Trei presedinti: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Basescu si statul de drept

Poate ca a sosit momentul unei comparatii intre cei trei presedinti ai Romaniei din perioada 1990-2012. Ii cunosc relativ bine si cred ca pot propune aici un inceput de discutie. Sa sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor in raport cu un sef de stat care trage un semnal de alarma privitor la degradarea statului de drept este o performanta pe care o asteptam de la El Crin, cu a sa propensiune spre demagogia grotesca. Sa nu observi cum discursurile peneliste pun sub semnul intrebarii optiunea euro-atlantica a Romaniei este o proba de orbire pentru un om politic cu o minima doza de responsabilitate democratica. Dar este oare Ion Iliescu un asemenea om politic? Ar merita scris un studiu despre felul cum inteleg fostii sefi de stat din Romania post-decembrista sa mistifice realitatile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun simt detecteaza sugrumarea justitiei independente, Ion Iliescu si Emil Constantinescu identifica, in consens cu duumvirii din fruntea USL si cu magistrul Felix, lupta impotriva “tiraniei basesciene”.

Sa trimiti in derizoriu faptul ca Uniunea Europeana nu-si ascunde ingrijorarea despre tot mai pronuntatul deficit democratic din Romania nu este insa surprinzator de la patronul detasamentelor de asalt securisto-mineresti din iunie 1990, idolul, alaturi de Petre Roman, al muncitoarelor de la APACA si al purtatorilor de lanturi de la IMGB (“care face ordine”). La ora actuala, in loc sa se ocupe de pescuit ori de filatelie, Ion Iliescu iese vijelios in arena, adica in fata Spitalului “Elias”, spre a mai trage o sageata in directia Basescu. Nu-l stanjenesc puseele nationaliste ale lui Crin Antonescu si ale oamenilor acestora, anti-occidentalismul toxic promovat in special de PNL, cu sprijinul trustului “Intact”. Pe Ion Iliescu, ca si pe ceilalti membri ai grupului care a organizat lovitura de stat esuata din 3-6 iulie, il deranjeaza identificarea precisa a efectelor actiunii de de-democratizare a Romaniei.

Ion Iliescu ar trebui sa stie ca statul de drept din Romania nu s-a consolidat datorita PSD, ci in pofida mafiei pe care a pastorit-o in aceste peste doua decenii. Ca oamenii sai au contribuit la deteriorarea fulgeratoare a ceea ce s-a cladit incepand, practic, din 1997. In cazul lui Iliescu, este vorba de consceventa intru respingerea pluralismului veritabil. In cel al lui Emil Constantinescu, lucrurile sunt mult mai grave. Cum triste sunt si in cazurile acelor intelectuali care inchid ochii la spectacolul de mahala perpetua oferit de Becali, maculandu-se in compania acestuia si cautionand anihilarea liberalismului romanesc sub iresponsabila conducere antonesciana.

Ion Iliescu face parte din istoria comunismului romanesc si apare, evident, in “Lumea secreta a nomenclaturii”, cartea aparuta la Humanitas si care va fi lansata duminica 25 noiembrie la Targul Gaudeamus. Supravietuirea acestei caste, prin convertirea puterii politice in putere economica, i se datoreaza in mare masura. La fel si colosala proliferare a coruptiei. Nu conteaza daca el, Ion Iliescu, este personal corupt. Ceea ce conteaza este faptul ca a patronat o retea de interese mafiotice care a parazitat si paraziteaza viata economica si sociala din Romania. N-as da decat exemplul milionarului George Copos, unul dintre favoritii lui Ion Iliescu.

Nu discut in acest scurt text ce-a facut sau ce n-a facut Emil Constantinescu in timpul mandatului sau prezidential. Nu minimalizez reformele din domeniul justitiei si izbanzile din politica externa (au jucat roluri importante in aceste domenii Valeriu Stoica si Andrei Plesu). Intamplator, sunt printre aceia care ii acorda un mare credit pentru curajul demonstrat in politica externa, pe vremea cand Iliescu si PDSR-ul il glorificau pe Slobodan Milosevici si condamnau actiunile NATO. Am spus-o intr-un mesaj citit la lansarea tetralogiei profesorului Constantinescu la Ateneul Roman si publicat in revista “22″, deci dupa incheierea mandatului sau: E bine sa nu uitam padurea din cauza copacilor. Prima mare bresa, de fapt una decisiva, in sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanta, criteriu esential pentru judecarea realitatii si calitatii democratiei. Au urmat insa numeroase esecuri datorate pe de o parte rezistentei indarjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar si, pe de alta parte, lipsei de vointa politica a echipei Constantinescu, fragmentarii fortelor anti-totalitare.

In clipa de fata, o spun cu tristete, nu pot sa nu observ ralierea d-lui Constantinescu cu cei care, in anii 90, erau principalii sai adversari. Oameni care au atacat in chip infam traditia PNT-CD, care i-au calomniat fara rusine pe Corneliu Coposu si pe Constantin Ticu Dumitrescu. Poti sa fii critic in raport cu Traian Basescu si fara sa te infratesti cu Felix si cu Iliescu. Ar fi mai decent. Emil Constantinescu ar fi putut oferi, in aceste momente de descumpanire, un exemplu de echilibru. N-a facut-o. I-a convenit mai mult sa fie megafonul international al “Antenelor”. Scriu aceste randuri nu pentru a sustine o formatiune sau alta in campania electorala. Nu fac decat sa exprim public, cu deplina sinceritate, reflectiile mele despre destinele acestor trei oameni politici si pentru a onora cuvintele pe care mi le-a adresat in urma cu aproape doua decenii, in iunie 1993, Corneliu Coposu: „Curajul sinceritatii de tinuta si atitudine pe care il afisati este un model care, din nefericire, nu este prea des intilnit in societatea noastra”.

