Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

25/03/2014

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


Ce a fost si ce este fesenismul? Un articol de Ioan Stanomir

13/01/2014

Un excelent articol a scris Ioan Stanomir despre acel fenomen ideologic, politic si social pe care il identificam sub numele de fesenism. Daca vrem sa intelegem resursele, motivatiile si dinamica autoritarismului post-decembrist, originile puseurilor de anti-liberalism virulent, este important sa investigam momentul ianuarie 1990, modul in care, prin frauda semantica si urzurpare institutionala, s-a constituit noua putere, un avatar usor recognoscibil al ceausismului tarziu. (VT)

“Sunt luni şi ani în viaţa unor naţiuni care  le decid destinul, sunt luni şi ani din care se desprinde viitorul însuşi, cu întreg repertoriul său de alegeri şi fobii. Şi poate că  ianuarie 1990 este intervalul ce ilustrează în cel mai înalt grad această capacitate de  accelerare demonică a istoriei, acest potenţial de cristalizare al unui regim politic ce avea să însemne, pentru cei mai mulţi dintre noi, singura Românie pe care am cunoscut-o.

În  secvenţele de imagini ale lui ianuarie 1990, prima care se impune memoriei, dincolo de vălul amnezic al uitării, este ascensiunea Frontului Salvării Naţionale. Mai mult decât un nume, Ion Iliescu, care se confundă cu România pentru un deceniu şi jumătate, Frontul Salvării Naţionale este aluatul din care se iveşte plămada monstruoasă  a elitei noastre politice. Paradoxul fesenist este combinaţia, unică în spaţiul central-european, de rapacitate prădătoare, vulgaritate populistă şi ambiţii autoritare. Drumul de la organ de stat la  mişcare cu vocaţia de a fi partid unic este deja făcut în ianuarie 1990.  Dispariţia Partidului Comunist Român conferă fesenismului legitimitatea sa paradoxală – vehicul al revoluţiei, el este  expresia continuităţii la nivelul personalului de guvernare. Statul care se clădeşte, acum, este statul în care trăim până astăzi. Iar temeliile sale sunt cele pe care le pune ceauşismul târziu.

Fesenismul este umbra care se întinde asupra acestui îndepărtat ianuarie 1990. Misiunea sa esenţială este încadrarea urii – de la nivelul fabricilor şi judeţelor până la cel al puterii executive, fesenismul reuneşte, creator, ostilitatea stalinistă faţă de pluralism şi gena ceauşistă a autarhiei. În centrul acestui edificiu ideologic se află puterea propagandei. Fesenismul descoperă  şi rafinează mecanismele teleguvernării. Televiziunea de stat difuzează narcoticul ce anesteziază şi  fanatizează, în egală măsură. Ziarele, conduse de nume ce au urcat în ierarhia noii Românii odată cu Ion Iliescu, de la Sergiu Andon la Octavian Ştireanu, sunt portavocele statului ce reuneşte atributele de  demiurg  şi de paznic înarmat al unităţii naţiunii  muncitoare.

Ianuarie 1990 este luna în care această pulsiune totalitară a fesenismului alimentează primele ritualuri de linşaj. Trecutul naşterii comunismului se întoarce spre a bântui  tranziţia. 29 ianuarie 1990 este defilarea de camioane  şi de mase ce culminează cu încercarea de a lichida, odată pentru totdeauna,  adversarii pe care regimul comunist îi încarcerase sau îi exilase. PNŢ-cd  şi PNL sunt distribuite în rolurile rezervate lor, timp de decenii, acela de instrumente ale reacţiunii şi cuiburi de inamici ce visează la restaurarea moşiilor şi exploatării. Corneliu Coposu adună în jurul său vuietul animalic de ură al mulţimii isterizate: alături de el, imaculatul Petre Roman întruchipează energia luminoasă a României autentice.

Din pragul lui ianuarie 1990 se poate vedea peisajul de mai târziu al României. Violenţa şi isteria sunt fundaţia pe care se ridică arhitectura lumii noastre. Totul se scrie atunci, iar ceea ce urmează nu este decât o poveste cu final aşteptat. Fesenismul este prima  cărămidă a noii Românii.”

http://www.lapunkt.ro/2014/01/13/1990ianuarie-frontul-salvarii-nationale/


O fotografie istorica: Regele Mihai, Regina Ana si nu doar ei

21/08/2013

Motto: “Ole, ole, ole, Frontul asta ce mai e? PCR!”

Pe portalul Vetiver, Mirela Roznoveanu publica o poza istorica. Suntem la Washington in 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, N. Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela, cred ca era si Principesa Margareta (nu apare clar), eu. Se desfasura o conferinta despre democratizare organizata de National Endowment for Democracy, a vorbit, intre altii, Leszek Kolakowski. Trecura anii, Mihai Botez, nu mai este printre noi, cu Marian m-am vazut la Bucuresti in anii recenti, am reluat discutiile de-odinioara, l-am revazut des in acesti ani pe N. Manolescu. A facut parte din Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.

Nu are rost sa spun ce-am facut eu in acesti ani, se cam stie. Convins ca regulile jocului s-au schimbat in decembrie 1989, Mihai a devenit ambasador, mai intai la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viata in vara anului 1995. Cred ca era de-acum deziluzionat. Predecesorul sau, Aurel Dragos Munteanu, ramasese in Statele Unite. Mirela a ramas aceeasi intelectuala democrata, animata de un irepresibil spirit anti-totalitar. Familia regala a revenit in tara. Era inca un timp al sperantei, chiar daca in Romania FSN-ul isi cladise hegemonia prin violenta stradala, minciuni nerusinate, calomnii imunde la adresa monarhiei, a disidentilor, a studentilor anticomunisti, a partidelor istorice. Dorin edita revistele “Agora” si “Meridian”. A lucrat apoi in Moldova in sprijinul societatii civile.

Post-comunismul romanesc incepuse sangeros, spasmodic, confuz, demagogic si incert. Vechile structuri ramaneau in functiune, invizibile dar active, camuflate de o retorica democratica manipulativa si duplicitara, Iliescu si Roman isi faceau cucernici cruce, Magureanu spunea ca a desfiintat Securitatea. Corneliu Coposu si Ion Ratiu erau ponegriti in paginile presei feseniste (“Azi”, “Dimineata”), dar si in “Adevarul” lui Dumitru Tinu, precum fusesera stigmatizati Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu in perioada de dupa razboi, cand agentii Moscovei puneau mana pe putere. Sergiu Andon il insulta pe Regele Mihai. Presa independenta, in primul rand “Romania Libera” si revista “22″ , se afla sub asediu. Renasterea societatii civile era acompaniata de agresiunile organizate de ceea ce politologul Stephen Kotkin numeste societatea necivila, aparatul comunist reconstituit sub varii infatisari.

Televiziunea ce-si spunea libera, era controlata draconic de omul Frontului, Razvan Theodorescu, urmat de alta figura din aceeasi zona, Paul Everac. De fostul informator al Securitatii, Emanuel Valeriu,  nu are rost sa mai vorbesc. Barbu si Vadim improscau cu noroi tot ce insemna onoare in paginile obscenei reviste ce-si zicea “Romania Mare”. Se construiau marile averi securiste. Luptam impreuna, cei din aceasta poza si atatia altii, pentru adevar, aveam un limbaj moral comun. Aceasta fotografie apartine istoriei necontrafacute a acelor timpuri.

1991Omni Shoreham Hotel_ Regele Mihai_Regina Ana_Nicolae Manolescu_Mihai Botez_Marian Munteanu_Mirela Roznoveanu_Dorin Tudoran_Vladimir Tismaneanu

http://vetiver2.wordpress.com/2013/08/21/o-fotografie-din-1991/

Pentru versiunea largita a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/


Anatomia paternalismului: Tania Radu despre “Cartea presedintilor”

24/07/2013

“Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică. Cartea preşedinţilor este un titlu de că­pă­tâi al acestor ani, o spun de la bun î­n­ce­put. Este tabloul cel mai pregnant al de­ce­niilor postcomuniste, pe care le eva­lu­ea­ză din­tr-o perspectivă per­so­na­lă transparent asumată (ace­ea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în în­ţe­legerea României din toate timpurile: profilul li­derilor.

Fără să o spună direct, Vla­dimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei ob­sesii naţionale, pe care po­litologii o numesc în­de­obşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de ma­turizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei in­terbelice, acel par­curs ce putea fi salvator a lăsat loc re­ţe­telor de infantilizare socială de sorginte bol­şevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E sem­nificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pă­trăş­coniu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amă­răciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare din­tre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (…). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vo­ta, în nicio condiţie, niciodată. Con­vin­gerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din în­cli­naţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip li­beral din Ro­mânia. Aştept însă un alt tip de preşedinte…“. (…)

… dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări. Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii.”

 http://www.revista22.ro/354ara-presedintilor-29171.html


Memoria comunismului: Vizite de lucru, comunicate, proteste si transfigurari

13/06/2013

Suntem pe 13 iunie, ne amintim de mineriada declansata din ordinul conducerii tarii in iunie 1990. O actiune care a calcat in picioare statul de drept. Responsabilitatea pentru acea prabusire in barbarie apartine, neindoios, conducerii FSN reprezentata de presedintele Ion Iliescu si de premierul Petre Roman, precum si fortelor “de ordine” aflate in subordinea ministrului de interne, Mihai Chitac. De asemenea, nu incape indoiala, un rol nefast l-a jucat Serviciul Roman de Informatii condus de Virgil Magureanu. Ceea ce nu scuza participarea entuziasta a unor personaje cel putin controversate gen Miron Cozma. Post-comunismul romanesc a pornit, din perspectiva democratiei liberale, cu stangul (sau, altfel spus, cu stanga). O stanga impenitenta, de sorginte leninista, care si-a facut drapel, in toti acesti ani, din anti-anticomunism. La 23 de ani de la acele evenimente tragice, impostura continua. Urmasii celor care au poruncit mineriada pretind a cinsti memoria victimelor comunismului.

Poate ca nu citesc eu cum trebuie presa, dar n-am aflat ca Ion Iliescu sa fi incetat a fi presedintele de onoare al PSD. Nu stiu ca ministrul culturii, politologul Daniel Barbu, sa fi renuntat la criticile dure aduse “anticomunismului agresiv”. Poate a aflat dl Andrei Muraru, altminteri intr-o faza de induiosatoare obsecviozitate cu toti cei care efectueaza “vizite de lucru” sub egida IICCMER, despre aceste transfigurari. Iata mai jos doua comunicate care vorbesc de la sine:

“COMUNICAT DE PRESĂ Ministrul Culturii va vizita pentru prima dată fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, ansamblu care va deveni din 2016 Memorial al Victimelor Comunismului

Bucureşti, 10 iunie 2013 – Ministrul Culturii, domnul Daniel BARBU, se va afla marţi, 11 iunie, într-o vizită de lucru la fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, alături de conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi de cea a Institutului Naţional al Patrimoniului (INP).

Cu această ocazie, domnul Andrei MURARU, preşedinte executiv al IICCMER, şi domnul Alexandru MURARU, director general al INP, îi vor prezenta ministrului planurile pentru restaurarea şi promovarea fostei închisori ca Memorial al Victimelor Comunismului.

Vă prezentăm mai jos programul complet al vizitei Ministrului Culturii, domnul Daniel Barbu, la Râmnicu Sărat şi Buzău, de marţi, 11 iunie 2013:

10.30 – Plecare din Bucureşti spre Râmnicu Sărat

(Însoţesc: Andrei Muraru, Preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc; Alexandru Muraru, Director general al Institututului Naţional al Patrimoniului)

12.00 – Primire la Primăria Râmnicu Sărat

12.10 – Vizită la fosta închisoare Râmnicu Sărat, viitorul Memorial al Victimelor Comunismului

12.40 – Vizită la Palatul Brâncovenesc Râmnicu Sărat

13.00 – Vizită la Colegiul Naţional ‘Al.Vlahuţă’ Râmnicu Sărat

13.30 – Masa de prânz (restaurantul Eden, Râmnicu Sărat)

14.30 – Plecare spre Buzău

15.00 – Sosire la Prefectura judeţului Buzău; conferinţă de presă

16.00 – Plecare spre Bucureşti”

Ieri, 12 iunie 2013, Sindicatul IICCR a organizat un protest paşnic la Clubul Ţăranului Român împotriva preşedintelui executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, domnul secretar de stat dr. Andrei Muraru. Protestul a fost determinat de gravele încălcări ale drepturilor şi intereselor salariaţilor din cadrul IICCMER, membri sau nemembri de Sindicat, de către domnul Andrei Muraru. Cea mai clară expresie a încălcării acestor drepturi şi principii este reprezentată de încercările repetate ale domnului Andrei Muraru de a desfiinţa Sindicatul IICCR, cerere respinsă în instanţă de către Judecătoria Sectorului 3, instanţa unde s-a judecat procesul (dosar 8866/301/2013, accesibil la următoarea adresă:

http://portal.just.ro/301/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=30100000000307154&id_inst=301.

Protestul a fost determinat şi de presiunile exercitate asupra membrilor Sindicatului IICCR. Prin măsuri abuzive şi birocratice, domnul Andrei Muraru a transformat IICCMER, o instituţie de cercetare şi de investigare a crimelor comunismului, într-un microcosm al comunismului, distrugând o instituţie perfect funcţională. Prin distrugerea programatică şi sistematică a Institutului, domnul Andrei Muraru a transformat Institutul într-un fief personal, într-o posibilă trambulină pentru aspiraţiile lui politice, îndepărtând astfel Institutul de la scopul pentru a fost înfiinţat: investigarea crimelor comunismului, cercetarea ştiinţifică a memoriei şi istoriei regimului şi partidului comunist din România, conservarea memoriei rezistenţei anticomuniste, prezentarea foştilor ofiţeri ai Securităţii şi Miliţiei publicului larg.

Domnul preşedinte executiv a refuzat, fără nicio bază legală, să acorde angajaţilor IICCMER drepturile ce sunt stabilite de Codul Muncii: concedii fără plată pentru continuarea studiilor de doctorat, concedii fără plată din motive personale etc., creând astfel toate elementele unei discriminări directe sau indirecte din motive de apartenenţă sindicală. De asemenea, a instituit în cadrul IICCMER mai multe comisii de cercetare disciplinară cu scopul de pedepsire a salariaţilor „recalcitranţi”, cei care s-au opus prin mijloace legale birocratizării excesive a Institutului, precum şi măsurilor represive şi nelegale adoptate de domnul Andrei Muraru.

În ultimele luni, mai mulţi angajaţi ai Institutului, membri şi nemembri de sindicat, au demisionat în urma presiunilor exercitate de conducerea executivă a IICCMER.

Cu ajutorul legii, sindicatul IICCR a reuşit să supravieţuiască încercărilor repetate de desfiinţare şi îşi va continua misiunea. Sindicatul IICCR s-a constituit în 2009 în scopul apărării drepturilor şi intereselor angajaţilor din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. În anul 2011, Sindicatul IICCR s-a transformat într-un sindicat al salariaţilor din instituţiile de cercetare şi cultură. Sindicatul are astăzi membri din mai multe instituţii de cercetare şi cultură din România. Principalele priorităţi ale sindicatului sunt apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi, dar şi ale celorlalţi salariaţi din instituţiile de cercetare şi de cultură care au nevoie de asistenţă în posibile încălcările ale drepturilor acestora de către angajator.

Preşedinte Dumitru LĂCĂTUŞU”

Recomand, de asemenea:

http://www.lapunkt.ro/2013/06/13/despre-andrei-muraru-seful-de-la-iiccmer/

http://inliniedreapta.net/eroii-de-la-ramnicul-sarat-nu-au-nevoie-de-mise-en-scene/

http://inliniedreapta.net/imensa-responsabilitate-morala-a-iiccmer/

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/evenimente/istoricii-protesteaza-impotriva-conducerii-iiccmer-304682.html


Ipocritul soc al “Marelui soc”: Despre Ion Iliescu

08/06/2013

Am avut relatii politicoase cu Ion Iliescu in toti acesti ani de dupa 1996. Mai cordiale, evident, in 2003-2004, dar intotdeuana distante. Nu am intrat niciodata in casa sa, nici macar la Neptun, cand faceam cartea de dialoguri. Ne intalneam la vila de alaturi, unde locuisera candva parintii cuplului Ceausescu. In total, am petrecut trei nopti atunci la Neptun si, cred, alte doua sau trei, intr-o vila, langa lacul Herastrau. Relatiile cele mai stresate au fost intre 1990 si 1996 cand eram unul dintre cei mai activi critici ai regimului fesenist. In vara anului 2004 am protestat impotriva utilizarii de catre Ion Iliescu a lansarilor cartii noastre, in lipsa mea, pentru a promova candidatura prezidentiala a lui Adrian Nastase. In toti acei ani am criticat fenomenul de mexicanizare a politicii romanesti, concept care il enerva teribil pe Adrian Nastase.

Iliescu a tinut cont de protestul meu si s-a oprit. Lucrurile s-au deteriorat si mai tare in decembrie 2004, odata cu gratierea lui Miron Cozma si decorarea lui Vadim Tudor. Ma pronuntasem public in favoarea lui Traian Basescu, scriind ca „nu face parte, [precum Nastase, dintre utecistii lui Iliescu”]. Nu m-am inselat. Am scris atunci impotriva acestor gesturi finale scandaloase ale lui Iliescu in cadrul rubricii mele din „Jurnalul National”. Am identificat un sindrom al regresiunii in forma mentala bolsevica. In 2005, intr-un interviu aparut in „22”, liderul pesedist Mircea Geoana propunea ca o eventuala comisie de analiza a comunismului sa fie condusa de mine. Ion Iliescu nu a reactionat deschis, dar este limpede ca insasi ideea unei asemenea comisii il oripila, ii crea cosmaruri. Au urmat convulsiile anului 2006, „Raportul Final”, mentionarea sa, perfect fireasca, drept unul dintre membrii de varf ai nomenklaturii, sabotarea condamnarii dictaturii totalitar-comuniste de catre PSD la cererea lui Ion Iliescu, cu concursul lui Mircea Geoana si al baronilor partidului.

Cristian Patrasconiu: Cum s-a nascut ideea de a face – tu si Ion Iliescu – o carte de dialoguri. Cine a venit cu propunerea? Cit au durat discutiile preliminare/negocierile in legatura cu arhitectura cartii?

VT: M-am vazut cu Ion Iliescu in iunie 2001 pentru o discutie pe tema situatiei politice de dupa alegerile din 2000. Am discutat aproape o ora, mai ales pe chestiuni legate de istoria comunismului mondial, posibilitatile de reinventare a unei stangi anti-totalitare etc. Mi-a povestit despre cum a suferit tatal sau din cauza lui Gheorghiu-Dej si alte lucruri ce mi se pareau extrem de interesante pentru intelegerea personajului. Seara am fost la masa, la Casa Scriitorilor, cu dl N. Manolescu si cu alti prieteni. Am povestit despre dialogul purtat cu Iliescu si, in cadrul discutiei, s-a nascut ideea unei posibile carti. In acea perioada, in Statele Unite, Mihai Bujor Sion imi vorbise la randul sau de un asemenea proiect. Ideea era ca, fiind un critic deschis al optiunilor lui Iliescu de dupa 1989 si un politolog cu o reputatie consolidata, puteam demara un dialog normal cu sanse de a lumina pagini mult timp ocultate din istoria romaneasca a ultimelor decenii. M-am vazut cu Ion Iliescu in octombrie 2001, era dupa 11 septembrie, venise la Natiunile Unite, la New York. Prietenul meu, Sorin Ducaru, era inca ambasador la ONU, a aranjat o scurta intalnire cu dl Iliescu. I-am dat o lista tematica (mai am si acum copia), scrisa de mana, cu marile chestiuni pe care doream sa le abordam. A luat-o, mi-a promis ca o va citi cu atentie si ca vom vedea. Nu era nici entuziast, nici sceptic. In 2002 am fost in tara, m-am vazut cu Ion Iliescu, am discutat pe tema proiectului, nu s-a intamplat nimic. Pur si simplu nu aveam nici el, nici eu, timp pentru aceasta carte. In iunie 2003 trebuia sa vin la Bucuresti, urma sa primesc titlul de Doctor Honoris Causa al SNSPA. Din cauza unei tendonite acute, am schimbat biletul si am amanat calatoria. Cand am ajuns, ceremonia a avut loc intr-un cadru mai restrans, dar imi amintesc ca era prezent fostul presedinte Emil Constantinescu. M-am vazut cu Ion Iliescu, a fost prezenta doamna Simona Miculescu. Am spus ca am putea incepe dialogul diminetile, intre 7 si 9, si ca, daca nu va iesi o carte, va fi macar un/o lung/a interviu/discutie. Atunci dl Iliescu mi-a facut propunerea de a veni din nou in tara, sa mergem impreuna la Scrovistea si sa ducem lucrul la bun sfarsit. I-am spus ca trebuie sa vorbesc cu sotia mea, de-abia plecasem, insemna inca o calatorie peste ocean, extrem de epuizanta. Mary a fost de acord, am stat doua saptamani la Washington, am revenit in Romania, am plecat la Neptun (in loc de Scrovistea) si asta a fost tot. Nu a existat vreun subiect tabu. Sigur, orice as fi spus eu, Ion Iliescu facea ce facea si tot relua versiunea sa despre mineriada din 13-15 iunie, subiect care, in mod cert, il nelinisteste si il obsedeaza.

CP: A existat vreo tema care a fost exclusa din capul locului? A spus Iliescu, de pilda, despre asta – X – nu accept sa discut?

VT: Nu s-a opus vreunui subiect, insa are o tehnica unica a eschivei si a escamotarii, a alunecatului spre tangente, a invaluirii oricarui subiect spinos prin cuvinte proprii celei mai pustiitoare si pustiite limbi de lem (ori de plumb).

CP: De fapt, ce conditii a pus – daca a pus – Ion Iliescu pentru a accepta sa mearga pina la capat in acest proiect?

Nu a pus conditii, in afara de invitatia pentru mine de a reveni in tara intr-un interval foarte scurt. Daca as fi spus ca nu pot, cartea n-ar mai fi aparut, sunt convins. In momentul acela, cred ca Ion Iliescu isi dorea o contributie politologica, nu ceea ce-au sustinut unii, o spalare de imagine prin manipularea mea.

CP: Cit au durat dialogurile care au umplut acest volum? In ore, in zile? Cind ati vorbit cel mai intins si mai asezat – dimineata, dupa amiaza, seara?

VT: Convorbirile aveau loc intre 9 si 12 dimineata, urma apoi pauza de masa, reincepeam inregistrarile la 4 p.m. Eu beam multa cafea, fumam (eram pe o terasa), Ion Iliescu bea ceai. In timp ce eu aveam nevoie sa merg la toaleta destul de des (repet, beam foarte multa cafea), Iliescu statea nemiscat pe fotoliu pret de trei ore. Era limpede ca avea un antrenament formidabil din anii de interminabile sedinte. Desi era acolo, nu am intalnit-o niciodata pe sotia sa, Nina. Cand am vrut sa-l invit pe Dan Pavel (era la Casa Scriitorilor impreuna cu familia sa), ofiterul SPP mi-a spus ca este OK. Dupa putin timp, intrerupand dialogul, Ion Iliescu mi-a spus ca ar fi preferabil sa ma vad cu prietenii (n-a dat nume, dar era clar ca se referea la Dan) la un restaurant in apropiere. Seara eu plecam la Casa Scriitorilor unde ma vedeam cu Dan, cu Gina (sotia sa), cu copiii lor, cu alti prieteni. Nu am facut nici cel mai mic secret de ce ma aflu la Neptun si unde locuiesc. In 2003 lumea parea mai putin polarizata ori poate ca ma inselam eu. Frustrarile legate de absenta justitiei politice si morale erau imense, amintirea crimelor din decembrie ’89 si iunie ’90 era vie, chiar daca nu se scria atat de mult despre aceste teme. La New York, in acelasi an, m-am vazut cu doamna Zoe Petre. I-am povestit despre acel proiect, nu parea catusi de putin scandalizata. A aparut cartea si m-am trezit cu un comentariu hiper-sarcastic al vechii mele prietene in „Ziua” lui SRS.

CP: Sint inregistrate doar audio aceste dialoguri sau exista si o versiune video? Cine a facut transcrierile? Difera mult versiunea bruta a acestor transcrieri de versiunea tiparita in carte in cele din urma?

VT: Exista banuiesc casetele in arhiva de la Cotroceni. Inregistrarile le-a facut Laurentiu Stangaciu (cred ca nu gresesc numele). Imi amintesc ca la unele intrebari mai abrupte, Laurentiu radea molcom in spate. Ion Iliescu l-a numit pe consilierul sau de presa, fostul jurnalist de la „Scinteia Tineretului”, Al. I Zainescu, sa se ocupe direct de volum. Zainescu era apropiat de cercuri care ma detestau, de revistele in care scriau Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Aurelian Bondrea, Eugen Florescu etc. Cu mine s-a purtat impecabil, nu a modificat nimic in partea mea din text, iar in partea lui Iliescu a facut doar minime sugestii. Suferea de-acum de cancer, a murit la putin timp dupa aparitia cartii. Ion Iliescu a decis ca volumul sa apara la Editura Enciclopedica, era amic cu directorul Marcel Popa, i se parea ca este locul cel mai potrivit pentru un volum pe care el il considera esential din perspectiva propriei evolutii intelectuale. Eu vorbisem cu Silviu Lupescu, care, nu cu mare placere, dar cu amabilitate, a fost de acord sa scoata cartea la Polirom, eventual in colectia „Duplex”, unde aparuse si volumul de dialoguri Andrei Plesu-Petre Roman (convorbiri moderate de Elena Stefoi). Poate ca mare parte din campania ce-a urmat impotriva mea ar fi fost mai putin agresiva daca lucrarea aparea la Polirom.

CP: E o carte despre care poti spune ca e mai bine sa regreti ca ai facut-o decit sa regreti ca nu ai facut-o?

VT: Nu am regrete legate de carti. Odata publicate, isi urmeaza propriul drum. Habent sua fata libelli. Stiu precis, privind retrospectiv, ca n-am urmarit niciun scop personal, ca nu mi s-a cerut de nimeni ce sa spun ori ce sa nu spun, ca nu a fost telul meu sa „spal un cadavru politic” (cum, din pacate, a scris atunci Liviu Antonesei). In primul rand, Iliescu nu a fost si nu este un cadavru politic. Apoi, cand am facut eu cartea de dialoguri existau destule texte ale mele ca lumea sa stie pe ce pozitii ma situez. Nu era un secret ca sunt un ganditor liberal anticomunist. Primisem de-acum Premiul „Bratianu” al PNL. In 2003 a aparut, in engleza, cartea mea „Stalinism for All Seasons”, unde Ion Iliescu nu este catusi de putin flatat, chiar dimpotriva. In 2005 a aparut in romaneste in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu. Existau cartile mele de dialoguri cu Mircea Mihaies pe care le cunosti foarte bine. N-am povestit-o pana acum, dar o voi face aici. In martie 2004 am fost la o masa la un prieten. Eram in tara cu Mary si cu Adam pentru lansarea „Marelui soc” si a volumului „Scopul si mijloacele”, aparut la Curtea Veche. In acea seara, la Snagov, doamna Mona Musca mi-a propus sa devin consilier politic al candidatului PNL la presedintie, Theodor Stolojan. Ma vei intreba daca dl Stolojan era la curent? Iti voi raspunde ca era prezent la acea cina, cum prezent era si dl Valeriu Stoica. Am cerut un ragaz de gandire. Am intrebat-o pe sotia mea Mary ce ma sfatuieste. Mi-a spus ca, desigur, este decizia mea, dar ca nu crede ca voi face fata la atatea presiuni psihologice, fara a ma muta pe termen relativ lung, deci macar pana la alegeri, in Romania. In plus, mi-a spus, „tu esti politolog, nu vrei sa devii consilier al unui om politic ori al unui partid”. L-am sunat pe Tudorel Urian care pregatea un anunt de presa, chiar o conferinta de presa, si i-am comunicat decizia mea. Cred ca dl Stolojan a fost mahnit, cum mahnita a fost si Mona Musca. Dar nu regret. Nu sunt facut pentru character assassination ca practica a vietii cotidiene. Atacurile infame ma ranesc. Mizeriile proferate despre familia mea ma jignesc adanc, lasa cicatrici greu de vindecat. [Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, Humanitas, 2013: http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor]

PS:Multumesc pe aceasta cale domnului Radu Calin Cristea, care, la vremea respectiva, a publicat o cronica favorabila a volumului “Marele Soc” in ziarul “Ziua”, condus la acea data de actualul senator PNL, Sorin Rosca-Stanescu. Intrucat din motive de spatiu articolul domnului Cristea nu a putut aparea complet, el a tinut sa-mi scrie care fragmente lipseau. Reproduc din mesajul sau, marturie a opiniilor sale din epoca despre mine si lucrarile mele: “Imi dau seama perfect ca volumul tau cu Iliescu nu avea cum sa fie absorbit de oameni din intelighentia romaneasca la care tu tii pentru simplul motiv ca multe capete s-au dogmatizat si nu pot sa gandeasca decat partizan. Sint liberali mai mult pe hartie. E insa treaba lor, nu a ta… Ar trebui sa te raportezi cumva la Zoe Petre? Cred ca te justifici, oarecum cu aerul ca te scuzi, pentru o carte definita clar si indiscutabil necesara. Ce vina ai tu ca unele lecturi sunt atat de dezechilibrate? Regret ca in articolul despre tine a trebuit sa renunt din motive de spatiu la o observatie legata de faptul ca tu nu iei propriu-zis un interviu, ci stai de vorba, provoci, intervii, te intrebi, comentezi. De aceea, nu aveai de ce sa fii muscator si sa-l pui la zid pe Iliescu, nu acesta era rostul cartii… Rezulta din carte ca l-ai elogiat pe Iliescu? I-ai studiat doar anatomia, tesutul politic, intr-o carte care sper sa fie tradusa intr-o limba de circulatie pentru ca este un foarte bun obiect de studiu pentru orice discutie asupra post-comunismului, asupra evolutiei fostelor elite comuniste. Fii linistit, draga Volo, reputatia ta nu e in joc, tu ai alte treburi, alte mize si alta perspectiva.” Nimic de adaugat, textul domnului Cristea vorbeste de la sine! Sa mentionez si faptul ca la acea cina de la Snagov despre care vorbesc in carte era prezent, intre altii, si Cornel Nistorescu, pe atunci cel mai infocat critic al PDSR. Ma rog, fiecare cu amintirile sale si cu constiinta sa…

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ipocritul-soc-al-marelui-soc-despre-ion-iliescu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers