Ipocritul soc al “Marelui soc”: Despre Ion Iliescu

08/06/2013

Am avut relatii politicoase cu Ion Iliescu in toti acesti ani de dupa 1996. Mai cordiale, evident, in 2003-2004, dar intotdeuana distante. Nu am intrat niciodata in casa sa, nici macar la Neptun, cand faceam cartea de dialoguri. Ne intalneam la vila de alaturi, unde locuisera candva parintii cuplului Ceausescu. In total, am petrecut trei nopti atunci la Neptun si, cred, alte doua sau trei, intr-o vila, langa lacul Herastrau. Relatiile cele mai stresate au fost intre 1990 si 1996 cand eram unul dintre cei mai activi critici ai regimului fesenist. In vara anului 2004 am protestat impotriva utilizarii de catre Ion Iliescu a lansarilor cartii noastre, in lipsa mea, pentru a promova candidatura prezidentiala a lui Adrian Nastase. In toti acei ani am criticat fenomenul de mexicanizare a politicii romanesti, concept care il enerva teribil pe Adrian Nastase.

Iliescu a tinut cont de protestul meu si s-a oprit. Lucrurile s-au deteriorat si mai tare in decembrie 2004, odata cu gratierea lui Miron Cozma si decorarea lui Vadim Tudor. Ma pronuntasem public in favoarea lui Traian Basescu, scriind ca „nu face parte, [precum Nastase, dintre utecistii lui Iliescu”]. Nu m-am inselat. Am scris atunci impotriva acestor gesturi finale scandaloase ale lui Iliescu in cadrul rubricii mele din „Jurnalul National”. Am identificat un sindrom al regresiunii in forma mentala bolsevica. In 2005, intr-un interviu aparut in „22”, liderul pesedist Mircea Geoana propunea ca o eventuala comisie de analiza a comunismului sa fie condusa de mine. Ion Iliescu nu a reactionat deschis, dar este limpede ca insasi ideea unei asemenea comisii il oripila, ii crea cosmaruri. Au urmat convulsiile anului 2006, „Raportul Final”, mentionarea sa, perfect fireasca, drept unul dintre membrii de varf ai nomenklaturii, sabotarea condamnarii dictaturii totalitar-comuniste de catre PSD la cererea lui Ion Iliescu, cu concursul lui Mircea Geoana si al baronilor partidului.

Cristian Patrasconiu: Cum s-a nascut ideea de a face – tu si Ion Iliescu – o carte de dialoguri. Cine a venit cu propunerea? Cit au durat discutiile preliminare/negocierile in legatura cu arhitectura cartii?

VT: M-am vazut cu Ion Iliescu in iunie 2001 pentru o discutie pe tema situatiei politice de dupa alegerile din 2000. Am discutat aproape o ora, mai ales pe chestiuni legate de istoria comunismului mondial, posibilitatile de reinventare a unei stangi anti-totalitare etc. Mi-a povestit despre cum a suferit tatal sau din cauza lui Gheorghiu-Dej si alte lucruri ce mi se pareau extrem de interesante pentru intelegerea personajului. Seara am fost la masa, la Casa Scriitorilor, cu dl N. Manolescu si cu alti prieteni. Am povestit despre dialogul purtat cu Iliescu si, in cadrul discutiei, s-a nascut ideea unei posibile carti. In acea perioada, in Statele Unite, Mihai Bujor Sion imi vorbise la randul sau de un asemenea proiect. Ideea era ca, fiind un critic deschis al optiunilor lui Iliescu de dupa 1989 si un politolog cu o reputatie consolidata, puteam demara un dialog normal cu sanse de a lumina pagini mult timp ocultate din istoria romaneasca a ultimelor decenii. M-am vazut cu Ion Iliescu in octombrie 2001, era dupa 11 septembrie, venise la Natiunile Unite, la New York. Prietenul meu, Sorin Ducaru, era inca ambasador la ONU, a aranjat o scurta intalnire cu dl Iliescu. I-am dat o lista tematica (mai am si acum copia), scrisa de mana, cu marile chestiuni pe care doream sa le abordam. A luat-o, mi-a promis ca o va citi cu atentie si ca vom vedea. Nu era nici entuziast, nici sceptic. In 2002 am fost in tara, m-am vazut cu Ion Iliescu, am discutat pe tema proiectului, nu s-a intamplat nimic. Pur si simplu nu aveam nici el, nici eu, timp pentru aceasta carte. In iunie 2003 trebuia sa vin la Bucuresti, urma sa primesc titlul de Doctor Honoris Causa al SNSPA. Din cauza unei tendonite acute, am schimbat biletul si am amanat calatoria. Cand am ajuns, ceremonia a avut loc intr-un cadru mai restrans, dar imi amintesc ca era prezent fostul presedinte Emil Constantinescu. M-am vazut cu Ion Iliescu, a fost prezenta doamna Simona Miculescu. Am spus ca am putea incepe dialogul diminetile, intre 7 si 9, si ca, daca nu va iesi o carte, va fi macar un/o lung/a interviu/discutie. Atunci dl Iliescu mi-a facut propunerea de a veni din nou in tara, sa mergem impreuna la Scrovistea si sa ducem lucrul la bun sfarsit. I-am spus ca trebuie sa vorbesc cu sotia mea, de-abia plecasem, insemna inca o calatorie peste ocean, extrem de epuizanta. Mary a fost de acord, am stat doua saptamani la Washington, am revenit in Romania, am plecat la Neptun (in loc de Scrovistea) si asta a fost tot. Nu a existat vreun subiect tabu. Sigur, orice as fi spus eu, Ion Iliescu facea ce facea si tot relua versiunea sa despre mineriada din 13-15 iunie, subiect care, in mod cert, il nelinisteste si il obsedeaza.

CP: A existat vreo tema care a fost exclusa din capul locului? A spus Iliescu, de pilda, despre asta – X – nu accept sa discut?

VT: Nu s-a opus vreunui subiect, insa are o tehnica unica a eschivei si a escamotarii, a alunecatului spre tangente, a invaluirii oricarui subiect spinos prin cuvinte proprii celei mai pustiitoare si pustiite limbi de lem (ori de plumb).

CP: De fapt, ce conditii a pus – daca a pus – Ion Iliescu pentru a accepta sa mearga pina la capat in acest proiect?

Nu a pus conditii, in afara de invitatia pentru mine de a reveni in tara intr-un interval foarte scurt. Daca as fi spus ca nu pot, cartea n-ar mai fi aparut, sunt convins. In momentul acela, cred ca Ion Iliescu isi dorea o contributie politologica, nu ceea ce-au sustinut unii, o spalare de imagine prin manipularea mea.

CP: Cit au durat dialogurile care au umplut acest volum? In ore, in zile? Cind ati vorbit cel mai intins si mai asezat – dimineata, dupa amiaza, seara?

VT: Convorbirile aveau loc intre 9 si 12 dimineata, urma apoi pauza de masa, reincepeam inregistrarile la 4 p.m. Eu beam multa cafea, fumam (eram pe o terasa), Ion Iliescu bea ceai. In timp ce eu aveam nevoie sa merg la toaleta destul de des (repet, beam foarte multa cafea), Iliescu statea nemiscat pe fotoliu pret de trei ore. Era limpede ca avea un antrenament formidabil din anii de interminabile sedinte. Desi era acolo, nu am intalnit-o niciodata pe sotia sa, Nina. Cand am vrut sa-l invit pe Dan Pavel (era la Casa Scriitorilor impreuna cu familia sa), ofiterul SPP mi-a spus ca este OK. Dupa putin timp, intrerupand dialogul, Ion Iliescu mi-a spus ca ar fi preferabil sa ma vad cu prietenii (n-a dat nume, dar era clar ca se referea la Dan) la un restaurant in apropiere. Seara eu plecam la Casa Scriitorilor unde ma vedeam cu Dan, cu Gina (sotia sa), cu copiii lor, cu alti prieteni. Nu am facut nici cel mai mic secret de ce ma aflu la Neptun si unde locuiesc. In 2003 lumea parea mai putin polarizata ori poate ca ma inselam eu. Frustrarile legate de absenta justitiei politice si morale erau imense, amintirea crimelor din decembrie ’89 si iunie ’90 era vie, chiar daca nu se scria atat de mult despre aceste teme. La New York, in acelasi an, m-am vazut cu doamna Zoe Petre. I-am povestit despre acel proiect, nu parea catusi de putin scandalizata. A aparut cartea si m-am trezit cu un comentariu hiper-sarcastic al vechii mele prietene in „Ziua” lui SRS.

CP: Sint inregistrate doar audio aceste dialoguri sau exista si o versiune video? Cine a facut transcrierile? Difera mult versiunea bruta a acestor transcrieri de versiunea tiparita in carte in cele din urma?

VT: Exista banuiesc casetele in arhiva de la Cotroceni. Inregistrarile le-a facut Laurentiu Stangaciu (cred ca nu gresesc numele). Imi amintesc ca la unele intrebari mai abrupte, Laurentiu radea molcom in spate. Ion Iliescu l-a numit pe consilierul sau de presa, fostul jurnalist de la „Scinteia Tineretului”, Al. I Zainescu, sa se ocupe direct de volum. Zainescu era apropiat de cercuri care ma detestau, de revistele in care scriau Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Aurelian Bondrea, Eugen Florescu etc. Cu mine s-a purtat impecabil, nu a modificat nimic in partea mea din text, iar in partea lui Iliescu a facut doar minime sugestii. Suferea de-acum de cancer, a murit la putin timp dupa aparitia cartii. Ion Iliescu a decis ca volumul sa apara la Editura Enciclopedica, era amic cu directorul Marcel Popa, i se parea ca este locul cel mai potrivit pentru un volum pe care el il considera esential din perspectiva propriei evolutii intelectuale. Eu vorbisem cu Silviu Lupescu, care, nu cu mare placere, dar cu amabilitate, a fost de acord sa scoata cartea la Polirom, eventual in colectia „Duplex”, unde aparuse si volumul de dialoguri Andrei Plesu-Petre Roman (convorbiri moderate de Elena Stefoi). Poate ca mare parte din campania ce-a urmat impotriva mea ar fi fost mai putin agresiva daca lucrarea aparea la Polirom.

CP: E o carte despre care poti spune ca e mai bine sa regreti ca ai facut-o decit sa regreti ca nu ai facut-o?

VT: Nu am regrete legate de carti. Odata publicate, isi urmeaza propriul drum. Habent sua fata libelli. Stiu precis, privind retrospectiv, ca n-am urmarit niciun scop personal, ca nu mi s-a cerut de nimeni ce sa spun ori ce sa nu spun, ca nu a fost telul meu sa „spal un cadavru politic” (cum, din pacate, a scris atunci Liviu Antonesei). In primul rand, Iliescu nu a fost si nu este un cadavru politic. Apoi, cand am facut eu cartea de dialoguri existau destule texte ale mele ca lumea sa stie pe ce pozitii ma situez. Nu era un secret ca sunt un ganditor liberal anticomunist. Primisem de-acum Premiul „Bratianu” al PNL. In 2003 a aparut, in engleza, cartea mea „Stalinism for All Seasons”, unde Ion Iliescu nu este catusi de putin flatat, chiar dimpotriva. In 2005 a aparut in romaneste in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu. Existau cartile mele de dialoguri cu Mircea Mihaies pe care le cunosti foarte bine. N-am povestit-o pana acum, dar o voi face aici. In martie 2004 am fost la o masa la un prieten. Eram in tara cu Mary si cu Adam pentru lansarea „Marelui soc” si a volumului „Scopul si mijloacele”, aparut la Curtea Veche. In acea seara, la Snagov, doamna Mona Musca mi-a propus sa devin consilier politic al candidatului PNL la presedintie, Theodor Stolojan. Ma vei intreba daca dl Stolojan era la curent? Iti voi raspunde ca era prezent la acea cina, cum prezent era si dl Valeriu Stoica. Am cerut un ragaz de gandire. Am intrebat-o pe sotia mea Mary ce ma sfatuieste. Mi-a spus ca, desigur, este decizia mea, dar ca nu crede ca voi face fata la atatea presiuni psihologice, fara a ma muta pe termen relativ lung, deci macar pana la alegeri, in Romania. In plus, mi-a spus, „tu esti politolog, nu vrei sa devii consilier al unui om politic ori al unui partid”. L-am sunat pe Tudorel Urian care pregatea un anunt de presa, chiar o conferinta de presa, si i-am comunicat decizia mea. Cred ca dl Stolojan a fost mahnit, cum mahnita a fost si Mona Musca. Dar nu regret. Nu sunt facut pentru character assassination ca practica a vietii cotidiene. Atacurile infame ma ranesc. Mizeriile proferate despre familia mea ma jignesc adanc, lasa cicatrici greu de vindecat. [Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, "Cartea presedintilor", Humanitas, 2013: http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor]

PS:Multumesc pe aceasta cale domnului Radu Calin Cristea, care, la vremea respectiva, a publicat o cronica favorabila a volumului “Marele Soc” in ziarul “Ziua”, condus la acea data de actualul senator PNL, Sorin Rosca-Stanescu. Intrucat din motive de spatiu articolul domnului Cristea nu a putut aparea complet, el a tinut sa-mi scrie care fragmente lipseau. Reproduc din mesajul sau, marturie a opiniilor sale din epoca despre mine si lucrarile mele: “Imi dau seama perfect ca volumul tau cu Iliescu nu avea cum sa fie absorbit de oameni din intelighentia romaneasca la care tu tii pentru simplul motiv ca multe capete s-au dogmatizat si nu pot sa gandeasca decat partizan. Sint liberali mai mult pe hartie. E insa treaba lor, nu a ta… Ar trebui sa te raportezi cumva la Zoe Petre? Cred ca te justifici, oarecum cu aerul ca te scuzi, pentru o carte definita clar si indiscutabil necesara. Ce vina ai tu ca unele lecturi sunt atat de dezechilibrate? Regret ca in articolul despre tine a trebuit sa renunt din motive de spatiu la o observatie legata de faptul ca tu nu iei propriu-zis un interviu, ci stai de vorba, provoci, intervii, te intrebi, comentezi. De aceea, nu aveai de ce sa fii muscator si sa-l pui la zid pe Iliescu, nu acesta era rostul cartii… Rezulta din carte ca l-ai elogiat pe Iliescu? I-ai studiat doar anatomia, tesutul politic, intr-o carte care sper sa fie tradusa intr-o limba de circulatie pentru ca este un foarte bun obiect de studiu pentru orice discutie asupra post-comunismului, asupra evolutiei fostelor elite comuniste. Fii linistit, draga Volo, reputatia ta nu e in joc, tu ai alte treburi, alte mize si alta perspectiva.” Nimic de adaugat, textul domnului Cristea vorbeste de la sine! Sa mentionez si faptul ca la acea cina de la Snagov despre care vorbesc in carte era prezent, intre altii, si Cornel Nistorescu, pe atunci cel mai infocat critic al PDSR. Ma rog, fiecare cu amintirile sale si cu constiinta sa…

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ipocritul-soc-al-marelui-soc-despre-ion-iliescu/


Convingeri adanci, grele, apasatoare: Despre Ion Iliescu

06/06/2013

Cum am povestit de mai multe ori, stiam multe despre Iliescu, dar nu-l cunoscusem personal inainte de plecarea mea din tara in toamna anului 1981. La un moment dat, rugat de o prietena a mamei mele, am facut cateva ore de meditatii de filosofie cu o fiica a mamei adoptive a lui Iliescu (de fapt a doua sotie a tatalui sau, Alexandru Iliescu, mort in 1945, deci cea care l-a crescut de fapt). Sigur, comparat cu alti aparatciki, Iliescu era chiar un “luminat”, ceea ce nu-l facea un veritabil revizionist marxist ori un reformator radical in sensul unui Imre Nagy.

Am scris imediat dupa Revolutie despre efortul de revansa istorica, politica, sociala a nomenklaturii apoplectice, despre legaturile lui Iliescu, Roman, Magureanu si celilalti cu birocratia de partid. As aminti aici articolul din “The New Republic” aparut in februarie 1990 intitulat “New Mask, Old Faces” (este publicat in editia Humanitas, din 2008, a cartii mele “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”), o serie de artiole polemice aparute in “Romania Libera”, “22″ si “Romania Literara) in acei ani.

Scriam de asemenea lunar la revista “Meridian” condusa de Dorin Tudoran (eu eram redactor asociat). In volumul de eseuri analitice “Irepetabilul trecut” aparut in editia a II-a la Curtea Veche, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, poti gasi textele esentiale pe acest subiect (si multe altele). Un articol la care tin foarte mult se intituleaza “Despre nemaipomenitul tupeu al lacheilor” si mi se pare de o nelinistitoare actualitate…

Faimoasa notiune de “democratie originala” mi-a servit-o si mie personal Iliescu in martie 1990, cand l-am intalnit in sediul Parlamentului, impreuna cu Dorin Tudoran. Intalnirea a fost facilitata de Aurel-Dragos Munteanu cu care Dorin era prieten inca din anii 70. Pentru Iliescu, important era sa se emasculeze initiativele critice de jos. Leninist fiind, privea (si cred ca inca priveste) cu enorma suspiciune ceea ce se cheama spontaneitate democratica. Om al structurilor ierahice, verticale, autoritare, Iliescu nu poate intelege pulsul viu al societatii civile. A invatat pe dinafara gramatica democratiei, dar este de fapt incapabil sa construiasca o fraza coerenta in aceasta limba politica. Exista intotdeauna ceva fals, contrafacut, artificios, in apelurile sale la pluralism.

Eu am crezut ca alternanta din 1996 a fost acea lectie care sa-l trezeasca pe Ion Iliescu din (spre a relua imaginea lui Kant), “somnul dogmatic”. Pentru el insa democratia inseamna control de sus, exercitare continua a unei autoritati care instrumentalizeaza si manipuleaza individul. Ramane prizonierul viziunii mistice despre un partid predestinat, in cazul de fata, partidul creat si pastorit de el, PSD-ul. Ion Iliescu nu este un acrobat politic, un om care face usor salturi mortale. Are convingeri adanci, grele, apasatoare. Dar stie sa mimeze jocul democratic, sa surada gratios, pana in momentul cand isi simte puterea primejduita. Atunci zambetul se evapora, ramane doar un rictus neiertator, cinic si crud.

Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, Humanitas, 2013.

http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor

O precizare: textul de mai sus este, repet, un fragment, o secventa, nicidecum portretul integral al lui Ion Iliescu din “Cartea presedintilor”. Discut acolo pe larg si subiectul “Marelui soc” (Ed. Enciclopedica, 2004), volumul de dialoguri dintre mine si Ion Iliescu. Pentru a preveni orice neintelegere, mentionez ca am spus in termeni ne-echivoci, inca din 2005, ca, dincolo de semnificatia istoriografica reala a acelei carti, regret ca am crezut in transfigurarea lui Ion Iliescu dintr-un aparatcik comunist intr-un om politic dispus sa respecte democratia pluralista. Dar, neindoios, Iliescu este un om al stangii. Sigur, nu al stangii de tip Hollande, ci al celei de tip Santiago Carrillo. Am fost, sunt si voi ramane un critic al fostului presedinte Iliescu, dar, comparat cu discipolii sai, de la Octav Cozmanca, Viorel Hrebenciuc si Serban Mihailescu la Adrian Nastase, Victor Ponta si Dan Sova, veteranul ex-prim secretar al CC al UTC, deci Ion Iliescu, ramane  fundamental un om al stangii, nu un simulant.

http://www.revista22.ro/ion-iliescu-si-discipolii-sai-3333.html

 


Despre prietenie: Multumesc, Horia Patapievici, Ioan Stanomir, Dan Tapalaga!

03/06/2013

La festivitatea de absolvire a liceului de catre fiul meu, cel care a rostit discursul principal, un om care a predat vreme de decenii istorie si filosofie in liceele din Washington,  a vorbit despre valoarea prieteniei in viata. L-a citat pe Camus: “Prietenia nu inseamna sa conduci ori sa te lasi condus, ci  sa mergi alaturi de cineva”. Am primit de la Cristian Patrasconiu inregistrarile lansarii “Cartii presedintilor” la Bookfest. Este dificil sa gasesc cuvinte pentru a exprima intreaga mea gratitudine pentru ceea ce-au spus acolo trei oameni pe care ii respect in cel mai inalt grad. Pentru mine, Horia Patapievici, Ioan Stanomir si Dan Tapalaga simbolizeaza insasi ideea de verticalitate intelectuaala in Romania de azi. Dar, la fel de important, ei intruchipeaza ceea ce se cheama le don de l’amitie.

Nu pot spune decat ca, alaturi de Cristian Patrasconiu, am fost profund miscat si onorat de ceea ce au spus acesti buni prieteni. Horia Patapievici este neindoios unul dintre marii intelectuali critici ai Europei de Est si Centrale, o figura emblematica a gandirii anti-totalitare a lumii de azi. O spun cu deplina responsabilitate. Ioan Stanomir este un filosof politic de exceptie, un veritabil urmas al traditiei maioresciene. Dan Tapalaga este un autentic jurnalist democratic, un spirit mereu animat de pasiunea justitiei. Am mai spus-o, o repet aici: il citesc intodeauna cu mare folos si cu intens interes. Au fost toti trei atacati si calomniati de cei ce nu le pot ierta nedezmintitul angajamanent civic-liberal. Pe Cristian Patrasconiu nu il privesc doar ca pe un excelent partener de dialog, ci si ca pe unul dintre analistii cei mai subtili ai fenomenului politic romanesc.

Nu voi comenta aici ce-au spus ei. Iata mai jos linkurile. Au fost discursuri memorabile care ma obliga si, tin sa o spun, ma fac fericit. Cat timp acesti oameni traiesc in Romania si lupta pentru valorile in care credem impreuna, exista speranta.

http://www.youtube.com/watch?v=KZ_fiqmXkK8

http://www.youtube.com/watch?v=T6rK3PCSNP8 http://www.youtube.com/watch?v=DTwZdyg6434

http://www.youtube.com/watch?v=81BrjiHR8H4

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-prietenie-multumesc-horia-patapievici-ioan-stanomir-dan-tapalaga/


Viziuni, optiuni, mosteniri: Argument pentru “Cartea presedintilor”

30/05/2013

La peste două decenii de democraţie românească (imperfectă, ezitantă, cu un debut extrem de frustrant pentru prietenii societăţii deschise), cred că este deopotrivă utilă şi legitimă o comparaţie între cei trei preşedinţi din perioada 1990‒2012. Îi cunosc relativ bine şi mi se pare că pot propune aici un început de discuţie onestă, lipsită de partizanat, de idiosincrazii şi de emoţii. Nu-mi ascund afinităţile, dar încerc să le explic raţional, cu argumente factuale.

Atunci cînd Cristian Pătrăşconiu mi-a propus acest interviu-dialog, am acceptat fără ezitare, deşi eram prins până peste cap în numeroase alte proiecte şi angajamente. Am făcut-o din cel puţin două raţiuni: în primul rând, pentru că îl socot pe Cristian unul dintre cei mai inteligenți şi talentaţi intervievatori români. Am lucrat cu el, ne-am întâlnit în situaţii formale şi informale, emitem pe lungimi de undă convergente. Apoi, pentru că, din motive despre care vorbesc în carte, am avut ocazia să mă intersectez, direct sau indirect, cu toţi cei trei preşedinţi ai României de după 1989 (ba chiar şi cu Nicolae Văcăroiu, preşedintele interimar din 2007). Am scris pe larg despre stăpânii României comuniste. De altfel, pe lângă cei trei președinți aleși democratic, apare în carte și cel care i-a precedat, cel responsabil de „instituirea sceptrului prezidențial“, cum a spus Salvador Dali, Nicolae Ceaușescu. Am explorat atent, vreme de decenii, biografiile celor doi lideri ai Romaniei comuniste. Am publicat studii si carti despre comunismul dinastic si despre “fantoma lui Dej”. Am discutat pe larg cu Ion Iliescu despre aceste personalitati in cartea de dialoguri aparuta in 2004. Ion Iliescu este el insusi copilul (ori, altfel spus, “produsul”) a ceea ce putem numi cultura politica a comunismului romanesc, cu fixatile, nevrozele, anxietatile, complexele si ambitiile stiute.  Cred ca sunt in masura sa compar tipurile de conducere in regimul totalitar cu cele din Romania post-comunista, sa notez discontinuitatile, dar si unele nelinistitoare continuitati la nivelul formelor mentale.

Ca politolog, sunt interesat de avatarurile regimurilor democratice şi non-democratice, mă interesează, în cazul primelor, relaţia dintre prezidenţialism, semi-prezidenţialism şi parlamentarism. Vreau să înţeleg, iar întrebările lui Cristian Pătrăşconiu sunt invitaţii excelente în această direcţie, cum se întâlnesc, în comportamentele celor trei elementele psihologice, bagajul biografic şi opţiunile ideologice. Cât din acţiunile lor este efectul pragmatismului şi cât provine din ataşamentul pentru anumite valori?

În unele momente, mai ales în 2012, relaţiile dintre aceşti trei oameni de stat au fost extrem de încordate. S-au spus lucruri dure, s-a turnat gaz peste foc. Să sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor în raport cu un şef de stat care trage un semnal de alarmă privitor la degradarea statului de drept este cel puţin stingheritor. Ar merita scris un studiu despre felul cum înţeleg foştii şefi de stat din România postdecembristă să mistifice realităţile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun-simţ detectează sugrumarea justiţiei independente, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au identificat, în consens cu duumvirii din fruntea USL şi cu Dan Voiculescu, lupta împotriva “tiraniei băsesciene”. Era nevoie ca doi foşti preşedinţi să intre în campanie deschisă pentru înlăturarea celui de-al treilea?

Ion Iliescu ar trebui să ştie că statul de drept din România nu s-a consolidat datorită PSD, ci în pofida mafiei pe care a păstorit-o în aceste peste două decenii. Că oamenii săi au contribuit la deteriorarea fulgerătoare a ceea ce s-a clădit începând, practic, din 1997. În cazul lui Iliescu, este vorba de consecvenţă întru respingerea pluralismului veritabil. În cel al lui Emil Constantinescu, lucrurile ţin, din cât pot înţelege eu, de un orgoliu hipertrofiat şi de sentimentul că intelectualii din România (mai precis cei pe care îi tot acuza că au „suflete de sclavi”) nu i-au recunoscut meritele.

În ce mă priveşte, nu minimalizez reformele din domeniul justiţiei şi izbânzile din politica externă (au jucat roluri importante în aceste direcții domnii Valeriu Stoica şi Andrei Pleșu). Întâmplător, sunt printre aceia care îi acordă domnului Constantinescu un mare credit pentru curajul demonstrat în politica externă pe vremea când Iliescu şi PDSR-ul îl glorificau pe Slobodan Miloşevici şi condamnau acţiunile NATO. Am spus-o într-un mesaj citit la lansarea tetralogiei profesorului Constantinescu la Ateneul Român şi publicat în revista 22, deci după încheierea mandatului său: E bine să nu uităm pădurea din cauza copacilor. Prima mare breşă, de fapt una decisivă, în sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanţa, criteriu esenţial pentru judecarea realităţii şi calităţii democraţiei. Au urmat însă numeroase eşecuri datorate pe de o parte rezistenţei îndârjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar şi, pe de altă parte, lipsei de voinţă politică a echipei Constantinescu, fragmentării forţelor antitotalitare.

Miza jocului politic actual din România este limpede: viitorul statului de drept. Cine crede că este vorba de spuse fără noimă, de focuri de artificii electorale, se înşală amarnic. Pentru a fi europeană, România are nevoie de justiţie independentă. Este ceea ce înţelege Traian Băsescu, şi aşa îmi explic strategia sa de după referendumul din nevrozanta vara a anului 2012.

Ştiu că sunt destui exasperaţi de preţul coabitării dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta. Am prieteni apropiaţi care privesc poziţia lui Traian Băsescu drept una fatalmente perdantă şi îl acuză de abdicare de la principiile pe care le-a apărat până acum în pofida tuturor intemperiilor şi mizeriilor. N-am mai fost în ţară din iulie 2012, nu am purtat nici o discuţie cu Traian Băsescu pe acest subiect. Dar aş spune că în condiţiile date de loc şi de timp, cu o dreaptă fragmentată şi autodevorată de pasiuni extrem de personalizate, Traian Băsescu nu are altă soluţie decât coabitarea dacă vrea să lupte în continuare pentru acele principii în care crede. Atât cât îl cunosc eu, şi cred că îl cunosc bine, nu va ceda.

Este momentul unei regândiri lucide a ce s-a construit în aceşti ani, a ce s-a distrus în 2012 şi mai ales a ce trebuie întreprins în continuare. Sper că această carte poate servi acestui scop, întărirea statului de drept, care ar trebui să inspire acele forţe politice cărora nu le este indiferentă credibilitatea şi onoarea democraţiei din România.

Calde mulţumiri Lidiei Bodea şi lui Gabriel Liiceanu pentru sprijinul dat apariţiei acestui volum. Ca şi Cristian Pătrăşconiu, sunt convins că Oana Bârna este redactorul de carte ideal: perspicace, entuziast, franc şi exigent. Îi mulţumim din inimă.

Washington, DC, 19 aprilie 2013

(Textul de mai sus apare ca argument la “Cartea presedintilor”, volumul de dialoguri realizat impreuna cu Cristian Patrasconiu, care va fi lansat la Bookfest sambata, 1 iunie, la ora 1 p.m. Vor vorbi Horia Patapievici, Ioan Stanomir, Dan Tapalaga si Cristian Patrasconiu.  Fireste, as fi dorit sa particip. Nu am putut sa o fac din ratiuni usor de inteles: fiul nostru, Adam Volo, are festivitatea de absolvire a liceului pe 2 iunie, motiv de mandrie si bucurie pentru el, pentru familie, pentru numerosii nostri prieteni).

https://adevarul.ro/cultura/carti/recomandarile-targul-carte-bookfest-2013-1_51a61433c7b855ff563a47c6/index.html


Cartea presedintilor (Iliescu, Constantinescu, Basescu)

23/05/2013

Cristian Pătrăşconiu: Cu ce personaje din literatură seamănă preşedinţii României de după 1989?

Vladimir Tismăneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Băsescu cu Henric V.

CP: Una dintre ideile care a produs unanimitate e aceea că toţi preşedinţii României au avut numele care s-a terminat in “-escu”. E riguros exactă o asemenea afirmaţie sau ea suportă nuanţe?

VT:  Să ne gândim ce înţelegem prin preşedinţii României. Dacă discutăm pur tehnic, fără să ţinem seama de substanţa funcţiei, atunci primul preşedinte a fost profesorul C. I. Parhon, propulsat de comunişti in fruntea Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Urmat de dr. Petru Groza, apoi, de Ion Gh. Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej (preşedinte al Consiliului de Stat) şi Chivu Stoica. In 1967, Nicolae Ceauşescu îi lua locul lui Chivu Stoica în fruntea Consiliului de Stat, cumulând, ca şi Dej, suprema funcţie în stat cu aceea de lider al partidului (partid care îşi schimbase numele, din PMR în PCR, în iulie 1965, la Congresul al IX-lea).  A venit apoi momentul “ungerii” lui Ceauşescu    ca preşedinte al RSR, cu eşarfa şi sceptrul ce însoţeau titlul.  Propunerea a venit, în numele Comitetului Executiv, din partea unuia dintre baronii lui Dej, Emil Bodnăraş.  În fapt însă, Republica Socialistă România, cum am mai spus-o, nu era nici republică, nici socialistă şi nici românească.  Alegerile erau doar un ritual vid de sens.  Funcţia de preşedinte ales în urma unor alegeri populare dacă nu oneste (pentru că au fost fraudate semantic, printr-o propagandă deşănţată a FSN), oricum cu mai mulţi candidaţi, într-un climat vestigial comunist, ori cripto-comunist,  i-a revenit lui Ion Iliescu, mai întâi între 1990-1992, apoi între 1992-1996. Urmat de Emil Constantinescu, apoi, din nou de Ion Iliescu. Iar acum, după primul mandat, reales în decembrie 2009, preşedinte este Traian Băsescu. Deci, pe scurt, toţi preşedinţii post-comunişti au avut nume terminate în “escu”. Tudor Muşatescu a scris cândva o piesă cu acest titlu. Este terminaţia definitorie pentru un nume generic românesc.

Din prezentarea editurii Humanitas:

“Cristian Pătrăşconiu a găsit în Vladimir Tismăneanu cel mai potrivit interlocutor pentru o convorbire pe tema preşedinţilor României. Despre Gheorghiu-Dej (preşedinte al Consiliului de Stat) şi Nicolae Ceauşescu (devenit preşedintele RSR), politologul a scris studii şi cărţi. Pe cei trei preşedinţi de după 1989, Vladimir Tismăneanu nu i-a urmărit doar de la distanţă – a avut ocazia să-i cunoască direct. De aceea, în Cartea preşedinţilor, analiza se combină incitant cu detalii biografice ţinând de „lumea secretă a nomenclaturii“, cu observaţii de psihologie surprinse pe viu, cu anecdote inedite.”

http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor


Trei presedinti: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Basescu si statul de drept

15/11/2012

Poate ca a sosit momentul unei comparatii intre cei trei presedinti ai Romaniei din perioada 1990-2012. Ii cunosc relativ bine si cred ca pot propune aici un inceput de discutie. Sa sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor in raport cu un sef de stat care trage un semnal de alarma privitor la degradarea statului de drept este o performanta pe care o asteptam de la El Crin, cu a sa propensiune spre demagogia grotesca. Sa nu observi cum discursurile peneliste pun sub semnul intrebarii optiunea euro-atlantica a Romaniei este o proba de orbire pentru un om politic cu o minima doza de responsabilitate democratica. Dar este oare Ion Iliescu un asemenea om politic? Ar merita scris un studiu despre felul cum inteleg fostii sefi de stat din Romania post-decembrista sa mistifice realitatile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun simt detecteaza sugrumarea justitiei independente, Ion Iliescu si Emil Constantinescu identifica, in consens cu duumvirii din fruntea USL si cu magistrul Felix, lupta impotriva “tiraniei basesciene”.

Sa trimiti in derizoriu faptul ca Uniunea Europeana nu-si ascunde ingrijorarea despre tot mai pronuntatul deficit democratic din Romania nu este insa surprinzator de la patronul detasamentelor de asalt securisto-mineresti din iunie 1990, idolul, alaturi de Petre Roman, al muncitoarelor de la APACA si al purtatorilor de lanturi de la IMGB (“care face ordine”). La ora actuala, in loc sa se ocupe de pescuit ori de filatelie, Ion Iliescu iese vijelios in arena, adica in fata Spitalului “Elias”, spre a mai trage o sageata in directia Basescu. Nu-l stanjenesc puseele nationaliste ale lui Crin Antonescu si ale oamenilor acestora, anti-occidentalismul toxic promovat in special de PNL, cu sprijinul trustului “Intact”. Pe Ion Iliescu, ca si pe ceilalti membri ai grupului care a organizat lovitura de stat esuata din 3-6 iulie, il deranjeaza identificarea precisa a efectelor actiunii de de-democratizare a Romaniei.

Ion Iliescu ar trebui sa stie ca statul de drept din Romania nu s-a consolidat datorita PSD, ci in pofida mafiei pe care a pastorit-o in aceste peste doua decenii. Ca oamenii sai au contribuit la deteriorarea fulgeratoare a ceea ce s-a cladit incepand, practic, din 1997. In cazul lui Iliescu, este vorba de consceventa intru respingerea pluralismului veritabil. In cel al lui Emil Constantinescu, lucrurile sunt mult mai grave. Cum triste sunt si in cazurile acelor intelectuali care inchid ochii la spectacolul de mahala perpetua oferit de Becali, maculandu-se in compania acestuia si cautionand anihilarea liberalismului romanesc sub iresponsabila conducere antonesciana.

Ion Iliescu face parte din istoria comunismului romanesc si apare, evident, in “Lumea secreta a nomenclaturii”, cartea aparuta la Humanitas si care va fi lansata duminica 25 noiembrie la Targul Gaudeamus. Supravietuirea acestei caste, prin convertirea puterii politice in putere economica, i se datoreaza in mare masura. La fel si colosala proliferare a coruptiei. Nu conteaza daca el, Ion Iliescu, este personal corupt. Ceea ce conteaza este faptul ca a patronat o retea de interese mafiotice care a parazitat si paraziteaza viata economica si sociala din Romania. N-as da decat exemplul milionarului George Copos, unul dintre favoritii lui Ion Iliescu.

Nu discut in acest scurt text ce-a facut sau ce n-a facut Emil Constantinescu in timpul mandatului sau prezidential. Nu minimalizez reformele din domeniul justitiei si izbanzile din politica externa (au jucat roluri importante in aceste domenii Valeriu Stoica si Andrei Plesu). Intamplator, sunt printre aceia care ii acorda un mare credit pentru curajul demonstrat in politica externa, pe vremea cand Iliescu si PDSR-ul il glorificau pe Slobodan Milosevici si condamnau actiunile NATO. Am spus-o intr-un mesaj citit la lansarea tetralogiei profesorului Constantinescu la Ateneul Roman si publicat in revista “22″, deci dupa incheierea mandatului sau: E bine sa nu uitam padurea din cauza copacilor. Prima mare bresa, de fapt una decisiva, in sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanta, criteriu esential pentru judecarea realitatii si calitatii democratiei. Au urmat insa numeroase esecuri datorate pe de o parte rezistentei indarjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar si, pe de alta parte, lipsei de vointa politica a echipei Constantinescu, fragmentarii fortelor anti-totalitare.

In clipa de fata, o spun cu tristete, nu pot sa nu observ ralierea d-lui Constantinescu cu cei care, in anii 90, erau principalii sai adversari. Oameni care au atacat in chip infam traditia PNT-CD, care i-au calomniat fara rusine pe Corneliu Coposu si pe Constantin Ticu Dumitrescu. Poti sa fii critic in raport cu Traian Basescu si fara sa te infratesti cu Felix si cu Iliescu. Ar fi mai decent. Emil Constantinescu ar fi putut oferi, in aceste momente de descumpanire, un exemplu de echilibru. N-a facut-o. I-a convenit mai mult sa fie megafonul international al “Antenelor”. Scriu aceste randuri nu pentru a sustine o formatiune sau alta in campania electorala. Nu fac decat sa exprim public, cu deplina sinceritate, reflectiile mele despre destinele acestor trei oameni politici si pentru a onora cuvintele pe care mi le-a adresat in urma cu aproape doua decenii, in iunie 1993, Corneliu Coposu: „Curajul sinceritatii de tinuta si atitudine pe care il afisati este un model care, din nefericire, nu este prea des intilnit in societatea noastra”.

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/corneliu-coposu-si-nationalismul-liberal/

Miza jocului politic actual din Romania este limpede: viitorul statului de drept. Cine crede ca este vorba de vorbe fara noima, de focuri de artificii electorale, se inseala amarnic. Pentru a fi europeana, Romania are nevoie de justitie independenta. Este ceea ce intelege Traian Basescu si nu inteleg Ion Iliescu si Emil Constantinescu. Ori inteleg si nu le pasa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/trei-presedinti-ion-iliescu-emil-constantinescu-traian-basescu-si-statul-de-drept/

 


Mineriada din 13-15 iunie si fundamentele morale ale revolutiilor democratice

12/06/2012

In iunie 1990, minerii au venit la Bucuresti pentru a anihila pluralismul si a impune “ordinea” de tip Iliescu. Acest personaj a fost si ramane principalul promotor al amneziei in spatiul politica romanesc. Partidele democratice, presa neinregimentata (in primul rand “Romania Libera” si “22″) si societatea civila cereau o Romanie eliberata de cosmarul comunist, o Romanie cinstita, capabila sa distinga intre victime si calai. Fundamentul moral al Revolutiei din decembrie 1989 a fost, mai presus de orice, respingerea minciunii totalitare. Minerii au fost adusi pentru a o restaura. Ion Iliescu este astazi presedintele de onoare al principalei forte din coalitia guvernamentala. In decembrie 2006, Congresul PSD a condamnat in unanimitate actul de condamnare a comunismului. O facea cu doua saptamani inainte de sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului unde Traian Basescu urma sa tina discursul oficial in calitate de sef al statului roman.

Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a exprimat regretul pentru actiunile barbare din 13-15 iunie. Cand l-am intrebat direct daca are asemenea regrete, mi-a raspuns ca minerii venisera pentru a salva democratia, pasamite amenintata de studenti si de intelectuali. Iliescu a conceput si concepe universul politic in termeni exclusivisti, inspirati de Lenin: Care pe care? Nu este greu sa identificam persistenta acestei forme mentale in comportamentul politic al celui care conduce acum PSD si guvernul Romaniei. Cei care preconizeaza reconcilerea, trebuie sa tina cont ca aceasta este de negandit in absenta caintei. Pentru a ierta, trebuie ca cineva sa ceara iertare.

Crimele impotriva umanitatii, precum cele comise la revolutie si in iunie 1990, nu sunt prescriptibile. Crimele comunismului nu pot fi separate de cele ale post-comunismului din Romania. Minerii, coordonati si manipulati de securistii lui Voican-Voiculescu si Magureanu, au fost instrumentele unor actiuni criminale. Responsabilii sunt cunoscuti, trebuie sa fie adusi in fata justitiei.

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Vladimir_Tismaneanu-Mineriada_a_fost_-spontana-_precum_Congresul_PCR_0_271773395.html

Imi exprim aici speranta ca IICCMER, indiferent de vanturile politice si asteptarile celor care detin azi parghiile puterii, nu va renunta la investigarea lor si la alcatuirea unui cat mai solid probatoriu. Daca nu IICCMER, atunci cine? Institutul Revolutiei condus de “eternul si fascinantul” Iliescu? Cand este vorba de adevar, nu trebuie sa existe tabuuri. Am mai spus-o, o spun din nou: A ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat.

Miercuri 13 iunie 2012 particip la o conferinta organizata aici in Washington, la American Enterprise Institute, pe o tema de ardenta actualitate. Vor vorbi politologi, istorici, jurnalisti, comentatori ai dinamicilor revolutionare ale ultimelor decenii. Voi examina relatia dintre democratie, memorie, cainta si adevar, despre necesitatea confruntarii cu trecutul traumatic in societatile post-autoritare, despre diferentele dintre ideocratiile de tip comunist si fascist si regimurile autoritare “clasice”, state politienesti, adeseori teroriste, nu insa si state ale propagandei in sens totalitar. Voi fi in acelasi panel cu Anne Applebaum, autoarea cartii “Gulagul. O istorie” aparuta anul trecut in traducere romaneasca la Humanitas. Teza mea este ca o democratie fara memorie este una subreda si extrem de vulnerabila.

Organizatorul conferintei este dr Leon Aron, unul dintre cei apreciati interpreti ai tendintelor politice si intelectuale din Rusia zilelor noastre. Luna aceasta, Yale University Press a publicat cartea sa “Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″.

http://www.aei.org/events/2012/06/13/from-glasnost-to-the-arab-spring-the-moral-foundation-of-the-fight-for-freedom/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/mineriada-din-13-15-iunie-si-fundamentele-morale-ale-revolutiilor-democratice/


Despre cartile esentiale: Ken Jowitt, secolul lui Lenin si noua dezordine mondiala

02/06/2012

Puține au fost contribuțiile cu adevărat esențiale la interpretarea direcțiilor majore ale transformărilor contemporane și în special ale fenomenului totalitar de extremă stânga. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul “Noua dezordine mondială” datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de decenii profesor de stiinte politice la Universitatea California din Berkeley, în prezent senior fellow la Hoover Institution) este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinați cunoscători și analiști ai fenomenului comunist (și nu numai) românesc în convulsionatul secol douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru întelegerea leninismului și a moștenirii sale să fie tradusă în limba română. Cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și datorită entuziasmului editurii Curtea Veche, am bucuria de a include volumul lui Jowit în titlurile publicate în colecția „Constelații”.  Mulțumiri speciale doamnei Doina Jela, redactoarea de carte, și lui Bogdan Cristian Iacob, coordonatorul științific al volumului.

Pentru început voi schița o sumară bibliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare și documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării și al capacității de a surprinde nuanțele cele mai ezoterice ale discursului comunist–”Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965″ (University of California Press, 1971). Meritul cărții era că așeza discuția despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenței și modernizării, văzând în tendințele autonomiste ale comuniștilor români un element de căutare și chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimități. Mai târziu, sub coordonarea lui Jowitt și incluzând notabile contribuții ale profesorilor Keith Hitchins și Virgil Nemoianu, avea să apară un volum colectiv consacrat marilor dezbateri interbelice din România privind problemele construcției instituționale și ale polemicii dintre direcțiile tradiționaliste și cele liberaliste. În același timp, Jowitt a desfășurat o febrilă activitate teoretică publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării și participării, a culturii politice a leninismului interpretat drept „impersonalism carismatic“, a neotradiționalismului brejnevist, a societății parazitare și corupției ordinii comuniste în anii ’70 și ’80. (…)

Subtitlul “Noii dezordini mondiale” indică în mod clar intenția demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincția leninismului. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincția în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care privește sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordinea sa valorică și instituțională, cu cutumele și ritmurile sale, cu noțiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că respinge tentația atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat și una a păcii eterne.

Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbușirea comunismului este deopotrivă originală și incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă și dictatorială, de pretenția omniscienței din partea grupului hegemonic și de monopolul puterii exercitat de partidul comunist ca unic depozitar al autorității publice. Sfera vieții private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesității istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acțiunile liderilor reformiști, de la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menșevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizația de tip leninist. În accepția lui Jowitt, cauzele ultime și fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hrușciov a războiului de clasă și proclamarea doctrinei nonleniniste a „statului întregului popor“; neotradiționalizarea sub Brejnev a culturii politice sovietice prin dispariția elementului mesianic din ideologie și instaurarea unei venalități fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarității în Polonia și apariția unei clase național-revoluționare, precum și relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moștenire de către Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numește și un număr de cauze „parțiale“, între care, încheierea conflictului cu China și reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Inițiativei de Apărare Strategică a președintelui Reagan și, mai ales, conștientizarea impasului economic și, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice și aliaților ei.

Totodată, Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice și cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a exista, mai ales în primul deceniu psot-comunist, prea puțin sprijin religios și cultural pentru comportamentul tolerant și bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare este intră în competiție cu grupuri antiseculare, anticivice, etnocentrice, ostile valorilor liberale și principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mișcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct și, cred eu, realist. Șansa Europei de Est era să nu fie abandonată de către Vestul continentului, ci dimpotrivă, trebuia să adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor mai susmenționate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea continuei „balcanizări” a ei, cu sângeroase conflicte locale și regionale. Pe buna dreptate, Jowitt a afirmat că accederea țărilor foste comuniste la Uniunea Europeană și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei centrale și de est în ultimii 400 de ani.

Kenneth Jowitt a fost printre putinii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui “partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seama în timpuri de criză morală și culturală: “Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist… Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” („The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction”, A Conversation with Ken Jowitt”, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin - mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului, altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi “reziduurile leninismului” – un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Dispariția, din punct de vedere ideologic, a formațiunilor de tip leninist a lăsat în urma un vacuum care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avându-și rădăcinile în moștenirea epocii comuniste și a celei precomuniste: naționalismul, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neo-leninismul și chiar mai mult sau mai puțin actualizatul fascism. O manifestare a acestei moșteniri este fluiditatea angajamentelor și afilierilor politice care provoacă grava fragmentare a societăților postcomuniste. Mai mult decât atât, în noua (dez)ordine est-europeană de după leninism, instituții independente, precum mass-media și structurile economiei de piață, nu sunt îndeajuns de consolidate, ele neavând capacitatea de a contracara amenințarea noilor experimente de tip autoritar sau patrimonialist, care alimentează profunde sentimente egalitarist-populiste. Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinată, în primul rând, de criza generală a valorilor și a autorității. Nu există un ‘liant social’, iar formațiunile politice actuale au eșuat în crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constituțional sau identități post-convenționale, pentru a folosi termenului lui Jürgen Habermas. În schimb, în rândul populației predomină sentimentul de a fi fost trădați de către politicieni, și persista dezorientarea în raport cu circumscrierea clară a identităților individuale. Pentru a-l parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea sensului propriei existenţe.

Scris cu veritabil har al conceptualizării, — să nu uităm că Jowitt a fost cel care a lansat cu ani în urmă formula „familializării socialismului“, referindu-se la regimul dinastic din România —, refuzând jargonul abscons al unui academism steril, volumul lui Ken Jowitt este o lectură indispensabilă pentru toți cei care nu sunt nepăsători la soarta milioanelor de oameni din zona numită cândva Blocul Sovietic (a se vedea lucrarea clasica pe subiect de Zbigniew Brzezinski). “Noua dezordine mondială” reprezintă sinteza analizelor întreprinse vreme de decenii ale unuia dintre cei mai importanți politologi contemporani, o remarcabilă colecție a reflecțiilor lui Jowitt, atât de pertinente și profunde, pe tema ascensiunii și a decăderii leninismului.

(din prefata mea la volumul lui Ken Jowitt aparut saptamana aceasta la editura Curtea Veche, in traducerea semnata de Carmen Botosaru)

http://www.curteaveche.ro/Noua_dezordine_mondiala_extinctia_leninista-3-1420

http://www.curteaveche.ro/index.php?module=pagesetter&tid=3&filter1=category:eq:39

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-cartile-esentiale-ken-jowitt-si-secolul-lui-lenin/


Victor Ponta, restauratia si decomunizarea

23/05/2012

Marturisesc ca decizia lui Victor Ponta, premierul guvernului Vacaroiu redux, de a ma “elibera” din functia de presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER ma ajuta sa respir usurat. Cititorii acestui blog stiu care sunt opiniile mele despre premierul actual si despre partenerii sai de coalitie. Pe Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Nastase, Felix etc ii consider arhitectii si beneficiarii unei uzurpari a statului. Pe Victor Ponta si pe Crin Antonescu ii consider marionete ale celor numiti mai sus. Romania se intalneste acum cu momentul pontocratic, o tragicomedie in curs de desfasurare. Aventura pontocratiei va insa extrem de costisitoare pentru tara. Cat il priveste pe bietul filosof pragmatico- marcusian de la Externe, cred ca nici el insusi nu stie ce cauta acolo. Mai sunt cativa ministri pe care ii cunosc. Unul chiar mi-a fost student intr-o scoala de vara la Timisoara. A fost taranist (aripa Dudu Ionescu), apoi conservator felixiot (langa Dudu), azi este penelist activ, mana dreapta a lui El Crin.

Tin sa precizez ca am fost “eliberat” de dl Ponta dintr-o functie neremunerata. In acest caz, economia de resurse financiare este nula. Este vorba asadar de un semnal cu valoare simbolica. Din ratiuni pe care le voi lamuri cu alt prilej, nu am demisionat cand mi-as fi dorit. Nu era nicio bucurie sa am de-a face, chiar daca minim si indirect, cu un guvern cu stiutele probleme in numirea ministrilor educatiei, cu accentele putinofile din declaratiile ministrului de externe, spre a nu insista asupra atator socante vulnerabilitati profesionale si etice, indeosebi pe linia justitiei. Restauratia autoritara este in plina defasurare, voi avea ocazia sa scriu pe larg despre ea. Nu intentionez catusi de putin sa ma auto-victimizez. Nu este cazul si, oricum, este o postura care nu ma amuza.

In plus, nu cred ca nu ma calific stiintific (oricum, nu dl Ponta este in masura sa evalueze activitatea mea de politolog si de istoric al comunismului, romanesc si international) pentru o pozitie in care fusesem numit pentru sase ani. Ii invit asadar pe cititori sa deduca ratiunile acestei decizii. Ma intreb daca uslasii vor avea curajul sa incerce anularea declaratiei prezidentiale de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Lupta pentru decomunizare, in toate planruile, este departe de a se fi incheiat. Eu unul raman optimist si nu cred ca stanga va reusi sa anuleze ceea ce s-a facut in acesti ani. Nu cred ca Ion Iliescu, idolul (pe langa “Che” Guevara) si patronul din umbra al actualului premier, va ajunge sa-si impuna viziunea sa despre “idealurile pure” ale comunismului. Va incerca pe toate caile, dar nu va reusi decat daca ne decidem cu totii sa tacem si sa capitulam.

Locuiesc la Washington, locul meu de munca este la Universitatea Maryland, Department of Government and Politics. Tot ce am facut in cadrul IICCMER a fost activitate pro bono. A fost o bucurie si o onoare sa lucrez cu cercetatori de excelenta calitate. Vor gasi in mine, intotdeauna, un partener de dialog si de proiecte stiintifice. IICCMER este astazi o entitate intelectuala respectata in tara si in strainatate, cu un plan de cercetare solid, cu publicatii exceptionale, cu actiuni educationale remarcabile in planul recuperarii si cultivarii memoriei trecutului totalitar. Dl Andrei Muraru, pana acum expert (cercetator) la IICCMER, nu mi-a luat locul. A fost numit de premierul Ponta in locul domnului profesor Ioan Stanomir, ca presedinte executiv. A fost un privilegiu pentru mine sa lucrez in acesti ani cu profesorul Ioan Stanomir, cu ceilalti membri ai conducerii IICCMER. Ii asigur ca vom mentine colaborarea si ca demersul analitic asupra comunismului si post-comunismului romanesc va continua neabatut.

Restauratia nu este catusi de putin o poveste propagandistica de genul “dictaturii lui Basescu”. Lovitura parlamentara din 27 aprilie a inaugurat un ciclu politic intemeiat pe revansa agresiva, clientelism desantat si mexicanizare in ritm stahanovist. Romania are acum un ministru de externe pentru care Putin este un mdel de competenta. Ma intreb ce crede el despre protestatarii din Rusia? Ca sufera de halucinatii? Imi scrie un prieten: “Nici nu vreau să-mi închipui ce plantatori de amnezii îşi freacă palmele în culise, aşteptând să fie asmuţiţi. România 2012: plutim în derivă cu mintea goală, ca nişte muşte toropite într-o băltoacă, în aşteptarea unui nou „delir providenţial”.”

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/eliberarea-pontica-restauratia-si-decomunizarea/


Anatomia unei inscenari judiciare: Ultimele ore ale cuplului Ceausescu

13/05/2012

Una dintre marile intrebari ramase inca fara raspuns (ori fara un raspuns definitiv) legate de revolutia din decembrie 1989 are de-a face cu procesul inscenat de noua putere impotriva cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Tiranicidul (probabil justificat) a fost prezentat drept implinirea pe cale judiciara a vointei poporului. Nicolae si Elena Ceausescu au respins legitimitatea tribunalului militar si au cerut sa vorbeasca in fata “Marii Adunari Nationale”. Au respins apararea din oficiu care, oricum, era o parodie penibila a ce-ar fi implicat o asemenea pozitie. Presedintele completului de judecata a recurs la un limbaj agresiv, umilitor si arogant, menit sa dovedeasca reprezentantilor Consiliului FSN, deplasati la Targoviste sa pregateasca si supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, presedintele RSR, comandant suprem al Fortelor Armate, precum si a sotiei sale, cat de devotat este celor instalati la putere in urma revoltei populare spontane, utilizata si manipulata cinic. O spun cat pot de apasat: milioanele de romani care au iesit in strada in acele zile cerand sfaristul si provocand caderea unui regim criminal si ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social si civilizational. Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv si inuman de la inceput, strain de valorile nationale si opus lor, strain de valorile democratice si opus lor. Asasinarea pseudo-legala a dictatorului era insa altceva. Un stat de drept nu se cladeste pe o farsa judiciara. Despre acest lucru vorbesc in articolil de fata.

Generalul Victor Atanasie Stanculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apararii Nationale (specializat in tranzactii cu armament), investit de Ceausescu cu conducerea Armatei dupa sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni mistico-oculte Gelu Voican-Voiculescu si de profesorul de socialism stiintific de la “Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Un  trio mai mult decat bizar. Faptul ca Stanculescu a jucat rolul decisiv in anihilarea fizica a lui Ceausescu probeaza fara putinta de tagada ca a fost vorba de o lovitura de stat (din punctul de vedere al institutiilor care au functionat in Romania intre decembrie 1947 si decembrie 1989). Voican-Voiculescu si Magureanu ao fost activi in lunile urmatoare (Magureanu in anii urmatori) in actiunile de neutralizare a societatii civile, de decredibilizare a opozitiei democratice si de mentinere a unui status quo convenabil lui Ion Iliescu si echipei sale perestroikiste.

Nu exista, la 25 decembrie 1989, o baza legala clara pentru acel tribunal. Completul de judecata, procurorul, avocatii, erau de fapt marionete puse in actiune de noii papusari. Temeiul legal a fost  creat a posteriori, abia pe 27 decembrie si a fost anuntat public de succesorul lui Ceausescu in fruntea tarii, Ion Iliescu. Disidentii, intre care Doina Cornea, Ana Blandiana si Mircea Dinescu, care fusesera cooptati strict simbolic in Consiliul FSN, erau de-acum ignorati si marginalizati. Nomenklatura s-a regrupat cu o viteza fulgeratoare si a luptat (lupta inca) sa-si pastreze nerusinatele privilegii. Ceausescu a fost impuscat pentru a scapa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceausescu era menit sa previna procesului regimului comunist. Ceausescu a trait si a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel si sotia sa. Au murit cantand “Internationala”.

Generalul Stanculescu nu spune adevarul atunci cand afirma ca, daca fostul dictator ar fi fost lasat in viata, Romania ar fi devenit teatrul unui cumplit razboi civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu totii acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum sa duca la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise in anii colectivizarii fortate, Nicolae Ceausescu nu a fost judecat pentru aceste faradelegi, ci in numele unor acuzatii fabricate, nascocite din ratiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisa Elena Ceausescu (sa nu fiu gresit inteles, n-am nutrit niciodata vreo urma de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucrur este vorba aici). Victor Stanculescu n-a avut curajul sa-i priveasca in ochi pe cei carora le jurase credinta si pe care i-a tradat fara reticente. Ion Iliescu n-a avut curajul sa se infatiseze in sordida sala de pseudo-tribunal din prafuita cazarma de provincie. Era de-acum ocupat cu impartirea “placintei”.

Ulterior, Mazilu, care era (ori parea a fi) cel mai radical anti-comunist in cadrul juntei ajunsa la putere, s-a despartit de noii lideri (ori a fost ajutat sa se desparta prin informatiile scurse convenabil in presa privind trecutul sau de director al Scolii de Securitate). Sangele varsat de peste o mie de cetateni pasnici ai Romaniei a fost alibiul noii puteri pentru a poza in “emanatie” a unui proces revolutionar. In fapt, revolutia a fost confiscata, deturnata si sugrumata. Au trebuit sa treaca doua decenii pentru ca Romania sa ajunga sa se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care isi ignora originile, fie ele chiar si atat de controversate, nu este unul robust. O democratie intemeiata pe amnezie si falsificari ale istoriei nu este una credibila.

M-am gandit la aceste lucruri urmarind un film extrem de rascolitor care va fi prezentat luni, 13 iunie 2012, la Institutul Goethe aici, la Washington, in cadrul programului legat de vizita scriitoarei germane originara din Romania, Herta Muller, fosta disidenta in timpul dictaturii lui Ceausescu, laureata a Premiului Nobel pentru Literatura. Am fost invitat sa prezint acest film german cu actori romani, realizat de Institutul pentru Studierea Omorului Politic. Natura autoritara a regimului impus in decembrie 1989 nu poate fi inteleasa fara a lamuri ce s-a intamplat la Targoviste, in ziua de Craciun a anului 1989.

The Last Hour of Elena and Nicolae Ceausescu (Die letzten Tage der Ceausescus)

Film

Monday, 14 May 2012, 6:30 pm

Goethe-Institut Washington, GoetheForum

In German with English subtitles Tickets: $7/$4 +1 (202) 289 1200 +1 (202) 289 1200 info@washington.goethe.org

Germany, 2010, color, 72 mins., Director: Milo Rau and Simone Eisenring, Cast: Victoria Cocias, Constantin Cojocaru, Constantin Draganescu

For more than two decades, Nicolae Ceausescu was the head of the communist regime in Romania until its downfall. He and his wife Elena were considered the most despotic rulers in post-war Europe. The images of their sentencing and execution on Christmas Day 1989 have seared themselves into the memory of several generations of TV viewers. Based on authentic video footage and eye-witness accounts, the International Institute of Political Murder staged a play reenacting this crucial moment in the sequence of events leading to the fall of Communism. The film is also the story of a revolution, where a whole people rose up against its oppressors – only to be cheated out of real changes by its new rulers.

Introduced by Vladimir Tismaneanu, Professor of Comparative Politics at the University of Maryland and Head of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania in 2006. He is the author of “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism” (University of California Press, 2003).

Shown in conjunction with a reading by Romanian-born German novelist and Nobel Prize Winner of 2009 Herta Müller at the Library of Congress on May 15: An Evening with Nobel Prize Laureate Herta Müller and Translator Philip Boehm. 

For more information, please visit: http://www.goethe.de/ins/us/was/ver/en8683081v.htm .

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/anatomia-unei-inscenari-judiciare-ultimele-ore-ale-cuplului-ceausescu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers