Ruinele miscatoare: Ascensiunea si caderea lui Boris Berezovski

A incetat din viata, la 67 de ani, aflat in exil britanic, unul dintre marii beneficiari ai straniei tranzitii din Rusia post-comunista, miliardarul Boris Berezovski. Intamplarea face ca zilele acestea am citit cartea Mashei Gessen (“The Man Without a Face”) despre Vladimir Putin. Lucrarea documenteaza in chip impresionant si greu de contestat rolul lui Berezovski in ascensiunea lui Putin. I-a placut sa fie si chiar a fost un kingmaker.

Boris Berezovski si Roman Abramovici,  pe vremea cand amandoi faceau parte din Duma

Este limpede ca fara protectia lui Berezovski, aparent incolorul si inodorul Putin n-ar fi devenit favoritul familiei lui Boris Eltin. Oligarhul, incantat sa controleze coridoarele intunecate ale Kremlinului, a mediat contactele cele mai sensibile, a deschis usile pentru fostul (?) locotenent-colonel din KGB si protejat al primarului (democrat si demagog) din Sankt Petersburg, Anatoli Sobceak. Sunt destui cei care leaga moartea lui Sobceak de interesele lui Putin. Vor fi destui care vor interpreta in acelasi sens decesul neasteptat al lui Berezovski. Este prea devreme pentru a spune mai mult. Circula ipoteze legate de o presupusa sinucidere. Accentuez ca articolul de fata este o reactie rapida, nu o analiza exhaustiva a subiectului Berezovski.

Un comunicat al Kremlinului sustine ca, nu demult, Berezovski i-ar fi trimis lui Putin o scrisoare in care isi cerea iertare pentru erorile comise, sperand sa se poata intoarce in Rusia. Cu cateva luni in urma, acelasi Berezovski isi cerea iertare, pe FaceBook, pentru faptul ca l-a sprijinit pe Putin sa ajunga la putere. Fusese infrant in Marea Britanie in procesul cu un alt miliardar, Roman Abramovici, se afla in plin contencios judiciar cu o fosta prietena intima, parea ca imperiul sau se apropie de naruire. Ramane de vazut daca intr-adevar cinicul Berezovski i-a scris fostului sau favorit. Deocamdata suna putin ciudat si chiar siropos. Mai lipseste sa se publice o “spovedanie” a lui Boris Abramovici Berezovski…

Ar fi de amintit faptul ca Berezovski l-a ajutat in chip decisiv pe ofiterul FSB (fost KGB) Aleksandr Litvinenko, otravit cu poloniu radioactiv in 2006, la Londra, de catre oamenii lui Putin. A fost vorba de o razbunare tipic mafiotica. Am citit cartea fostului disident Alexander Goldfarb despre cazul Litvinenko si cred ca argumentele legate de rolul FSB in acel asasinat sunt coplesitoare. Goldfarb a fost, la un moment dat, un apropiat al lui George Soros. In paginile revistei “New York Review of Books”, Soros l-a atacat feroce pe Berezovski. Goldfarb s-a despartit de Soros, a ramas aproape de Berezovski. In ultimii anii, oligarhul rus a sustinut publicatii anti-Putin. Era un adversar redutabil, un personaj bigger than life de care dictatura FSB-ului intruchipata de regimul Putin avea motive reale sa se teama.

Un om care parea la un moment dat omnipotent a sfarsit in conditii enigmatice, departe de locurile unde s-a nascut si unde a atins nebanuite, ametitoare culmi ale abundentei si influentei. A crezut ca poate fi marele sahist intr-un joc in care mizele sunt imense, iar onestitatea este exclusa din capul locului. A subestimat capacitatea de repliere a KGB-ului, a crezut in loialitatea celui care a devenit marele restaurator al autoritarismului in Rusia. S-a inselat amarnic si a platit pentru aceste iluzii. Si totusi, nu era catusi de putin naiv. Dintre toti oligarhii, imi spunea un prieten rus, era cel mai bine pregatit in profesia sa. Chiar fusese un respectat matematician. Pe ruinele bolsevismului, animat de o balzaciana pofta de afirmare, Boris Berezovski a cladit un colosal imperiu financiar. N-a inteles ca nu exista nimic stabil in acel univers, ca statul de drept era doar o fictiune, ca era vorba de ceea ce marele filosof polonez Leszek Kolakowski a numit ruine miscatoare.

Nicio sursa alternativa de putere nu este ingaduita in Rusia lui Putin. Telul sistemului putinist, scrie Masha Gessen, este sa transforme tara “intr-un model supradimensionat al KGB-ului, in care sa nu mai existe loc pentru disidenti ori chiar pentru actori independenti”. Sfarsitul lui Berezovski pare sa confirme acest deprimant scenariu.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/ruinele-miscatoare-ascensiunea-si-caderea-lui-boris-berezovski/

Despre moartea lui Berezovski:

http://www.nytimes.com/2013/03/24/world/europe/boris-a-berezovsky-a-putin-critic-dies-at-67.html?pagewanted=all&_r=0

http://www.guardian.co.uk/world/2013/mar/23/boris-berezovsky-vladimir-putin-feud

http://online.wsj.com/article/SB10001424127887324557804578378571165087746.html

Despre Putin si Masha Gessen:

http://www.nytimes.com/2012/09/22/opinion/please-hold-for-mr-putin.html?_r=0

Mineriada din 13-15 iunie si fundamentele morale ale revolutiilor democratice

In iunie 1990, minerii au venit la Bucuresti pentru a anihila pluralismul si a impune “ordinea” de tip Iliescu. Acest personaj a fost si ramane principalul promotor al amneziei in spatiul politica romanesc. Partidele democratice, presa neinregimentata (in primul rand “Romania Libera” si “22″) si societatea civila cereau o Romanie eliberata de cosmarul comunist, o Romanie cinstita, capabila sa distinga intre victime si calai. Fundamentul moral al Revolutiei din decembrie 1989 a fost, mai presus de orice, respingerea minciunii totalitare. Minerii au fost adusi pentru a o restaura. Ion Iliescu este astazi presedintele de onoare al principalei forte din coalitia guvernamentala. In decembrie 2006, Congresul PSD a condamnat in unanimitate actul de condamnare a comunismului. O facea cu doua saptamani inainte de sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului unde Traian Basescu urma sa tina discursul oficial in calitate de sef al statului roman.

Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a exprimat regretul pentru actiunile barbare din 13-15 iunie. Cand l-am intrebat direct daca are asemenea regrete, mi-a raspuns ca minerii venisera pentru a salva democratia, pasamite amenintata de studenti si de intelectuali. Iliescu a conceput si concepe universul politic in termeni exclusivisti, inspirati de Lenin: Care pe care? Nu este greu sa identificam persistenta acestei forme mentale in comportamentul politic al celui care conduce acum PSD si guvernul Romaniei. Cei care preconizeaza reconcilerea, trebuie sa tina cont ca aceasta este de negandit in absenta caintei. Pentru a ierta, trebuie ca cineva sa ceara iertare.

Crimele impotriva umanitatii, precum cele comise la revolutie si in iunie 1990, nu sunt prescriptibile. Crimele comunismului nu pot fi separate de cele ale post-comunismului din Romania. Minerii, coordonati si manipulati de securistii lui Voican-Voiculescu si Magureanu, au fost instrumentele unor actiuni criminale. Responsabilii sunt cunoscuti, trebuie sa fie adusi in fata justitiei.

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Vladimir_Tismaneanu-Mineriada_a_fost_-spontana-_precum_Congresul_PCR_0_271773395.html

Imi exprim aici speranta ca IICCMER, indiferent de vanturile politice si asteptarile celor care detin azi parghiile puterii, nu va renunta la investigarea lor si la alcatuirea unui cat mai solid probatoriu. Daca nu IICCMER, atunci cine? Institutul Revolutiei condus de “eternul si fascinantul” Iliescu? Cand este vorba de adevar, nu trebuie sa existe tabuuri. Am mai spus-o, o spun din nou: A ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat.

Miercuri 13 iunie 2012 particip la o conferinta organizata aici in Washington, la American Enterprise Institute, pe o tema de ardenta actualitate. Vor vorbi politologi, istorici, jurnalisti, comentatori ai dinamicilor revolutionare ale ultimelor decenii. Voi examina relatia dintre democratie, memorie, cainta si adevar, despre necesitatea confruntarii cu trecutul traumatic in societatile post-autoritare, despre diferentele dintre ideocratiile de tip comunist si fascist si regimurile autoritare “clasice”, state politienesti, adeseori teroriste, nu insa si state ale propagandei in sens totalitar. Voi fi in acelasi panel cu Anne Applebaum, autoarea cartii “Gulagul. O istorie” aparuta anul trecut in traducere romaneasca la Humanitas. Teza mea este ca o democratie fara memorie este una subreda si extrem de vulnerabila.

Organizatorul conferintei este dr Leon Aron, unul dintre cei apreciati interpreti ai tendintelor politice si intelectuale din Rusia zilelor noastre. Luna aceasta, Yale University Press a publicat cartea sa “Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″.

http://www.aei.org/events/2012/06/13/from-glasnost-to-the-arab-spring-the-moral-foundation-of-the-fight-for-freedom/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/mineriada-din-13-15-iunie-si-fundamentele-morale-ale-revolutiilor-democratice/

Despre cartile esentiale: Ken Jowitt, secolul lui Lenin si noua dezordine mondiala

Puține au fost contribuțiile cu adevărat esențiale la interpretarea direcțiilor majore ale transformărilor contemporane și în special ale fenomenului totalitar de extremă stânga. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul “Noua dezordine mondială” datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de decenii profesor de stiinte politice la Universitatea California din Berkeley, în prezent senior fellow la Hoover Institution) este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinați cunoscători și analiști ai fenomenului comunist (și nu numai) românesc în convulsionatul secol douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru întelegerea leninismului și a moștenirii sale să fie tradusă în limba română. Cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și datorită entuziasmului editurii Curtea Veche, am bucuria de a include volumul lui Jowit în titlurile publicate în colecția „Constelații”.  Mulțumiri speciale doamnei Doina Jela, redactoarea de carte, și lui Bogdan Cristian Iacob, coordonatorul științific al volumului.

Pentru început voi schița o sumară bibliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare și documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării și al capacității de a surprinde nuanțele cele mai ezoterice ale discursului comunist–”Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965″ (University of California Press, 1971). Meritul cărții era că așeza discuția despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenței și modernizării, văzând în tendințele autonomiste ale comuniștilor români un element de căutare și chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimități. Mai târziu, sub coordonarea lui Jowitt și incluzând notabile contribuții ale profesorilor Keith Hitchins și Virgil Nemoianu, avea să apară un volum colectiv consacrat marilor dezbateri interbelice din România privind problemele construcției instituționale și ale polemicii dintre direcțiile tradiționaliste și cele liberaliste. În același timp, Jowitt a desfășurat o febrilă activitate teoretică publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării și participării, a culturii politice a leninismului interpretat drept „impersonalism carismatic“, a neotradiționalismului brejnevist, a societății parazitare și corupției ordinii comuniste în anii ’70 și ’80. (…)

Subtitlul “Noii dezordini mondiale” indică în mod clar intenția demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincția leninismului. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincția în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care privește sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordinea sa valorică și instituțională, cu cutumele și ritmurile sale, cu noțiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că respinge tentația atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat și una a păcii eterne.

Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbușirea comunismului este deopotrivă originală și incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă și dictatorială, de pretenția omniscienței din partea grupului hegemonic și de monopolul puterii exercitat de partidul comunist ca unic depozitar al autorității publice. Sfera vieții private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesității istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acțiunile liderilor reformiști, de la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menșevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizația de tip leninist. În accepția lui Jowitt, cauzele ultime și fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hrușciov a războiului de clasă și proclamarea doctrinei nonleniniste a „statului întregului popor“; neotradiționalizarea sub Brejnev a culturii politice sovietice prin dispariția elementului mesianic din ideologie și instaurarea unei venalități fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarității în Polonia și apariția unei clase național-revoluționare, precum și relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moștenire de către Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numește și un număr de cauze „parțiale“, între care, încheierea conflictului cu China și reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Inițiativei de Apărare Strategică a președintelui Reagan și, mai ales, conștientizarea impasului economic și, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice și aliaților ei.

Totodată, Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice și cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a exista, mai ales în primul deceniu psot-comunist, prea puțin sprijin religios și cultural pentru comportamentul tolerant și bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare este intră în competiție cu grupuri antiseculare, anticivice, etnocentrice, ostile valorilor liberale și principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mișcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct și, cred eu, realist. Șansa Europei de Est era să nu fie abandonată de către Vestul continentului, ci dimpotrivă, trebuia să adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor mai susmenționate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea continuei „balcanizări” a ei, cu sângeroase conflicte locale și regionale. Pe buna dreptate, Jowitt a afirmat că accederea țărilor foste comuniste la Uniunea Europeană și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei centrale și de est în ultimii 400 de ani.

Kenneth Jowitt a fost printre putinii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui “partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seama în timpuri de criză morală și culturală: “Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist… Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” („The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction”, A Conversation with Ken Jowitt”, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin - mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului, altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi “reziduurile leninismului” – un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Dispariția, din punct de vedere ideologic, a formațiunilor de tip leninist a lăsat în urma un vacuum care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avându-și rădăcinile în moștenirea epocii comuniste și a celei precomuniste: naționalismul, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neo-leninismul și chiar mai mult sau mai puțin actualizatul fascism. O manifestare a acestei moșteniri este fluiditatea angajamentelor și afilierilor politice care provoacă grava fragmentare a societăților postcomuniste. Mai mult decât atât, în noua (dez)ordine est-europeană de după leninism, instituții independente, precum mass-media și structurile economiei de piață, nu sunt îndeajuns de consolidate, ele neavând capacitatea de a contracara amenințarea noilor experimente de tip autoritar sau patrimonialist, care alimentează profunde sentimente egalitarist-populiste. Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinată, în primul rând, de criza generală a valorilor și a autorității. Nu există un ‘liant social’, iar formațiunile politice actuale au eșuat în crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constituțional sau identități post-convenționale, pentru a folosi termenului lui Jürgen Habermas. În schimb, în rândul populației predomină sentimentul de a fi fost trădați de către politicieni, și persista dezorientarea în raport cu circumscrierea clară a identităților individuale. Pentru a-l parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea sensului propriei existenţe.

Scris cu veritabil har al conceptualizării, — să nu uităm că Jowitt a fost cel care a lansat cu ani în urmă formula „familializării socialismului“, referindu-se la regimul dinastic din România —, refuzând jargonul abscons al unui academism steril, volumul lui Ken Jowitt este o lectură indispensabilă pentru toți cei care nu sunt nepăsători la soarta milioanelor de oameni din zona numită cândva Blocul Sovietic (a se vedea lucrarea clasica pe subiect de Zbigniew Brzezinski). “Noua dezordine mondială” reprezintă sinteza analizelor întreprinse vreme de decenii ale unuia dintre cei mai importanți politologi contemporani, o remarcabilă colecție a reflecțiilor lui Jowitt, atât de pertinente și profunde, pe tema ascensiunii și a decăderii leninismului.

(din prefata mea la volumul lui Ken Jowitt aparut saptamana aceasta la editura Curtea Veche, in traducerea semnata de Carmen Botosaru)

http://www.curteaveche.ro/Noua_dezordine_mondiala_extinctia_leninista-3-1420

http://www.curteaveche.ro/index.php?module=pagesetter&tid=3&filter1=category:eq:39

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-cartile-esentiale-ken-jowitt-si-secolul-lui-lenin/

Victor Ponta, restauratia si decomunizarea

Marturisesc ca decizia lui Victor Ponta, premierul guvernului Vacaroiu redux, de a ma “elibera” din functia de presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER ma ajuta sa respir usurat. Cititorii acestui blog stiu care sunt opiniile mele despre premierul actual si despre partenerii sai de coalitie. Pe Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Adrian Nastase, Felix etc ii consider arhitectii si beneficiarii unei uzurpari a statului. Pe Victor Ponta si pe Crin Antonescu ii consider marionete ale celor numiti mai sus. Romania se intalneste acum cu momentul pontocratic, o tragicomedie in curs de desfasurare. Aventura pontocratiei va insa extrem de costisitoare pentru tara. Cat il priveste pe bietul filosof pragmatico- marcusian de la Externe, cred ca nici el insusi nu stie ce cauta acolo. Mai sunt cativa ministri pe care ii cunosc. Unul chiar mi-a fost student intr-o scoala de vara la Timisoara. A fost taranist (aripa Dudu Ionescu), apoi conservator felixiot (langa Dudu), azi este penelist activ, mana dreapta a lui El Crin.

Tin sa precizez ca am fost “eliberat” de dl Ponta dintr-o functie neremunerata. In acest caz, economia de resurse financiare este nula. Este vorba asadar de un semnal cu valoare simbolica. Din ratiuni pe care le voi lamuri cu alt prilej, nu am demisionat cand mi-as fi dorit. Nu era nicio bucurie sa am de-a face, chiar daca minim si indirect, cu un guvern cu stiutele probleme in numirea ministrilor educatiei, cu accentele putinofile din declaratiile ministrului de externe, spre a nu insista asupra atator socante vulnerabilitati profesionale si etice, indeosebi pe linia justitiei. Restauratia autoritara este in plina defasurare, voi avea ocazia sa scriu pe larg despre ea. Nu intentionez catusi de putin sa ma auto-victimizez. Nu este cazul si, oricum, este o postura care nu ma amuza.

In plus, nu cred ca nu ma calific stiintific (oricum, nu dl Ponta este in masura sa evalueze activitatea mea de politolog si de istoric al comunismului, romanesc si international) pentru o pozitie in care fusesem numit pentru sase ani. Ii invit asadar pe cititori sa deduca ratiunile acestei decizii. Ma intreb daca uslasii vor avea curajul sa incerce anularea declaratiei prezidentiale de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Lupta pentru decomunizare, in toate planruile, este departe de a se fi incheiat. Eu unul raman optimist si nu cred ca stanga va reusi sa anuleze ceea ce s-a facut in acesti ani. Nu cred ca Ion Iliescu, idolul (pe langa “Che” Guevara) si patronul din umbra al actualului premier, va ajunge sa-si impuna viziunea sa despre “idealurile pure” ale comunismului. Va incerca pe toate caile, dar nu va reusi decat daca ne decidem cu totii sa tacem si sa capitulam.

Locuiesc la Washington, locul meu de munca este la Universitatea Maryland, Department of Government and Politics. Tot ce am facut in cadrul IICCMER a fost activitate pro bono. A fost o bucurie si o onoare sa lucrez cu cercetatori de excelenta calitate. Vor gasi in mine, intotdeauna, un partener de dialog si de proiecte stiintifice. IICCMER este astazi o entitate intelectuala respectata in tara si in strainatate, cu un plan de cercetare solid, cu publicatii exceptionale, cu actiuni educationale remarcabile in planul recuperarii si cultivarii memoriei trecutului totalitar. Dl Andrei Muraru, pana acum expert (cercetator) la IICCMER, nu mi-a luat locul. A fost numit de premierul Ponta in locul domnului profesor Ioan Stanomir, ca presedinte executiv. A fost un privilegiu pentru mine sa lucrez in acesti ani cu profesorul Ioan Stanomir, cu ceilalti membri ai conducerii IICCMER. Ii asigur ca vom mentine colaborarea si ca demersul analitic asupra comunismului si post-comunismului romanesc va continua neabatut.

Restauratia nu este catusi de putin o poveste propagandistica de genul “dictaturii lui Basescu”. Lovitura parlamentara din 27 aprilie a inaugurat un ciclu politic intemeiat pe revansa agresiva, clientelism desantat si mexicanizare in ritm stahanovist. Romania are acum un ministru de externe pentru care Putin este un mdel de competenta. Ma intreb ce crede el despre protestatarii din Rusia? Ca sufera de halucinatii? Imi scrie un prieten: “Nici nu vreau să-mi închipui ce plantatori de amnezii îşi freacă palmele în culise, aşteptând să fie asmuţiţi. România 2012: plutim în derivă cu mintea goală, ca nişte muşte toropite într-o băltoacă, în aşteptarea unui nou „delir providenţial”.”

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/eliberarea-pontica-restauratia-si-decomunizarea/

Schita de arheologie a infamiei: Intelofobie si occidentofobie

Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la “Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata “Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat “Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul “N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare.

Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre “democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim “fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenklatura kleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea “Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez “East European Reporter” despre restaurarea infamiei.

Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau “nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici. Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Va mai amintiti campania “Antenelor” si a “Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civiltatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic.

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. Cand unui fost disident (ma refer la poetul Viorel Padina) i se aminteste cand paternalist-dojenitor, cand mai dur, ca a cutezat sa publice in noiembrie sau decembrie 2009, sub semnatura proprie, pe propriul sau blog, un apel in favoarea candidatului prezidential care i se parea cel mai credibil din punctul sau de vedere (Traian Basescu), un text pe care l-am semnat si eu. Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile “Saptamanii” si ale “Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In “Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca “GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar prelungirea problemei. Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.

http://www.curteaveche.ro/Irepetabilul_trecut_Editia_a_II_a_revazuta-3-673

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/schita-de-arheologie-a-infamiei-intelofobie-si-occidentofobie/

Testamentul politic al lui Ion Iliescu: Omul fara regrete

Ion Iliescu a fost un consecvent aparatcik comunist. In conditiile in care dictatura lui Ceausescu a devenit tot mai aberanta, Iliescu a fost relativ marginalizat. Nu a fost arestat, nu a fost anchetat. Nu si-a ridicat vocea niciodata impotriva sistemului comunist, a refuzat sa semneze “Scrisoarea celor 6″, alaturi de Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu, Silviu Brucan si Grigore Raceanu. Si-a ascuns gandurile “seditioase” cat a stiut de bine. Dupa decembrie 1989, a facut tot posibilul pentru ocultarea adevarului despre Revolutie, s-a opus decomunizarii, a organizat torpilarea partidelor democratice si subminarea renascutei societati civile. Ion Iliescu a fost direct implicat in tenebroasele actiuni care au urmat fugii cuplului Ceausescu, in organizarea simulacrului de proces, in mineriade si in geneza “Patrulaterului Rosu”. Idealul sau a fost si nu cred ca a renuntat la el, cel iacobin. Monarhismul sau de ultim ceas este cinic si oportunist.

Ion Iliescu, un personaj care si-a inceput cariera politica ca entuziast activist UTC, participand la masluirea alegerilor din noiembrie 1946, nu a fost si nu este un sustinator al societatii deschise. Auzindu-l vorbind acum despre “spatiul civlizational occidental” pe cel care a glorificat, vreme de decenii, spatiul anti-civilizational comunist, nu poti sa nu izbucnesti in ras. Trei au fost componentele esentiale a ceea ce H.-R. Patapievici a definit drept regimul Iliescu: clientelismul, coruptia si cinismul.

Sigur, in 1995, Ion Iliescu a acceptat alternanta, un lucru care trebuie recunoscut. Era insa dupa disparitia URSS, la un ceas istoric in care doar Lukasenko mai incerca mentinerea vechiului sistem dictatorial-politienesc in Europa. La 82 de ani, Ion Iliescu propune o serie de reflectii despre propriul destin politic. Am stat de vorba in 2003 cu Ion Iliescu. Am publicat o carte de dialoguri in 2004, cand credeam ca Iliescu se va retrage din politica (in 2003 publicasem cartea “Stalinism pentru eternitate” in engleza, a aparut in romaneste in 2005). Am constatat atunci ca, spre deosebire de un Barladeanu, care a admis ca optiunea istorica a lui Corneliu Coposu a fost cea corecta, Ion Iliescu ramane omul fara regrete. A fost fericit ca student la Moscova in plin stalinism, a fost fericit cand organiza represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960, a fost fericit ca Ministru al Tineretului sub Ceausescu, a fost fericit cand, impreuna cu Magureanu, Stanculescu, Roman, Brucan si Voican Voiculescu, l-a terminat pe Ceausescu. A fost fericit in iunie 1990 cand le-a multumit minerilor pentru “patriotismul” probat in timpul actiunilor barbare din Bucuresti. Cand Ion Iliescu vorbeste despre “esenta demnitatii umane” nu pot sa nu-mi aduc aminte de formulele ritualizate si intotdeauna gaunoase ale “Epocii de Aur”. Exercitarea puterii de dragul puterii, nu fericirea umana a fost scopul politic al lui Ion Iliescu.

Asadar, Ion Iliescu dixit:

Mi s-a propus un exerciţiu de imaginaţie: suntem în anul de graţie 2112. Urmaşii noştri se uită la televizor, unde e programată o emisiune de genul «Memoria înaintaşilor». Ce mi-ar plăcea să ştie despre mine generaţiile care vin? Că, dincolo de orice, mi-am făcut datoria, că am crezut în capacitatea naţiunii noastre de a trece peste obstacole şi de a progresa, dar, mai presus de orice că am crezut în libertate, egalitate şi fraternitate. Care sunt dincolo de stânga şi de dreapta. Sunt esenţa demnităţii umane. De-acolo, de unde voi fi, aş fi bucuros să pot privi zâmbind o lume mai bună, cu oameni mai fericiţi şi mai împliniţi sufleteşte”, a scris Ion Iliescu pe blogul său.

 El apreciază că ”lumea de azi trece prin mari frământări, se schimbă, şi, din păcate, sensul schimbării este defavorabil omului simplu”. ”Îmi place să cred că am fost şi sunt un exponent al acestuia. Dacă liderii acestei lumi vor da dovadă de înţelepciune şi vor renunţa la vanităţi de nimic justificate, vor face aşa încât omul obişnuit să fie în centrul schimbării, şi nu banul. Dar pentru asta trebuie să ne facem auzită vocea. Este din nou timpul coborârii omului obişnuit în agora. Politica este un lucru mult prea serios pentru a fi lăsat doar pe mâinile politicienilor. O spune un om pentru care politica a fost un mod de a trăi”, conchide fostul președinte.

PS Am scris cu numeroase ocazii despre Ion Iliescu. Nu ma preocupa el ca persoana, nu e mare lucru de spus, personajul este in fond insipid, banal si anodin, dar ma intereseaza rolul sau politic:

http://www.revista22.ro/ion-iliescu-si-discipolii-sai-3333.html

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/testamentul-politic-al-lui-ion-iliescu-omul-fara-regrete/

Despre ultimul bolsevic. Cand si de ce devine nervos Ion Iiescu?

Ion Iliescu devine extrem de nervos de doua ori pe an: in iunie si in decembrie. Nu-i face nicio placere sa se confrunte cu intrebari incomode legate de evenimentele insangerate si tulburi din perioada caderii regimului Ceausescu ori cu eforturile de aflare a adevarului pe tema mineriadei din 13-15 iunie. Nu recunoaste ca a fost direct implicat in decizia lichidarii cuplului Ceausescu. N-a semnat “Scrisoarea celor 6″  din martie 1989, dar pozeaza in mare oponent al dictaturii. Comparati cu el,  Apostol, Brucan, Raceanu, Barladeanu, Manescu, Parvulescu, chiar au dovedit curaj. Se infurie ingrozitor cand i se aminteste de rolul sau in represiunile anti-studentesti din 1956-1959 si din 1968-1969. Pretinde ca a condus “organizatii autonome” ale elevilor si studentilor, cand era vorba de fapt de curelele de transmisie ale deciziilor conducerii comuniste. In primmele sale mandate post-1989 a demonizat proprietatea privata, a mizat pe populism ieftin, a respins pluralismul si a incurajat ascensiunea fortelor sovine, anti-occidentale. Constrans de circumstante, a mimat democratismul, a acceptat alternanta, dar nu a interiorizat niciodata logica competitiei democratice. Ion Iliescu este supremul anacronism din viata politica romaneasca de azi.

Politologul Ken Jowitt a scris despre extinctia speciei dinozaurilor leninisti. Cartea sa “The World Disorder. The Leninist Extinction” urmeaza sa apara in traducere romaneasca in colectia “Constelatii” la editura Curtea Veche. Ion Iliescu este un asemenea dinozaur leninist, o fiinta din alta era istorica, insa una care, sfidand evidentele, refuza sa admita ca traim in alte timpuri. Asemeni idolilor sai bolsevici, loveste fara mila atunci cand cineva misca in front. Adversarul sau nu trebuie doar nimicit, trebuie facut vrednic de dispret. Omul si-a construit o intreaga infrastructura a mistificarilor, psalmodiaza aceleasi refrene vetuste, se repeta ca o placa de gramofon stricata, recurge la invective in raport cu aceia care indraznesc sa ceara luminarea paginilor deliberat ocultate vreme de decenii.

La douazeci de ani de la naruirea URSS, nu putem sa nu constatam ca Iliescu este de fapt ultimul bolsevic. Comparat cu el, Gorbaciov este un exemplu de ceea ce se cheama invatare politica. Este vorba de forma sa mentala, de capacitatea uluitoare a fostului secretar al CC al PCR responsabil cu ideologia de a confunda propaganda cu istoria reala, de propensiunea devenita a doua sa natura de a recurge la distorsiuni si falsificari.  Ma refer pe larg la aceste lucruri in articolul scris pe  platforma “Hyde Park”:

http://hydepark.ro/articol/articol/perseverenta-mistificatorului-iliescu-271.html

De la Nicu Ceausescu la Iliescu si Roman: Epilog la un epilog

“Gata, ai incheiat serialul atat de repede?” imi scrie un amic. Are dreptate, n-ar trebui sa ma grabesc. Imi fac mea culpa, nu doar Iliescu a fost succesorul lui Nicolae Ceausescu, ci si Petre Roman. Era in decembrie 1989, imediat dupa prabusirea regimului comunist la Bucuresti, cand m-a sunat ziaristul David Binder de la “New York Times”. Avea nevoie de informatii despre noul premier roman, asemeni lui Ion Iliescu, presupusa “emanatie” a revolutiei. A “revolutiei spontan organizate”. A “placintei” care a”a fost gatita pentru noi, nu ca s-o manance altii”. I-am povestit ce stiam, si nu erau putine lucruri, despre familia Valter si Hortensia Roman, despre trecutul cominternist si despre pozitiile in aparatul totalitar din Romania. A aparut un articol cu titlul “An Aristocrat Among the Revolutionaries”.

http://www.nytimes.com/1989/12/27/world/upheaval-in-the-east-leadership-an-aristocrat-among-the-revolutionaries.html

Premierul “emanat”, simbol a ceea ce putem numi sentimentul de absolut entitlement al birocratiei comuniste, de indrituire quasi-ereditara de a beneficia de putere, a fost furibund. Mai ales ca se afla in plin exercitiu de negare a originilor sale. Ca si parintele sau, se jura ca este un mare patriot,urmas a lpandurilor lui Tudor, al lui Balcescu, al lui Nicolae Titulescu si, mai nou, chiar un anticomunist “pur si dur”. Se pretindea, omul cu puloverul rosu, exponentul protestului eroic al strazii impotriva ineptei, criminalei dictaturi bicefale, pe cale sa devina tricefala. Atent la conexiunile vestice, se jura ca este un om al stangii democratice (muzica pentru urechile lui Mitterrand si ale lui Felipe Gonzales). Excelent vorbitor de rusa, ii promitea lui Gorbaciov liniste si pace intr-o Romanie pe care doar “golanii” o doreau instabila. Caz clasic de impostura, de travesti, de mascarada. Asemeni lui Iliescu si Brucan, Petre Roman a asigurat, prin toate actiunile sale de dupa 22 decembrie 1989, prelungirea puterii nomenklaturiste. Cand a inceput sa adopte masuri pe linial iberalismului economic, in 1991, a fost azvarlit la pamant,printr-o regizata mineriada, precum o masea stricata. I s-a acceptat “depunerea mandatului” prezentata drept demisie. De fapt, a fost demis. In 1990 scrisesem in “Romania Libera”, la invitatia Mirelei Roznoveanu, un articolpe care mi-ar place sa-l republic. Era vorba de Petre Roman si se intitula “Angoasele nomenklaturii”. Cand a incercat o timida despartire de nomenklatura, premierul a devenit ex-premier.

Despre Petre Roman am scris de mai multe ori, inclusiv o recenzie in revista “Le Point”, reluata in “22″, in 1992, la cartea sa de memorii “Le devoir de liberte” in care luminam anumite stranii ambiguitati si distorsiuni. Textul meu se intitula “Le desir de mensonge” si a fost propus revistei spre publicare de catre regretatul filosof politic Jean-Francois Revel. Nu am fost coleg cu Petre Roman, nu am amintiri personale din anii 60 in afara de faptul ca il vedeam rar in anii copilariei mele, pe vremea cand tatal sau si tatal meu lucrau impreuna la Editura Politica. Am facut schimburi de timbre, eu imi amintesc de ele, m-a fraierit, mi-a luat colonii si mi-a dat in schimb Maluku Selatan. Petre contesta acest lucru. So be it. Este mai mare cu sase ani decat mine, a terminat Liceul “Petru Groza”, a fost coleg cu Iuri Chisinevschi (fiul lui Iosif si al Liubei), Vladimir Socor (fiul lui Matei Socor, compozitor oficial al stalinismului romanesc, autorul muizicii Imnului de Stat al RPR, si al primei sale sotii, Rozica), Gelu Apostol (fiul lui Gheorghe si al Melitei), Gheorghe (Gyuri) Sencovici (a incetat din viata acum cativa ani, a fost casatorit cu Margareta Paslaru) si altii. Despre Valter Roman cititorii pot gasi un lung eseu in cartea mea “Arheologia terorii” (editura Curtea Veche, 2008, editia a III-a, revazuta si adauguita, cu postfata de Cristian Vasile). A scris si Vladimir Socor un text foarte interesant la moartea lui Valter Roman, a fost transmis, ca si articolul meu, la “Europa Libera” in 1983. A fost un personaj important al comunismului din Romania sub Ana Pauker, Dej si Ceausescu, biografia sa figureaza si in “Raportul Final”. Despre Valter Roman am vorbit mult, de-a lungul anilor, cu parintii mei, cu sora mamei mele (Cristina Luca), cu sotul ei (Mihail Boico), cu inginerul Carol Neumann (amic cu Petru Navodaru, cu Belu Zilber si cu Patrascanu), cu Sanda Sauvard (prietena mamei mele care a lucrat ca farmacista in spitalul Brigazilor Internationale), cu Mihai Botez, cu Aurel-Dragos Munteanu.

Familia Roman nu a locuit in cartierul Primaverii. Ocupau, de prin 1950, doua etaje intr-o vila de pe Aleea Alexandru la numarul 9. Alaturi a fost ani de zile sediul Comisiei Controlului de Partid (pe vremea cand CC-ul era in actualul Minister de Externe). La etajul de deasupra lor locuia doctorul radiolog Shuli Brill, fost voluntar in Brigazile Internationale (ca si Valter Roman), sotia sa Janeta, profesoara de istoria miscarii muncitoresti la Academia “Stefan Gheorghiu” (“Scoala Superioara de Partid”) si copiii lor Rodica si Vlad. Vlad mi-a fost coleg de clasa la “Petru Groza” intre 1958 si 1963. Prin anii 80 Janeta Brill a emigrat in Israel. Valter a avut doi copii (adoptati) din prima casatorie a Hortensiei cu un comunist spaniol (Raul si Mirela) precum si pe Petre si pe Carmen impreuna cu a doua sa sotie, Hortensia (ani de zile directoarea emisiunilor in limbi straine de la Radio Romania). Din prima casatorie a lui Valter, tot cu o spanioloaica de care a divortat la Moscova, cred ca se numea Carmen, au ramas doi copii in URSS. Prin 1963, familia Roman s-a mutat in noile vile construite langa Arcul de Trumf, pe Aleea Trandafirilor, astazi Bulevardul Maresal Prezan. Spre deosebire de cei care au ajuns sa locuiasca acolo, in “locuinte de serviciu”,  dupa 1990 (premieri, ministri, presedintii Senatului si Camerei), Petre Roman a beneficiat de acele cu totul speciale apartamente inca din junete. Revolutia din decembrie l-a readus acasa…

Ceea ce face cazul Petre Roman interesant este cariera sa de dupa decembrie 1989, asocierea cu Iliescu, ambitiile nemasurate de a deveni “lider national”, adica un fel de lidero maximo, de caudillo balcanic. In acest sens, cred ca-l depasea ca orgoliu si aspiratii pe Nicu Ceausescu care a fost un fel de succesor a contrecoeur. Nu mi-l pot inchipui pe Nicu tinand discursuri inflacarate de tip “sunt os de ardelean” etc Un universitar, se spune, respectat de studentii sai de la Facultatea de Hidrotehnica, Petre a stat in Romania si a fost activ in organizatia de partid de la Politehnica intr-o perioada cand atatia dintre amicii sai de junete erau de-acum dezgustati si multi plecau din tara (Gelu Apostol, Gyuri Sencovici). Se stia bine cu Iliescu care a fost in relatii cordiale cu Valter Roman. Cine crede ca Petre Roman a devenit premier in chip intamplator se inseala. I-a avut ca nasi politici pe Ion Iliescu si pe Silviu Brucan care i-au cultivat convingerea ca este un veritabil om politic. A detinut functii de prim plan, inclusiv pe aceea de minstru de externe. Prin voia algoritmului, a ajuns si presedinte al Senatului Romaniei. Imi amintesc de acel decembrie 1990 cand m-a sunat Vladimir Socoir, intrigat de aceasta ascensiune, nevenindu-i sa creada ca baiatul din liceu, nu tocmai stralucit ca performate academice, devenise, alaturi de Iliescu, conducator al Romaniei.

Petre Roman si-a compus si recompus de multe ori biografia. N-a explicat niciodata in chip credibil cum a ajus sa studieze la Toulouse si daca l-a cunoscut pe mega-spionul Caraman. A sustinut ca tatal sau a condus un post de radio independent la Moscova in anii razboiului cand, in fapt, Valter Roman era seful emisiunii pentru Romania a postului de radio al Cominternului. A sustinut ca tatal sau ii canta, tinandu-l pe genunchi, in anii 50, “Hora Unirii” (scriu aceste randuri si zambesc). A negat roloul lui Valter Roman in anchetarea,pe teirotriul Romaniei, a lui Imre Nagy si a camarazilor acestuia din guvernul revolutionar maghiar. Avem astazi, in romaneste, volumul “Memorandumul de la Snagov” de si despre Imre Nagy, cu prefata Ilenei Ioanid, aparut acum cativa ani la Polirom, din care reiese cu asupra de masura rolul lui Valter Roman de emisar al “organelor” romanesti si sovietice. Petre a povestit, in jenantele sale “Memorii”, cum citea, din biblioteca lui Valter Roman, scrierile lui Socrate:) Unele dintee acestea ar fi simple detalii, in fond hilare si nu maligne, expresia iubirii de tata, daca Petre Roman nu ar fi participat, cu fervoare si patos, la actiunile de consolidare a unei puteri uzurpatoare dupa 22 decembrie 1989. Daca n-ar fi fost implicat, alaturi de Iliescu, Voican-Voiculescu, Magureanu si Chitac, in barbaria sangeroasa a mineriadei din iunie 1990.Nu, hotarat lucru, n-a fost doar Iliescu succesorul lui Nicolae Ceausescu…

Pentru versiunea largita si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/de-la-nicu-ceausescu-la-iliescu-si-roman-epilog-la-un-epilog/

 

Naufragiul utopiei si lumea de dupa leninism

La doua decenii de la lovitura de stat esuata de la Moscova este bine sa ne reamintim ce a insemnat proiectul leninist si care au fost consecintele prabusirii sale. A fost o tentativa de a institui o ordine inspirata de precepte utopice, de convingerea ca proprietatea privata este diabolica si trebuie distrusa, ca drepturile umane sunt o fictiune burgheza, ca pluralismul este o lozinca a “liberalismului putred”. Paradigma istorica leninista, o reincarnare a maximalismului iacobin, a fost motivata de visul revolutionarii nu doar a economiei si societatii, dar si a conditiei umane in genere. Paradoxal si deconcertant, sunt inca unii intelectuali care sustin necesitatea de a revaloriza, ba chiar de a pune din nou in practica ceea ce ei privesc drept “evenimentul” bolsevic, curajul de a depasi un orizont inchis al imaginatiei istorice. O reconsiderare este utila cata vreme se respecta adevarul istoric si nu se aluneca pe panta hagiografiilor partizane si a distorsiunilor mitopoetice. Cum observa ziarista rusa Masha Lipman intr-un articol din “Washington Post” din 18 august 2011, nici macar organizatorii puciului din august (Ianaev, Kriucikov, Iazov si acolitii lor) nu au mai simtit nevoia sa invoce, in jalnicul lor comunicat, umbra lui Lenin. Decrepitul slogan, “Lenin a trait, Lenin traieste, Lenin va trai”, nu mai spunea nimic nimanui. Spre a ma exprima heideggerian (ori zizekian), “grandoarea istorica a bolsevismului” era definitiv compromisa si iremediabil epuizata. Sigur, au existat si exista inca nostalgicii vechiului sistem, dar patosul ideologic de-odinioara s-a evaporat definitiv din cauza coruptiei, cinismului si clientelismului care au devorat din interior comunismul. URSS, scria Ken Jowitt, insemna de fapt Uniunea Republicilor Siciliene Sovietice. Imi amintesc de profesorul Alvin Z. Rubinstein, regretatul meu mentor de la University of Pennsylvania, care ma indemna sa recomand studentilor mei de la cursul de “Communist Political Systems” lectura cartii lui Mario Puzo,”The Godfather”. Mitocratia fusese de fapt inlocuita de profitocratie.

Stim astazi cu precizie ca stalinismul a fost urmasul direct al leninismului, copilul legitim al culturii politice bolsevice. Nu a fost asadar, cum sustin unii, un bastard politic si ideologic. Toate institutiile staliniste, inclusiv lagarele de concentrare, au fost intemeiate in timpul vietii lui Lenin. Evident, a fost vorba de o radicalizare a bolsevismului, dar la capitolul persecutarii inamicilor reali si, cel mai adesea imaginari, nu a existat o diferenta esentiala intre Stalin si rivalul sau Lev Trotki. Trotki nu a regretat niciodata ordinul de a-i masacra pe marinarii revoltati de la Kronstadt, in martie 1921. A crezut pana la sfarsitul vietii in mitul infailibilitatii dogmelor leniniste. Hrusciov si hrusciovismul au semnificat o despartire de trasaturile cele mai scandaloase ale stalinismului, nu o ruptura cu traditia bolsevica.  Faimosul “Raport Secret” din februarile 1956 continua sa venereze “normele leniniste ale vietii de partid”. Nici vorba sa se recunoasca natura genocidara a stalinismului.

Nu voi nega aici semnificatia istorica mondiala a reformelor gorbacioviste. Dar voi spune ca ele au fost blocate nu doar de rezistenta indarjita a nomenklaturii, ci si de inconsecventele naucitoare ale ultimului presedinte al statului creat de Lenin. Deradicalizarea sistemica nu s-a convertit in transcenderea categorica a pattern-urilor institutionale si a ceea ce se poate numi bolsevismul rezidual. Gorbaciov a incercat sa impace leninismul cu democratia, ceea ce s-a dovedit o imposibilitate. In egala masura, lumea de dupa moartea URSS este, oricum am privi lucrurile, una mai putin primejdioasa. Ceea ce nu inseamna ca nu exista suficiente motive de ingrijorare, inclusiv cele legate de autoritarismul putinist, de eforturile de reconstituire a sferei de influenta ruse in Europa de Est si in alte zone, de agresarea constanta a societatii civile si a jurnalismului independent din Rusia. Spunea Vaclav Havel acum cativa ani: “Prefer o Rusie bolnava unei Uniuni Sovietice sanatoase”.  Nu cred ca URSS a fost vreodata sanatoasa, dar inteleg perfect sensul afirmatiei lui Havel. Tocmai de aceea a spus Putin ca disparitia Uniunii Sovietice in decembrie 1991 a fost “cera mai grava catastrofa geopolitica a secolului XX”. Din punctul de vedere al KGB, chiar asa a fost.

“Sfarsitul istoriei” s-a dovedit o iluzie, mai cu seama in lumina razboaielor de secesiune din fosta Iugoslavie si a resurectiei fundamentalismelor religioase, a exclusivismelor etnocentrice si a tribalismelor in atatea puncte fierbinti ale planetei. Ceea ce Freud diagnostica drept “narcisismul micilor diferente” continua sa faca ravagii. Trumfalismul este intodeauna inadecvat, oculteaza realitatile empirice si impiedica analizele lucide. Va apare in curand in romaneste la editura Curtea Veche cartea profesorului Ken Jowitt “Noua dezordine mondiala”, una dintre cele mai profunde analize ale universului global post-leninist. O recomand aici cu caldura.

Ii sunt indatorat lui Cristian Patrasconiu pentru postarea pe blogul sau a unor scurte discutii despre cartile mele. Mi-a solicitat aceste micro-sinteze cand eram in iulie la Bucuresti si am acceptat cu bucurie invitatia sa. Cred ca prietenia veritabila se probeaza prin dialog onest, prin efortul loial de a gandi impreuna despre lucrurile cu adevarat importante, deci nu prin admonestari grabite, perdafuri semete si afirmatii apodictice. Sund adeptul dialogului, inclusiv cu cei care se situeaza pe alte pozitii ideologice, cata vreme el se deruleaza in termenii decentei, civilitatii si respectului mutual.

 http://patrasconiu.ro/

Pentru versiunea largita si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/naufragiul-utopiei-si-lumea-de-dupa-leninism/

 

Vestigiile comunismului si sfidarile tranzitiei

Cronica unei tranzitii dificile

de Angelo Mitchievici

Pentru cine îşi aminteşte de romancierul Cinghiz Aitmatov, titlul noului volum semnat de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, “O tranziţie mai lungă decât veacul” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 765 pag.), îi va suna cunoscut, aşa cum numele care îl semnează au notorietatea lor prestigioasă în istoria recentă a României, istorie pe care o închide cuvântul tranziţie. Cred că titlul sugerează corect că această tranziţie nu s-a încheiat, că ea implică costuri care lestează, că rezultatele n-au fost poate pe măsura aşteptărilor. Oricum, textele grupate în acest volum surprind principalele jaloane al acestui parcurs accidentat.

Volumul are o geometrie interesantă, el antologhează până la un punct un serial discuţionist care reuneşte la o masă rotundă doi oameni ai dialogului, un distins politolog cu o prestigioasă carieră academică, profesorul Vladimir Tismăneanu, şi un eminent filolog, Mircea Mihăieş, alături de Horia-Roman Patapievici, unul dintre artizanii noului format al unei construcţii culturale care poartă numele de ICR (Institul Cultural Român). Un spirit coroziv şi curajos, Mircea Mihăieş imprimă dialogului un accent polemic şi o tensiune constructivă. Numele lui Vladimir Tismăneanu este legat istoric şi de principala temă a cărţii, decomunizarea, politologul fiind cel care a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în baza căreia preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, a condamnat în mod oficial, în faţa Parlamentului României, regimul comunist ca regim ilegitim şi criminal, pe data de 18 decembrie 2006. În ciuda unei relaxate convivialităţi, din tonul acestor entretiens răzbat câteva elemente esenţiale care lipsesc adesea dezbaterilor româneşti pe teme politice: nevoia de clarificare conceptuală, de plasare a discuţiei în cadrul istoriei ideilor şi a istoriei culturii şi civilizaţiei în general, de argument nuanţat şi urmărit într-o consecuţie logică. Alte caracteristici evidenţiate de dialogul între cei doi prieteni sunt temperanţa şi ironia, dublate de respectul pentru restabilirea adevărului istoric şi preocuparea  pentru edificarea unui nou regim al memoriei.

Volumul mi se pare articulat pe două mari direcţii. Prima are în vedere autopsierea regimului comunist şi analiza unei postume existenţe spectrale, viaţa de apoi a comunismului românesc. Din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu realizează o excelentă radiografie a tranziţiei ca fenomen a cărui complexitate necesită o investigaţie aproape forensică în corpul – „cadavrul răsturnat“, cum îl numea Bernard-Henry Lévy – Leviathanului comunist, dar şi o permanentă interogaţie asupra caracterului mutagen, proteic, al corpului ideologic, doctrinar, al regimului.

Modelul dialogic presupune o naraţiune bine închegată, jalonată de teme şi subteme a căror recurenţă subliniază punctele de articulaţie ale problematicii româneşti a decomunizării, parcurs istoric dificil şi încă neîncheiat. Implicarea directă a demersului civic, dar şi experienţa intelectuală îl plasează pe Vladimir Tismăneanu în interiorul acestei tranziţii, fenomen de care încearcă să se distanţeze critic, un mecanism de reglaj dificil în căutarea a ceea ce este cu adevărat important, a mizelor intelectuale şi morale. Aceste mize sunt recuperabile la o analiză nuanţată a premizelor tranziţiei, a reglajelor mentalitare şi ideologice, a opţiunilor politice într-o societate minată de tensiuni şi fracturi, o societate în care ţesutul civic necrozat se reconstruieşte lent.

A doua direcţie a dialogului instituit între cei doi prieteni scoate în evidenţă o pedagogie a memoriei şi democraţiei bazată pe înţelegerea fundamentală a primilor 20 de ani de democraţie, adesea „originală“. Dialogul se constituie ca un exemplar model de reflecţie asupra unei perioade pline de echivocuri şi omisiuni strategice, ca un model de încredere în valorile democraţiei liberale. Discuţiile acompaniază opera propriu-zisă a politologului şi invită la o lectură în paralel, demersul public fiind însoţit permanent de cel teoretic, argumentul ştiinţific de reflecţia morală. Astfel, Vladimir Tismăneanu adoptă ceea ce cu o sintagmă inspirată a numit „etica neuitării“ şi titlul antologiei textelor Monicăi Lovinescu, volum pe care l-a coordonat şi care evocă tocmai necesitatea captării memoriei în recipientul unei conştiinţei civice, modelul exemplar oferit de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

Dialogurile se constituie şi ca o cronică politică a anilor tranziţiei, traversând momente obscure, parţial clarificate, atitudini litigioase, controverse, edificând o întreagă sintaxă politică. Biografismul devine un instrument-cheie pentru o hermeneutică particulară, iniţiată cu volumul Arheologia terorii, care, la rândul lui, nuanţa o serie de prosopografii ideologice prezentate la Europa Liberă. Calitatea de atent observator atât intern, cât şi extern al tranziţiei este dublată la Vladimir Tismăneanu de o cunoaştere aprofundată a resorturilor lumii comuniste de dinainte de 1989 şi în special a acelei lumi a esthablishmentului totalitar, ceea ce îi sugerează adeseori configuraţia invizibilă, hermetică, a solidarităţilor şi afinităţilor postrevoluţionare. Prin acest fapt, cartea oferă un incitant profil al tranziţiei româneşti pus în relaţie cu ceea ce s-a petrecut în fostele ţări comuniste – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată etc. În plus, cei doi interlocutori realizează prin această hermeneutică a nuanţelor şi o implicită cartografiere a liniilor de forţă şi a punctelor de tensiune în evoluţia Româ­niei postdecembriste. O carte excelentă, “O tranziţie mai lungă decât veacul” poate acompania într-un mod convivial şi pertinent cărţile de politologie.

Text aparut in revista “22“: http://www.revista22.ro/cronica-unei-tranzi355ii-dificile-10895.html