Monica Macovei, revoluţia neterminată și spiritul Timișoarei

11/09/2014

In memoria lui George Serban (1954-1998)

Daca există un candidat prezidential care intruchipează spiritul “Proclamatiei de la Timișoara” din martie 1990, numele său este Monica Macovei. Ceea ce cerea “Proclamatia” era o asanare a sferei publice, o retragere din scenă, macar pentru cativa ani, a celor direct responsabili, ca personaje importante ale aparatului de partid, guvernamental si al Securitatii. “Proclamatia” cerea denomenclaturizarea, deci decomunizarea Romaniei. Punctul 8 propunea concret si fara echivoc lustratia. FSN-ul i-a acuzat pe autorii “Proclamatiei”, intre care regretatul George Serban (nascut acum 60 de ani, pe 25 iunie 1954, plecat scandalos de devreme dintre noi), de extremism, ba chiar si de fascism. Neo-fesenistii de tip Ponta se simt direct primejduiti de Monica Macovei si de valul civic pornit sa sustina candidatura ei. De aceea declama ei stupidul slogan al “debasificarii”.

“Proclamatia” i-a isterizat pe nomenclaturistii grupati in jurul tandemului Iliescu-Roman. Astazi, campania Monicai Macovei ii scoate din minti pe toti cei care, explicit sau implicit, mizeaza pe perpetuarea pontocratiei, acest avatar al sistemului Iliescu. La fel, explodeaza de furie varii fosti securisti, canaliile interlope, traficantii de principii, demagogii de ultima speta pozand in apostoli ai patriotismului, expertii in echidistanta si favoritii macabrelor “antene”. Ii vezi scriind texte dezarticulate, panicate, pamflete veninoase ce se vor analize, in care incearca sa conteste nu doar sansele Monicai Macovei, dar si independenta ei. Monica Macovei a primit in 2006 Premiul “Speranta” din partea Societatii Timisoara. Monica Macovei nu a inselat sperantele celor care i-au acordat acest premiu.

 

Este asadar o veste buna ca europarlamentarul Monica Macovei, aflată în plină campanie de strângere de semnături pentru depunerea candidaturii la alegerile prezidențiale, a mers la Timișoara. Ea a participat la o dezbatere organizată de Societatea Timișoara și va merge, sâmbătă, la slujbă la Catedrală.

Europarlamentarul Monica Macovei este invitată vineri la dezbaterea „Educația și cultura – o prioritate pentru România”, la care participă profesori universitari și oameni de cultură din Timișoara. Aceasta este organizată de Societatea Timișoara și are loc, de la ora 10, la Salonul Vega, în Bastionul Theresia. Sâmbătă, Monica Macovei se va întâlni cu voluntarii care o ajută să strângă semnături și va vizita cele trei corturi amplasate în Timișoara în acest scop. De asemenea, tot sâmbătă, de la ora 10, Monica Macovei va participa la slujba de la Catedrala Mitropolitană, iar de la ora 14 va vizita Muzeul Memorialul Revoluției.

Legătura dintre Monica Macovei si Societatea Timisoara durează de ani de zile si exprimă o viziune comună despre relatia dintre libertate, democratie, justitie si memorie. Legalitatea nu poate fi considerată pe deplin consolidată cata vreme memoria este mistificată, manipulată si utilizata in scopuri politice. Educatia nu poate fi separată de educatia civică. Cultura libertătii nu poate fi despartită de cultura civică .

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-monica-macovei-poarta-noastra-catre-normalitate-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/Punctul 8 al Proclamatiei:

…propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata.http://proclamatia.wordpress.com/

Update. Iata un fragment din declaratia Monicai Macovei facuta azi la Timisoara, la intalnirea cu oamenii de cultura din acel oras:

Una dintre priorităţile mele ca preşedinte este să terminăm Revoluţia din Timişoara – ceea ce am numit revoluţia neterminată. Este neterminată atâta timp cât nu ştim adevărul despre revoluţie şi atâta timp cât cei care au omorât direct sau au fost complici nu sunt pedepsiţi, atât în Timişoara cât şi în Bucureşti, Sibiu şi alte oraşe. Vreau să termin Revoluţia de la Timişoara prin dreptate pentru victime şi prin adevăr. Ancheta să continue şi datorită mie, poate, pentru că eu am scris acel proiect de lege prin care omorul a devenit imprescriptibil”, a spus Macovei, la Timişoara.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-%c8%99i-spiritul-timi%c8%99oarei/

http://macoveipresedinte.ro/posts/vladimir-tismaneanu-revolutia-neterminat-si-spiritul-timisoarei


