Tufă de Veneţia: Victor Ponta si istoria bolsevismului

01/08/2014

Domnule Ponta, nu stiu cat va pricepeti la viituri, la fiscalitate, la politici sociale, la reducerea CAS, dar va garantez ca la istoria bolsevismului sunteti tufa de Venetia.

Exista oameni care nu-si vad lungul nasului. Altfel spus, personaje care incurca mereu borcanele. Una e sa conduci pe post de co-pilot o masina de curse si alta sa dai lectii de gandire politica. De fiecare data cand se refera la istoria sovietica, Victor Ponta gafeaza. Nu minor, ci monumental, astronomic. Cum si cand minte, o face galactic. Este motivul pentru care il numesc megaplagiatorul.

A facut-o in legatura cu medicii care se straduiau sa-i inventeze tot felul de alibiuri lui Adrian Nastase, i-a comparat cu cei prigoniti de Stalin in ultimul sau an de viata. Nu doar eu, dar cred si Ion Cristoiu i-a spus atunci ca daca nu stie despre ce vorbeste, ar face bine sa taca. Medicii evrei din serviciul sanitar al Kremlinului au fost acuzati, in februarie 1953, ca se ocupau cu otravirea liderilor bolsevici. Era o acuzatie halucinanta, expresia flagranta a paranoiei terminale a lui Stalin. Orice analogie cu medicii iubitori de Nastase si PSD este neavenita. As zice ca este chiar obscena.

Domnul Ponta insa este, cum stim, teribil de locvace, adica gura nu-i mai tace. Acum il felicita pe “boierul” Tariceanu ca a ramas fidel liniei PNL, adica a USL. Negasind o metafora mai fericita, Victor Ponta a decis sa se joace cu aceea a “deviationismului”, pacat capital in sectele comuniste. Iata ce-a spus la congesul fondator al unei factiuni ce-si zice “liberal-reformatoare”: “Mi-am adus aminte o fomulare celebra din urma cu aproape o suta de ani a unor bolsevici. Nu era vorba de Orban, Atanasiu si Petrache, ci de Lenin, Trotki si Stalin care spuneau ca deviationistii sunt cei care raman pe linia partidului dupa ce partidul si-a schimbat linia”.

E ca in bancurile cu Radio Erevan: nu, nici Lenin, nici Trotki si cu atat mai putin Stalin nu au spus acest lucru. Este vorba de un banc care circula in Moscova anilor 30, cand stalinistii ii acuzau pe criticii “plaiesului urcat in Kremlin” cum l-a numit poetul Osip Mandelstam pe genialissim, de tradari imaginare si conspiratii diabolice.

Bancul apare in amintirile marelui scriitor Arthur Koestler, l-am mentionat si eu in scrierile pe tema stalinismului. Suna cam asa: “Ce este un deviator? Un om care alearga mereu inainte fara sa priveasca inapoi sa vada daca partidul a cotit-o la dreapta ori la stanga”. Era legat direct de etichetarile staliniste ale devierilor trotkista si buharinista. Prima era socotita de stanga, a doua de dreapta. Evident, in parametrii sovietici…

Domnule Ponta, nu stiu cat va pricepeti la viituri, la fiscalitate, la politici sociale, la reducerea CAS, dar va garantez ca la istoria bolsevismului sunteti tufa de Venetia. Altfel spus, lasati-o moarta. Ori daca sincer va intereseaza subiectul, gasiti ragazul sa cititi “Dosarul Stalin”. Genialissimul generalissim”, cartea pe care am scris-o impreuna cu politologul Marius Stan, aparuta anul acesta la Curtea Veche Publishing. Veti invata multe de-acolo.

http://www.curteaveche.ro/carti/noi-aparitii/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

Bonus: Daca tot va plac bancurile din acele timpuri, tot gratie lui Koestler sa-l spunem si pe acesta.Ne aflam la Moscova, in anii 30. Sedinta de invatamant politic. Intrebari si raspunsuri. Ce inseamna cand se gaseste paine la oras si nu la tara? O deviere de stanga, trotkista. Ce inseamna cand se gaseste paine la tara dar deloc la oras? O deviere de dreapta, buharinista. Ce inseamna cand nu se gaseste paine nici la tara, nici la oras? Aplicarea corecta a liniei partidului. Ce inseamna cand se gaseste paine si la tara si la oras? Ororile capitalismului.


Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

31/07/2014

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare.

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice, democrației liberale în genere. Atacul statului împotriva lui Mihail Hodorkovski și a grupului petrolier Yukos a fost parte din această agresiune abia mascată a liderului de la Kremlin împotriva a tot ceea ce putea aduce a economie descentralizată (unde mai punem că, în urmă cu doar câteva zile, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga obliga Rusia la plata a 50 de miliarde de dolari către acționarii fostei companii).

Interesant este și faptul că, în anul 2000, atunci când a început “aventura contrarevoluționară” putinistă, Vladimir Vladimirovici publica o autobiografie (First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President) în care mărturisea, printre altele, că îi displăcuse profund în trecut modul în care KGB-ul acționase împotriva artei disidente și în care hărțuise/agresase artiștii. Cel mai probabil, dorea să-și înceapă primele mandate prezidențiale cu o imagine cât mai bună, iar nuanțarea și diluarea trecutului său de birocrat kaghebist făcea parte din strategie. Poate că ar fi bine să reitereze și astăzi aceleași declarații, în fața unora ca Pussy Riot sau Chto Delat. Platforma “Ce-i de făcut?” (traducerea lui Chto Delat) este unul din cele mai active grupuri de opoziție din Rusia, compus din artiști, critici, filosofi (la care adăugăm și ironica denumire, trimiterea subtilă la textul lui Lenin din 1902). Scopul lor – acela de a “transforma fiecare proiect cultural într-o manifestare a opoziției față de politica de violență, represiune și minciuni a guvernului rus”. Că pentru Putin artiștii (și, în general, reprezentanții culturii) sunt importanți, stă mărturie inclusiv tentativa disperată de contrafacere a unei liste de susținere a directorilor de teatre și muzee față de intervenția abjectă din Peninsula Crimeea. De pildă, directorul celebrului Teatru Bolșoi a negat vehement că ar fi semnat așa ceva, deși numele îi apare pe respectiva listă. Mașinăria dezinformării fostului KGB, atât de familiară lui Vladimir Vladimirovici, se pare că lucrează, iată, la capacitate maximă!

 

Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc

De ce este foarte important pentru contrarevoluția lui Putin să creeze aparența unei susțineri atât de diverse? De ce reprezentanții culturii, de bunăvoie sau siliți, trebuie neapărat înregimentați în această imensă, asfixiantă potemkinadă care este Rusia lui Putin? Răspunsul apare relativ simplu. Pentru un fost kaghebist ca Vladimir Vladimirovici, imaginea reprezintă TOTUL! Ne-a spus-o Marchizul de Custine pe la mijlocul secolului XIX despre țarii ruși. Ne-o spune zi de zi Putin însuși atunci când încearcă, plin de disperare, să-și mascheze intențiile samavolnice în spatele unor poze de grup la evenimente sportive, culturale, ori atunci când organizează jocuri olimpice de iarnă, sau când încearcă să atragă alte importante competiții globale la el acasă. În același timp, asaltul asupra teritoriului Ucrainei continuă. Fie mascat, prin separatiștii pro-ruși care doboară avioane internaționale de pasageri. Fie mai direct, prin trocuri economice și politice meschine de tip gaze contra Crimeea.

Truismul “trecerii timpului” nu pare să funcționeze în acest caz, iar Rusia lui Putin arată din ce în ce mai mult a țară în regresie politică. În realitate, încă din anul 2000, atunci când a început cu adevărat contrarevoluția, Putin a făcut tot posibilul să “înghețe timpul”. A reabilitat simboluri mai vechi (vezi imnul URSS) și a început o campanie de glorificare a armatei și serviciilor secrete. După cum spune și David Satter în excelenta sa carte (It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway), recenzată aici, pe “Contributors”, “comunismul dispăruse, dar rușii trebuiau acum să dea ascultare pretențiilor superflue ale unui stat rus dezideologizat. Din nou, li se anula posibilitatea de a trăi într-o societate bazată pe valori superioare și opțiuni morale”.

Același Putin, cu a sa “contrarevoluție democratică”, a încercat să dea o grea lovitură uneia din cele mai importante și vitale instrumente de consolidare a democrației și valorilor aferente: administrarea și asumarea trecutului! Vladimir Vladimirovici a făcut tot posibilul să minimalizeze responsabilitatea rusă pentru crimele sovietice și a criticat cu putere tentativele “de a provoca remușcări nejustificate” printre ruși. Din păcate, în această capcană “contrarevoluționară” a căzut inclusiv Aleksandr Soljenițîn, cel care a continuat, în mod absurd, să fie de partea actualului președinte și să atribuie vina pentru crimele Uniunii Sovietice variilor grupuri etnice, și nu națiunii ca întreg. În această situație, responsabilitatea este disipată, asumarea trecutului fiind trimisă într-un no man’s land…

Apoi, Aleksandr Dughin, considerat ideologul neoficial al lui Putin, creatorul mișcării eurasianiste prin opoziție la valorile lumii transatlantice, resuscitează ideologia comunistă și bipolaritatea lumii, proclamă preeminența publicului asupra privatului, precum și o “reevaluare pozitivă a arhaicului” (care amintește mult de nazism cu al său cult al strămosilor, sangelui si gliei). Susține apoi o serie întreagă de principii despre crearea unui “Om Nou”, obsesia tuturor totalitarismelor. Adversarul declarat al lui Dughin și al eurasianiștilor este tocmai democrația liberală. Cu alte cuvinte, odată cu anul 2000 și emergența lui Vladimir Putin ca lider cu trăsături autoritariste, a început în paralel și un complex proces de reinventare a “ideii naționale”. Identitatea rusă devine cea dictată de noul “Țar” de la Kremlin. Temele publice sunt temele impuse (indiferent de natura mijloacelor folosite) de acești noi patriarhi ai națiunii: ideologii contrarevoluției! Așa cum judicios spune tot Satter, “orgia violenței care a propulsat națiunea în era modernității, deși acum în trecut, poate reapărea indiferent de voința indivizilor”. Premisele sunt create, cadrul de manifestare este susținut de la vârf prin atitudini și comportamente rezonante.

Dacă privim înapoi la istoria Rusiei (cel puțin după Marea Revoluție), ne dăm seama că, în mod cu totul și cu totul paradoxal și ironic, singurele tentative oficiale de “a o rupe cu trecutul” au fost reprezentate de fapt doar de gesturile (născute din interese politice imediate și meschine) nou-veniților la adresa predecesorilor lor. De exemplu, “dezghețul” lui Hrușciov și delimitarea de Stalin și epoca lui sângeroasă. În realitate, o falsă iluzie transformată în vehicul de legitimare proprie. În fiecare “nouă” eră politică, suprapusă de fapt peste profilul liderului ei (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțin ori Putin), au fost create situații care ar fi revendicat pronunțarea unor sentințe (și) din partea societății asupra acțiunilor statului. Însă acest lucru nu s-a petrecut vreodată!

Când ne referim la “revoluție” și “contrarevoluție” în Rusia, vorbim de fapt de conflictul dintre două viziuni despre lume și valori, două axiologii ireconciliabile: prima, așează în centrul ei ideea drepturilor omului și a legii; cealaltă, conspirativă, secretomană, opusă oricărei transparențe, promovează infantilizarea prin propagandă a subiecților unui stat gargantuesc, leviatanic, omniprezent și vorace. Vladimir Putin nu este neapărat un bolșevic din punctul de vedere al convingerilor. Bolșevismul său este unul ce ține de a sa forma mentis: rigidă, închisă, auto-încorsetată.

Prima, să o numim etica lui Andrei Saharov, la care, în ultimă instanță, au ajuns să adere chiar și comuniști precum Gorbaciov, Aleksandr Iakovlev, chiar Eduard Sevardnadze, pariază pe responsabilitate. Nu există nicio autoritate care să aibă dreptul să se sustragă responsabilizării. Este ceea ce tradiția anglo-saxonă numește accountability. Ea trimite, în fond, spre Locke și Montesquieu. O asemenea viziune contestă investirea carismei în indivizi presupus providențiali ori în instituții blagolosvite de Istorie…

Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)

A doua, militaristă, centralistă, verticală, așează statul pe un piedestal sacralizat. Nu orice stat, ci statul-națiune. Nu orice națiune, ci una purtătoare de pretinse virtuți speciale, unice. Feodor Dostoievski, romancier genial și fervent naționalist rus, numea națiunea rusă una theoforă, adică una care poartă în sine divinitatea. Aici nu mai e vorba de chestiuni teologice, ci de un subiect cu imense implicații geopolitice.

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare. Internaționalismul leninist s-a evaporat. Putin este un kaghebist tipic, nu vibrează la mitologia “oropsiților vieții”. Nu-i pasă de justiție socială și îi repugnă discursul moral al unor oameni precum jurnalista ucisă, Anna Politkovskaia, ori Serghei Kovaliov, veteran al mișcării disidente din anii sovietici.

Pe scurt, se confruntă tehnologia puterii cu idealul mereu viu al puterii celor fără de putere despre care a vorbit Václav Havel. Nu există niciun motiv să credem că Putin a câștigat definitiv partida în lupta pentru amuțirea vocilor libertății. Există o tradiție care merge de la decembriști și Herzen, până la Natalia Gorbanevskaia și actuala opoziție democratică, inclusiv grupurile alternative gen “Pussy Riot”.

 

Eurasianismul vine să umple, din perspectiva lui Putin și a camarilei sale, vidul ideologic născut prin prăbușirea sovietismului. De la Aleksandr Dughin și alți profeți neo-fasciști, Putin a preluat ideea unei misiuni divine a Rusiei și a rușilor! Consecintele se pot vedea acum. Dacă mai era nevoie a fi demonstrat faptul că ideile au consecințe, imperialismul fascistoid al regimului Putin o probeaza din plin.

PS: De dupa gratii, fostul premier Adrian Năstase da in continuare lectii de geopolitica si democrație (generos adăpostite in presa voiculesciană, in acest caz, “Jurnalul National”). Se pretinde politolog si recurge, in spirit dughinist, la ruginitele fixații conspiraționiste. Cine a declanșat Euromaidanul, domnule Năstase? Omul care se desfăta intr-un lux nebun, personajul atat de asemănător cu Dvs, ultra-coruptul Viktor Ianukovici. Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda), ceea ce a lipsit in Ucraina. Strada, mult detestatul de Dvs si complicii Dvs Maidan, a fost vocea protestului civic impotriva cinismului, corupției si clientelismului, aceste flageluri ale unei tranziții mai lunga decat veacul.

Despre cartea lui David Satter:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/funesta-doctrina-putin-sub-microscop/

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Articolul de mai sus a aparut si aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bie-%c8%99i-contrarevolu%c8%9bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.evz.ro/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan.html

 


Victor Ponta si ispita rinocerizarii (Actualizat)

30/07/2014

Daca dl Ponta vrea sa fie rinocer, e treaba sa. Dar vreau sa sper ca Romania nu va accepta rinocerizarea.

Va mai amintiti cum vorbea Adrian Severin, pe atunci presedintele Institutului “Ovidiu Sincai”, think tankul PSD, despre “tatarul Traian Basescu”? La vremea respectiva, deci in 2005, alaturi de Gabriel Andreescu si Peter Banyai, am zis ca este o gafa, ca nu poate fi vorba de resuscitarea unui sovinism pagubos si pernicios chiar in templul ideologic al unui partid ce-si zice de stanga. Cand Adrian Severin se referea insinuant si pejorativ la “alogeni”, am spus ca nu are o buna stapanire a istoriei unor asemenea puseuri xenofobe. O istorie teribila, indeosebi in veacul al douazecilea. Ceea ce incepe cu vorbe rostite in chip demagogic si iresponsabil se poate termina cu practicile exterministe ale “purificarii etnice”.

 

 

Aveam aprehensiunile mele, nu atat in ce-l privea pe dl Severin, cat orientarea generala a partidului din care facea parte. La urma urmei, de ce numele “Ovidiu Sincai”, un modest dascal universitar de socialism stiintific din Cluj, deputat PDSR si, la un moment dat sef de cabinet al lui Adrian Nastase? De ce defunctul Sincai si nu, cum ar fi fost normal, C. Dobrogeanu-Gherea, patriarhul social-democratiei din Romania, un ganditor  social si critic literar intr-adevar proeminent. Mi-e teama ca raspunsul se gasea in formula xenofoba care a dominat si domina mentalul pesedist, urmare directa a pompierismului nationalist al epocii Ceausescu. N-a fost Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, el insusi un ideolog de seama al regimului comunist? Cat de “bun roman” era in fond Gherea? Conform pseudo-logicii etnocentrice, nu prea era…

In dialogurile mele cu Mircea Mihaies, in special in volumul “Balul mascat”, vorbeam despre mastile unor personaje gen Ion Iliescu, Petre Roman, Oliviu Gherman, Nicolae Vacaroiu, Virgil Magureanu, Viorel Hrebenciuc etc Notam prelungirile fascistoide in discursul fesenist, dar si in metodele utilizate pentru anihilarea opozitiei politice si intimidarea pana la neutralizare a societatii civile. Nu erau Corneliu Coposu si Ion Ratiu stigmatizati ca “vanduti strainilor”? Mai suntem unii care n-am uitat fraternizarea PDSR cu PRM-ul vadimist sub sigla sinistrului “Patrulater Rosu”.