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/corneliu-coposu-si-nationalismul-liberal/

Miza jocului politic actual din Romania este limpede: viitorul statului de drept. Cine crede ca este vorba de vorbe fara noima, de focuri de artificii electorale, se inseala amarnic. Pentru a fi europeana, Romania are nevoie de justitie independenta. Este ceea ce intelege Traian Basescu si nu inteleg Ion Iliescu si Emil Constantinescu. Ori inteleg si nu le pasa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/trei-presedinti-ion-iliescu-emil-constantinescu-traian-basescu-si-statul-de-drept/

 

Mineriada din 13-15 iunie si fundamentele morale ale revolutiilor democratice

In iunie 1990, minerii au venit la Bucuresti pentru a anihila pluralismul si a impune “ordinea” de tip Iliescu. Acest personaj a fost si ramane principalul promotor al amneziei in spatiul politica romanesc. Partidele democratice, presa neinregimentata (in primul rand “Romania Libera” si “22″) si societatea civila cereau o Romanie eliberata de cosmarul comunist, o Romanie cinstita, capabila sa distinga intre victime si calai. Fundamentul moral al Revolutiei din decembrie 1989 a fost, mai presus de orice, respingerea minciunii totalitare. Minerii au fost adusi pentru a o restaura. Ion Iliescu este astazi presedintele de onoare al principalei forte din coalitia guvernamentala. In decembrie 2006, Congresul PSD a condamnat in unanimitate actul de condamnare a comunismului. O facea cu doua saptamani inainte de sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului unde Traian Basescu urma sa tina discursul oficial in calitate de sef al statului roman.

Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a exprimat regretul pentru actiunile barbare din 13-15 iunie. Cand l-am intrebat direct daca are asemenea regrete, mi-a raspuns ca minerii venisera pentru a salva democratia, pasamite amenintata de studenti si de intelectuali. Iliescu a conceput si concepe universul politic in termeni exclusivisti, inspirati de Lenin: Care pe care? Nu este greu sa identificam persistenta acestei forme mentale in comportamentul politic al celui care conduce acum PSD si guvernul Romaniei. Cei care preconizeaza reconcilerea, trebuie sa tina cont ca aceasta este de negandit in absenta caintei. Pentru a ierta, trebuie ca cineva sa ceara iertare.

Crimele impotriva umanitatii, precum cele comise la revolutie si in iunie 1990, nu sunt prescriptibile. Crimele comunismului nu pot fi separate de cele ale post-comunismului din Romania. Minerii, coordonati si manipulati de securistii lui Voican-Voiculescu si Magureanu, au fost instrumentele unor actiuni criminale. Responsabilii sunt cunoscuti, trebuie sa fie adusi in fata justitiei.

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Vladimir_Tismaneanu-Mineriada_a_fost_-spontana-_precum_Congresul_PCR_0_271773395.html

Imi exprim aici speranta ca IICCMER, indiferent de vanturile politice si asteptarile celor care detin azi parghiile puterii, nu va renunta la investigarea lor si la alcatuirea unui cat mai solid probatoriu. Daca nu IICCMER, atunci cine? Institutul Revolutiei condus de “eternul si fascinantul” Iliescu? Cand este vorba de adevar, nu trebuie sa existe tabuuri. Am mai spus-o, o spun din nou: A ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat.

Miercuri 13 iunie 2012 particip la o conferinta organizata aici in Washington, la American Enterprise Institute, pe o tema de ardenta actualitate. Vor vorbi politologi, istorici, jurnalisti, comentatori ai dinamicilor revolutionare ale ultimelor decenii. Voi examina relatia dintre democratie, memorie, cainta si adevar, despre necesitatea confruntarii cu trecutul traumatic in societatile post-autoritare, despre diferentele dintre ideocratiile de tip comunist si fascist si regimurile autoritare “clasice”, state politienesti, adeseori teroriste, nu insa si state ale propagandei in sens totalitar. Voi fi in acelasi panel cu Anne Applebaum, autoarea cartii “Gulagul. O istorie” aparuta anul trecut in traducere romaneasca la Humanitas. Teza mea este ca o democratie fara memorie este una subreda si extrem de vulnerabila.

Organizatorul conferintei este dr Leon Aron, unul dintre cei apreciati interpreti ai tendintelor politice si intelectuale din Rusia zilelor noastre. Luna aceasta, Yale University Press a publicat cartea sa “Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″.

http://www.aei.org/events/2012/06/13/from-glasnost-to-the-arab-spring-the-moral-foundation-of-the-fight-for-freedom/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/mineriada-din-13-15-iunie-si-fundamentele-morale-ale-revolutiilor-democratice/

Despre cartile esentiale: Ken Jowitt, secolul lui Lenin si noua dezordine mondiala

Puține au fost contribuțiile cu adevărat esențiale la interpretarea direcțiilor majore ale transformărilor contemporane și în special ale fenomenului totalitar de extremă stânga. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul “Noua dezordine mondială” datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de decenii profesor de stiinte politice la Universitatea California din Berkeley, în prezent senior fellow la Hoover Institution) este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinați cunoscători și analiști ai fenomenului comunist (și nu numai) românesc în convulsionatul secol douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru întelegerea leninismului și a moștenirii sale să fie tradusă în limba română. Cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și datorită entuziasmului editurii Curtea Veche, am bucuria de a include volumul lui Jowit în titlurile publicate în colecția „Constelații”.  Mulțumiri speciale doamnei Doina Jela, redactoarea de carte, și lui Bogdan Cristian Iacob, coordonatorul științific al volumului.

Pentru început voi schița o sumară bibliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare și documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării și al capacității de a surprinde nuanțele cele mai ezoterice ale discursului comunist–”Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965″ (University of California Press, 1971). Meritul cărții era că așeza discuția despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenței și modernizării, văzând în tendințele autonomiste ale comuniștilor români un element de căutare și chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimități. Mai târziu, sub coordonarea lui Jowitt și incluzând notabile contribuții ale profesorilor Keith Hitchins și Virgil Nemoianu, avea să apară un volum colectiv consacrat marilor dezbateri interbelice din România privind problemele construcției instituționale și ale polemicii dintre direcțiile tradiționaliste și cele liberaliste. În același timp, Jowitt a desfășurat o febrilă activitate teoretică publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării și participării, a culturii politice a leninismului interpretat drept „impersonalism carismatic“, a neotradiționalismului brejnevist, a societății parazitare și corupției ordinii comuniste în anii ’70 și ’80. (…)

Subtitlul “Noii dezordini mondiale” indică în mod clar intenția demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincția leninismului. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincția în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care privește sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordinea sa valorică și instituțională, cu cutumele și ritmurile sale, cu noțiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că respinge tentația atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat și una a păcii eterne.

Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbușirea comunismului este deopotrivă originală și incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă și dictatorială, de pretenția omniscienței din partea grupului hegemonic și de monopolul puterii exercitat de partidul comunist ca unic depozitar al autorității publice. Sfera vieții private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesității istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acțiunile liderilor reformiști, de la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menșevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizația de tip leninist. În accepția lui Jowitt, cauzele ultime și fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hrușciov a războiului de clasă și proclamarea doctrinei nonleniniste a „statului întregului popor“; neotradiționalizarea sub Brejnev a culturii politice sovietice prin dispariția elementului mesianic din ideologie și instaurarea unei venalități fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarității în Polonia și apariția unei clase național-revoluționare, precum și relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moștenire de către Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numește și un număr de cauze „parțiale“, între care, încheierea conflictului cu China și reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Inițiativei de Apărare Strategică a președintelui Reagan și, mai ales, conștientizarea impasului economic și, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice și aliaților ei.

Totodată, Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice și cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a exista, mai ales în primul deceniu psot-comunist, prea puțin sprijin religios și cultural pentru comportamentul tolerant și bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare este intră în competiție cu grupuri antiseculare, anticivice, etnocentrice, ostile valorilor liberale și principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mișcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct și, cred eu, realist. Șansa Europei de Est era să nu fie abandonată de către Vestul continentului, ci dimpotrivă, trebuia să adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor mai susmenționate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea continuei „balcanizări” a ei, cu sângeroase conflicte locale și regionale. Pe buna dreptate, Jowitt a afirmat că accederea țărilor foste comuniste la Uniunea Europeană și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei centrale și de est în ultimii 400 de ani.

Kenneth Jowitt a fost printre putinii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui “partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seama în timpuri de criză morală și culturală: “Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist… Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” („The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction”, A Conversation with Ken Jowitt”, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin - mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului, altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi “reziduurile leninismului” – un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Dispariția, din punct de vedere ideologic, a formațiunilor de tip leninist a lăsat în urma un vacuum care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avându-și rădăcinile în moștenirea epocii comuniste și a celei precomuniste: naționalismul, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neo-leninismul și chiar mai mult sau mai puțin actualizatul fascism. O manifestare a acestei moșteniri este fluiditatea angajamentelor și afilierilor politice care provoacă grava fragmentare a societăților postcomuniste. Mai mult decât atât, în noua (dez)ordine est-europeană de după leninism, instituții independente, precum mass-media și structurile economiei de piață, nu sunt îndeajuns de consolidate, ele neavând capacitatea de a contracara amenințarea noilor experimente de tip autoritar sau patrimonialist, care alimentează profunde sentimente egalitarist-populiste. Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinată, în primul rând, de criza generală a valorilor și a autorității. Nu există un ‘liant social’, iar formațiunile politice actuale au eșuat în crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constituțional sau identități post-convenționale, pentru a folosi termenului lui Jürgen Habermas. În schimb, în rândul populației predomină sentimentul de a fi fost trădați de către politicieni, și persista dezorientarea în raport cu circumscrierea clară a identităților individuale. Pentru a-l parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea sensului propriei existenţe.

Scris cu veritabil har al conceptualizării, — să nu uităm că Jowitt a fost cel care a lansat cu ani în urmă formula „familializării socialismului“, referindu-se la regimul dinastic din România —, refuzând jargonul abscons al unui academism steril, volumul lui Ken Jowitt este o lectură indispensabilă pentru toți cei care nu sunt nepăsători la soarta milioanelor de oameni din zona numită cândva Blocul Sovietic (a se vedea lucrarea clasica pe subiect de Zbigniew Brzezinski). “Noua dezordine mondială” reprezintă sinteza analizelor întreprinse vreme de decenii ale unuia dintre cei mai importanți politologi contemporani, o remarcabilă colecție a reflecțiilor lui Jowitt, atât de pertinente și profunde, pe tema ascensiunii și a decăderii leninismului.

(din prefata mea la volumul lui Ken Jowitt aparut saptamana aceasta la editura Curtea Veche, in traducerea semnata de Carmen Botosaru)

http://www.curteaveche.ro/Noua_dezordine_mondiala_extinctia_leninista-3-1420

http://www.curteaveche.ro/index.php?module=pagesetter&tid=3&filter1=category:eq:39

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-cartile-esentiale-ken-jowitt-si-secolul-lui-lenin/

Victor Ponta, restauratia si decomunizarea

Marturisesc ca decizia lui Victor Ponta, premierul guvernului Vacaroiu redux, de a ma “elibera” din functia de presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER ma ajuta sa respir usurat. Cititorii acestui blog stiu care sunt opiniile mele despre premierul actual si despre partenerii sai de coalitie. Pe Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Nastase, Felix etc ii consider arhitectii si beneficiarii unei uzurpari a statului. Pe Victor Ponta si pe Crin Antonescu ii consider marionete ale celor numiti mai sus. Romania se intalneste acum cu momentul pontocratic, o tragicomedie in curs de desfasurare. Aventura pontocratiei va insa extrem de costisitoare pentru tara. Cat il priveste pe bietul filosof pragmatico- marcusian de la Externe, cred ca nici el insusi nu stie ce cauta acolo. Mai sunt cativa ministri pe care ii cunosc. Unul chiar mi-a fost student intr-o scoala de vara la Timisoara. A fost taranist (aripa Dudu Ionescu), apoi conservator felixiot (langa Dudu), azi este penelist activ, mana dreapta a lui El Crin.

Tin sa precizez ca am fost “eliberat” de dl Ponta dintr-o functie neremunerata. In acest caz, economia de resurse financiare este nula. Este vorba asadar de un semnal cu valoare simbolica. Din ratiuni pe care le voi lamuri cu alt prilej, nu am demisionat cand mi-as fi dorit. Nu era nicio bucurie sa am de-a face, chiar daca minim si indirect, cu un guvern cu stiutele probleme in numirea ministrilor educatiei, cu accentele putinofile din declaratiile ministrului de externe, spre a nu insista asupra atator socante vulnerabilitati profesionale si etice, indeosebi pe linia justitiei. Restauratia autoritara este in plina defasurare, voi avea ocazia sa scriu pe larg despre ea. Nu intentionez catusi de putin sa ma auto-victimizez. Nu este cazul si, oricum, este o postura care nu ma amuza.

In plus, nu cred ca nu ma calific stiintific (oricum, nu dl Ponta este in masura sa evalueze activitatea mea de politolog si de istoric al comunismului, romanesc si international) pentru o pozitie in care fusesem numit pentru sase ani. Ii invit asadar pe cititori sa deduca ratiunile acestei decizii. Ma intreb daca uslasii vor avea curajul sa incerce anularea declaratiei prezidentiale de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Lupta pentru decomunizare, in toate planruile, este departe de a se fi incheiat. Eu unul raman optimist si nu cred ca stanga va reusi sa anuleze ceea ce s-a facut in acesti ani. Nu cred ca Ion Iliescu, idolul (pe langa “Che” Guevara) si patronul din umbra al actualului premier, va ajunge sa-si impuna viziunea sa despre “idealurile pure” ale comunismului. Va incerca pe toate caile, dar nu va reusi decat daca ne decidem cu totii sa tacem si sa capitulam.

Locuiesc la Washington, locul meu de munca este la Universitatea Maryland, Department of Government and Politics. Tot ce am facut in cadrul IICCMER a fost activitate pro bono. A fost o bucurie si o onoare sa lucrez cu cercetatori de excelenta calitate. Vor gasi in mine, intotdeauna, un partener de dialog si de proiecte stiintifice. IICCMER este astazi o entitate intelectuala respectata in tara si in strainatate, cu un plan de cercetare solid, cu publicatii exceptionale, cu actiuni educationale remarcabile in planul recuperarii si cultivarii memoriei trecutului totalitar. Dl Andrei Muraru, pana acum expert (cercetator) la IICCMER, nu mi-a luat locul. A fost numit de premierul Ponta in locul domnului profesor Ioan Stanomir, ca presedinte executiv. A fost un privilegiu pentru mine sa lucrez in acesti ani cu profesorul Ioan Stanomir, cu ceilalti membri ai conducerii IICCMER. Ii asigur ca vom mentine colaborarea si ca demersul analitic asupra comunismului si post-comunismului romanesc va continua neabatut.

Restauratia nu este catusi de putin o poveste propagandistica de genul “dictaturii lui Basescu”. Lovitura parlamentara din 27 aprilie a inaugurat un ciclu politic intemeiat pe revansa agresiva, clientelism desantat si mexicanizare in ritm stahanovist. Romania are acum un ministru de externe pentru care Putin este un mdel de competenta. Ma intreb ce crede el despre protestatarii din Rusia? Ca sufera de halucinatii? Imi scrie un prieten: “Nici nu vreau să-mi închipui ce plantatori de amnezii îşi freacă palmele în culise, aşteptând să fie asmuţiţi. România 2012: plutim în derivă cu mintea goală, ca nişte muşte toropite într-o băltoacă, în aşteptarea unui nou „delir providenţial”.”

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/eliberarea-pontica-restauratia-si-decomunizarea/

Anatomia unei inscenari judiciare: Ultimele ore ale cuplului Ceausescu

Una dintre marile intrebari ramase inca fara raspuns (ori fara un raspuns definitiv) legate de revolutia din decembrie 1989 are de-a face cu procesul inscenat de noua putere impotriva cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Tiranicidul (probabil justificat) a fost prezentat drept implinirea pe cale judiciara a vointei poporului. Nicolae si Elena Ceausescu au respins legitimitatea tribunalului militar si au cerut sa vorbeasca in fata “Marii Adunari Nationale”. Au respins apararea din oficiu care, oricum, era o parodie penibila a ce-ar fi implicat o asemenea pozitie. Presedintele completului de judecata a recurs la un limbaj agresiv, umilitor si arogant, menit sa dovedeasca reprezentantilor Consiliului FSN, deplasati la Targoviste sa pregateasca si supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, presedintele RSR, comandant suprem al Fortelor Armate, precum si a sotiei sale, cat de devotat este celor instalati la putere in urma revoltei populare spontane, utilizata si manipulata cinic. O spun cat pot de apasat: milioanele de romani care au iesit in strada in acele zile cerand sfaristul si provocand caderea unui regim criminal si ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social si civilizational. Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv si inuman de la inceput, strain de valorile nationale si opus lor, strain de valorile democratice si opus lor. Asasinarea pseudo-legala a dictatorului era insa altceva. Un stat de drept nu se cladeste pe o farsa judiciara. Despre acest lucru vorbesc in articolil de fata.

Generalul Victor Atanasie Stanculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apararii Nationale (specializat in tranzactii cu armament), investit de Ceausescu cu conducerea Armatei dupa sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni mistico-oculte Gelu Voican-Voiculescu si de profesorul de socialism stiintific de la “Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Un  trio mai mult decat bizar. Faptul ca Stanculescu a jucat rolul decisiv in anihilarea fizica a lui Ceausescu probeaza fara putinta de tagada ca a fost vorba de o lovitura de stat (din punctul de vedere al institutiilor care au functionat in Romania intre decembrie 1947 si decembrie 1989). Voican-Voiculescu si Magureanu ao fost activi in lunile urmatoare (Magureanu in anii urmatori) in actiunile de neutralizare a societatii civile, de decredibilizare a opozitiei democratice si de mentinere a unui status quo convenabil lui Ion Iliescu si echipei sale perestroikiste.

Nu exista, la 25 decembrie 1989, o baza legala clara pentru acel tribunal. Completul de judecata, procurorul, avocatii, erau de fapt marionete puse in actiune de noii papusari. Temeiul legal a fost  creat a posteriori, abia pe 27 decembrie si a fost anuntat public de succesorul lui Ceausescu in fruntea tarii, Ion Iliescu. Disidentii, intre care Doina Cornea, Ana Blandiana si Mircea Dinescu, care fusesera cooptati strict simbolic in Consiliul FSN, erau de-acum ignorati si marginalizati. Nomenklatura s-a regrupat cu o viteza fulgeratoare si a luptat (lupta inca) sa-si pastreze nerusinatele privilegii. Ceausescu a fost impuscat pentru a scapa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceausescu era menit sa previna procesului regimului comunist. Ceausescu a trait si a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel si sotia sa. Au murit cantand “Internationala”.

Generalul Stanculescu nu spune adevarul atunci cand afirma ca, daca fostul dictator ar fi fost lasat in viata, Romania ar fi devenit teatrul unui cumplit razboi civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu totii acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum sa duca la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise in anii colectivizarii fortate, Nicolae Ceausescu nu a fost judecat pentru aceste faradelegi, ci in numele unor acuzatii fabricate, nascocite din ratiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisa Elena Ceausescu (sa nu fiu gresit inteles, n-am nutrit niciodata vreo urma de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucrur este vorba aici). Victor Stanculescu n-a avut curajul sa-i priveasca in ochi pe cei carora le jurase credinta si pe care i-a tradat fara reticente. Ion Iliescu n-a avut curajul sa se infatiseze in sordida sala de pseudo-tribunal din prafuita cazarma de provincie. Era de-acum ocupat cu impartirea “placintei”.

Ulterior, Mazilu, care era (ori parea a fi) cel mai radical anti-comunist in cadrul juntei ajunsa la putere, s-a despartit de noii lideri (ori a fost ajutat sa se desparta prin informatiile scurse convenabil in presa privind trecutul sau de director al Scolii de Securitate). Sangele varsat de peste o mie de cetateni pasnici ai Romaniei a fost alibiul noii puteri pentru a poza in “emanatie” a unui proces revolutionar. In fapt, revolutia a fost confiscata, deturnata si sugrumata. Au trebuit sa treaca doua decenii pentru ca Romania sa ajunga sa se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care isi ignora originile, fie ele chiar si atat de controversate, nu este unul robust. O democratie intemeiata pe amnezie si falsificari ale istoriei nu este una credibila.

M-am gandit la aceste lucruri urmarind un film extrem de rascolitor care va fi prezentat luni, 13 iunie 2012, la Institutul Goethe aici, la Washington, in cadrul programului legat de vizita scriitoarei germane originara din Romania, Herta Muller, fosta disidenta in timpul dictaturii lui Ceausescu, laureata a Premiului Nobel pentru Literatura. Am fost invitat sa prezint acest film german cu actori romani, realizat de Institutul pentru Studierea Omorului Politic. Natura autoritara a regimului impus in decembrie 1989 nu poate fi inteleasa fara a lamuri ce s-a intamplat la Targoviste, in ziua de Craciun a anului 1989.

