Personal, am întâlnit cu adevărat tradiția republicană nord-americană abia după exilul forțat din România. La începutul anilor 1980, anticomunismul era o filozofie adoptată de cele mai informate și mai influente cercuri ale Partidului Republican. Sǎ mentionez aici numele unor intelectuali precum William F. Buckley Jr, Richard Pipes, Norman Podhoretz, Irving Kristol, Peter Berger, Paul Hollander, Jeane Kirkpatrick, Michael Novak. Ronald Reagan făceau un titlu de glorie din ofensiva ideologică și militară la adresa colosului sovietic. Dacă politicieni precum Jimmy Carter, François Mitterrand sau Helmut Schmidt încercau calea de mijloc, un lider vizionar precum Reagan a crezut, și-a dorit și a văzut prăbușirea Uniunii Sovietice.
De ce s-a întâmplat așa? Pentru că republicanismul este, prin definiție, un manifest împotriva tiraniei. Pentru că republicanismul detestă absolutismul de orice fel – refuzînd orice ambalaj teologic ori secular. Republicanismul afirmă că puterea trebuie limitată constituțional și că oamenii puterii trebuie să răspundă cu regularitate în fața cetățenilor. Este ceea ce se cheama accountability. Republicanismul nord-american începe cu afirmarea lui We the People – „noi, poporul” (afirmaţie interpretată amplu de Cătălin Avramescu în traducerea-comentariu la Constituţia Statelor Unite ale Americii, colectia „Zeitgeist”, Humanitas, 2010). Statul, pentru republicani, este un instrument, iar nu un scop în sine. Statul serveşte interesele limitate ale cetăţeanului şi ale comunităţii – iar nu invers. Această idee profundă stă la baza prosperităţii economice şi culturale a Americii de astăzi.
În Europa, republicanismul este adesea confundat cu radicalismul iacobin din Hexagon. Se uită faptul că, în secolul XIX, tezele revoluţionarilor despre Republică au fost amendate sub o nouă paradigmă de gândire, plecând de la libertatea politică individuală şi de la imperativul descentralizării economice, dar şi al moderaţiei etice (a se vedea noua carte a lui Aurelian Craiutu aparuta la Princeton University Press). Republicanismul francez nu este doar progresist-utopic, ci are o componentă liberal-conservatoare în scrierile unor Benjamin Constant, François Guizot sau Alexis de Tocqueville – tradiţie continuată până astăzi de un gânditor remarcabil precum Pierre Manent.
La noi, ideea republicană a fost compromisă de accidentul istoric numit 1947. Falsul republicanism comunist era de fapt un anti-constituţionalism. În fapt, abdicarea forţată a ultimului monarh român – Regele Mihai – n-a însemnat decât instaurarea unei tiranii politice lipsite de orice respect pentru libertatea individuală sau proprietatea privată. Cum scria Hannah Arendt, statul totalitar urmareste distrugerea persoanei juridice si anihilarea persoanei morale. Au urmat decenii de batjocură la adresa statului de drept, dar şi de pervertire a ideii republicane prin instaurarea cultului personalităţii (nelipsit de reflexe voievodale) şi a tradiţiei dinastice (vezi serialul meu despre Nicu Ceauşescu). Spre a relua o expresie faimoasa a lui Boris Souvarine despre URSS, fiecare intiala din RSR indica o minciuna: nu era nici republica, nici socialista (in sensul afirmarii egalitatii reale) si nici romaneasca.
Ideea republicană trebuie aşadar resemnificată, plecînd de la alt filon intelectual. România are, de altfel, intelectuali cu sensibilităţi republicane manifeste. Ioan Stanomir a vorbit încă din 2007 despre importanţa modificării Legii Fundamentale: „Moderaţia şi viziunea de perspectivă sunt cărămizile pe care se poate ridica o Nouă Republică.” Eu însumi am participat la dezbateri pe tema unei noi Constituţii care să ne despartă de regimul politic (nelipsit de accente iacobine) instaurat de Ion Iliescu şi Antonie Iorgovan. Ce înţeleg eu printr-o nouă Republică? Echilibrul puterilor în stat, încurajarea cetăţeniei active, responsabilizarea functiei publice şi reaşezarea instituţiilor publice cu faţa către popor.
Din fericire, ideile exprimate uneori într-un cadru strict academic ajung să prindă contur în viaţa cetăţii. Mărturisesc că, în septembrie 2011, nu prea ştiam ce să înţeleg din iniţiativa lui Mihail Neamţu intitulată „Noua Republică”. Mai tânărul meu coleg plecase de la IICCMER pentru a se dedica unor proiecte de cercetare, dar a fost absorbit de elanul politic. Riscul e poate un ingredient necesar (şi salutar) al tinereţii. După cinci luni de muncă pe teren, platforma lansată de Mihail Neamţu într-un mediu virtual a prins contur. Peste 30 de organizaţii locale (inclusiv la Londra) activează şi se autosusţin. Există apoi documente programatice (pe Sănătate şi Fiscalitate) care cer transparenţa banului public.
Am descoperit şi un incitant “Manual de Identitate” (70 pagini), perfect conştient de rădăcinile intelectuale ale republicanismului european (cu referiri la experienţa florentinilor). „Noua Republică” îşi propune explicit „despărţirea de fesenism” şi de practicile corupte ale tranziţiei. Mesajele acestei grupări emană un suflu nou, emancipat de imbacsite formule ritualizate. Când se produc iniţiative democratice autentice, from below, care înseamnă coagularea cetăţenilor („dincolo de etnie şi confesiune”, cum spune şi Manualul) în jurul binelui comun, cred că societatea civilă se întăreşte. Mă bucură faptul că „Noua Republică” reia teme importante precum lustraţia, critica extremismului şi a negaţionismului de orice fel (cu referire la Holocaust, Gulag sau alte experienţe genocidare – cum ar fi masacrul populaţiei armeneşti). Mi se pare incitantă încercarea de-a gândi un Pact Fiscal (coordonator: Mihnea Vasilache) mai generos faţă de antreprenorii mici şi mijlocii.
Pe scurt: văd în „Noua Republică” o iniţiativă demnă de toată atenţia. Nu fac estimări electorale, ci mă rezum să observ consistenţa intelectuală a demersului. Relansarea ideii republicane este un semn de apartenenţă a României la cultura politică euro-atlantică.
Pentru comentarii:
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ideea-republicana-si-innoirea-dreptei-romanesti/
