Despre idealism si resentiment: Comunismul ca ispita, naluca si pasiune (Updated)

Nazuinta spre salvare mundana, aspiratiiile egalitariste si colectiviste, instinctul fraternitatii, dar si ura de clasa, toate acestea explica atractiile comunismului in secolul al XX-lea.  Idealismul gresit plasat si resentimentul clocotitor s-au ingemanat de o maniera perversa si pervertitoare. Multumesc doamnei Rodica Grindea, scriitoare si jurnalista din Israel, pentru un substantial, lucid si onest articol, aparut in saptamanalul electronic “Acum”, pe o tema inca insuficient explorata–iluziile despre sistemul comunist, deci orbirea voluntara, inclusiv la nivelul rationalizarilor de genul “nobilelor idealuri intinate” de Stalin, Mao, Ceausescu, Enver si cati altii. Ori, altfel spus, visul marxist presupus pur transformat in cosmarul bolsevic, ca si cum nu Marx a fost cel care a glorificat insurectiile violente impotriva ordinii liberal-burgheze? Este meritul acestui text ca exploreaza relatia, ea insasi extrem de complicata, intre intelectualii evrei si comunism, mai ales in anii de dupa cel-de-al II-lea razboi mondial. Dupa catastrofa fascismului, multi din acesti oameni confundau apocriful intenationalism stalinist cu un veritabil universalism.  Unii s-au trezit cand discursul oficial a inceput sa recurga la cuvintele-cod menite sa-i stigmatizeze pe evrei, intre care “cosmopoliti fara radacini”. Altii mai tarziu, in special dupa “Raportul Secret”, altii (foarte putini) niciodata.

A fost vorba, in multe cazuri, despre ceea ce Malraux a numit l’illusion lyrique. Au existat idealisti si fanatici, sau, spre a relua titlul unui faimos volum de Koestler, yoghini si comisari. Un Niculae Bellu nu era un satrap gen Leonte Rautu ori N. Moraru. La fel, un Pavel Campeanu nu era un politruc precum Traian Selmaru. Barbu Campina a fost un istoric autentic, chiar daca, in opera sa, a platit tribut dogmelor timpului. La fel un Gheorghe Haupt. Erau amandoi opusul sarlatanismului ideologic simbolizat de Solomon Stirbu. Andrei Strihan, desi un timp instructor la Sectia Cultura a CC al PMR, a fost, dupa 1960, un veritabil estetician, nu a fost asadar Andrei Baleanu, vituperantul cronicar de teatru al “Scanteii” in plina glaciatiune stalinista. Unii au  fost cerberi ideologici in anii 50, ba chiar si in anii 60,  (N. Tertulian) si au ajuns cu timpul marxisti critici. Unii sunt si astazi convinsi ca Marx a fost “un vinovat fara vina” (Ion Ianosi, alt fost instructor la aceeasi Sectie, apoi profesor de estetica la Universitatea din Bucuresti si specialist recunoscut in Thomas Mann si Dostoievski). A existat o diferenta uriasa de valoare si credibilitate intre un C. I. Gulian, groparul filosofiei romanesti, si Henri Wald, un ganditor rafinat si erudit, intre Radu Florian, profesorul de socialism stiintific si Zigu Ornea, carturarul umanist care a dat carti fundamentale culturii romanesti, intre delicatul Henri Dona si furibundul Silviu Brucan, autorul unor oribile pamflete impotriva partidelor istorice. Radu Cosasu mi-a scris odata pe o dedicatie despre un partid al “comunistilor anticomunisti”. O formula paradoxala care trimite catre tensiunile etice discutate de Rodica Grindea.

Cum explicam ceea ce Belu Zilber a numit “caderea la Partid”? Apoi, care au fost motivatiile apostaziilor, de la Boris Souvarine si Panait Istrati la Manes Sperber, Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Whittaker Chambers si Annie Kriegel? In cursurile pe care le predau si in scrierile mele insist asuprae necesitatii de a privi fenomenele istorice in termeni multicauzali. Nu cred ca exista doar o singura cauza a adeziunilor frenetice la religia politica comunista. Tema este de o mare actualitate, merita discutata cu acuratete si fara prejudecati. Tocmai a aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, traducerea volumului “The God that Failed” (“Zeul care a dat gres”). O carte intr-adevar esentiala in care poate fi citit unul din marile eseuri ale lui Arthur Koestler. Tot acolo, textul lui Ignazio Silone care il citeaza pe Palmiro Togliatti: “Lupta finala se va da intre comunisti si ex-comunisti”. Indeed.

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

„Frumosul copil schilodit”…

de Rodica Grindea

Mi-au rămas în minte de decenii aceste vorbe, rostite de o fostă ilegalistă-activistă-de-partid, dintr-un cuplu de prieteni și „tovarăși de luptă” ai tatălui meu, cu câteva săptămâni înainte de a părăsi România, la începutul anilor ’80. Cu fiicele lor eram bună prietenă, și cam tot în aceeași epocă ne-am regăsit în Israel. Ca și fiicele acelei doamne (pentru mine „tanti Rozica”), începusem să ne punem întrebări de la o bucată de vreme , întrebări al căror răspuns a fost decizia noastră de a pleca în Israel.Erau vremurile sub a căror apăsare omul icnea din greu, așa cum spusese Miron Costin cronicarul, în urmă cu mai multe veacuri. Atunci am auzit-o pe „tanti Rozica” spunând: „comunismul pe care li l-am dat noi a fost un copil frumos, și la trup și la suflet, dar ăștia de azi l-au schilodit și l-au desfigurat”. Era epoca în care Adrian Păunescu isteriza amfiteatre întregi cu ditirambii la adresa „geniului Carpaților”, Ceaușescu, Victor Ponta probabil mergea la grădiniță sau cel mult la școala primară, iar Vladimir Tismăneanu, distinsul politolog și istoric al comunismului, începea în Statele Unite „marea demitizare”, desigur într-o structură conceptuală științifică, de o profunzime și o luciditate care-l separau la o distanță poate de trei ori mai mare decât Atlanticul de cugetarea bunei mele „tanti Rozica”!  Totuși, la a doua reflecție, cât de mare să fie această distanță?De fapt, toți acești oameni, într-un fel sau altul, la un grad mai mare sau mai redus de gravitate, au avut soarta „fluturelui pe lampă”, care și-a ars aripile la lumina iluziei egalitarismului și internaționalismului proletar propovăduite de comunism. Câți s-au salvat, îndepărtându-se în ultimul moment de „lumina” nimicitoare?Unul dintre răspunsurile la întrebările acestea a ieșit la suprafață la scurt timp după revoluția din ‘89, când remarca precum că „evreii au adus comunismul în România” putea fi găsită „expusă” în presa antisemit-legionară care clama cu o ură furibundă – ce s-a dovedit ancestrală- împotriva evreilor și până la precupețul de murături Obor, care nu făcea decât  ceea ce făcuse de-o viață întreagă, adică să repete ceea ce-a auzit de la alții și și-a însușit fără vreun rudiment de discernământ.Românul  începuse cu îndârjire să-și sfărâme idolii! De fapt, începuse să o facă chiar din vremea revoluției, când poetul Adrian Păunescu a fost la un milimetru distanță de a fi linșat de masa sălbăticită. Am auzit știrea chiar în presa electronică israeliană, care desigur, se întreba „cine era poetul acela”. Porecla „poetul de curte” (al Ceaușeștilor), rostită până atunci doar la ureche, era în acele zile urlată isteric!Cu aceeași isterie pe care ani de-a rândul poetul s-a priceput s-o inducă în Cenaclul Flacăra, pornind de la versurile citite ori cântate care porneau inițial de la drama personală („La adio”, „De ce să vină primăvara”) și până la isteria colectivă a idolatrizării „genialului conducător”. Poetul de curte culegea exact ce semănase! Ulterior a încercat să amelioreze acele „roade”, printr-o publicație în care antisemitismul său era exprimat – și difuzat, prin scrierile care aderau frenetic la acesta ale colaboratorilor – prin publicația post-revoluționară „Totuși iubirea”. Antisemitism reținut în epoca pe care o exaltase ca „poet de curte” dintr-o strategie proprie cameleonismului politic pe care l-a dovedit pe parcursul întregului său drum carieristic de când, după cum scrie Vladimir Tismăneanu, „Literar vorbind, Adrian Păunescu a încetat din viață cu decenii în urmă. Moral, la fel. A fost un instrument benevol și primejdios al unui regim criminal pe întreg parcursul existenței sale ”.Dar ne întrebăm acum, care o fi distanța între mit și mentalitate? Care pe care a generat-o? Pentru intelectualul evreu onest, de bună credință, care a aderat la comunism crezând sincer în decizia sa, „demitizarea” a venit în mai puțin de un deceniu după instituirea acestuia în România, după cum se știe! Sub forma sloganului-vas-sanguin-comunist al „evreilor ca tovarăși pentru o bucată de drum” și terminând cu eterna acuzare a „biciclistului”, în numeroase cazuri cumplit concretizată în ani grei de detenție în temnițele comunismului. Iar prețul a fost cumplit pentru majoritatea acestor iluzionați! Uneori, chiar prețul suprem, adică viața! Alteori, marginalizarea și acuzarea de „trădător de patrie”, furcile caudine ale plecării în Israel, până când mai marii vremii au ajuns la concluzia că evreii pot fi transformați foarte bine într-o marfă extrem de vandabilă!Dar marea dezamăgire timpurie a acestora a fost o rană necicatrizată tot restul vieții! Pentru unii însă, această rană a rămas dezgustător de purulentă! Mă refer, de astă dată, la o seamă de foști și actuali compatrioți, care aici, în Israel, au început să-și trateze frustrările, mai ales după aparenta cădere a comunismului din România, printr-un soi de veninoasă homeopatie la adresa „tovarășilor” de dezamăgire!Nu o dată, mi-a fost dat să aud invective ca „javră comunistă”, ori și mai rău, de la aceștia din urmă! Și tot nu o dată, am putut răspunde într-un limbaj pe care nu-l pot reda aici, dar pe care-l consider singurul adecvat pentru adevăratele javre! Alteori, am fost nevoită să recurg la o cvasiimposibilă stăpânire de sine, încercând să contrazic în termenii cei mai civilizați de care trebuia să fiu în stare. Lașitate? Depinde din ce unghi de vedere o privești. Nimeni nu-mi interzice s-o numesc „eroism inutil”, pentru toată lumea, în primul rând pentru mine! Căci respectivii îmi erau colegi de redacție sau chiar superiori în ierarhia redacțională. La ce, și cui ar fi ajutat să-mi pierd pâinea, mai ales când o perioadă, am avut o conducere de o tiranie pur… comunistă?N-am mai putut tăcea doar cu doi ani în urmă, atunci când un ziarist cu vechime din România, a găsit cu cale să scrie în publicația la care acum este corespondent și la care eu însămi lucrez ca pensionară reangajată. Atunci am pus cred, pentru prima oară, problema care m-a frământat decenii. Mai exact, era chiar în noiembrie 2010, când fostul  „poet de curte” și-a dat obștescul sfârșit, iar Vladimir Tismăneanu a publicat articolul „Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu”. Atunci n-am mai putut răbda și-am izbucnit, într-un articol în replică, dacă vreți să-l numiți astfel, căci „venerabilul” (de către cine?) ziarist corespondent găsea cu cale să conteste dreptul acestui „pui de nomenklaturist” (așa cum îl numea pe Tismăneanu), de a scrie adevăruri pe care cărțile sale le includeau de vreo trei decenii încoace!

Atunci am avut poate pentru prima oară ideea clară a rănilor intelectualului evreu onest de odinioară, în fapt un șir nesfârșit de frustrări, pe care și le-a reinfectat cu bună-știință și cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună, binefăcătoare pentru el însuși în primul rând! Desigur, mă refer la autorul articolului difamator la adresa lui Vladimir Tismăneanu. Într-o mare măsură, deși mă consider departe de talentul, erudiția  și clarviziunea acestuia din urmă, mă identific cu ideile și cu modul d-sale de a vedea și de a simți lucrurile! În fapt, Adrian Păunescu a înlocuit religia tradițională cu ceea ce Tismăneanu numește „religia politică”, citînd lucrarea profesorului Eugen Negrici „Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă”, unde poezia lui Păunescu este defintă cu o extremă luciditate drept o „afirmare a sacralității mistice a partidului totalitar, îndrumat de liderul providențial”.

Acum când, după cum scrie din nou Vladimir Tismăneanu, s-a făcut auzit din nou „marele bocet național la moartea poetului de curte al dictaturii lui Ceaușescu”, concretizat în „canonizarea acestuia” printr-un soi de statuie-icoană. Și pentru că adevărurile lui Timsăneanu s-au dovedit o insuportabilă sare pe rănile necicatrizate și etalate rușinos în această epocă, pe care tot el o numește „adevăratul început al restaurării”, printr-un urlet de durere care s-a auzit până aici, în Israel, Ponta a dispus „eliberarea din funcție” de la conducerea Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, a lui Vladimir Tismăneanu; urlet concretizat de indignanta măsură contra acestuia, de către actualul prim-ministru. Sper că și acesta va culege, la rîndu-i, ceea ce-a semnănat, căci mi se pare logic să se întâmple astfel, fiindcă am impresia că concluzia a și fost enunțată de către Tismăneanu, la acest raționament pe care-l caracterizează drept o „vendettă a mediocrității”. Roadele vor fi, sper, prețul „lipsei de inteligență politică” pe care Tismăneanu i-o diagnostichează cu aceeași luciditate actualului premier al României, nu prea departe de acest „ceas al lipsei de rușine și de memorie” (Vladimir Tismăneanu, Momentele infamiei: Păunescu, Ceaușescu, Iliescu și Ponta”, Contributors, mai 2012).

Printr-un șuvoi pestilențial de denigrări și calomnii la adresa lui Tismăneanu, ca un soi de contestare a „dreptului la luciditate” în virtutea unui trecut și a unei ascendențe tendențios interpretate, primele simptome  ale acestei maladii actuale a conducerii românești au și început, cred, să apară: îngăduirea – și tolerarea sinonimă cu aprobarea oficială – a neolegionarismului românesc, nu va întârzia, dacă am intuit bine, să devină o nouă infecție politico-socială din care încă nu văd, totuși, cum și dacă va ieși România.

http://www.acum.tv/articol/53251/

Update: Am citit azi un articol excelent despre semnificatiile mai largi ale procesiunii de dezvelire a bustului lui Paunescu. Este vorba de o directie ideologica si politica situata in prelungirea directa a protocronismului. As adauga ca fenomenul ilustreaza ceea ce numesc barocul fascisto-comunist.

Discursul naţionalist sau ultra-naţionalist de astăzi creează o punte directă între interbelicul legionar, dictatura naţional-comunistă a lui Ceauşescu şi prezent. Această punte este cât se poate de îndreptăţită (reactualizarea interbelicului sub Ceauşescu, şi manifestarea sa astăzi – lucruri evidente), motiv pentru care o analiză actuală nu ar trebui să se sperie de amendarea retoricii naţionaliste în toate aceste epoci, cu atât mai mult în cea prezentă, cu tot riscul de catalogare drept “internaţionalist”. La fel, nici ascunderea sub formule precum “naţionalism autentic” ori “naţionalism fals” nu ne vor ajuta prea mult.

http://mindporn.org/art-is-porn/ce-nu-s-a-spus-legat-de-bustul-tovarasului-adrian-paunescu/#comment-1945

About these ads