The Last Hour of Elena and Nicolae Ceausescu (Die letzten Tage der Ceausescus)

Film

Monday, 14 May 2012, 6:30 pm

Goethe-Institut Washington, GoetheForum

In German with English subtitles Tickets: $7/$4 +1 (202) 289 1200 +1 (202) 289 1200 info@washington.goethe.org

Germany, 2010, color, 72 mins., Director: Milo Rau and Simone Eisenring, Cast: Victoria Cocias, Constantin Cojocaru, Constantin Draganescu

For more than two decades, Nicolae Ceausescu was the head of the communist regime in Romania until its downfall. He and his wife Elena were considered the most despotic rulers in post-war Europe. The images of their sentencing and execution on Christmas Day 1989 have seared themselves into the memory of several generations of TV viewers. Based on authentic video footage and eye-witness accounts, the International Institute of Political Murder staged a play reenacting this crucial moment in the sequence of events leading to the fall of Communism. The film is also the story of a revolution, where a whole people rose up against its oppressors – only to be cheated out of real changes by its new rulers.

Introduced by Vladimir Tismaneanu, Professor of Comparative Politics at the University of Maryland and Head of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania in 2006. He is the author of “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism” (University of California Press, 2003).

Shown in conjunction with a reading by Romanian-born German novelist and Nobel Prize Winner of 2009 Herta Müller at the Library of Congress on May 15: An Evening with Nobel Prize Laureate Herta Müller and Translator Philip Boehm. 

For more information, please visit: http://www.goethe.de/ins/us/was/ver/en8683081v.htm .

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/anatomia-unei-inscenari-judiciare-ultimele-ore-ale-cuplului-ceausescu/

Doamna Lelia Munteanu si amintirile anului 1990 (plus un PS)

Inteleg ca in “Gandul” jurnalista Lelia Munteanu se ocupa ironic de textul meu despre mexicanizarea Romaniei. Isi aminteste de volumul “Marele soc”. Face cateva impunsaturi pamfletare (in lipsa de analize serioase, se poarta pamfletul in Romania zilelor noastre). Marturisesc ca nu citesc “Gandul”, dar numele autoarei mi-a sunat cunoscut. Am facut o succinta cautare si am gasit linkul de mai jos. S-au scris atunci imunditii absolute, minciuni grosolane, nu foarte diferite de ceea ce se profereaza acum prin “Antene”.

Astept o teza doctorala despre presa romaneasca in acel an teribil. In mod cert, “Adevarul” si redactorii sai in frunte cu unul dintre principalii “intelectuali ai lui Iliescu”, propagandistul fesenist (altminteri notabil hispanist) Darie Novaceanu, nu vor apare in culori roze. Nu faceau decat sa minta, sa minta si sa minta. Alaturi de “colegii” de la “Dimineata”, “Azi” si “Romania Mare”. Alaturi de redactorii si crainicii “Televiziunii Romane Libere” condusa Razvan Theodorescu si Emanuel Valeriu (condusa de Eugen Preda, Radiodifuziunea fost mult mai decenta, nu toata lumea se rinocerizase). Minteau si instigau la ura, repetau mecanic lozincile urii nascocite de Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Magureanu si Gelu Voican Voiculescu.

In iunie 1990 eram la Bucuresti. Am vazut cu ochii mei  barbaria minerilor “indrumati” de securisti, am depus marturie in “22″ (cea mai injurata revista din Romania, alaturi de cotidianul “Romania Libera”, de catre presa fesenista in frunte cu “Adevarul”, unde doamna Munteanu era redactor), in “Christian Science Monitor” si in “The New Republic”. L-am vizitat pe Marian Munteanu la Spitalul de Urgenta. Fusese batut bestial, ca si fratele sau Bogdan. Spre deosebire de doamna Lelia Munteanu, eu nu am nimic de regretat din ce-am scris atunci. Nu am participat niciodata la ponegrirea victimelor, nu am scris texte care sa poata indemna la linsaj. Cum nu regret nici ce-am scris pe subiectul mexicanizarii. Tout au contraire.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/secretele-mineriadelor-confesiunile-unei-drogate-regretele-leliei-m

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/doamna-lelia-munteanu-si-amintirile-anului-1990/

PS Subiectul discutiei este mexicanizarea, un concept aplicabil sau nu, dar oricum nu unul menit sa flateze USL ( a se citi definitia pe care o propun). Din pacate, unii citesc textele pe diagonala si pricep opusul a ce-am dorit sa spun. Ce sa-i faci, riscurile scrisului de pamflete in serie. Este si aceasta o profesiune ori un mod de a-ti petrece timpul (ne-o demonstreaza din plin “Alcibiade”). Ii linistesc: cand premierul desemnat va fi investit si va putea primi in aceasta calitate mesaje oficiale, va afla decizia mea privitoare la pozitia de presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER. Orice om normal care citeste ce-am scris in aceste zile (si nu doar in aceste zile, ma grabesc sa o spun) o poate anticipa. Numit de un premier al Romaniei, mi se pare firesc sa-l anunt despre aceasta decizie pe un premier al Romaniei. Este o chestiune de minima politete. A bon entendeur, salut…

A propos de Lelia Munteanu, un amic imi semnaleaza:

http://bestiar.blogary.ro/2010/05/29/leliuca-draga-poate-boc-era-drogat-ca-%c8%99i-golanii-din-%e2%80%9990/

Platit spre a dezinforma: Deprimantul destin al lui Emanuel Valeriu

Cum mi-as fi putut imagina, cand am scris textul despre “Arheologia infamiei”, ca Emanuel Valeriu, pe care il pomeneam pentru rolul funest in politica de dezinformare dusa de Televiziunea iliesciana condusa de Razvan Theodorescu, va inceta din viata dupa doua zile? Nu am niciun motiv sa schimb ceva din ce-am scris. Despre morti, ca si despre vii, trebuie spus doar adevarul.

L-am intalnit o singura data pe Emanuel Valeriu, insa am urmarit cu atentie performantele sale. Venisem in tara, in februarie 1990, impreuna cu Dorin Tudoran (pe atunci redactor la “Vocea Americii” si editorul revistei “Agora”). Locuiam amandoi la “Intercontinental”, camerele erau alaturate, ne intalneam cu numerosi intelectuali si oameni politici. Gratie lui Dorin, i-am cunoscut pe N. Manolescu, pe Dan Petrescu si pe Octavian Paler. Intr-o zi, ne-am pomenit cu un cetatean hiper-locvace si cam posesiv. Dorin il cunostea, eu l-am vazut atunci prima si ultima oara. Mi-a tinut o lectie despre cat de eroici fusesera ilegalistii (tatal sau facuse parte, inteleg, din PCdR in anii clandestinitatii). Se declara socialist, dadea din maini, facea cu ochiul, era ragusit, obositor si coplesitor. Ne-a spus cum a fost el “omul Europei Libere” la Bucuresti. Mintea. S-a dovedit ca fusese omul Securitatii trimis sa influenteze, sa intoxice “Europa Libera”, sa-l abordeze direct pe Noel Bernard, sa se strecoare sub pielea acestuia si sa-i ofere informatii pasamite ultra-secrete.

A fost unul dintre cei mai inversunati artizani ai campaniilor anti-intelectuale de la inceputul anilor 90. El decidea cine sa apara si cine nu pe unica statie de televiziune din Romania, total controlata de Ion Iliescu si regimul fesenist. A fost un propagandist specializat in dezinformari, intrigi si manipulari. Facea partea din specia jurnalistilor de partid, dispusi sa serveasca fara rezerve regimul, chiar daca, personal, il dispretuia pe Ceausescu. La fel ca Tudor Vornicu. Acesta, reiese din cartea Clarei Mares despre I. D. Sirbu (despre care am scris pe “Contributors”) a fost chiar ofiter-anchetator de Securitate.  Cu deplin temei, N. C. Munteanu l-a asezat pe Emanuel Valeriu in topul unei liste a infamiei. Un destin deprimant din ceea ce Malraux numea vremea dispretului.

http://www.europalibera.org/content/article/24340057.html

http://www.curteaveche.ro/Directorul_postului_nostru_de_radio-3-604

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/platit-spre-a-dezinforma-deprimantul-destin-al-lui-emanuel-valeriu/

 

 

 

Schita de arheologie a infamiei: Intelofobie si occidentofobie

Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la “Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata “Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat “Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul “N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare.

Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre “democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim “fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenklatura kleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea “Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez “East European Reporter” despre restaurarea infamiei.

Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau “nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici. Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Va mai amintiti campania “Antenelor” si a “Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civiltatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic.

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. Cand unui fost disident (ma refer la poetul Viorel Padina) i se aminteste cand paternalist-dojenitor, cand mai dur, ca a cutezat sa publice in noiembrie sau decembrie 2009, sub semnatura proprie, pe propriul sau blog, un apel in favoarea candidatului prezidential care i se parea cel mai credibil din punctul sau de vedere (Traian Basescu), un text pe care l-am semnat si eu. Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile “Saptamanii” si ale “Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In “Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca “GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar prelungirea problemei. Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.

http://www.curteaveche.ro/Irepetabilul_trecut_Editia_a_II_a_revazuta-3-673

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/schita-de-arheologie-a-infamiei-intelofobie-si-occidentofobie/

Despre lustratie: Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si glumiţele de cafenea

Se discuta mult, nu intotdeauna cu informatii exacte, dar cu patimi exacerbate, despre semnificatia Legii Lustratiei. Anti-anticomunistii profesionisti, de la Ion Iliescu la mai junii sai discipoli, o aseaza sub semnul “nebuniei”. Altii, sub acela al intarzierii si zadarniciei. Proclamatia de la Timisoara din martie 1990 a fost un detonator al dezbaterii nationale pe subiectul decomunizarii. Discutia a fost subit amutita in urma mineriadei din iunie 1990, cand societatea civila romanesca si partidele democratice au primit o lovitura extrem de dura din partea puterii feseniste. Este bine sa ne reamintim ce se cerea atunci pentru a sti unde ne aflam acum. Era vorba de lustrarea (termenul nu apare explicit, dar este subinteles) activistilor, deci a functionarilor angajati si platiti din aparatul de partid, precum si a ofiterilor de securitate.

Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata.

http://proclamatia.wordpress.com/

Pe tema adevarului despre Legea Lustratiei, recomand acest interviu cat se poate de limpede al Germinei Nagâţ, directoarea departamentului de investigatii din CNSAS, un necesar antidot impotriva a ceea ce poate fi numit lautarismul nevrotic:

Din pacate, constatam din nou ca Legea Lustratiei, ca si altele care vorbesc despre principii, se transforma in Romania intr-un prilej pentru glumite ieftine de cafenea, vorbe de duh si “concursuri de proverbe”. Daca e intr-adevar prea tarziu si nu a mai ramas nimeni de lustrat, atunci cine si de ce protesteaza? Dincolo de valoarea istorica si simbolica, e clar ca exista si o valoare practica: legea ar scoate din scena, pentru o perioada de timp (dupa parerea mea, prea scurta) o serie de personaje concrete, in carne si oase.

http://www.ziare.com/politica/legea-lustratiei/adevarul-despre-legea-lustratiei-interviu-ziare-com-1154310

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-lustratie-punctul-8-al-proclamatiei-de-la-timisoara-si-glumitele-de-cafenea/

Testamentul politic al lui Ion Iliescu: Omul fara regrete

Ion Iliescu a fost un consecvent aparatcik comunist. In conditiile in care dictatura lui Ceausescu a devenit tot mai aberanta, Iliescu a fost relativ marginalizat. Nu a fost arestat, nu a fost anchetat. Nu si-a ridicat vocea niciodata impotriva sistemului comunist, a refuzat sa semneze “Scrisoarea celor 6″, alaturi de Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu, Silviu Brucan si Grigore Raceanu. Si-a ascuns gandurile “seditioase” cat a stiut de bine. Dupa decembrie 1989, a facut tot posibilul pentru ocultarea adevarului despre Revolutie, s-a opus decomunizarii, a organizat torpilarea partidelor democratice si subminarea renascutei societati civile. Ion Iliescu a fost direct implicat in tenebroasele actiuni care au urmat fugii cuplului Ceausescu, in organizarea simulacrului de proces, in mineriade si in geneza “Patrulaterului Rosu”. Idealul sau a fost si nu cred ca a renuntat la el, cel iacobin. Monarhismul sau de ultim ceas este cinic si oportunist.

Ion Iliescu, un personaj care si-a inceput cariera politica ca entuziast activist UTC, participand la masluirea alegerilor din noiembrie 1946, nu a fost si nu este un sustinator al societatii deschise. Auzindu-l vorbind acum despre “spatiul civlizational occidental” pe cel care a glorificat, vreme de decenii, spatiul anti-civilizational comunist, nu poti sa nu izbucnesti in ras. Trei au fost componentele esentiale a ceea ce H.-R. Patapievici a definit drept regimul Iliescu: clientelismul, coruptia si cinismul.

Sigur, in 1995, Ion Iliescu a acceptat alternanta, un lucru care trebuie recunoscut. Era insa dupa disparitia URSS, la un ceas istoric in care doar Lukasenko mai incerca mentinerea vechiului sistem dictatorial-politienesc in Europa. La 82 de ani, Ion Iliescu propune o serie de reflectii despre propriul destin politic. Am stat de vorba in 2003 cu Ion Iliescu. Am publicat o carte de dialoguri in 2004, cand credeam ca Iliescu se va retrage din politica (in 2003 publicasem cartea “Stalinism pentru eternitate” in engleza, a aparut in romaneste in 2005). Am constatat atunci ca, spre deosebire de un Barladeanu, care a admis ca optiunea istorica a lui Corneliu Coposu a fost cea corecta, Ion Iliescu ramane omul fara regrete. A fost fericit ca student la Moscova in plin stalinism, a fost fericit cand organiza represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960, a fost fericit ca Ministru al Tineretului sub Ceausescu, a fost fericit cand, impreuna cu Magureanu, Stanculescu, Roman, Brucan si Voican Voiculescu, l-a terminat pe Ceausescu. A fost fericit in iunie 1990 cand le-a multumit minerilor pentru “patriotismul” probat in timpul actiunilor barbare din Bucuresti. Cand Ion Iliescu vorbeste despre “esenta demnitatii umane” nu pot sa nu-mi aduc aminte de formulele ritualizate si intotdeauna gaunoase ale “Epocii de Aur”. Exercitarea puterii de dragul puterii, nu fericirea umana a fost scopul politic al lui Ion Iliescu.

Asadar, Ion Iliescu dixit:

Mi s-a propus un exerciţiu de imaginaţie: suntem în anul de graţie 2112. Urmaşii noştri se uită la televizor, unde e programată o emisiune de genul «Memoria înaintaşilor». Ce mi-ar plăcea să ştie despre mine generaţiile care vin? Că, dincolo de orice, mi-am făcut datoria, că am crezut în capacitatea naţiunii noastre de a trece peste obstacole şi de a progresa, dar, mai presus de orice că am crezut în libertate, egalitate şi fraternitate. Care sunt dincolo de stânga şi de dreapta. Sunt esenţa demnităţii umane. De-acolo, de unde voi fi, aş fi bucuros să pot privi zâmbind o lume mai bună, cu oameni mai fericiţi şi mai împliniţi sufleteşte”, a scris Ion Iliescu pe blogul său.

 El apreciază că ”lumea de azi trece prin mari frământări, se schimbă, şi, din păcate, sensul schimbării este defavorabil omului simplu”. ”Îmi place să cred că am fost şi sunt un exponent al acestuia. Dacă liderii acestei lumi vor da dovadă de înţelepciune şi vor renunţa la vanităţi de nimic justificate, vor face aşa încât omul obişnuit să fie în centrul schimbării, şi nu banul. Dar pentru asta trebuie să ne facem auzită vocea. Este din nou timpul coborârii omului obişnuit în agora. Politica este un lucru mult prea serios pentru a fi lăsat doar pe mâinile politicienilor. O spune un om pentru care politica a fost un mod de a trăi”, conchide fostul președinte.

PS Am scris cu numeroase ocazii despre Ion Iliescu. Nu ma preocupa el ca persoana, nu e mare lucru de spus, personajul este in fond insipid, banal si anodin, dar ma intereseaza rolul sau politic:

http://www.revista22.ro/ion-iliescu-si-discipolii-sai-3333.html

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/testamentul-politic-al-lui-ion-iliescu-omul-fara-regrete/