15 iunie 1990: Omagiu Golaniei (Actualizat)

15/06/2014

Eram la Bucuresti, am vazut totul cu ochii mei, am scris apoi in “The New Republic” un articol intitulat, ecou al unei carti de Orwell, “Omagiu Golaniei”. Plecam peste doua zile, m-a cautat unul din apropiatii lui Iliescu, mi-a spus ca ar fi bine sa-l vad, sa ascult si punctul sau de vedere. Am refuzat. M-am intalnit la sediul FSN (Dorel Sandor a aranjat acea discutie) cu consilierii lui Iliescu: imi amintesc de Vladimir Pasti, Vasile Secares, Ion Mircea Pascu, Mihai Bujor Sion (cred), precum si unii pe care nu-i stiam. Le-am spus ca nu exista justificare pentru ceea ce s-a petrecut in Bucuresti, ca este o cadere in barbarie, o actiune de o violenta fara precedent in lumea post-comunista, ca abia renascuta democratie romaneasca a fost ingropata de fasciile mineresti conduse de securisti si controlate de Iliescu, Roman, Chitac, N. S. Dumitru si Magureanu.

Unul dintre consilieri, sociolog cunoscut, a zambit sardonic si mi-a spus ca democratia este un concept polisemic, ambiguu. I-am raspuns ca statul de drept nu este catusi de putin ceva ambiguu. Intr-un stat de drept cetatenii nu sunt asaltati, batuti, maltratati pe strada de forte extra-legale si de fapt ilegale, aplaudate si recompensate de seful statului. Ion Iliescu, Petre Roman si ceilalti “corifei” fesenisti raman vinovati de comiterea unui atentat organizat la adresa statului de drept soldat cu numeroase victime omenesti. Personaje de un cinism netarmurit, ei raman vinovati pentru asasinarea sperantei si siluirea libertatii abia recastigate.

Scriu aceste randuri si imi amintesc de ziua de 13 iunie. Eram in curte la GDS, pe Calea Victoriei 120. Stiam ca la Arhitectura intrasera minerii. A aparut un tanar student, fusese lovit cu o ranga in crestet, sangera. Cred ca Gabriel Andreescu si Dan Petre, prezenti acolo, nu au uitat episodul. Eu unul il voi tine minte cat voi trai. Cum sunt convins ca il tine minte si dragul meu prieten, minunatul grafician Tudor Jebeleanu, alaturi de care am trait acele zile cumplite.

Pe 13 iunie a.c., impreuna cu Doru Maries si membrii Asociatiei 21 Decembrie, am depus o coroana de flori in memoria victimelor mineriadei. Mai suntem unii care nu sucomba amneziei.

DSC_0023

DSC_0024

DSC_0029

DSC_0033

DSC_0037

DSC_0044

DSC_0053

DSC_0054

DSC_0069


Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

25/03/2014

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


Ce a fost si ce este fesenismul? Un articol de Ioan Stanomir

13/01/2014

Un excelent articol a scris Ioan Stanomir despre acel fenomen ideologic, politic si social pe care il identificam sub numele de fesenism. Daca vrem sa intelegem resursele, motivatiile si dinamica autoritarismului post-decembrist, originile puseurilor de anti-liberalism virulent, este important sa investigam momentul ianuarie 1990, modul in care, prin frauda semantica si urzurpare institutionala, s-a constituit noua putere, un avatar usor recognoscibil al ceausismului tarziu. (VT)

“Sunt luni şi ani în viaţa unor naţiuni care  le decid destinul, sunt luni şi ani din care se desprinde viitorul însuşi, cu întreg repertoriul său de alegeri şi fobii. Şi poate că  ianuarie 1990 este intervalul ce ilustrează în cel mai înalt grad această capacitate de  accelerare demonică a istoriei, acest potenţial de cristalizare al unui regim politic ce avea să însemne, pentru cei mai mulţi dintre noi, singura Românie pe care am cunoscut-o.

În  secvenţele de imagini ale lui ianuarie 1990, prima care se impune memoriei, dincolo de vălul amnezic al uitării, este ascensiunea Frontului Salvării Naţionale. Mai mult decât un nume, Ion Iliescu, care se confundă cu România pentru un deceniu şi jumătate, Frontul Salvării Naţionale este aluatul din care se iveşte plămada monstruoasă  a elitei noastre politice. Paradoxul fesenist este combinaţia, unică în spaţiul central-european, de rapacitate prădătoare, vulgaritate populistă şi ambiţii autoritare. Drumul de la organ de stat la  mişcare cu vocaţia de a fi partid unic este deja făcut în ianuarie 1990.  Dispariţia Partidului Comunist Român conferă fesenismului legitimitatea sa paradoxală – vehicul al revoluţiei, el este  expresia continuităţii la nivelul personalului de guvernare. Statul care se clădeşte, acum, este statul în care trăim până astăzi. Iar temeliile sale sunt cele pe care le pune ceauşismul târziu.

Fesenismul este umbra care se întinde asupra acestui îndepărtat ianuarie 1990. Misiunea sa esenţială este încadrarea urii – de la nivelul fabricilor şi judeţelor până la cel al puterii executive, fesenismul reuneşte, creator, ostilitatea stalinistă faţă de pluralism şi gena ceauşistă a autarhiei. În centrul acestui edificiu ideologic se află puterea propagandei. Fesenismul descoperă  şi rafinează mecanismele teleguvernării. Televiziunea de stat difuzează narcoticul ce anesteziază şi  fanatizează, în egală măsură. Ziarele, conduse de nume ce au urcat în ierarhia noii Românii odată cu Ion Iliescu, de la Sergiu Andon la Octavian Ştireanu, sunt portavocele statului ce reuneşte atributele de  demiurg  şi de paznic înarmat al unităţii naţiunii  muncitoare.

Ianuarie 1990 este luna în care această pulsiune totalitară a fesenismului alimentează primele ritualuri de linşaj. Trecutul naşterii comunismului se întoarce spre a bântui  tranziţia. 29 ianuarie 1990 este defilarea de camioane  şi de mase ce culminează cu încercarea de a lichida, odată pentru totdeauna,  adversarii pe care regimul comunist îi încarcerase sau îi exilase. PNŢ-cd  şi PNL sunt distribuite în rolurile rezervate lor, timp de decenii, acela de instrumente ale reacţiunii şi cuiburi de inamici ce visează la restaurarea moşiilor şi exploatării. Corneliu Coposu adună în jurul său vuietul animalic de ură al mulţimii isterizate: alături de el, imaculatul Petre Roman întruchipează energia luminoasă a României autentice.

Din pragul lui ianuarie 1990 se poate vedea peisajul de mai târziu al României. Violenţa şi isteria sunt fundaţia pe care se ridică arhitectura lumii noastre. Totul se scrie atunci, iar ceea ce urmează nu este decât o poveste cu final aşteptat. Fesenismul este prima  cărămidă a noii Românii.”

http://www.lapunkt.ro/2014/01/13/1990ianuarie-frontul-salvarii-nationale/


Fantoma lui Iliescu

22/12/2013

 

În ultima faza a dictaturii, Ion Iliescu l-a urât pe Nicolae Ceauşescu. Nu pentru că era un comunist fanatic, ci pentru că, prin acţiunile sale aventuriste şi prin cultul demenţial al personalităţii, “a întinat nobilele idealuri”.

Iliescu a susţinut necondiţionat linia lui Ceauşescu până în clipa în care dictatorul a devenit absolut imprevizibil. Venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 le-a oferit lui Iliescu şi amicilor săi politici un extraordinar stimulent. A fi pro-sovietic nu mai însemna automat, ca în timpul lui Brejnev, a fi stalinist.

Revolta spontană de la Timişoara din 16 decembrie 1989, urmată de acţiuni similare la Bucureşti, Cluj, Sibiu, a demonstrat că sistemul era practic în curs de iminentă, inevitabilă dezintegrare. În aceste condiţii a avut loc o reală, incontestabilă revoluţie anti-totalitară. Ion Iliescu şi echipa sa (pregătită din vreme, trebuie spus) au utilizat deruta din acele zile şi au acaparat puterea. Iliescu nu a participat la revoluţie decât din momentul în care a putut să-i pună căpăstru. În fapt, FSN-ul a fost marea frână a revoluţiei române. Devenit partid, graţie strategiei imaginate de vechiul bolşevic Silviu Brucan, FSN-ul a utilizat toate pârghiile vechii puteri pentru a-şi consfinţi hegemonia.

Un important istoric, un marxist inteligent, Eric Hobsbawm, îmi spunea în 2005 (ne-am întâlnit la o conferinţă organizată de regretatul Tony Judt la Potsdam) că vede în Iliescu un  un veteran al unei stângi pe cale de extincţie, dar veritabile ca univers valoric. M-aş delimita de această viziune fie şi numai pentru faptul că Iliescu a patronat geneza unui capitalism de cumetrie corupt şi corupător, pervers şi pervertitor. A ştiut exact ce încurajează, ce indivizi păstoreşte. L-am văzut odată conversând cu George Copos. Era din nou ştabul de la UTC, ministrul tineretului, discutând cu subordonatul său de la BTT (Biroul de Turism pentru Tineret unde a lucrat dl Copos în anii comunismului).
Ion Iliescu nu suportă libertăţile democratice, le tolerează à contrecoeur, deci stânga cu care se identifică el este una autoritaristă, reducţionistă, sectară, apodictică. Spaţiul social trebuie controlat, dominat, supravegheat, forţele centrifuge trebuie amuţite, neutralizate, emasculate. În acest sens, putem spune că mentalul iliescian este unul de tip totalitar. Niciodată n-ar putea ajunge să scrie, precum un Aleksandr Iakovlev, ideologul perestroikăi care avea să rupă categoric cu bolşevismul, că stalinismul a fost de fapt un fascism roşu. Nu va scrie asemnea lucruri pentru că nu le gândeşte.
Iliescu nu are vocaţie de eretic. El crede în virtuţile “mântuitoare” ale violenţei sociale, crede în mitul luptei de clasa, în conflictul global dintre bogaţi şi săraci, în Forumul de la Sao Paulo şi alte asemenea expresii ale radicalismului de stânga. Socialismul democratic, evoluţionist, respectul pentru statul de drept, nu sunt ceea ce numim his cup of tea.  Nu cred că a înţeles vreodată semnificaţia profundă a criticii revoluţiei bolşevice de către Rosa Luxemburg şi mai cu seamă a ideii că “libertatea este întodeauna libertatea pentru cel care gândeşte altfel”.
Ion Iliescu aşteaptă că toţi să gândim că el.
O stângă reală în România are nevoie să exorcizeze aceste reflexe psihologice, ideologice şi politice de sorginte iacobin-bolşevică. Este limpede că Victor Ponta, admiratorul lui “Che” Guevara, nu poate fi cel care va împinge lucrurile în această vitală direcţie. Pentru a deveni într-adevăr social-democrat, PSD-ul are nevoie să se debaraseze de fantoma lui Iliescu. Doar atunci va putea ieşi la suprafaţă adevărul despre revoluţia din decembrie 1989. Un adevăr nefardat, netrucat, nedesfigurat. Un adevăr pe care îl datorăm celor peste o mie de morţi din acel decembrie însângerat şi eroic.

Fantoma lui Iliescu – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1073776.html#ixzz2oFPBkk7u

Pentru textul largit si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/fantoma-lui-iliescu/


TVR, Piata Universitatii si Agitpropul uselist

08/09/2013

Televiziunea Romana ignora demonstratiile de protest. Pentru dl Claudiu Saftoiu si subordonatii sai, acestea nu sunt news, nu sunt evenimente demne de a fi prezentate si comentate. Ma mir ca nu s-a ajuns inca la denigrarea protestatarilor, precum in mai-iunie 1990, in timpurile de pomina ale propagandistilor fesenisti Razvan Theodorescu si Emanuel Valeriu (fost informator al Securitatii), cand aceeasi institutie, controlata in fond de acelasi partid, ii numea pe studenti “extremisti legionari” si exalta rolul “constructiv” al fasciilor mineresti coordonate de securistii lui Virgil Magureanu si Gelu Voican Voiculescu.

 

inchide

A opta zi a demonstratiilor, a opta zi de tacere a TVR

Ne putem imagina ce racnete, ce imprecatii ar fi fost produse dinspre USL, ce megafoane ale invectivei ar fi fost activate daca acelasi lucru s-ar fi intamplat in perioada lui Alexandru Lazescu. La fel de grav mi se pare ca formatiunile opozitiei nu sunt socate de acest boicot din partea televiziunii de stat. Exista CNA, ar trebui sa se sesizeze cat mai curand. La fel, reprezentantii opozitiei in Consiliul de Administratie al TVR ar trebui sa iasa cu un comunicat in care sa spuna ce cred despre strania politica a d-lui Saftoiu.

Renaste, observ, in diverse locuri discursul isteroid-xenofob specific anilor 90, Agitpropul fesenist. Pentru ca, e tot mai limpede, USL e reincarnarea FSN, cu obsesiile “fortaretei asediate”. Nu e vorba, fireste, de Rosia Montana Gold Corporation (cu ale sale tentacule in presa), ci de “oficinele Fundatiei Soros”. Mai lipseste sa ni se spuna ca Fundatia Soros a oferit demonstrantilor droguri si valuta…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers