Utopia mântuirii obștii: Valentin Stanga si Tom Gallagher despre “Diavolul in istorie”

Totalitarismul va ramane marea problema a filosofiei politice si in veacul al XXI-lea, scria Marcel Gauchet. Departe de a se fi stins, pasiunile utopice continua sa mobilizeze si galvanizeze nevroze mistuitoare, entuziasme de masa, energii febrile si pulsiuni colective. Violenta este din nou exaltata ca avand functie purificatoare. Excitatiile ideologice continua sa fie contagioase. Teleologia marxista, expresia absoluta a mesianismului revolutionar modern, renaste sub noi infatisari, pariind pe angoase, frustrari si derute reale. Eseistul Valentin Stanga mi-a trimis un scurt, dar extrem de dens, eseu-recenzie despre noua mea carte pe care il public aici cu bucurie si gratitudine. Reflectile sale se intalnesc acelea ale profesorului britanic Tom Gallagher, unul dintre cei mai avizati si fini cunoscatori ai spatiului ideatic si politic al Europei zilelor noastre.

The Devil in History (University of California Press, 2012) de Vladimir Tismaneanu e o reușită captivantă: are vastitate exegetică, are nerv critic, are mulți ciorchini de erudiție. Însă dincolo de meritele ei academice, cartea te pune pe gânduri, te solicită cognitiv, îți cere, parcă, să ieși din convenția lecturii de acumulare și să participi, harnic, la consolidarea unui pariu existențial ce nu mai suportă echivocuri și tergiversări. Gândul ei te pune în alertă hermeneutică, îți impune o veghe și o atenție la veac în precaritatea cărora ai simți că neglijezi o datorie esențială. Să mă explic.

Cred în Dumnezeu și, prin urmare, în prezența laborioasă a Adversarului în diacronia Imanenței. De aceea, când vreau să fixez interpretativ chipul Diavolului în acțiunea sa istorică, merg îndărăt până la narațiunea păcatului strămoșesc, a gestului deviant al protopărinților. Cum îmi apare Șarpele auroral la capătul lecturii textului biblic? Rezumativ, Șarpele e cineva care separă (gr. diaballein), divide, scindează. Cuplului primordial îi trece, de pildă, ideea unei cunoașteri libere de autoritatea divină. Mai precis, păcatul originar stă într-un ofidism epistemologic, anume în convingerea – toxică existențialmente – că poți afla și manipula Adevărul fără tutelă sacră. « Îndrăzniți să cultivați cuoașterea pe cont propriu! », insistă Șarpele Genezei. Promisiunea era imensă: la capătul acestui gest transgresiv, Adam și Eva urmau să devină zei, să se desprindă, deci, de regnul subaltern ce le fusese alocat de Creator și să „promovezeˮ ontologic. Or, cunoaşterea autonomă se dovedește, neîntârziat, reprehensibilă și ucigașă.

Secolul XX repune în scenă retorica separatistă a Diavolului. De această dată, însă, accentul e mutat de pe iluzia îndumnezeirii individului pe utopia mântuirii obștii. Transcendența e evacuată filozofic (când nu grosolan) din ordinea realului, în timp ce materia, respectiv angrenajul social capătă prestigiu absolut și însemnătate științifică exclusivă. A decela legile Istoriei și a obține, pe cale rațională, formula metabolică a colectivităților duce, în cele din urmă, la cristalizarea unui amplu manifest soteriologic. Diavolul renunță la scenariul egoist (prelucrat inteligent de doctrinele liberalismului clasic) și promite, de această dată, Paradisul terestru, opus Ierusalimului ceresc. Eshatologia nu îi mai aparține Demiurgului (just în absolut), ci Partidului, legitimat de cunoașterea hierurgică a întregului scenariu intramundan. Încă o dată, oferta Diavolului sfîrșește în fals și hecatombă. Înstrăinată de cer și de modestia antropologică a bunului-simț, umanitatea repetă, cu obeze statistici de plâns și sânge, Căderea. Gulag și Holocaust – sau bifurcarea înspre Stânga și înspre Dreapta a limbii Șarpelui în istoria secolului trecut.

În fond, despre limba despicată a Șarpelui tratează cartea lui Vladimir Tismaneanu. Și o face cu verva responsabilă și acribia cuiva vindecat, la timp, de eleganța perfidă a acestei reptile…

In recenzia pe care o semneaza in revista “International Affairs” (Vol. 88, No. 5, September 2012, pp. 1141-1142), profesorul Tom Gallagher scrie:

At a time when liberal values are showing their frailty and salvationist mythologies are returning to favour in different places, an absorbing comparative essay is provided on the origins, ravages, and ultimate failure of the radical totalitarian movements of the last century: communism and fascism. Vladimir Tismaneanu is an appropriate guide, a polymath steeped in the philosophical , literary and social science texts spawned by defenders, apostates anad analysts of this phenomenon. … (The book) offers a reminder to desensitized, rather neurotic and often these days self-pitying Europeans about how absolute the collapse was when fanaticism and rigid certainties replaced reason and moderation in the pursuit of political goals”. (La un ceas cand valorile liberale isi arata fragilitatea si mitologiile salvationiste sunt din nou favorizate in unele locuri, ne este oferit un captivant eseu comparativ asupra originilor, ravagiilor si esecului final al miscarilor radicale totalitare ale secolului trecut: comunismul si fascismul. Vladimir Tismaneanu este un ghid potrivit, un erudit bine informat privitor la textele filosofice, literare si din domeniul stiintelor sociale ale partizanilor, apostatilor si analistilor acestui fenomen. … (Cartea) ofera un memento europenilor desensibilizati, nevrotici si mai degraba inclinati spre auto-compatimire despre natura absoluta a colapsului produs atunci fanatismul si certitudinile rigide au inlocuit ratiunea si moderatia in urmarirea scopurilor politice).

In remarcabilul sau eseu “The Violent Visions f Slavoj Zizek”, aparut in “The New York Review of Books” (July 12, 2012, pp. 22-24), distinsul ganditor politic John Gray ajunge la urmatoarea concluzie despre un caz paradigmatic de intelectual “desensitized, neurotic, rather self-pitying”:

In a stupendous feat of intellectual overproduction, Zizek has created a fantasmatic critique of the present order, a critique that claims to repudiate practically everything that currently exists and in some sense actually does, but that at the same time reproduces the compulsive, purposeless dynamism  that he perceives in the operations of capitalism.  Achieving a deceptive substance by endless reiterating  an essentially empty vision, Zizek’s work–nicely illustrating the principles of paraconsistent logic–amounts in the end to less than nothing.” (Intr-o uluitoare experienta de supraproductie intelectuala, Zizek a creat o critica fantasmatica a ordinii prezente, o critica ce pretinde sa repudieze tot ce exista acum si intr-un anumit sens o si face, insa in acelasi timp reproduce dinamismul constrangator si lipsit de scop pe care el il percepe in operatiunile capitalismului. Realizand o substanta inselatoare prin repetarea necontenita a unei viziuni esential vida, oprea lui Zizek–care ilusteaza clar logica paraconsecventei–sfarseste prin a fi mai putin decat nimic.)

About these ads

Comments are closed.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers

%d bloggers like this: