Despre tiranie si tiranofilie. O scrisoare de la Toma Pavel (Updated)

22/04/2014

Articolul tău, dragă Volo, despre Libertate, tiranofilie şi valoare estetică, consacrat celor trei mari scriitori ai Americii Latine: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez şi Mario Vargas Llosa, ne aminteşte din nou, în stilul tău simplu, amical şi convingător, că mulţi scriitori şi filozofi remarcabili s-au declarat în favoarea unor tirani. Heidegger, autor al unei opere bogate şi durabile, îl admira pe Hitler, Garcia Marquez, prozator de un talent extraordinar (şi a cărui recentă dispariţie o regretăm cu toţii), l-a slăvit toată viaţa pe Fidel Castro. Dimpotrivă, atît Octavio Paz cît şi Varga Llosa au apărat libertatea.

Citindu-te şi fiind cu totul de acord cu tine, mi-am amintit de felul în care Blaise Pascal pune problema tiraniei. Oamenii, spune el, pot excela prin forţă, inteligenţă, talent, frumuseţe. Un rege sau un şef de stat cu adevărat puternic are dreptul să ceară să fie admirat (sau temut) pentru forţa de care dispune. Un mare filozof, un savant important, sau un scriitor de talent au dreptul să fie admiraţi fiecare pentru inteligenţa sau arta lor. O actriţă de o mare frumuseţe şi talent poate fi preţuită pentru talentul şi frumuseţea ei. Dar, continuă Pascal, un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.

Faptul că Elena Ceauşescu era soţia unui şef de stat nu o califica drept geniu al ştiinţei. Ideea că bărbatul ei, dictator realmente puternic, era, în acelaşi timp, un geniu al Carpaţilor era tiranică şi, de altfel, ridicolă. Dar nu mai puţin tiranic, în sensul pascalian al cuvîntului, este obiceiul de a stima opiniile politice ale filozofilor, artiştilor, savanţilor. Ei pot fi preţuiţi pentru operele lor şi, bine înţeles, ca orice cetăţean, pot avea opinii politice. Dar proclamînd public opiniile lor politice ca un mare adevăr, aceşti savanţi, artişti sau filozofi acţionează într-un mod tiranic. Sein und Zeit de Heidegger e o operă splendidă. Predica lui în favoarea regimului naţional-socialist, ţinută de la catedra de rector de universitate, a fost un gest tiranic. Noam Chomsky e un mare lingvist, dar cărţile lui politice, propagate pe baza celebrităţii lui universitare, reprezintă un abuz. La fel, Dragoste în timpul holerei de Garcia Marquez e un roman minunat, dar nu pot, nu vreau şi nu trebuie să acord pledoariilor lui în favoarea lui Fidel Castro mai multă atenţie decît opiniilor politice exprimate de primul venit la cafenea.

Din păcate, cum Pascal ştia bine, lumea e condusă de opinii, acestea se osifică în obiceiuri, iar părerile intelectualilor amatori de dictatură se răspîndesc în ciuda incompetenţei lor şi devin influente. În faţa acestui gen de influenţă tiranică şi tiranofilă, opoziţia unor oameni ca Octavio Paz sau Varga Llosa e admirabilă: ei nu încearcă să convingă lumea de propriul lor geniu politic ci se ridică împotriva corului intelectualilor iresponsabili. Aşa cum fac şi minunatele tale articole, draga Volo.

Al tău,

Toma Pavel

 Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/the-lives-of-the-novel-a-history-by-thomas-g-pavel/2007558.article

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/

http://www.lapunkt.ro/2014/04/18/un-cautator-de-lumi-imposibile-gabriel-garcia-marquez-1928-2014/

http://www.contributors.ro/cultura/la-committee-on-social-thought-despre-diavolul-in-istorie-hotel-lux-steinhardt-si-nu-numai/

Update 1. Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie:

O interventie exceptionala in spatiul public romanesc. Toma Pavel, o figura intelectuala formidabila de statura stelara, altfel indreptatit sa fie retinut in a intra in mocirla care tine loc de forum intelectual in Romania, ii scrie lui Vladimir Tismaneanu. Contextul: o discutie publica privind privind optiunile politice si ideologice ale repausatului Gabriel García Márquez.V. Tismaneanu a notat inclinatiile anti-liberale si pro-tiranie ale recentului respausat. Cum era de asteptat, apologeti incapabili sa sesizeze nuante au sarit indignati. Interventia profesorului Toma Pavel pune lucrurile la punct.“…un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.”Cititi tot textul. Merita.

Pentru prietenii care sunt mai putin familiari cu opera profesorului Pavel: Cand spun o figura intelectuala stelara, nu exagerez cu nimic. Faptul ca nu e cunoscut cum ar trebui in Romania e o rusine nationala. Pe de alta parte, azi isi va lua o portie din ceea ce inseamna costul la a fi cunoscut in Romania si la a participa (chiar si indirect) la dezbaterea publica loco. Nici nu a apucat textul sau sa fie publicat ca s-au gasit imediat neispravitii de serviciu sa-l interpeleze si sa-i dea lectii pe modelul deja cunoscut.

Update 2. Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste. Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de greata.

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

 


Libertate, tiranofilie, valoare estetica: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa

19/04/2014

Motto: “Si las revoluciones no se hacen con palabras, las ideas no se implantan con decretos.”–Octavio Paz, “El laberinto de la soledad”

Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez si Mario Vargas Llosa sunt, alaturi de Jorge Luis Borges, Julio Cortazar, Ernesto Sabato, Roberto Bolaño, varfurile literaturii latino-americane din secolul trecut si din acest secol. Toti trei au primit Premiul Nobel pentru literatura. Porniti dinspre stanga radicala, cu pronuntate simpatii marxiste, chiar leniniste, simpatizanti ai Revolutiei lui Fidel si “Che” Guevara, au evoluat in directii diferite, indeosebi dupa accentuarea a ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a diagnosticat drept ireversibila stalinizare a regimului de la Havana, abandonarea promisiunilor emancipatoare initiale si transformarea sa intr-un experiment liberticid. Intre cei care au indraznit sa protesteze impotriva bolsevismului tropical a fost Octavio Paz, nascut acum o suta de ani, in martie 1914. A fost imediat blamat ca fiind “complicele lui Ronald Reagan”. Stangistii scandau: “Reagan rapaz, tu amigo es Octavio Paz!’

http://www.dissentmagazine.org/online_articles/poetry-and-action-octavio-paz-at-100

Lista persecutiilor organizate de totalitarismul castrist impotriva oricarei expresii de autonomie a spiritului este fara de sfarsit. Tacerea lui Garcia Marquez, ori si mai grav, refuzul emfatic de a-i sprijini pe disidentii din Cuba ramane o pata indelebila din biografia sa intelectuala si politica. Este ceea ce i-au reprosat Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante, Reinaldo Arenas, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Sofia Imber, Carlos Alberto Montaner si cati altii. Ceeea ce nu inseamna ca valoarea operei sale literare scade ori ca ar trebui sa judecam aceasta opera in functie de pariul sau politic scandalos si revoltator.

Care pariu de-o viata a existat si nu poate sa-l lase indiferent pe niciun prieten al libertati. Spre a-l cita pe istoricul si eseistul mexican Enrique Krauze: “Panegyrist, court adviser, press agent, ambassador-at-large, plenipotentiary representative, head of foreign public relations: García Márquez has been all these things for Castro. In 1996, he dined with President Clinton and told him that “if you and Fidel could sit face to face, there wouldn’t be any problem left.” After September 11, he published a long letter to Bush: “How does it feel now that the horror is erupting in your own yard and not in your neighbor’s living room?”

http://www.newrepublic.com/article/books-and-arts/the-shadow-the-patriarch

Istoria literara si politica a veacului trecut se va ocupa, sunt sigur, de acesta contradictie dintre o fascinanta opera literara care exalta imaginatia fara nicio opreliste si cautionarea unui despotism ideologico-politenesc. Asemeni, sa spunem, unui Heidegger, Garcia Marquez a facut parte din contingentul tiranofililor secolului XX. Termenul apartine, din cate stiu, istoricului ideilor Mark Lilla si este cat se poate de adecvat. Heidegger admira, in anii 30. “grandoarea istorica a national-socialismului”. Garcia Marquez gandea, probabil, in aceiasi termeni, despre aventura istorica a castrismului. Dar, at the end of the day, opera sa literara, magnifica, fara precedent, clocotitoare, dainuie.

Cred ca acesta este sensul cuvintelor lui Vargas Llosa din finalul unui interviu aparut cu o zi inaintea mortii lui Garcia Marquez, dupa patru decenii de ruptura a unei prietenii candva legendare: Vargas Llosa said the Colombian author’s writing was one of the “real important literary works of this time. ‘One Hundred Years of Solitude’ is one of the great achievements in literature and that will be his legacy.” Cred ca marele scriitor peruvian nu greseste. Sunt convins ca Octavio Paz ar fi subscirs.

http://www.theguardian.com/world/2014/apr/10/venezuela-protest-crackdown-threatens-democracy-latin-america-mario-vargas-llosa

Mesajul de condoleante al lui Mario Vargas Llosa: El premio Nobel de Literatura peruano Mario Vargas Llosa hizo esta declaración de condolencia a EL PAÍS: “Ha muerto un gran escritor cuyas obras dieron gran difusión y prestigio a la literatura en lengua española en todos los países del mundo. Sus novelas sobrevivirán e irán ganando lectores por doquier. Envío mis condolencias a toda su familia”.


Zaharia Stancu, duplicitarul perfect (un articol de Luminita Marcu)

09/04/2014

Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.

Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea  impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.

O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.

Un stahanovist al realismului socialist

Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).

În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.

Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări “Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.

Pentru textul integral al acestui excelent articol:

http://www.contributors.ro/cultura/zaharia-stancu-duplicitarul-perfect/

 


Despre partizanii pacii sau vocatia revoltei selective (Updated)

09/04/2014

In perioada interbelica, o stie oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de catre propaganda comunista. Dupa razboi, in ultimii ani de viata ai genialissimului generalissim, a prins fiinta si avant “miscarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifistii stalinisti erau intr-o stare de perpetua agitatie si indignare. Erau denuntate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea si poate din Patagonia.

Supravietuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revolta impotriva “instigatorilor la razboi”, iar Aleksandr Fadeev, presedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, infiera “hienele dactilografe”, o categorie in care il includea pana si pe docilul tovaras de drum, Jean-Paul Sartre. Mai tarziu, Vaclav Havel a scris un eseu despre cei care sustin mitul echivalentei morale intre Estul totalitar si Vestul democratic. Cred ca aceste teme sunt astazi la fel de actuale ca in in urma cu cateva decenii. Inclinatia spre auto-amagire nu a disparut, revolta selectiva ramane contagioasa.

Tema a fost discutata cu ani in urma de doi ganditori post-marxisti, Agnes Heller si Ferenc Feher, intr-un eseu aparut in revista “New German Critique”. Titlul era cat se poate de revelator si, in fond nelinistitor: “Europa de Est in umbra unui nou Rapallo”. In acei ani, stanga umanista din Est era anti-totalitara, lucida si constienta de capcanele propagandei sovietice. Stanga oficiala, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivila, paria tocmai pe credulitatea nemarginita a atator intelectuali, mai tineri ori mai putin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul “Premiu Lenin pentru intarirea pacii intre popoare” (primit si de Mihail Sadoveanu in 1961). Nu fusese “Decretul asupra pacii” unul dintre primele semnate de Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kolakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Sa ne amintim de George Orwell, de Ministerul Pacii care se ocupa cu pregatirea si intretinerea razboiului permanent…

In anii 80, m-am ocupat de tema miscarilor pacifiste independente din Blocul Sovietic intr-un volum pe care l-am editat si care a aparut la editura Routledge in 1990. Intre autori, disidentul maghiar Miklos Haraszti si cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule carti despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a sti sa disting intre anti-militarismul onest si naivitatea devenita program politic in Vest. Este si tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kolakowski si istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirectional, adica anti-NATO, din Occident. Cat priveste marile congrese de lupta pentru pace, premiile internationale purtand numele lui Lenin si campaniile care le acompaniau, nu cred ca exista un text mai revelator si mai sfasietor decat un pasaj din volumul al treilea din “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenitin. E vorba de felul in care percepeau detinutii din infernul concentrationar sovietic tiradele demagogice ale “partizanilor pacii” dirijati si de atatea ori stipendiati de Kremlin.

Ne aflam in Kazahstanul de nord, doi detinuti tocmai au reusit o evadare care se va sfarsi tragic. Merg in noapte prin stepa, aproape muribunzi, infometati si insetati. Gasesc in fine un cal, il ucid si ii sorb direct sangele din rana deschisa: “Partizani ai pacii! Exact in acel an va reuneati la Viena si la Stockholm, va desfatati cu bauturile sorbite cu paiul”. Dupa care, numindu-i pe doi dintre cei specializati in turismul pacii, Soljenitin scrie: “V-a trecut vreodata prin minte ca existau concetateni ai versificatorului Tihonov si ai jurnalistului Ehrenburg care isi stingeau setea adapandu-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodata ca in Uniunea Sovietica acesta este sensul real al cuvantului pace?”

Recomand aici o postare a lui Dragos-Paul Aligica pe Facebook. Mi se pare direct legata de subiectul explorat mai sus:

“Interesant cu Ucraina asta: unde sunt marile demonstratii in Occident si loco ale junimii pacifiste, progresiste, ecologiste, socialiste, impaciuitoriste etc, cand e vorba de agresiunea Rusiei in Estul Europei?! Ne obisnuisem cu tinerimea asta occidentala in demonstratii mamut: dai si lupta pentru pace. Anti-imperialism si progresism pe paine.

Mai tineti minte?! Nu era dictator sau teocratie din Orientul Mijlociu care sa nu se bucure de simpatia lor eco-pacifista si anti-imperialista. Brusc, acum: Liniste. Nimic. Zero. Junimea progresista-eco-pacifista: unde sunt, frate? De ce tac? Are cineva o explicatie rationala care sa nu le insulte inteligenta sau bunul simt?

Va mai aduceti aminte demonstratiile pentru pace din anii 80? Impotriva inarmarii americane? Milioane de isterizati iestiti in strada sa lupte impotriva “Razboiului Stelelor”. E stiut acum si documentat -dincolo de orice dubiu- ca tot acel val de demonstratii a fost o imensa operatie a retelei sovietice, cantecul ei de lebada: milioane de idioti utili scosi in strada, de un URSS intrat in panica in fata fermitatii administratiei Republicane, care pana la urma i-a si pus pe butuci.

Urmariti datele scoase la iveala de diferite arhive KGB ajunse pe mana occidentalilor si o sa vedeti gradul incredibil in care miscarea pacifista si ecologista occidentala a fost penetrata, sustinuta si uneori chiar construita de Moscova. Asta ca sa stim pe ce stam si cum stam cand e vorba de cand, cum si de ce iese junimea progresista, eco-pacifista in strada.

Daca exista alte explicatii decat acestea de mai sus, cu privire la coincidentele bizare ce se repeta sistematic de decenii, ar fi interesant de auzit.

Momentan insa, asa cum constatati, e liniste. Paris, Londra, Amsterdam, Roma, Washington, New York… liniste. Doar gazele de sist ne dor, pe aici pe la frontiera lumii civilizate, dar evident asta nu are legatura cu Ucraina sau Rusia…”

PS O precizare; In ceea ce-l priveste pe Sartre, in 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit “aceasta hiena dactilografa, acest sacal inzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). “Vipera lubrica” e a lui Visinski, impotriva lui Buharin (citat de mine in “Diavolul in istorie”). Zoomorfismul ca forma de deriziune si degradare a celui stigmatizat facea parte din recuzita stalinista (naparci, lipitori, paduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifica totalitarsmelor comunist si fascist.

Dupa ce Nikita Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, in februarie 1956, Fadeev, autorul “Infrangerii” si al “Tinerei garzi” si-a tras un glonte in cap. Imediat dupa moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela “Dezghetul”, al carei titlu a devenit simbolul unei intregi perioade. Dar chiar si in memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, aparute in revista “Novyi Mir”, Ehrenburg nu a revenit asupra implicarii sale in marea inscenare globala numita “miscarea pentru pace”.

Despre indignarile cu geometrie variabila ale stangii vestice am scris un intreg capitol in cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge, 1988, aparuta in traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus in revista “L’Homme et la société” cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Lowy, un ganditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revolutionari, de la tanarul Lukacs si Ernst Bloch la “Che” Guevara. In revista “Agora”, condusa de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutanta cronica a acelei carti.

Recomandare:

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/traiasca-lupta-pace

UPDATE: Serghei Kovaliov, figura legendara a miscarii pentru drepturile omului din fosta URSS, prietenul de idei si de actiune anti-totalitara al lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner, a dat publicitatii un apel-protest legat de riscul unei noi actiuni expansioniste a regimului imperial-dictatorial condus si simbolizat de Vladimir Putin:

Sergei Kovalev, former Soviet political prisoner and the first Russian Federation Human Rights Ombudsman has addressed the following open appeal to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe and to the international community.

The civilized world is poised before a choice which cannot be avoided. After Russia’s annexation of the Crimea, a new danger is increasing by the day – the threat that Ukraine’s eastern regions will be occupied.

Ten years ago I was a member of PACE. I call on my former colleagues voting on the resolution regarding the danger from today’s Russia to remember Münich and Yalta and the tragic consequences of both those conferences.

I call on the world community to put pressure on their governments to stop Russian expansion.

Sergei Kovalev

http://khpg.org.ua/en/index.php?id=1396994474

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-partizanii-pacii-sau-vocatia-revoltei-selective/

 

 


Impotriva defaimarii si calomniei: Despre prietenul meu Calin Anastasiu si noii calibani

07/04/2014

Ce poti face cand impotriva ta se rostogolesc valurile calomniilor, ale denigrarilor si ale celor mai aberante nascociri? Cum te poti apara de aceste abjecte fabricatii? Merita sa le dai atentie ori e preferabil sa-l lasi pe calomniator sa-si savureze ineptiile in voie, sperand ca oamenii onorabili vor sti sa discearna despre ce este vorba? Merita sa apelezi la justitie? Eu am facut-o, in cazul “Romaniei Mari” si al lui Gheorghe Funar, am castigat procesul si mizeriile nu s-au oprit.

M-am gandit la aceste lucruri citind textul cat se poate de limpede, lipsit de orice ambiguitate, scris de sociologul Calin Anastasiu pe noul sau blog. Il cunosc pe Calin de peste patru decenii, intre 1970 si 1974 am fost colegi de grupa la sociologie, am discutat indelung, in anii facultatii si dupa aceea, despre aventura radicalismului marxist, despre concepte precum alienare, reificare, revolutie, constiinta de clasa si emancipare. Este un impatimit al ideilor, un erudit, un spirit liber si un om demn.

Ne-am vazut adeseori dupa prabusirea comunismului, la Bucuresti si la Washington. Este unul dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social, unul dintre cei mai respectati sociologi ai Romaniei de azi. Intelectual public, a intrat in politica, apoi, din ratiuni pe care le explica in text, s-a retras. Dar nu s-a retras din batalia care ii opune pe prietenii societatii deschise adeversarilor acesteia. Este un ganditor deschis anti-comunist si anti-fascist. Poate acestea sunt motivele pentru care noii si mai putin noii calibani il detesta. Experti ai macularii si ai manipularii, acesti indivizi nu pot prospera decat in mlastinile fetide ale insultei, insinuarii si minciunii.

Raspunsul dat de Calin Anastasiu mi se pare exemplar. Scris cu calm (doar el va fi stiind cat l-a costat, psihologic, acest calm), cu argumente imbatabile, aceasta replica este definitiva si irevocabila pentru oricine indrageste adevarul. Cat ii priveste pe falsificatorii de profesie, pe apologetii Securitatii, emisari ai neantului valoric, ei nu merita, vorba lui N. Manolescu adresata candva lui Vadim Tudor, nici macar o secunda de dispret. Intr-o lume in care solidaritatea este de prea multe ori deficitara, il asigur pe Calin Anastasiu de deplina, indefectibila mea solidaritate.

http://calinanastasiu.wordpress.com/

 


Iulian Capsali, ayatolahul Tismaneanu si punguțele de sange

03/04/2014

Marturisesc ca pana deunazi numele Iulian Capsali nu-mi spunea mai nimic. E vina mea. Il observasem, in trecere, pe unele forumuri, mi se parea violent ca limbaj si cam agresiv ca sentimente, dar neimportant. Facand acum o rapida incursiune pe internet, gratie amicului Google, am descoperit un text care m-a lasat perplex. Daca asa gandeste si scrie un viitor europarlamentar independent, vai de noi. Prefer sa cred ca este o facatura, un text atribuit domnului Capsali. Dar nu este singurul semnat Capsali si nici eu nu sunt unica sa tinta. Anti-liberal, anti-occidental, anti-intelectual, anti-sistemic, suspicios, daca nu mai mult, la adresa greco-catolicilor si nu doar a lor, Iulian Capsali este numele unui sindrom. Unul baroc in care se logodesc fantasme colectiviste si primordialiste intr-un cu aliaj cu certe afinitati, horribile dictu, extremiste. Dar vigilentii de serviciu cam absenteaza acum, nu-i auzim indemnand la purificarea spatiului public, cum o faceau acum o saptamana la adresa unui site conservator, pro-american, pro-israelian si anti-Putin. Tace si “Vocea Rusiei”.

“Dupa ce i s-a invalidat prin vot sustinerea unei moluște securistoide mucegăite in rele (care este dat in gat acum de partenerii politici ca a plusat in fata FMI-ului, organism colonial care cerea reduceri de 10% din salarii, molusca îmbibată in alcool oferindu-se din oficiu, ca un guvernator premiant, sa le urce la 25% ! ), “elitele” noastre vor sânge. Volodea Tismaneanu, care simte bine momentul, a iesit la atac mirosind o victima care nu are impetuozitatea necesara ca sa-i transmita public cuvenitele trimiteri la origini. Aceasta fericire tâmpă, excitata, de pe fața”elitei” noastre ce participa la ritualul de linșaj, are forma metafizica a capului vacii Kobe abatorizate, pus pe o lada de cărți. Cu cât cărțile sunt mai mânjite, cu atât satisfactia de a arunca cu ele dupa trădătorul cauzei neoliberale va fi pe măsură. Iar Volodea, simtind asta, aduce  pe care le imprastie ritualic peste capul acestui animal imbecilizat de propaganda si care, la randul lui, secreta ideologie. Acest tablou orgiastic, in care ideologia este îmbibată în sânge, este imaginea pe care ayatolahul Tismaneanu o arată pedagogic, demonstrativ, oricui are intentia sa se opuna proiectului globalizarii. Orice om cu o fireasca propensiune identitara va fi aruncat in piata publica. Punguțele de sânge stau gata pregătite în frigiderele ayatolahului criptobolsevic.” Orice comentariu este de prisos…

Acelasi Iulian Capsali, pe forumul blogului “Certocratia” ca raspuns la un articol al d-lui Dorin Tudoran:

“Nu mai e nimic de adaugat. Punctum cu… punctum, ati demolat o temelie roasa de elanuri rollerian-stahanoviste (neplacut adevar!), de dorinta de infailibilitate comprimata in spatele unui personaj unanim recunoscut (tehnica folosita si de ucenicul nesatios M. Neamtu). De la tovarasul prof. Tismaneanu pana la domnul prof.Tismaneanu este un balans rapid, de metronom. Orwell sta nelinistit in poll position. Nu cred ca isi imagina ca aceia care au studiat societatile tiranice (cunoscandu-le dinlauntru), pot sa-si reproduca fara cusur, sa-si impropieze comportamentele analizate intr-o lume (cat de cat) libera. Copilul calaului (ideologic), dupa ce isi “ucide” ritual tatal (in fata natiunii), devine la randul sau “calau”. Este, domnule Tudoran, un subiect de roman si de scenariu de film. Din pacate nu este o fictiune, ci o realitate de istorie extrem de recenta.” “Una dintre fetele mele m-a intrebat: “Ce faci tata, iar scrii despre Tismaneanu?” Asa se explica totul; in general istoria se face si datorita unor erori marunte, aleatorii. Cateodata amuzante, cateodata nefericite. Cert este ca dl. Tismaneanu a devenit un personaj la noi in familie :) Urmat de un comentariu savuros semnat Gh. Campeanu: “Mi-e teama ca intrebarea domnului Capsali (am perceput-o aproape ca pe una ” retorica”) nu poate de fapt fi satisfacuta numai cu umor ‘certocratic’. Chiar si certocratia poate avea fisuri, iar cazul in speta (interesul dlui. Tismaneanu fata de cartierul Dvs. din blogosphera) cred ca poate fi transat in favoarea dlui. Capsali.  Am admirat si rabdarea Dvs. fata de farmecul neaos al unora dintre vizitatorii blogului, dar trebuie sa recunosc ca observatiile dlui Capsali au adus o boare de maniere urbane care-mi resusciteaza speranta ca spatiul public romanesc poate redeveni candva mai putin indigest.” La care, dl Capsali raspunde gentil: “Va multumesc pentru sprijin. Macar aici sa avem un blog “mai curat”, ca altfel o sa cerem spor de toxicitate, iar la noi este regula sa plateasca nevinovatii. Si e pacat.” Dl Campeanu continua: “Ce scrieti Dvs. mi se pare in mare corect si echilibrat, in afara metaforelor cu doua taisuri semantice. In definitiv, asta i-am imputat dlui. profesor in anii trecuti, in legatura cu obsesiile jacobine si analiza unilateral retributiva a personajului Silviu Brucan (tot f. complex, cu lumini , dar mai ales umbre foarte adanci). Nu apar tacerea despre trecut (si prezent), dimpotriva, indiferent cit de incomod este adevarul. Monopolizarea adevarului este insa una din principalele carente discursului public din Romania postmoderna.”

Deci, pentru cei mai putin avizati, mi se reproseaza “obsesiile iacobine” si “analiza unilateral retributiva” (sic) despre personajul Silviu Brucan. In traducere libera, dar nu infidela, condamnarea dictaturii comuniste din Romania ca ilegitima si criminala, precum si descrierea lui Brucan ca un fractionist de partid cu un trecut dominat de minciuni crase si justificari cinice ale crimelor politice, nu ca un disident autentic. Din nou, no comment :)

Repet, eu nu-l cunosc pe dl Capsali. Dar, din ce-am citit, n-as putea sa ma alatur parerii d-lui Gh. Campeanu ca avem de-a face cu “o boare de maniere urbane”…

http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/03/11/sorcova-vesela-punctum/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sindromul-capsali-ayatolahul-tismaneanu-si-pungu%c8%9bele-de-sange/

 


Credinţă, politică şi fanatism (Un articol de Ioan Stanomir)

03/04/2014

“În România anului de graţie 2014, un candidat independent este pe cale să ne mântuiască. Iulian Capsali este, aşa cum chiar domnia sa se prezintă, un creştin practicant, a cărui vocaţie este să aducă cuvântul ortodox în Parlamentul European. De o simplitate de cristal, fără fisură şi fără îndoieli carteziene, reflecţia sa evocă intratabilele certitudini ale celor care, în septembrie 1940, aşezau România pe făgaşul naţional-legionar.

Desigur, profetismul neguros al lui Iulian Capsali este adaptat la cerinţele unui timp schimbat. Dincolo de retorică şi de stil, se află, însă, continuitatea unei linii de mentalitate. Ca şi dreapta radicală interbelică, Iulian Capsali invocă valorile tradiţiei şi ale lui Christos, transformând universalismul creştin în vigoare filetistă şi asalt naţionalist. Ca şi aceasta din urmă, domnia-sa situează sub zodia suspiciunii pe cei care, deşi creştini, nu au privilegiul de a fi parte a Bisericii Ortodoxe, greco-catolicii şi protestanţii. Ca şi predecesorii săi intelectuali, Iulian Capsali visează la o Românie a curăţeniei, a purităţii şi liniştii.

Elogiul femeii cuminţi şi la locul ei, aşezate supusă în spatele unui bărbat curajos şi credincios, este consecinţa naturală a unei teologii politice cu profil familiar. Admiraţia faţă de Rusia lui Putin, publică şi deschisă în cazul lui Iulian Capsali, este corolarul acestei ostilităţi implacabile faţă de un Occident vândut Satanei, înfeudat capitalurilor şi fundamental decadent. Iranul sau Arabia Saudită pot fi două modele de administrare “morală” a poziţiei femeii, astăzi-Iulian Capsali se poate inspira şi din aceste zone, în clipele în care îşi creionează scenariul său de societate.

Departe de a fi exotic sau excentric, discursul lui Iulian Capsali este avatarul cel mai recent al unei pasiuni funeste care a dominat imaginarul politic autohton, timp de decenii. Travestiul pe care îl pune în scenă este unul tranparent şi stângace. Conservatorismul şi creştin-democraţia europeană nu au nimic în comun cu această combinaţie de fanatism şi izolaţionism furibund. Rezistenţa în faţa acestor fantasme este o expresie a spiritului critic şi a libertăţii. Ca şi maniera de a reafirma semnificaţia credinţei, fără emfază, fără patetism şi fără pucioasă sau fum.”

http://www.lapunkt.ro/2014/04/03/credinta-politica-si-fanatism/

 


Asa se scrie istoria…

03/04/2014
Dragos Paul Aligica pe Facebook:
“Habar nu aveam ca exista asa ceva numit Iulian Capsali. Am vazut insa o interventie pe facebook a lui Adrian Papahagi si ceva reactii pe fluxuri la un interviu. Cateva observatii:1. BOR -cler si credinciosi practicanti- au dreptul sa sustina formal sau informal pe oricine cred de cuviinta in spatiul public romanesc. Dar problemele majore pe care le are ortodoxia romaneasca in secolul 21 nu se vor rezolva nici prin ideologii antioccidentale si nici prin alipirea la un bloc monolitic pravoslavnic. Secolul 21 cere solutii mult mai inteligente, mult mai subtile si mult mai indraznete spiritual, teologic si filosofic decat propovaduiesc acesti fundamentalisti ai unor ideologii primitive de secol trecut, pe care incearca sa le reinvie fara macar a avea talentul si imaginatia modelelor lor interbelice.

2. Acestea fiind spuse, pot sa respect pe cineva care face un efort sincer -atat cat il duce mintea si cultura generala- in a gandi ce spune. A repeta insa clisee cu ceva rau numit “neoliberalismul” si “neoconservatorismul”, cu Statele Unite ale Europei si alte mantre anti-occidentale, anti-liberale si anti-capitaliste sunt un simptom nu numai de lipsa de discernamant ideologic dar si de discernamant intelectual elementar.

3. Omul asta -cu sutinerea ortodoxista a lui cu tot- a picat testul cel mai simplu, clar si evident pentru orice cetatean roman al generatiei sale: In 2012 inteleg ca a fost de partea loviturii impotriva statului de drept, de partea grupului infractional organizat, de partea fortelor anti-occidentale. Punct.

4. O sugestie pentru auto-proclamatii gardieni ai spatiului public romanesc: in loc sa va dedicati timpul si efortul diverselor site-uri pe internet sau ambuscadelor si desanturilor ideologice la adresa lui Tismaneanu, Patapievici, Liiceanu sau subsemnatului, mai bine ati deschide ochii la fenomenele cu adevarat ingrijoratoare ce tin de influenta ideologiilor pravoslavnice, anti-occidentale si anti-moderne in tara.

O sa va faca astia cu ajutorul Moscovei o bucurie de 25% in spatiul public si o sa vedeti atunci cu adevarat care e diferenta. Ce-o sa faceti atunci? Pana atunci alianta tacita dintre voi si astia ne va fi scos pe toti din scena.

Ce-o sa faceti? Va spun eu ce-o sa faceti: Dupa ce ne veti fi marginalizat si eliminat din spatiul public ca sa aduceti in prim-plan “plugarii mintii”, favoritii vostri, arand spornic pe ogorul corectitudinii politice, dupa ce acestia vor dovedi ca pe frontul luptei intre doua tipuri de fanatisme ideologice nu fac fata nici macar de forma ofensivei pravoslavnice antioccidentale si antiliberale, o sa incepeti sa va plangeti:

Tradarea intelectualilor! Unde sunt intelectualii cand ar trebui sa faca si sa dreaga…. Vai, acesti intelectuali… si sa vezi si sa nu crezi….

Asa se scrie istoria.”


Va rugam, scutiti-ne!

02/04/2014
Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie un text menit sa-i puna pe ganduri pe cei care asteapta reactii instantanee din partea sa ori a mea la orice scriu unii si altii pe varii forumuri. Aflu ca pe un site de care n-am auzit in viata mea  s-au postat lucruri oribile. O veche amica se intreaba, pe un ton cam ultimativ, ce am de spus. Il intreaba si pe Dragos. Situatia este absurda. Pe forumul unui articol al meu din ziarul unde a lucrat ani de zile, apare un odios comentariu antisemit. Sa o intreb acum pe vechea amica de ce n-a protestat? Ar fi absurd. Nu avem nici timpul, nici pasiunea pentru interminabile polemici cu diverse voci ( anonime sau nu), care ne avertizeaza, ne someaza, ne convoaca, ne interpeleaza si ne apostrofeaza…(VT)
“Era anticipabil; predictibili ca orice turma intrata in rutina pre-definita. Pentru ca nu exista discernamanat intelectual si nu exista nici capacitatea nici vointa de a trata cu onestitate lucrurile, pentru o vreme vom avea urmatoarea situatie:Cineva, undeva, cumva pe internet spune o tampenie exaltata, extremista sau pur si simplu o imbeciliate patenta. Se intampla. Altcineva, autodesemnat gardian al discursului public corect, dar incapabil, asa cum spuneam, de discernamant si bun simt se va intreba retoric si ipocrit: “Ce mai zic acum Aligica si Tismaneanu?”Uitati care e treaba: Nici eu nici Tismaneanu nu suntem responsabili nici pentru exaltatii si dezaxatii care delireaza public, nici pentru exaltatii sau retardatii intelectual pe care tot ceea ce ii duce mintea cand vad delirul altora este sa se intrebe ce zic Aligica si Tismaneanu.
Nu avem nicio responsabilitate pentru prostia, reaua vointa si confuzia altora, indiferent de culoare politica sau medicatie. Cand ne vom asuma una, vom anunta. Pana atunci plecati de la asumptia -norma si de bun simt de altfel- ca daca avem ceva de spus si asumat o sa o facem noi, fara sa fie nevoie sa fim agasati, interpelati si somati.Va rog sa ne scutiti de jocul asta pueril. Daca sunteti incapabili sa intelegeti o pozitie principiala, daca sunteti incapabili sa intelegeti -dupa ceteva mii de articole si note publice si cateva zeci de carti scrise de noi doi- pe ce pozitii ideologice, politice si intelectuale suntem, va intreb:Ce in numele lui Dumnezeu va face sa credeti ca a va spune a mia oara ce credem despre X sau Y, va va face pe voi sa iesti din starea de bezmeticeala morala, ideologica si intelectuala in care va agitati, fara sa stiti nici voi prea clar pe unde ati intrat si pe unde puteti iesi din asta?Asadar daca chiar vreti o reactie de la noi, uite un sfat:


Linistiti-va. Calmati-va. Nu sunteti nici primii nici ultimii care confunda lumea intelectului si doctrinelor cu fumurile ambitiilor identitare si sociale si vanitatile imaginii de sine. Puneti mana si cititi, meditati si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea de a discerne si trage linii rezonabile, in loc sa invarteasca isteric barda ideologica si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea sa controleze tendinta patologica a bagatului singur in seama, mai vorbim.
Pana atunci, va rugam, scutiti-ne. Ne ajunge. Chiar credeti ca dupa decenii in spatiul public si publicistica nu am avut parte de suficienti ca voi?!”

Pentru libertatea de expresie: Nu vreau sa cant “Internationala”

30/03/2014

Libertatea de expresie tine de nervul vital al democratiei liberale. Mi-am amintit ce presiuni se faceau, in anii 70 si 80, aici, pentru ca American Jewish Committee sa-si retraga sponsorizarea oficiala a lunarului neo-conservator “Commentary” condus de Norman Podhoretz, la bete noire a stangii “progresiste”. In anii 50, “Commentary” fusese o reduta a liberalismului. Dar n-a fost niciodata anti-anticomunist. Chiar dimpotriva. Scriau acolo Daniel Bell, Nathan Glazer, Irving Kristol si Lionel Trilling. Ba chiar si Hannah Arendt.

Cand polemicile s-au intensificat, s-a ajuns la o atmosfera exploziva. Nu i se ierta lui Podhoretz sprijinul pentru razboiul din Vietnam. Nu i se ierta sustinerea lui Aleksandr Soljenitin, anti-sovietismul asumat fara rezerve, publicarea articolelor lui Richard Pipes in care “destinderea” kissingeriana era descrisa, cu argumente imbatabile, drept o imensa iluzie. Abundau invectivele, mai ales dupa publicarea unor texte dure la adresa lui Gore Vidal, dar si a lui Irving Howe, intelectual de stanga (Democratic Socialists of USA) acuzat de ipocrizie, de dubla contabilitate morala. Isteria a ajuns la paroxism in 1980, cand Midge Decter, sotia lui Norman Podhoretz, redactoare la celebra casa editoriala “Basic Books”, a publicat un articol despre o insula devenita resedinta de vara a proto-miscarii gay. Nu se ierta nici tonul acid al unor comentarii despre feminismul radical.

Au fost denuntate cu vehementa articolele unor Daniel Patrick Moynihan si Jeane Kirkpatrick. Moynihan a vestejit amagirile liberale despre Welfare State. Jeane Kirkpatrick, in celebrul articol “Dictatorship and Double Standards”, a schitat ceea ce avea sa devina Doctrina Reagan. Adica acea doctrina care a orientat politica Statelor Unite in deceniul in care s-a prabusit comunismul. S-a vorbit despre “extremism de dreapta”, “homofobie”, “rasism”, “instigare la razboi”. In pofida orientarii liberale (in sens american) a AJC, acest lucru nu s-a intamplat, santajul n-a tinut, n-au cedat…

Este vorba, mai presus de orice, de dreptul la libertatea opiniei si a expresiei, de prezervarea unui spatiu public nesupus comandamentelor ideologice. Altfel ni se va impune sa cantam cu totii, in cor, “Internationala”, primul imn oficial al URSS…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers