Anatomia paternalismului: Tania Radu despre “Cartea presedintilor”

24/07/2013

“Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică. Cartea preşedinţilor este un titlu de că­pă­tâi al acestor ani, o spun de la bun î­n­ce­put. Este tabloul cel mai pregnant al de­ce­niilor postcomuniste, pe care le eva­lu­ea­ză din­tr-o perspectivă per­so­na­lă transparent asumată (ace­ea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în în­ţe­legerea României din toate timpurile: profilul li­derilor.

Fără să o spună direct, Vla­dimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei ob­sesii naţionale, pe care po­litologii o numesc în­de­obşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de ma­turizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei in­terbelice, acel par­curs ce putea fi salvator a lăsat loc re­ţe­telor de infantilizare socială de sorginte bol­şevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E sem­nificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pă­trăş­coniu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amă­răciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare din­tre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (…). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vo­ta, în nicio condiţie, niciodată. Con­vin­gerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din în­cli­naţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip li­beral din Ro­mânia. Aştept însă un alt tip de preşedinte…“. (…)

… dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări. Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii.”

 http://www.revista22.ro/354ara-presedintilor-29171.html


15 iunie 1990: Omagiu Golaniei

15/06/2013

Eram la Bucuresti, am vazut totul cu ochii mei, am scris apoi in “The New Republic” un articol intitulat, ecou al unei carti de Orwell, “Omagiu Golaniei”. Plecam peste doua zile, m-a cautat unul din apropiatii lui Iliescu, mi-a spus ca ar fi bine sa-l vad, sa ascult si punctul sau de vedere. Am refuzat. M-am intalnit la sediul FSN (Dorel Sandor a aranjat acea discutie) cu consilierii lui Iliescu: imi amintesc de Vladimir Pasti, Vasile Secares, Ion Mircea Pascu, Mihai Bujor Sion (cred), precum si unii pe care nu-i stiam. Le-am spus ca nu exista justificare pentru ceea ce s-a petrecut in Bucuresti, ca este o cadere in barbarie, o actiune de o violenta fara precedent in lumea post-comunista, ca abia renascuta democratie romaneasca a fost ingropata de fasciile mineresti conduse de securisti si controlate de Iliescu, Roman, Chitac, N. S. Dumitru si Magureanu.

Unul dintre consilieri, sociolog cunoscut, a zambit sardonic si mi-a spus ca democratia este un concept polisemic, ambiguu. I-am raspuns ca statul de drept nu este catusi de putin ceva ambiguu. Intr-un stat de drept cetatenii nu sunt asaltati, batuti, maltratati pe strada de forte extra-legale si de fapt ilegale, aplaudate si recompensate de seful statului. Ion Iliescu, Petre Roman si ceilalti “corifei” fesenisti raman vinovati de comiterea unui atentat organizat la adresa statului de drept soldat cu numeroase victime omenesti. Personaje de un cinism netarmurit, ei raman vinovati pentru asasinarea sperantei si siluirea libertatii abia recastigate.

Scriu aceste randuri si imi amintesc de ziua de 13 iunie. Eram in curte la GDS, pe Calea Victoriei 120. Stiam ca la Arhitectura intrasera minerii. A aparut un tanar student, fusese lovit cu o ranga in crestet, sangera. Cred ca Gabriel Andreescu si Dan Petre, prezenti acolo, nu au uitat episodul. Eu unul il voi tine minte cat voi trai. Cum sunt convins ca il tine minte si dragul meu prieten, minunatul grafician Tudor Jebeleanu, alaturi de care am trait acele zile cumplite.

Recomand aici doua exceptionale articole:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/1042616.html

http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/mineriada-reloaded-pentru-generatia-internet/


Memoria comunismului: Vizite de lucru, comunicate, proteste si transfigurari

13/06/2013

Suntem pe 13 iunie, ne amintim de mineriada declansata din ordinul conducerii tarii in iunie 1990. O actiune care a calcat in picioare statul de drept. Responsabilitatea pentru acea prabusire in barbarie apartine, neindoios, conducerii FSN reprezentata de presedintele Ion Iliescu si de premierul Petre Roman, precum si fortelor “de ordine” aflate in subordinea ministrului de interne, Mihai Chitac. De asemenea, nu incape indoiala, un rol nefast l-a jucat Serviciul Roman de Informatii condus de Virgil Magureanu. Ceea ce nu scuza participarea entuziasta a unor personaje cel putin controversate gen Miron Cozma. Post-comunismul romanesc a pornit, din perspectiva democratiei liberale, cu stangul (sau, altfel spus, cu stanga). O stanga impenitenta, de sorginte leninista, care si-a facut drapel, in toti acesti ani, din anti-anticomunism. La 23 de ani de la acele evenimente tragice, impostura continua. Urmasii celor care au poruncit mineriada pretind a cinsti memoria victimelor comunismului.

