, în Ro­mânia, are aerul că e un para­dox, atât de sa­turat de minciu­nă a devenit spa­ţiul nostru public, otrăvit în toa­te felu­rile de iresponsabilii care vor să ne aducă la război civil. 

În rest, pe linie profesio­nală, relaţiile cu preşedintele sunt corecte, deşi mult mai rare decât mi-aş dori. Pre­şedintele nu ne-a cerut niciodată socoteală de nimic, nu a intervenit în fa­voa­rea nimănui (miniştri ori par­lamentari au făcut-o), nu a făcut nicio­dată nicio presiune, nu a in­tervenit în niciun fel în politica şi strategia Insti­tutului. Aşa da, dictator! Fireşte, pre­şedintele e informat de iniţiativele interna­ţionale ale I.C.R.-ului, în chestiu­nea relaţiilor cu China, cu Rusia, cu lumea arabă, cu EUNIC etc. 

Pentru istoria care se va scrie: Traian Băsescu nu a inter­venit nicio­dată, subliniez, nicio­dată, în politica Institutului. S-a comportat ca un pre­şedinte scru­pulos şi corect. V-o spun în faţa lui Dumnezeu. Deşi, evident, se va afirma că spun ce spun pen­tru că sunt linguşitor cu preşe­dintele. Toată fan­tasma asta cu „intelectualii lui Bă­sescu” nu are nicio bază. Îi cunosc bine pe Vladimir Tismăneanu, pe An­drei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Mircea Mihăieş. Nu suntem deloc „intelectualii lui Băsescu” în sensul în care am fost zugrăviţi.

Ce spun, fireşte, nu trebuie citit ca o delimitare sau ca o re­pudiere impli­cită a lui Traian Bă­sescu, ci înseamnă doar atât – o punere la punct în pri­vinţa fantasmei colective „intelec­tualii lui Băsescu”.

Şi dacă aţi fi făc“>ut politică, de ce ar fi aşa mare păcatul? Ne uităm în istorie şi vedem per­so­nalităţi de prim rang ale culturii mondiale care au sus­ţinut o doctrină sau alta, care au susţinut ideile unuia sau ale altuia dintre liderii politici, de stânga ori de dreapta.

Nu, fireşte că nu. Dar, vedeţi Dvs., s-a ajuns la situaţia ca însăşi simpatia politică faţă de Traian Bă­sescu să constituie, în ochii multora, un delict. Aceasta este, de fapt, subs­tanţa fantasmei numite „intelectualii lui Băsescu”: că a susţine politica lui Traian Băsescu constituie un delict politic şi de opinie. Simţiţi suflul tota­litar al acestei idei? Ea e susţinută de toţi cei care declară că Traian Băsescu a instaurat dictatura. Aberaţie!

Pe de altă parte, nu toţi intelec­tualii care susţin idei politice partizane sunt culpabili. Intelectualilor care îl susţin pe Crin Antonescu, şi care au făcut o listă de susţinere a lui, nu le reproşează nimeni ni­mic. Or, tocmai ei, pentru că fac ex­plicit politica unui politician, sunt de drept intelectualii acelui politician. Şi încă ce politician: unul care a declarat că scopul lui este nimicirea politică a duşmanilor săi. Dar intelectualilor lui Antonescu nu le reproşează nimeni nimic. Ei sunt imaculaţi.

 Referindu-vă la Constantin Noica, spuneaţi la un mo­ment dat că „într-un timp incult şi agresiv, Noica a prac­ticat o sihăstrie a culturii”, Trăim şi acum un timp incult şi agresiv. E adevărat, alt gen de incultură şi agresivitate decât cele care caracterizau timpul lui Noica. Ne putem vindeca printr-o „sihăstrie a culturii”?

Sigur că da. Oamenii se îmbol­năvesc în comun, dar se vindecă individual. La fel este şi acum. Îm­preună urlă şi urăsc în cor, dar fieca­re, când se întoarce acasă, descoperă că inima îi este tristă, că sufletul îi e bolnav şi că alinarea poate veni numai dinăuntru. Deci, singura solu­ţie este întotdeauna sihăstria inimii.

Suntem bolnavi de rea-credinţă. Ne poate salva buna-credinţă. Din bună-credinţă decurge competenţa profesională, cultul pentru lucrul bine făcut. Din cultul pentru lucrul bine făcut decurge şi o atitudine sănătoasă faţă de societate, de colectivitate. Oamenii care fac lucrurile bine nu sunt trufaşi, nu se împăunează. Dim­potrivă, cei care nu le fac bine, ăia sunt marii trufaşi. Soluţia este simplă : fii de bună-credinţă, ia-ţi în serios toate faptele, orice ai face, fă bine.

Nu există o lege perfectă. În ul­timă instanţă, cea mai bună lege sau cea mai proastă lege trebuie aplicată tot de un om. Iar acel om poate fi corupt sau nu, de bună-credinţă ori ba. Deci, eficienţa oricărei legi, oricât de bună ar fi, stă în aplicarea ei, stă în fiecare om, individual. Prin urmare, problema nu este legea, este omul.

Pentru textul integral al interviului:

http://www.timpolis.ro/articol-suntem-bolnavi-de-rea-credinta-22262.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/izbanda-intelectuala-si-psihologia-subteranei-h-r-patapievici-despre-razboiul-civil-romano-roman/


Despre ura, omor si rationalizari perverse: Reflectii despre Toulouse

21/03/2012

Am scris aici in repetate randuri despre relatia dintre ideologiile urii, ale resentimentului, ale vendetei maniacale, si crima politica. Posedatii lui Dostoievski se credeau indrituiti sa comita omorul pentru a indrepta lucrurile. Detestau si dispretuiau statul de drept. Noii posedati actioneaza similar, se considera insarcinati de Cel de Sus sa ucida in numele ideii lor, perversa si aberanta, despre justitie. Victima este prin definitie vinovata. Vor veni diversii Tariq Ramadan sa ne explice acest lucru. Va scrie Zizek un op-ed. Statul secular este secular doar pentru crestini si evrei. Pe ceilalti, trebuie sa-i intelegem, sunt “plebea proletara”, dezmostenitii soartei, subiectul revolutionar in statu nascendi. Bigoti sunt catolicii, protestantii, evreii, tot cei care indraznesc sa nu fie convinsi de “buna vestire” de sorginte islamista.

Inainte de a se sinucide, Hitler dicta un fel de testament in care isi relua obsesiile: evreii sunt vinovati pentru carnagiul mondial, isi meritau astfel soarta. Ceea ce s-a petrecut la Toulouse se inscrie in acest ciclu infernal pe care, daca Occidentul nu-l va intelege drept ceea ce este de fapt, il va ajuta sa escaladeze. Pana unde?

Am cunoscut-o pe Oriana Fallaci. O mare jurnalista de stanga, o mare constiinta. Cartea ei despre Alekos Panagoulis, cel care a tras in dictatorul Papadopoulos, ramane un document esential al literaturii iubirii si libertatii. Oriana a fost ostracizata de cercurile stangii dominante pentru ca a indraznit sa rosteasca adevaruri incomode.Nu adevarurile lui Al Gore, ci acelea ale unei civilizatii amenintate. Am citit cu mare interea acest articol despre crimele din Franta si efectele lor in atmosfera spirituala, tot mai nelinistitoare, a  vremurilor noastre:

http://www.blogary.ro/2012/03/jihad-in-franta-crima-ca-necesitate/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+MadameBlogary+%28Madame+Blogary%29

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-ura-omor-si-rationalizari-perverse-reflectii-despre-toulouse/

 


Georges Sorel, profet al violenţei : Marxist jansenist ori sociolog protofascist?

20/03/2012

Tema violenţei politice este din nou, se pare, la ordinea zilei. Idolatrizat sau demonizat, aclamat sau denigrat, profetul violenţei care a fost Georges Sorel continuǎ sa fascineze. Ideile sale, deliberat incandescente si heterodoxe, trebuie examinate cu grija si cu prudenta, sau, spre a relua o imagine a lui Vladimir Streinu scriind despre un alt ganditor iconoclast, cu circumspectia cu care te apropii de posibile otravuri. A denuntat ceea ce el numea iluziile progresului si a anuntat o izbavire apocaliptica prin repudierea compromisurilor liberale si naruirea democratiilor occicdentale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek Kolakowski ori sociolog proto-fascist, a fost un etern rebel, un adept al distrugerii unei lumi pe care o privea drept materializarea Pacatului, a injustitiei si a mediocritatii. Editura Humanitas publicǎ acum, in colectia „Zeitgeist”, cea mai faimoasa carte a lui Sorel „Reflectii asupra violenţei”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/reflec%C5%A3ii-asupra-violen%C5%A3ei

Intr-adevar,dintre toţi gînditorii care s-au ocupat de problemele politice, legaţi de tradiţia marxistă, nici unul nu şi-a păstrat mai mult timp actualitatea – cel puţin la această răspantie a anarhiei cognitive – decît filosoful politic francez Georges Sorel (1847-1922). Scriind la începutul secolului, el a înţeles mai bine decît mulţi dintre socialiştii oficiali ai perioadei, ostateci ai unei paradigme evolutioniste, că indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstraţii carteziene, ci datorită imaginilor vii, atractive, magnetice, care le pot structura universul mental. E limpede că el s-a înşelat în privinţa valorii universale a mitului grevei generale. Nu mai puţin eronatǎ este părerea lui cu privire la virtutea sanctificatoare, catartică, a violenţei proletare. Însă un lucru l-a intuit corect, iar intuiţia lui era, evident, ne-marxistă: puterea mitului ca discurs sau poveste a originii, mişcării, direcţiei, ca sursă a mîndriei celor fără de privilegii, balsam pentru sinele umilit . Miturile nu sînt descrieri banale ale societăţii visate, ci îndemnuri la acţiune. Sau, cum spune Sorel: „Mitul nu poate fi respins, pentru că, în esenţă, este identic cu convingerile unui grup, fiind expresia acestor convingeri în limbajul mişcării; în consecinţă, el nu poate fi analizat pe părţi care ar putea fi aduse în planul descrierilor istorice”.

Ideile lui Georges Sorel au exercitat o influenţă majoră asupra fascistului Benito Mussolini şi leninistului Antonio Gramsci, doi revoluţionari ai secolului XX, cu convingeri radical diferite, dar uniti in aversiunea pentru valorile si institutiile burgheze. Ambii au insistat asupra rolului crucial al mitului în politica modernă. Lenin, se ştie, şi-a bătut joc în public de ideile lui Sorel; el împărtăşea totuşi cu scriitorul francez ura faţă de valorile burgheze şi cultul violenţei. Sorel, la rîndul lui, a aplaudat revolta bolşevică, a atacat violent încercările Occidentului de a izola Rusia Sovietică şi chiar a sfîrşit un articol intitulat În apărarea lui Lenin cu următoarele cuvinte dramatice: „Blestemate să fie democraţiile plutocrate care înfometează Rusia. Sînt doar un bătrîn a cărui viaţă se află la cheremul accidentelor minore, dar daţi-mi voie, înainte de a coborî în mormânt, să asist la umilirea arogantelor democraţii burgheze, astăzi ruşinos de triumfătoare” .

Isaiah Berlin a caracterizat filosofia mitului politic concepută de Sorel drept paradigma majoră pentru înţelegerea epocii noastre: „Pentru Sorel, funcţia miturilor nu e aceea de a domoli energiile, ci de a le direcţiona şi a îndemna la acţiune. Ele fac acest lucru prin faptul că întrupează o viziune dinamică asupra vieţii, cu atît mai convingătoare cu cît e iraţională şi, de aceea, nesupusă criticilor şi refuzului universitarilor înfumuraţi… Mitul are funcţia de a crea „naraţiunea unei stări de spirit”” .

In viziunea lui Sorel, miturile politice „nu sînt descrieri ale lucrurilor, ci expresii ale unei hotărâri de a acţiona” . Nu importǎ veracitatea, ci credibilitatea lor, capacitatea de a inspira entuziasme, pasiuni si iluminari colective. Asa a conceput Lenin partidul bolsevic ca avangarda revolutionara, asa a conceput Hitler „revolutia rasiala”, ca respingeri ale lumii existente in numele unei promisiuni de a intemeia comunitatea purificata si de a aboli distanta dintre imanenţǎ si transcendenţǎ. Experientele catastrofice ale veacului al XX-lea au aratat unde duc asemenea himere. Ceea ce impune necesitatea de a cunoaste originile, dinamica si efectele lor daca dorim sa intelegem cum sunt posibile asemenea apocaliptice naufragii. Un homme averti en vaut deux.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/georges-sorel-profet-al-violentei-marxist-jansenist-ori-sociolog-protofascist/


Pastorul-presedinte Gauck, Declaratia de la Praga si decomunizarea

19/03/2012

Vin si vesti bune pentru adversarii totalitarismului si ai amneziei. Pastorul Joachim Gauck, ales pe 18 martie 2012 presedinte al  Germaniei, este fost disident, fondator i si conducator al Autoritatii insarcinate cu conservarea si analiza dosarelor Stasi si intiator, impreuna cu Vaclav Havel si Vytautas Landsbergis, al  “Declaratiei de la Praga” adoptata in iunie 2008. Biografia pastorului Gauck sta marturie pentru ceea ce Havel numea viata traita in adevar. Viata si activitatea sa apartin panteonului onoarei dintr-un veac cu atatea demisii si capitulari etice. Sa mentionez aici ca Parlamentul Romaniei a votat in 2011 adoptarea zilelor de 23 august (in concordanta cu Declaratia) si 21 decembrie ca zile comemorative pentru victimele comunismului si fascismului (prima) si pentru victimele comunismului din Romania (a doua). 

Joachim Gauck and Angela Merkel

Reamintesc ca la 23 august 1939 a fost semnat la Moscova infamul Pact Sovieto-German care a dus la declansarea celui de-al  II-lea Razboi Mondial la 1 septembrie acelasi an, la dezmembrarea si anihilarea unor state suverane prin colaborarea cinica a celor doi gangsteri  totalitari, Stalin si Hitler, la pierderea de catre Romania a unor intregi teritorii istorice, la nenumarate tragedii umane, la deportari, asasinate in masa si gropi comune, la pierderea a milioane de vieti, la Holocaust.

Sunt convins ca Presedintele Gauck va lupta pentru indeplinirea cererilor semnatarilor “Declaratiei de la Praga” (intre care foarte multe persoane din Romania). Idealurile sale sunt si ale lor. Atrag atentia asupra unui punct esential:  ideologia comunista este vinovata de crime impotriva umanitatii. Aceasta afirmatie, factual exacta si demonstrabila, a provocat si continua sa genereze exasperarea stangii internationale. Una este sa vorbesti despre sociopatul Stalin, alta sa decelezi  originile crimelor comuniste in postulatele utopice formulate de Marx, Engels si Lenin, in viziunea lor apocaliptica despre lupta claselor, despre violenţa si revolutie. Ideologia comnista a sacralizat un tip de regim intemeiat pe dispreţul absolut pentru statul de drept, pentru cetaţean, pentru lege. Nu pledez pentru simplificari abuzive, ci pentru recunoasterea filiatiunilor care conecteaza “Manifestul Partidului Comunist”, de pilda, de practicile teroriste  ale bolsevismului. Iata cateva fragmente esentiale din Declaratia de la Praga adoptata pe 3 iunie 2008:

Pentru viitorul demn şi democratic al căminului nostru european,

•întrucât societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor,
•întrucât Europa nu va fi unită atâta vreme cât nu va fi capabilă să-şi reconcilieze istoria, să recunoască nazismul şi comunismul ca moştenire comună şi să conducă o dezbatere sinceră şi amănunţită despre toate crimele totalitarismului din secolul trecut,
•întrucât ideologia comunistă este direct responsabilă de crime împotriva umanităţii,
•întrucât o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri,
•întrucât diferitele moduri de a evalua trecutul comunist pot duce la împărţirea Europei în “Vest” şi “Est”,

(…) noi, participanţii Conferinţei „Conştiinţa Europeană şi Comunismul”, de la Praga,

•având în vedere rezoluţia Parlamentului European la cea de-a 60-a aniversare a finalului celui de Al Doilea Război Mondial în Europa, la 8 mai 1945, aniversare sărbătorită la 12 mai 2005,
•având în vedere Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 26 ianuarie 2006
•având în vedere Rezoluţia din 5 februarie 2004 a Congresului al XVI-lea al EPP, prin care se solicită crearea unui organism format din profesionişti independenţi în vederea colectării şi evaluării informaţiilor privind încălcarea drepturilor omului sub regimurile totalitare comuniste şi îndemnând la crearea unui muzeu memorial al victimelor comunismului,
•având în vedere rezoluţiile privind crimele comunismului adoptate de un număr de parlamente naţionale,

(…)

solicităm:

1.ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX,
2.recunoaşterea faptului că multe crime comise în numele comunismului ar trebui considerate crime împotriva umanităţii, servind ca avertisment pentru generaţiile viitoare, în acelaşi mod în care au fost recunoscute crimele nazismului de Tribunalul de la Nuremberg,
3.formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste,
4.introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului.

Pentru textul complet al Declaratiei de la Praga:

http://declaratiadelapraga.ro/ 

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/pastorul-presedinte-gauck-declaratia-de-la-praga-si-decomunizarea-719.html


Cancerul sufletelor: Pastorul-presedinte Gauck si generalul-securist Rogojan

18/03/2012

O democratie robusta si viabila depinde de curajul confruntarii cu trecutul. Pe 18 martie 2012, cu o coplesitoare majoritate de voturi, pastorul Joachim Gauck, fost disident si unul dintre principalii promotori ai decomunizarii in Germania, a devenit presedintele Republicii Federale.  A cunoscut de mic copil ce a insemnat “regimul democrat-popular”, a trait in fosta RDG samavolnicia totalitara cu toate consecintele ei funeste, sociale, economice, culturale si morale. A inteles similitudinea dintre crimele naziste si cele comuniste. Dupa 1990, gratie actiunii sale tenace si vointei clasei politice, s-a nascut ceea ce numim Autoritatea Gauck,  institutia menita sa administreze arhivele Stasi, acea organizatie vinovata de cancerul sufletelor.

Tot pe 18 martie, intr-o publicatie online (ex-cotidianul) specializata in reabilitarea fostei Securitati, deci a unei organizatii criminale, un cunoscut istoric, acad Dinu C. Giurescu, publica o cronica elogioasa la o lucrare scrisa de fostul sef de cabinet al generalului Iulian Vlad.  Autorul este generalul SRI (r) Aurel Rogojan, iar cartea este o veritabila oda a Securitatii, un atac virulent la adresa intelectualilor democatici din Romania si o tentativa radicala de resuscitare a miturilor nationalist-securiste. Sunt regurgitate toate obsesiile directiei xenofobe din Securitate, se reiau si se dezvolta fixatiile conspirationiste si auto-glorificatoare ale laboratoarelor minciunii din interiorul Securitatii. Nu mai vorbesc despre marota Pacepa, proprie dughinistilor de Dambovita, protocronistilor la pensie, securistilor impenitenti si fostilor istorici din anturajul generalului-politruc Ilie Ceausescu.

Ma leaga de profesorul Giurescu vechi relatii de stima intelectuala. In 1999, la propunerea sa, am primit premiul “Dimitrie Onciul” din partea Fundatiei “Magazin Istoric”.  A luat cuvantul la lansarea editiei romanesti in cadrul Centrului Cultural American de la Bucuresti. In 2004, la Centrul Cultural Roman din New York, dl Giurescu a vorbit in termeni de o mare generozitate despre cartea mea “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”. Sint insa consternat sa citesc, sub semnatura sa (nu mai insist  unde!) o sustinere a afirmatiei aberante a generalului-securist Rogojan despre natura aproape benigna relatiei dintre Securitate si intelectuali in perioada Ceausescu. Ma intreb ce pot spune pe acest subiect Paul Goma, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Viorel Padina, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Ion Vianu? Cine l-a ucis pe Gheorghe Ursu? Cu ce se ocupa colonelul securist Ilie Merce, ulterior deputat peremist?

Nu, Securitatea nu a fost o institutie patriotica, nu s-a ocupat cu mentinerea “ordinii legale”, cu protejarea statului de nedrept (Unrechtsstaat). Citit cartea lui Mircea Sevaciuc, unul dintre liderii miscarii anticomuniste de la Brasov,”15 noiembrie 1987. Ziua demnitatii” (Editura Kron-Art, 2007) si veti vedea cum Iulian Vlad si ciracii sai erau direct implicati in anchetele menite sa-i anihileze moral si fizic pe luptatorii pentru libertate.

Pentru relatia dintre Securitate si intelectualii disidenti, ale caror actiuni trebuiau sugrumate cu price pret, iata marturisirea poetului Viorel Padina, autorul “Apelului catre Europa”, un text in care trairea in adevar se contopea cu o analiza extrem de patrunzatoare a situatiei spirituale si politice din Europa de Est in anii 70.  Receptarea in exterior a unui text disident, transmiterea sa la “Europa Libera”, ducea la persecutie, dar si la o anumita “cuirasa” (v.analiza din eseul “Puterea celor fara de putere” de Havel). Un document disident exista ca atare din clipa in care era cunoscut de mai multi oameni decat autorul (autorii) si, lucru decisiv pentru soarta autorului si a textului, de catre politia secreta. Definirea unui text disident tine asadar de raportul dintre autor (producator de text), cu un public virtual (greu de prefigurat in momentul scrierii textului), semantica sa explicita si implicita, sansele diseminarii  interne si externe, reactia politiei secrete. Nu putea exista semi-disidenţa, dupa cum nu poate exista o femeie pe jumatate gravida.

http://olelielie.wordpress.com/2012/03/18/dizidenti-si-semidizidenti/

Din prima si pana in ultima zi, Securitatea a fost o institutie ilegitima, angajata in actiuni criminale, inclusiv crime impotriva umanitatii. Acestea din urma sunt imprescriptibile, orice-ar spune si scrie Iulian Vlad, Rogojan si si sustinatorii lor.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/cancerul-sufletelor-pastorul-presedinte-gauck-si-generalul-securist-rogojan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers