Este 16 decembrie 2009. Au trecut douazeci de ani. PSD-ul, prezidat “onorific” de inamovibilul Ion Iliescu, a pierdut alegerile prezidentiale, varfurile sale au pornit luptele fractioniste (mostenire a culturii politice din care provine acest partid). Sa speram ca va castiga ratiunea si ca un politician versat, unul dintre putinii social democrati care iau in serios doctrina si istoria acestei miscari, precum Cristian Diaconescu, va ajunge sa conduca partidul. Al doilea mandat al lui Traian Basescu va trebui sa se traduca in aliante previzibile, in reconfigurarea spectrului politic, in directia celor doi poli care trebuie dezvoltati si consolidati: centru-stanga si centru-dreapta. Recomand lucida analiza propusa de ziaristul Petre M. Iancu de la Deutsche Welle. Este intr-adevar bizar sa-l auzim pe Crin Antonescu, cel care nu conteneste sa sustina suprerealista teza a lui Mircea Geoana privind “victoria reala a PSD” jucand la doua, trei, patru capete si pretinzand pentru un partid perdant si o conducere capitularda pozitia de premier. Iata un fragment si link-ul:
Mai mult chiar decat triumful lui Basescu, infrangerea in alegeri a acestui grup, avand in fata cuplul Antonescu-Geoana, iar in culise o camarila de politicieni si oameni de afaceri imbogatiti pe spinarea statului roman, a lansat in spatiul public un semnal clar.
Desi grav polarizat, electoratul a sfarsit prin a-si exprima fara echivoc prioritatile. E limpede ce vrea poporul, devreme ce, in ciuda artileriei dezinformative tragand la foc continuu contra lui Basescu, majoritatea cetatenilor a aderat nu la „proiectul Johannis”, cel „pentru linistea noastra”, ci la cel prezidential, de modernizare si reformare a clasei politice si a justitiei.
Ramane ca prioritatile natiunii, cu totul altele decat in anii ‘90, sa devina si cele ale statului roman, astfel incat, gratie unui executiv adecvat, sistemul sa acceada la o oarecare normalitate democratica. Pe moment partidele invinse din Romania n-au insa timp de-o treaba grea. Si nici de evaluarea onesta a mesajului alegatorilor. Fiindca au devenit scenele obisnuitelor reglari de conturi postelectorale.
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6730150-basescu-menghina-istoriei.htm
Excelente postari pe blogul Politeia. Intr-adevar, dezastrul coalitiei Grivco a fost in mare masura izbanda Timisoarei, oras-martir, oras-erou.
http://theophylepoliteia.wordpress.com/
Eram la Toronto exact acum douazeci de ani cand postul de televizunie public CBC a transmis un documentar despre Romania lui Ceausescu. Am comentat acel film, am fost intrerupt de stirile despre inceputul revolutiei. In seara de 16 decembrie 1989 am afirmat pe postul de televiziune publica din SUA, PBS, intr-o discutie cu Robin McNeil, in cadrul McNeil-Lehrer NewsHour, ca a sosit momentul final pentru tirania comunista din Romania. Nu eram inca multi care sa credem acest lucru. Cu doar vreo trei saptamani mai devreme, avusese loc Congresul al XIV-lea al PCR, pe care l-am numit atunci congresul rusinii si disperarii. Trimisesem un articol (op-ed) la New York Times cu titlul “Will Romania Be Next?”, sugerand ca fortareata stalinismului national era mult mai subreda decat o prezentau telejurnalul si alte documente propagandistice ceausiste. Ziarul a decis sa nu publice articolul meu, a aparut un alt text care descria Romania drept locul unde nu se poate intampla nimic. Pe 22 decembrie dimineata, m-a sunat responsabilul paginii op-ed si mi-a cerut sa trimit urgent un comentariu. L-am scris in mare viteza, platind tribut primelor iluzii (a aparut a doua zi).
Dupa cateva zile am inteles ca aveam de-a face cu o mare sarada. Ca revolutia anticomunista fusese confiscata de un grup de nomenklaturisti cinici (am scris imediat un text in The New Republic intitulat “New Masks, Old Faces: The Romanian Junta’s Familar Face“, 5 februarie 1990). Ceea ce nu stirbeste cu nimic jertfa celor peste o mie de oameni, ci doar ne obliga sa rememoram ce s-a petrecut, sa spunem lucrurilor pe nume, sa nu ne ferim de adevar. Sa intelegem ca reconcilierea nu este posibila in absenta caintei. Ca asumarea trecutului inseamna solidaritaatea memoriei. Ca adevarul si normalitatea sunt inseparabile. O stim de la istorica germana Gesinne Schwann: tacerea are o forta distructiva (acrea ei pe acest subiect ar trebui tradusa urgent in romaneste). As merge mai departe si as spune ca tacerea umileste. Important a fost ca minunea s-a petrecut. 1989 a fost, neindois, un an miraculos, annus mirabilis, cum l-a numit Ioan Paul al II-lea. Tot asa cum ceea ce parea imposibil s-a petrecut pe 6 decembrie 2009. Pentru ca nimeni nu poate calca in picioare la infinit libertatea, onoarea si demnitatea oamenilor. Mastile au cazut definitiv. Trucul fesenist nu va prinde a doua ora.
Publicat de tismaneanu
Publicat de tismaneanu
Publicat de tismaneanu 