Poate ca nu citesc eu cum trebuie presa, dar n-am aflat ca Ion Iliescu sa fi incetat a fi presedintele de onoare al PSD. Nu stiu ca ministrul culturii, politologul Daniel Barbu, sa fi renuntat la criticile dure aduse “anticomunismului agresiv”. Poate a aflat dl Andrei Muraru, altminteri intr-o faza de induiosatoare obsecviozitate cu toti cei care efectueaza “vizite de lucru” sub egida IICCMER, despre aceste transfigurari. Iata mai jos doua comunicate care vorbesc de la sine:

“COMUNICAT DE PRESĂ Ministrul Culturii va vizita pentru prima dată fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, ansamblu care va deveni din 2016 Memorial al Victimelor Comunismului

Bucureşti, 10 iunie 2013 – Ministrul Culturii, domnul Daniel BARBU, se va afla marţi, 11 iunie, într-o vizită de lucru la fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, alături de conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi de cea a Institutului Naţional al Patrimoniului (INP).

Cu această ocazie, domnul Andrei MURARU, preşedinte executiv al IICCMER, şi domnul Alexandru MURARU, director general al INP, îi vor prezenta ministrului planurile pentru restaurarea şi promovarea fostei închisori ca Memorial al Victimelor Comunismului.

Vă prezentăm mai jos programul complet al vizitei Ministrului Culturii, domnul Daniel Barbu, la Râmnicu Sărat şi Buzău, de marţi, 11 iunie 2013:

10.30 – Plecare din Bucureşti spre Râmnicu Sărat

(Însoţesc: Andrei Muraru, Preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc; Alexandru Muraru, Director general al Institututului Naţional al Patrimoniului)

12.00 – Primire la Primăria Râmnicu Sărat

12.10 – Vizită la fosta închisoare Râmnicu Sărat, viitorul Memorial al Victimelor Comunismului

12.40 – Vizită la Palatul Brâncovenesc Râmnicu Sărat

13.00 – Vizită la Colegiul Naţional ‘Al.Vlahuţă’ Râmnicu Sărat

13.30 – Masa de prânz (restaurantul Eden, Râmnicu Sărat)

14.30 – Plecare spre Buzău

15.00 – Sosire la Prefectura judeţului Buzău; conferinţă de presă

16.00 – Plecare spre Bucureşti”

Ieri, 12 iunie 2013, Sindicatul IICCR a organizat un protest paşnic la Clubul Ţăranului Român împotriva preşedintelui executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, domnul secretar de stat dr. Andrei Muraru. Protestul a fost determinat de gravele încălcări ale drepturilor şi intereselor salariaţilor din cadrul IICCMER, membri sau nemembri de Sindicat, de către domnul Andrei Muraru. Cea mai clară expresie a încălcării acestor drepturi şi principii este reprezentată de încercările repetate ale domnului Andrei Muraru de a desfiinţa Sindicatul IICCR, cerere respinsă în instanţă de către Judecătoria Sectorului 3, instanţa unde s-a judecat procesul (dosar 8866/301/2013, accesibil la următoarea adresă:

http://portal.just.ro/301/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=30100000000307154&id_inst=301.

Protestul a fost determinat şi de presiunile exercitate asupra membrilor Sindicatului IICCR. Prin măsuri abuzive şi birocratice, domnul Andrei Muraru a transformat IICCMER, o instituţie de cercetare şi de investigare a crimelor comunismului, într-un microcosm al comunismului, distrugând o instituţie perfect funcţională. Prin distrugerea programatică şi sistematică a Institutului, domnul Andrei Muraru a transformat Institutul într-un fief personal, într-o posibilă trambulină pentru aspiraţiile lui politice, îndepărtând astfel Institutul de la scopul pentru a fost înfiinţat: investigarea crimelor comunismului, cercetarea ştiinţifică a memoriei şi istoriei regimului şi partidului comunist din România, conservarea memoriei rezistenţei anticomuniste, prezentarea foştilor ofiţeri ai Securităţii şi Miliţiei publicului larg.

Domnul preşedinte executiv a refuzat, fără nicio bază legală, să acorde angajaţilor IICCMER drepturile ce sunt stabilite de Codul Muncii: concedii fără plată pentru continuarea studiilor de doctorat, concedii fără plată din motive personale etc., creând astfel toate elementele unei discriminări directe sau indirecte din motive de apartenenţă sindicală. De asemenea, a instituit în cadrul IICCMER mai multe comisii de cercetare disciplinară cu scopul de pedepsire a salariaţilor „recalcitranţi”, cei care s-au opus prin mijloace legale birocratizării excesive a Institutului, precum şi măsurilor represive şi nelegale adoptate de domnul Andrei Muraru.

În ultimele luni, mai mulţi angajaţi ai Institutului, membri şi nemembri de sindicat, au demisionat în urma presiunilor exercitate de conducerea executivă a IICCMER.

Cu ajutorul legii, sindicatul IICCR a reuşit să supravieţuiască încercărilor repetate de desfiinţare şi îşi va continua misiunea. Sindicatul IICCR s-a constituit în 2009 în scopul apărării drepturilor şi intereselor angajaţilor din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. În anul 2011, Sindicatul IICCR s-a transformat într-un sindicat al salariaţilor din instituţiile de cercetare şi cultură. Sindicatul are astăzi membri din mai multe instituţii de cercetare şi cultură din România. Principalele priorităţi ale sindicatului sunt apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi, dar şi ale celorlalţi salariaţi din instituţiile de cercetare şi de cultură care au nevoie de asistenţă în posibile încălcările ale drepturilor acestora de către angajator.

Preşedinte Dumitru LĂCĂTUŞU”

Recomand, de asemenea:

http://www.lapunkt.ro/2013/06/13/despre-andrei-muraru-seful-de-la-iiccmer/

http://inliniedreapta.net/eroii-de-la-ramnicul-sarat-nu-au-nevoie-de-mise-en-scene/

http://inliniedreapta.net/imensa-responsabilitate-morala-a-iiccmer/

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/evenimente/istoricii-protesteaza-impotriva-conducerii-iiccmer-304682.html


Ipocritul soc al “Marelui soc”: Despre Ion Iliescu

08/06/2013

Am avut relatii politicoase cu Ion Iliescu in toti acesti ani de dupa 1996. Mai cordiale, evident, in 2003-2004, dar intotdeuana distante. Nu am intrat niciodata in casa sa, nici macar la Neptun, cand faceam cartea de dialoguri. Ne intalneam la vila de alaturi, unde locuisera candva parintii cuplului Ceausescu. In total, am petrecut trei nopti atunci la Neptun si, cred, alte doua sau trei, intr-o vila, langa lacul Herastrau. Relatiile cele mai stresate au fost intre 1990 si 1996 cand eram unul dintre cei mai activi critici ai regimului fesenist. In vara anului 2004 am protestat impotriva utilizarii de catre Ion Iliescu a lansarilor cartii noastre, in lipsa mea, pentru a promova candidatura prezidentiala a lui Adrian Nastase. In toti acei ani am criticat fenomenul de mexicanizare a politicii romanesti, concept care il enerva teribil pe Adrian Nastase.

Iliescu a tinut cont de protestul meu si s-a oprit. Lucrurile s-au deteriorat si mai tare in decembrie 2004, odata cu gratierea lui Miron Cozma si decorarea lui Vadim Tudor. Ma pronuntasem public in favoarea lui Traian Basescu, scriind ca „nu face parte, [precum Nastase, dintre utecistii lui Iliescu”]. Nu m-am inselat. Am scris atunci impotriva acestor gesturi finale scandaloase ale lui Iliescu in cadrul rubricii mele din „Jurnalul National”. Am identificat un sindrom al regresiunii in forma mentala bolsevica. In 2005, intr-un interviu aparut in „22”, liderul pesedist Mircea Geoana propunea ca o eventuala comisie de analiza a comunismului sa fie condusa de mine. Ion Iliescu nu a reactionat deschis, dar este limpede ca insasi ideea unei asemenea comisii il oripila, ii crea cosmaruri. Au urmat convulsiile anului 2006, „Raportul Final”, mentionarea sa, perfect fireasca, drept unul dintre membrii de varf ai nomenklaturii, sabotarea condamnarii dictaturii totalitar-comuniste de catre PSD la cererea lui Ion Iliescu, cu concursul lui Mircea Geoana si al baronilor partidului.

Cristian Patrasconiu: Cum s-a nascut ideea de a face – tu si Ion Iliescu – o carte de dialoguri. Cine a venit cu propunerea? Cit au durat discutiile preliminare/negocierile in legatura cu arhitectura cartii?

VT: M-am vazut cu Ion Iliescu in iunie 2001 pentru o discutie pe tema situatiei politice de dupa alegerile din 2000. Am discutat aproape o ora, mai ales pe chestiuni legate de istoria comunismului mondial, posibilitatile de reinventare a unei stangi anti-totalitare etc. Mi-a povestit despre cum a suferit tatal sau din cauza lui Gheorghiu-Dej si alte lucruri ce mi se pareau extrem de interesante pentru intelegerea personajului. Seara am fost la masa, la Casa Scriitorilor, cu dl N. Manolescu si cu alti prieteni. Am povestit despre dialogul purtat cu Iliescu si, in cadrul discutiei, s-a nascut ideea unei posibile carti. In acea perioada, in Statele Unite, Mihai Bujor Sion imi vorbise la randul sau de un asemenea proiect. Ideea era ca, fiind un critic deschis al optiunilor lui Iliescu de dupa 1989 si un politolog cu o reputatie consolidata, puteam demara un dialog normal cu sanse de a lumina pagini mult timp ocultate din istoria romaneasca a ultimelor decenii. M-am vazut cu Ion Iliescu in octombrie 2001, era dupa 11 septembrie, venise la Natiunile Unite, la New York. Prietenul meu, Sorin Ducaru, era inca ambasador la ONU, a aranjat o scurta intalnire cu dl Iliescu. I-am dat o lista tematica (mai am si acum copia), scrisa de mana, cu marile chestiuni pe care doream sa le abordam. A luat-o, mi-a promis ca o va citi cu atentie si ca vom vedea. Nu era nici entuziast, nici sceptic. In 2002 am fost in tara, m-am vazut cu Ion Iliescu, am discutat pe tema proiectului, nu s-a intamplat nimic. Pur si simplu nu aveam nici el, nici eu, timp pentru aceasta carte. In iunie 2003 trebuia sa vin la Bucuresti, urma sa primesc titlul de Doctor Honoris Causa al SNSPA. Din cauza unei tendonite acute, am schimbat biletul si am amanat calatoria. Cand am ajuns, ceremonia a avut loc intr-un cadru mai restrans, dar imi amintesc ca era prezent fostul presedinte Emil Constantinescu. M-am vazut cu Ion Iliescu, a fost prezenta doamna Simona Miculescu. Am spus ca am putea incepe dialogul diminetile, intre 7 si 9, si ca, daca nu va iesi o carte, va fi macar un/o lung/a interviu/discutie. Atunci dl Iliescu mi-a facut propunerea de a veni din nou in tara, sa mergem impreuna la Scrovistea si sa ducem lucrul la bun sfarsit. I-am spus ca trebuie sa vorbesc cu sotia mea, de-abia plecasem, insemna inca o calatorie peste ocean, extrem de epuizanta. Mary a fost de acord, am stat doua saptamani la Washington, am revenit in Romania, am plecat la Neptun (in loc de Scrovistea) si asta a fost tot. Nu a existat vreun subiect tabu. Sigur, orice as fi spus eu, Ion Iliescu facea ce facea si tot relua versiunea sa despre mineriada din 13-15 iunie, subiect care, in mod cert, il nelinisteste si il obsedeaza.

CP: A existat vreo tema care a fost exclusa din capul locului? A spus Iliescu, de pilda, despre asta – X – nu accept sa discut?

VT: Nu s-a opus vreunui subiect, insa are o tehnica unica a eschivei si a escamotarii, a alunecatului spre tangente, a invaluirii oricarui subiect spinos prin cuvinte proprii celei mai pustiitoare si pustiite limbi de lem (ori de plumb).

CP: De fapt, ce conditii a pus – daca a pus – Ion Iliescu pentru a accepta sa mearga pina la capat in acest proiect?

Nu a pus conditii, in afara de invitatia pentru mine de a reveni in tara intr-un interval foarte scurt. Daca as fi spus ca nu pot, cartea n-ar mai fi aparut, sunt convins. In momentul acela, cred ca Ion Iliescu isi dorea o contributie politologica, nu ceea ce-au sustinut unii, o spalare de imagine prin manipularea mea.

CP: Cit au durat dialogurile care au umplut acest volum? In ore, in zile? Cind ati vorbit cel mai intins si mai asezat – dimineata, dupa amiaza, seara?

VT: Convorbirile aveau loc intre 9 si 12 dimineata, urma apoi pauza de masa, reincepeam inregistrarile la 4 p.m. Eu beam multa cafea, fumam (eram pe o terasa), Ion Iliescu bea ceai. In timp ce eu aveam nevoie sa merg la toaleta destul de des (repet, beam foarte multa cafea), Iliescu statea nemiscat pe fotoliu pret de trei ore. Era limpede ca avea un antrenament formidabil din anii de interminabile sedinte. Desi era acolo, nu am intalnit-o niciodata pe sotia sa, Nina. Cand am vrut sa-l invit pe Dan Pavel (era la Casa Scriitorilor impreuna cu familia sa), ofiterul SPP mi-a spus ca este OK. Dupa putin timp, intrerupand dialogul, Ion Iliescu mi-a spus ca ar fi preferabil sa ma vad cu prietenii (n-a dat nume, dar era clar ca se referea la Dan) la un restaurant in apropiere. Seara eu plecam la Casa Scriitorilor unde ma vedeam cu Dan, cu Gina (sotia sa), cu copiii lor, cu alti prieteni. Nu am facut nici cel mai mic secret de ce ma aflu la Neptun si unde locuiesc. In 2003 lumea parea mai putin polarizata ori poate ca ma inselam eu. Frustrarile legate de absenta justitiei politice si morale erau imense, amintirea crimelor din decembrie ’89 si iunie ’90 era vie, chiar daca nu se scria atat de mult despre aceste teme. La New York, in acelasi an, m-am vazut cu doamna Zoe Petre. I-am povestit despre acel proiect, nu parea catusi de putin scandalizata. A aparut cartea si m-am trezit cu un comentariu hiper-sarcastic al vechii mele prietene in „Ziua” lui SRS.

CP: Sint inregistrate doar audio aceste dialoguri sau exista si o versiune video? Cine a facut transcrierile? Difera mult versiunea bruta a acestor transcrieri de versiunea tiparita in carte in cele din urma?

VT: Exista banuiesc casetele in arhiva de la Cotroceni. Inregistrarile le-a facut Laurentiu Stangaciu (cred ca nu gresesc numele). Imi amintesc ca la unele intrebari mai abrupte, Laurentiu radea molcom in spate. Ion Iliescu l-a numit pe consilierul sau de presa, fostul jurnalist de la „Scinteia Tineretului”, Al. I Zainescu, sa se ocupe direct de volum. Zainescu era apropiat de cercuri care ma detestau, de revistele in care scriau Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Aurelian Bondrea, Eugen Florescu etc. Cu mine s-a purtat impecabil, nu a modificat nimic in partea mea din text, iar in partea lui Iliescu a facut doar minime sugestii. Suferea de-acum de cancer, a murit la putin timp dupa aparitia cartii. Ion Iliescu a decis ca volumul sa apara la Editura Enciclopedica, era amic cu directorul Marcel Popa, i se parea ca este locul cel mai potrivit pentru un volum pe care el il considera esential din perspectiva propriei evolutii intelectuale. Eu vorbisem cu Silviu Lupescu, care, nu cu mare placere, dar cu amabilitate, a fost de acord sa scoata cartea la Polirom, eventual in colectia „Duplex”, unde aparuse si volumul de dialoguri Andrei Plesu-Petre Roman (convorbiri moderate de Elena Stefoi). Poate ca mare parte din campania ce-a urmat impotriva mea ar fi fost mai putin agresiva daca lucrarea aparea la Polirom.

CP: E o carte despre care poti spune ca e mai bine sa regreti ca ai facut-o decit sa regreti ca nu ai facut-o?

VT: Nu am regrete legate de carti. Odata publicate, isi urmeaza propriul drum. Habent sua fata libelli. Stiu precis, privind retrospectiv, ca n-am urmarit niciun scop personal, ca nu mi s-a cerut de nimeni ce sa spun ori ce sa nu spun, ca nu a fost telul meu sa „spal un cadavru politic” (cum, din pacate, a scris atunci Liviu Antonesei). In primul rand, Iliescu nu a fost si nu este un cadavru politic. Apoi, cand am facut eu cartea de dialoguri existau destule texte ale mele ca lumea sa stie pe ce pozitii ma situez. Nu era un secret ca sunt un ganditor liberal anticomunist. Primisem de-acum Premiul „Bratianu” al PNL. In 2003 a aparut, in engleza, cartea mea „Stalinism for All Seasons”, unde Ion Iliescu nu este catusi de putin flatat, chiar dimpotriva. In 2005 a aparut in romaneste in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu. Existau cartile mele de dialoguri cu Mircea Mihaies pe care le cunosti foarte bine. N-am povestit-o pana acum, dar o voi face aici. In martie 2004 am fost la o masa la un prieten. Eram in tara cu Mary si cu Adam pentru lansarea „Marelui soc” si a volumului „Scopul si mijloacele”, aparut la Curtea Veche. In acea seara, la Snagov, doamna Mona Musca mi-a propus sa devin consilier politic al candidatului PNL la presedintie, Theodor Stolojan. Ma vei intreba daca dl Stolojan era la curent? Iti voi raspunde ca era prezent la acea cina, cum prezent era si dl Valeriu Stoica. Am cerut un ragaz de gandire. Am intrebat-o pe sotia mea Mary ce ma sfatuieste. Mi-a spus ca, desigur, este decizia mea, dar ca nu crede ca voi face fata la atatea presiuni psihologice, fara a ma muta pe termen relativ lung, deci macar pana la alegeri, in Romania. In plus, mi-a spus, „tu esti politolog, nu vrei sa devii consilier al unui om politic ori al unui partid”. L-am sunat pe Tudorel Urian care pregatea un anunt de presa, chiar o conferinta de presa, si i-am comunicat decizia mea. Cred ca dl Stolojan a fost mahnit, cum mahnita a fost si Mona Musca. Dar nu regret. Nu sunt facut pentru character assassination ca practica a vietii cotidiene. Atacurile infame ma ranesc. Mizeriile proferate despre familia mea ma jignesc adanc, lasa cicatrici greu de vindecat. [Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, "Cartea presedintilor", Humanitas, 2013: http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor]

PS:Multumesc pe aceasta cale domnului Radu Calin Cristea, care, la vremea respectiva, a publicat o cronica favorabila a volumului “Marele Soc” in ziarul “Ziua”, condus la acea data de actualul senator PNL, Sorin Rosca-Stanescu. Intrucat din motive de spatiu articolul domnului Cristea nu a putut aparea complet, el a tinut sa-mi scrie care fragmente lipseau. Reproduc din mesajul sau, marturie a opiniilor sale din epoca despre mine si lucrarile mele: “Imi dau seama perfect ca volumul tau cu Iliescu nu avea cum sa fie absorbit de oameni din intelighentia romaneasca la care tu tii pentru simplul motiv ca multe capete s-au dogmatizat si nu pot sa gandeasca decat partizan. Sint liberali mai mult pe hartie. E insa treaba lor, nu a ta… Ar trebui sa te raportezi cumva la Zoe Petre? Cred ca te justifici, oarecum cu aerul ca te scuzi, pentru o carte definita clar si indiscutabil necesara. Ce vina ai tu ca unele lecturi sunt atat de dezechilibrate? Regret ca in articolul despre tine a trebuit sa renunt din motive de spatiu la o observatie legata de faptul ca tu nu iei propriu-zis un interviu, ci stai de vorba, provoci, intervii, te intrebi, comentezi. De aceea, nu aveai de ce sa fii muscator si sa-l pui la zid pe Iliescu, nu acesta era rostul cartii… Rezulta din carte ca l-ai elogiat pe Iliescu? I-ai studiat doar anatomia, tesutul politic, intr-o carte care sper sa fie tradusa intr-o limba de circulatie pentru ca este un foarte bun obiect de studiu pentru orice discutie asupra post-comunismului, asupra evolutiei fostelor elite comuniste. Fii linistit, draga Volo, reputatia ta nu e in joc, tu ai alte treburi, alte mize si alta perspectiva.” Nimic de adaugat, textul domnului Cristea vorbeste de la sine! Sa mentionez si faptul ca la acea cina de la Snagov despre care vorbesc in carte era prezent, intre altii, si Cornel Nistorescu, pe atunci cel mai infocat critic al PDSR. Ma rog, fiecare cu amintirile sale si cu constiinta sa…

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ipocritul-soc-al-marelui-soc-despre-ion-iliescu/


Convingeri adanci, grele, apasatoare: Despre Ion Iliescu

06/06/2013

Cum am povestit de mai multe ori, stiam multe despre Iliescu, dar nu-l cunoscusem personal inainte de plecarea mea din tara in toamna anului 1981. La un moment dat, rugat de o prietena a mamei mele, am facut cateva ore de meditatii de filosofie cu o fiica a mamei adoptive a lui Iliescu (de fapt a doua sotie a tatalui sau, Alexandru Iliescu, mort in 1945, deci cea care l-a crescut de fapt). Sigur, comparat cu alti aparatciki, Iliescu era chiar un “luminat”, ceea ce nu-l facea un veritabil revizionist marxist ori un reformator radical in sensul unui Imre Nagy.

Am scris imediat dupa Revolutie despre efortul de revansa istorica, politica, sociala a nomenklaturii apoplectice, despre legaturile lui Iliescu, Roman, Magureanu si celilalti cu birocratia de partid. As aminti aici articolul din “The New Republic” aparut in februarie 1990 intitulat “New Mask, Old Faces” (este publicat in editia Humanitas, din 2008, a cartii mele “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”), o serie de artiole polemice aparute in “Romania Libera”, “22″ si “Romania Literara) in acei ani.

Scriam de asemenea lunar la revista “Meridian” condusa de Dorin Tudoran (eu eram redactor asociat). In volumul de eseuri analitice “Irepetabilul trecut” aparut in editia a II-a la Curtea Veche, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, poti gasi textele esentiale pe acest subiect (si multe altele). Un articol la care tin foarte mult se intituleaza “Despre nemaipomenitul tupeu al lacheilor” si mi se pare de o nelinistitoare actualitate…

Faimoasa notiune de “democratie originala” mi-a servit-o si mie personal Iliescu in martie 1990, cand l-am intalnit in sediul Parlamentului, impreuna cu Dorin Tudoran. Intalnirea a fost facilitata de Aurel-Dragos Munteanu cu care Dorin era prieten inca din anii 70. Pentru Iliescu, important era sa se emasculeze initiativele critice de jos. Leninist fiind, privea (si cred ca inca priveste) cu enorma suspiciune ceea ce se cheama spontaneitate democratica. Om al structurilor ierahice, verticale, autoritare, Iliescu nu poate intelege pulsul viu al societatii civile. A invatat pe dinafara gramatica democratiei, dar este de fapt incapabil sa construiasca o fraza coerenta in aceasta limba politica. Exista intotdeauna ceva fals, contrafacut, artificios, in apelurile sale la pluralism.

Eu am crezut ca alternanta din 1996 a fost acea lectie care sa-l trezeasca pe Ion Iliescu din (spre a relua imaginea lui Kant), “somnul dogmatic”. Pentru el insa democratia inseamna control de sus, exercitare continua a unei autoritati care instrumentalizeaza si manipuleaza individul. Ramane prizonierul viziunii mistice despre un partid predestinat, in cazul de fata, partidul creat si pastorit de el, PSD-ul. Ion Iliescu nu este un acrobat politic, un om care face usor salturi mortale. Are convingeri adanci, grele, apasatoare. Dar stie sa mimeze jocul democratic, sa surada gratios, pana in momentul cand isi simte puterea primejduita. Atunci zambetul se evapora, ramane doar un rictus neiertator, cinic si crud.

Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, Humanitas, 2013.

http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor

O precizare: textul de mai sus este, repet, un fragment, o secventa, nicidecum portretul integral al lui Ion Iliescu din “Cartea presedintilor”. Discut acolo pe larg si subiectul “Marelui soc” (Ed. Enciclopedica, 2004), volumul de dialoguri dintre mine si Ion Iliescu. Pentru a preveni orice neintelegere, mentionez ca am spus in termeni ne-echivoci, inca din 2005, ca, dincolo de semnificatia istoriografica reala a acelei carti, regret ca am crezut in transfigurarea lui Ion Iliescu dintr-un aparatcik comunist intr-un om politic dispus sa respecte democratia pluralista. Dar, neindoios, Iliescu este un om al stangii. Sigur, nu al stangii de tip Hollande, ci al celei de tip Santiago Carrillo. Am fost, sunt si voi ramane un critic al fostului presedinte Iliescu, dar, comparat cu discipolii sai, de la Octav Cozmanca, Viorel Hrebenciuc si Serban Mihailescu la Adrian Nastase, Victor Ponta si Dan Sova, veteranul ex-prim secretar al CC al UTC, deci Ion Iliescu, ramane  fundamental un om al stangii, nu un simulant.

http://www.revista22.ro/ion-iliescu-si-discipolii-sai-3333.html

 


Despre prietenie: Multumesc, Horia Patapievici, Ioan Stanomir, Dan Tapalaga!

03/06/2013

La festivitatea de absolvire a liceului de catre fiul meu, cel care a rostit discursul principal, un om care a predat vreme de decenii istorie si filosofie in liceele din Washington,  a vorbit despre valoarea prieteniei in viata. L-a citat pe Camus: “Prietenia nu inseamna sa conduci ori sa te lasi condus, ci  sa mergi alaturi de cineva”. Am primit de la Cristian Patrasconiu inregistrarile lansarii “Cartii presedintilor” la Bookfest. Este dificil sa gasesc cuvinte pentru a exprima intreaga mea gratitudine pentru ceea ce-au spus acolo trei oameni pe care ii respect in cel mai inalt grad. Pentru mine, Horia Patapievici, Ioan Stanomir si Dan Tapalaga simbolizeaza insasi ideea de verticalitate intelectuaala in Romania de azi. Dar, la fel de important, ei intruchipeaza ceea ce se cheama le don de l’amitie.

Nu pot spune decat ca, alaturi de Cristian Patrasconiu, am fost profund miscat si onorat de ceea ce au spus acesti buni prieteni. Horia Patapievici este neindoios unul dintre marii intelectuali critici ai Europei de Est si Centrale, o figura emblematica a gandirii anti-totalitare a lumii de azi. O spun cu deplina responsabilitate. Ioan Stanomir este un filosof politic de exceptie, un veritabil urmas al traditiei maioresciene. Dan Tapalaga este un autentic jurnalist democratic, un spirit mereu animat de pasiunea justitiei. Am mai spus-o, o repet aici: il citesc intodeauna cu mare folos si cu intens interes. Au fost toti trei atacati si calomniati de cei ce nu le pot ierta nedezmintitul angajamanent civic-liberal. Pe Cristian Patrasconiu nu il privesc doar ca pe un excelent partener de dialog, ci si ca pe unul dintre analistii cei mai subtili ai fenomenului politic romanesc.

Nu voi comenta aici ce-au spus ei. Iata mai jos linkurile. Au fost discursuri memorabile care ma obliga si, tin sa o spun, ma fac fericit. Cat timp acesti oameni traiesc in Romania si lupta pentru valorile in care credem impreuna, exista speranta.

http://www.youtube.com/watch?v=KZ_fiqmXkK8

http://www.youtube.com/watch?v=T6rK3PCSNP8 http://www.youtube.com/watch?v=DTwZdyg6434

http://www.youtube.com/watch?v=81BrjiHR8H4

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-prietenie-multumesc-horia-patapievici-ioan-stanomir-dan-tapalaga/


Viziuni, optiuni, mosteniri: Argument pentru “Cartea presedintilor”

30/05/2013

La peste două decenii de democraţie românească (imperfectă, ezitantă, cu un debut extrem de frustrant pentru prietenii societăţii deschise), cred că este deopotrivă utilă şi legitimă o comparaţie între cei trei preşedinţi din perioada 1990‒2012. Îi cunosc relativ bine şi mi se pare că pot propune aici un început de discuţie onestă, lipsită de partizanat, de idiosincrazii şi de emoţii. Nu-mi ascund afinităţile, dar încerc să le explic raţional, cu argumente factuale.

Atunci cînd Cristian Pătrăşconiu mi-a propus acest interviu-dialog, am acceptat fără ezitare, deşi eram prins până peste cap în numeroase alte proiecte şi angajamente. Am făcut-o din cel puţin două raţiuni: în primul rând, pentru că îl socot pe Cristian unul dintre cei mai inteligenți şi talentaţi intervievatori români. Am lucrat cu el, ne-am întâlnit în situaţii formale şi informale, emitem pe lungimi de undă convergente. Apoi, pentru că, din motive despre care vorbesc în carte, am avut ocazia să mă intersectez, direct sau indirect, cu toţi cei trei preşedinţi ai României de după 1989 (ba chiar şi cu Nicolae Văcăroiu, preşedintele interimar din 2007). Am scris pe larg despre stăpânii României comuniste. De altfel, pe lângă cei trei președinți aleși democratic, apare în carte și cel care i-a precedat, cel responsabil de „instituirea sceptrului prezidențial“, cum a spus Salvador Dali, Nicolae Ceaușescu. Am explorat atent, vreme de decenii, biografiile celor doi lideri ai Romaniei comuniste. Am publicat studii si carti despre comunismul dinastic si despre “fantoma lui Dej”. Am discutat pe larg cu Ion Iliescu despre aceste personalitati in cartea de dialoguri aparuta in 2004. Ion Iliescu este el insusi copilul (ori, altfel spus, “produsul”) a ceea ce putem numi cultura politica a comunismului romanesc, cu fixatile, nevrozele, anxietatile, complexele si ambitiile stiute.  Cred ca sunt in masura sa compar tipurile de conducere in regimul totalitar cu cele din Romania post-comunista, sa notez discontinuitatile, dar si unele nelinistitoare continuitati la nivelul formelor mentale.

Ca politolog, sunt interesat de avatarurile regimurilor democratice şi non-democratice, mă interesează, în cazul primelor, relaţia dintre prezidenţialism, semi-prezidenţialism şi parlamentarism. Vreau să înţeleg, iar întrebările lui Cristian Pătrăşconiu sunt invitaţii excelente în această direcţie, cum se întâlnesc, în comportamentele celor trei elementele psihologice, bagajul biografic şi opţiunile ideologice. Cât din acţiunile lor este efectul pragmatismului şi cât provine din ataşamentul pentru anumite valori?

În unele momente, mai ales în 2012, relaţiile dintre aceşti trei oameni de stat au fost extrem de încordate. S-au spus lucruri dure, s-a turnat gaz peste foc. Să sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor în raport cu un şef de stat care trage un semnal de alarmă privitor la degradarea statului de drept este cel puţin stingheritor. Ar merita scris un studiu despre felul cum înţeleg foştii şefi de stat din România postdecembristă să mistifice realităţile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun-simţ detectează sugrumarea justiţiei independente, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au identificat, în consens cu duumvirii din fruntea USL şi cu Dan Voiculescu, lupta împotriva “tiraniei băsesciene”. Era nevoie ca doi foşti preşedinţi să intre în campanie deschisă pentru înlăturarea celui de-al treilea?

Ion Iliescu ar trebui să ştie că statul de drept din România nu s-a consolidat datorită PSD, ci în pofida mafiei pe care a păstorit-o în aceste peste două decenii. Că oamenii săi au contribuit la deteriorarea fulgerătoare a ceea ce s-a clădit începând, practic, din 1997. În cazul lui Iliescu, este vorba de consecvenţă întru respingerea pluralismului veritabil. În cel al lui Emil Constantinescu, lucrurile ţin, din cât pot înţelege eu, de un orgoliu hipertrofiat şi de sentimentul că intelectualii din România (mai precis cei pe care îi tot acuza că au „suflete de sclavi”) nu i-au recunoscut meritele.

În ce mă priveşte, nu minimalizez reformele din domeniul justiţiei şi izbânzile din politica externă (au jucat roluri importante în aceste direcții domnii Valeriu Stoica şi Andrei Pleșu). Întâmplător, sunt printre aceia care îi acordă domnului Constantinescu un mare credit pentru curajul demonstrat în politica externă pe vremea când Iliescu şi PDSR-ul îl glorificau pe Slobodan Miloşevici şi condamnau acţiunile NATO. Am spus-o într-un mesaj citit la lansarea tetralogiei profesorului Constantinescu la Ateneul Român şi publicat în revista 22, deci după încheierea mandatului său: E bine să nu uităm pădurea din cauza copacilor. Prima mare breşă, de fapt una decisivă, în sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanţa, criteriu esenţial pentru judecarea realităţii şi calităţii democraţiei. Au urmat însă numeroase eşecuri datorate pe de o parte rezistenţei îndârjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar şi, pe de altă parte, lipsei de voinţă politică a echipei Constantinescu, fragmentării forţelor antitotalitare.

Miza jocului politic actual din România este limpede: viitorul statului de drept. Cine crede că este vorba de spuse fără noimă, de focuri de artificii electorale, se înşală amarnic. Pentru a fi europeană, România are nevoie de justiţie independentă. Este ceea ce înţelege Traian Băsescu, şi aşa îmi explic strategia sa de după referendumul din nevrozanta vara a anului 2012.

Ştiu că sunt destui exasperaţi de preţul coabitării dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta. Am prieteni apropiaţi care privesc poziţia lui Traian Băsescu drept una fatalmente perdantă şi îl acuză de abdicare de la principiile pe care le-a apărat până acum în pofida tuturor intemperiilor şi mizeriilor. N-am mai fost în ţară din iulie 2012, nu am purtat nici o discuţie cu Traian Băsescu pe acest subiect. Dar aş spune că în condiţiile date de loc şi de timp, cu o dreaptă fragmentată şi autodevorată de pasiuni extrem de personalizate, Traian Băsescu nu are altă soluţie decât coabitarea dacă vrea să lupte în continuare pentru acele principii în care crede. Atât cât îl cunosc eu, şi cred că îl cunosc bine, nu va ceda.

Este momentul unei regândiri lucide a ce s-a construit în aceşti ani, a ce s-a distrus în 2012 şi mai ales a ce trebuie întreprins în continuare. Sper că această carte poate servi acestui scop, întărirea statului de drept, care ar trebui să inspire acele forţe politice cărora nu le este indiferentă credibilitatea şi onoarea democraţiei din România.

Calde mulţumiri Lidiei Bodea şi lui Gabriel Liiceanu pentru sprijinul dat apariţiei acestui volum. Ca şi Cristian Pătrăşconiu, sunt convins că Oana Bârna este redactorul de carte ideal: perspicace, entuziast, franc şi exigent. Îi mulţumim din inimă.

Washington, DC, 19 aprilie 2013

(Textul de mai sus apare ca argument la “Cartea presedintilor”, volumul de dialoguri realizat impreuna cu Cristian Patrasconiu, care va fi lansat la Bookfest sambata, 1 iunie, la ora 1 p.m. Vor vorbi Horia Patapievici, Ioan Stanomir, Dan Tapalaga si Cristian Patrasconiu.  Fireste, as fi dorit sa particip. Nu am putut sa o fac din ratiuni usor de inteles: fiul nostru, Adam Volo, are festivitatea de absolvire a liceului pe 2 iunie, motiv de mandrie si bucurie pentru el, pentru familie, pentru numerosii nostri prieteni).

https://adevarul.ro/cultura/carti/recomandarile-targul-carte-bookfest-2013-1_51a61433c7b855ff563a47c6/index.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 175 other followers