Iata-l acum pe Victor Ponta calcand triumfator si obraznic pe urmele lui Adrian Severin. Nu discut aici personalitatea lui Klaus Iohannis. Afirm doar ca a aduce in discutie originea etnica ori afilierea religioasa a unui rival politic (de fapt a oricui) este o expresie a ceea ce Umberto Eco a identificat drept fascism primordial.

Retorica lui Victor Ponta contine teme si obsesii marcat extremiste. Ca le ascunde sub a sa eterna masca bascalioasa nu schimba lucrurile. As zice chiar ca le agraveaza. Iata ce a avut de spus dl Ponta despre adversarul sau potential: “Nu stiu daca il va incomoda sau nu, dar stiu că nu va fi o temă a mea de atac. Nu e nimic de reproşat că e etnic german, dar nici mie nu trebuie să-mi fie reproşat că sunt român. Sunt în România şi mă mândresc că sunt român. La fel e discuţia despre religie, nu e nimic rău că e protestant, dar eu sunt ortodox. Nu cred că va fi un subiect, dar nici nu vreau să creăm un anumit complex – să vină cineva din afară, că noi nu suntem în stare. Avem resursele noastre, ca ţară, de a ne dezvolta. Nu cred că e un defect pentru Iohannis că e german, dar să nu-mi reproşeze mie cineva că sunt român sau ca sunt ortodox”.

Rar mi-a fost sa citesc o asemenea succesiune de ineptii sovine. Daca presedintele francez Francois Hollande ar sti ce are de spus colegul sau de Internationala Socialista despre “legitimizarea” prin etnie si religie a unui candidat al stangii, ar ramane inmarmurit. Ii pasa cuiva care pretinde ca sustine valorile modernitatii politice ca premierul francez Manuel Carlos Valls Galfetti s-a nascut la Barcelona si este de origine catalan? Citesc ce-a spus Victor Ponta si ma infior. Daca dl Ponta vrea sa fie rinocer, e treaba sa. Dar vreau sa sper ca Romania nu va accepta rinocerizarea.

Update: Un bun prieten imi semnaleaza, dupa citirea acestui articol, ca din punctul de vedere al premierului plagiator Victor Ponta, liderul laburist britanic Ed Miliband nu s-ar califica, prin origine etnica, pentru functia de premier. Miliband provine dintr-o familie de refugiati evrei, tatal sau, un cunoscut profesor la London School of Econimic si un influent ganditor social de orientare neo-marxista, s-a nascut in Belgia si a ajuns ca refugiat in Anglia. Unul din bunicii lui Ed Miliband a murit in Holocaust. Pe scurt, familia Miliband nu poate invoca radacini ancestrale britanice si nici o traditie anglicana care sa ajunga la vremurile lui Henric al VIII-lea.

 La fel, este de accentuat ca invocarea religiei cuiva, practicata sau nu, drept argument electoral este, daca nu ma insel, neconstitutionala. In a sa goana disperata dupa voturi, premierul plagiator ignora fundamentele statului de drept, ale guvernamantului secular. In locul individualismului civic, premierul plagiator, secundat de camarila pesedista, ignara si rapace, apeleaza la instinctele de joasa speta ale unui tribalism xenofob de tip PRM.

 Exemplele se pot multiplica, dar ma indoiesc ca Victor Ponta va intelege enormitatea gafei sale. Sa-i amintesc originea unor Leon Blum, Pierre Mendes-France, Pierre Moscovici ori Laurent Fabius? Promovand acest populism fascizant, Victor Ponta este la fel de socialist, in sensul social-democratiei vestice, cum sunt eu astronaut. Cu cat mai repede isi va cere scuze, cu atat va fi mai bine pentru igiena spatiului public romanesc. Dar isi va cere scuze?

 http://www.telegraph.co.uk/news/politics/ed-miliband/10761625/Ed-Milibands-hope-to-be-Britains-first-Jewish-PM.html

Articolul meu a aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”

http://www.evz.ro/victor-ponta-si-ispita-rinocerizarii.html

 


Capcana egomaniei: Crin Antonescu, intre fatuitate si vacuitate

30/07/2014

Nu traiesc niciun fel de bucurie la prabusirea lui Crin Antonescu. Nu simt insa urma de compasiune. Omul a excelat in agresiuni verbale, grobianisme incalificabile si gesturi politice iresponsabile, dar nu a facut-o de unul singur. A fost constant sustinut de echipa care acum s-a descotorosit de el ca de o masea stricata, fara un cuvant cald, fara un gest de simpatie. Ca si cum n-a existat. Crin Antonescu a cazut in capcana unui egocentrism maniacal, fara masura si fara limite. Cei vechi numeau o asemenea patima hybris. Tacerea celor care il glorificau in 2012, inclusiv unii cunoscuti intelectuali, este asurzitoare. Un fost protejat al lui Relu Fenechiu, ajutat direct de Crin Antonescu sa ajunga la carma IICCMER, ma refer la dl Andrei Muraru, este azi consilierul personal al lui Klaus Iohannis.

Este vorba in aceasta poveste de o ascensiune fulgeratoare intemeiata pe un carierism fara egal in Romania, unde acest atribut prisoseste pana la satiu si dincolo. Nu neg inteligenta nativa a lui Crin (multi ani l-am numit ironic “El Crin”, ca o aluzie la a sa demagogie belicoasa), dar stiu precis ca ii lipseste inteligenta morala. Cred ca nu are repere clare care sa-l fereasca de gafe monumentale. Are o incredere oarba in steaua sa si ii dispretuieste, de fapt, pe aproape toti cei din jur.

 

Crin Antonescu (Florin Eşanu / Epoch Times)

 

In aprilie 2011, am publicat pe blogul meu un articol, reluat intr-o forma mai scurta in “Evenimentul Zilei”, in care incercam sa surprind natura personajului, sa-l plasez in caracterologia tranzitiei romanesti. Textul mi se pare actual si il reiau aici. Cred ca lumineaza binomul care subintinde si explica intreaga tragedie a personajului: vidul moral interior si ambitiile politice nesabuite, adica vacuitate si fatuitate.

“Dl Crin Antonescu a declarat recent ca se simte flatat si ingrijorat de atentia pe care i-o acordam Andrei Plesu, Mircea Cartarescu si cu mine. Ca risca sa dezvolte chiar un fel de megalomanie, o paranoia sui generis din cauza “atacurilor” noastre care i-ar hiperboliza (evident negativ si fireste nedrept) statura.

Se sugereaza ca ar fi vorba de un fel de campanie concertata, o cabala coordonata de forte obscure, menita sa-l delegitimeze, sa-l demonizeze pe el, potentialul salvator al Romaniei de urgia tiraniei basesciene. Se reia, de fapt, vechea marota a “intelectualilor lui Basescu”, acei oameni lipsiti de demnitate, “suflete de sclavi” cum atat de elegant ne-a numit dl Emil Constantinescu, alt corifeu altruist, non-partizan si neresentimentar al polemicilor civilizate.

Ceea ce nu suporta dl Antonescu este sa i se arate cu dovezi palpabile cele doua caracteristici definitorii ale stilului sau politic, elemente din care decurg toate celelalte sarabande, gavote, badinerii, menuete si alte dansuri ale suitelor imposturii promovate pe “antene” si pe “irealitati”: fatuitatea cronica si vacuitatea abisala. Nu cunosc vreo interventie substantiala a liderului PNL pe teme doctrinare, vreo tentativa de clarificare a rolului acestui partid in dezbaterile despre viitorul dreptei (ori stangii) din Romania. Fraternizarea USLasa este expresia cea mai directa a dispretului pentru ce inseamna intreaga traditie anti-totalitara din Romania.

Am mai scris-o si o repet aici: una este sa faci o coalitie de guvernare temporara si alta sa te aliezi strategic cu adversarii tai ideologici, ajungand de fapt la o suicidara osmoza prin emascularea propriei identitati politice. Daca un Gh. Tatarescu, un om politic veritabil, cu urcarile si coborasurile unei cariere impresionante, a ajuns sa colaboreze cu comunistii in conditii de teribila presiune, deci in stare de urgenta istorica, cu trupe sovietice de ocupatie pe teritoriul tarii, Crin Antonescu s-a dedat acestei similare (si funeste) abdicari din ratiuni strict narcisiste si oportuniste.

Suntem unii care ne mai amintim afisele enorme care decorau panourile marilor orase intre cele doua tururi de scrutin din noiembrie-decembrie 2009, cu acea inubliabila strangere de maini dintre Crin Antonescu si Mircea Geoana si cu legamantul “Impreuna vom invinge!”. Credeam ca, dupa excesele retorice ale momentului electoral, dupa teribila gafa a vizitei la Timisoara, dl Crin Antonescu va sti sa lase de-o parte o pasionalitate ce-l pierde si ca va cauta solutii pentru resurectia unei aliante normale a fortelor care vor intr-adevar o Romanie moderna, necorupta, intemeiata pe suprematia legii, eliberata de fantomele trecutului totalitar. A fost insa o amagire.

Unica propunere, repetata ad nauseam, a d-lui Antonescu este daramarea “regimului Basescu”, un scop distructiv (prezentat drept “emancipator”) caruia ii sunt subordonate toate celelalte posibile prioritati. In numele acestui tel ultim dar si imediat, pe care psihiatria l-ar descrie drept monomanie, se justifica nejustificabilul, se calca in picioare traditia liberala din Romania, se fac aliante sordide, se minte fara jena.

Pe dl Antonescu nu-l stinghereste coruptia, nu-l framanta intarzierea adoptarii legilor legate de reparatiile pentru victimele comunismului, de reducerea pensiilor securistilor, tot atatea teme pe care candva parea sa le pretuiasca. Probabil ca dl Antonescu vede vietile noastre dominate de nesfarsite intrigi marunte, fixatii meschine, o pozitie ancilara eterna in raport cu Traian Basescu. Altcineva ne scrie cartile si articolele, altii sunt cei care ne pregatesc cursurile universitare si prelegerile publice.

Sigur, nu suntem chiar niste oarecare, de vreme ce cuvintele noastre sunt luate in seama. Dar ele nu sunt ceea ce spunem noi, rezultatul gandirii noastre autonome, ci al poruncilor din umbra rasplatite pe ascuns, comenzi pe care le indeplinim fara murmur noi, membrii comandoului propagandistic dirijat de la Cotroceni, din ratiuni mocirloase si tenebroase.

Nu-l pretuim cum se cuvine pe el, solarul, virilul, imaculatul tribun al democratiei USLase. Ceea ce uita dl Antonescu este sa dezvaluie numele celui de-al patrulea, al celui mai influent, consecvent, persistent si periculos conspirator. A facut-o insa Mircea Cartarescu. Numele sau este chiar Crin Antonescu. Nu suntem fanaticii nimanui. Scriem si ne exprimam in nume propriu, nu angajam institutii private ori de stat (cum observ ca uneori ni se reproseaza). Orice ar crede unii, nu primim unda verde de la Cotroceni. Avem dreptul la opinii, cum au dreptul inalienabil la opinii si cei care au semnat “Apelul” intelectualilor pentru alegerea lui Crin Antonescu drept presedinte al Romaniei. Ca si Mircea Cartarescu, ma intreb ce au de spus acesti oameni, dintre care unii  imi sunt amici, despre rateul moral al acestui personaj?”

Versiune actualizata a articolului aparut pe site-ul ziare.com:

http://www.ziare.com/crin-antonescu/pnl/invitatii-ziare-com-vladimir-tismaneanu-capcana-egomaniei-crin-antonescu-intre-fatuitate-si-vacuitate-1313817


Amețitorul viraj al lui Viktor Orban: Etnocrația ca fantasmă a salvării (un articol de Vladimir Tismăneanu si Marius Stan)

28/07/2014

Semnalele n-au contenit să vină. Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence, deci Viktor Orban, a virat în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orban a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orban era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orban. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orban, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic…

Echipa Orban a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orban din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare acum sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orban anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul “salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în cartea sa clasică despre fuga de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orban este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de “democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a “democratului autentic”.

Orban este astăzi un astfel de “democrat autentic” (a se citi și “original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre – așa cum spunea Carl Schmitt în “Criza democrației parlamentare” – “identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice “salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică e unei unități (în acest caz, de etnie). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orban, masele sunt în căutarea unei identificări. Criza economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale “au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, “transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile! Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orban amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist… La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orban pare “condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că “națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, “Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii…”. Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de “autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orban, Europa este “opresivă”, dar fondurile ei “necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orban, rămâne de văzut…


Sic transit gloria mundi: Barba bietului baron

28/07/2014

Adrian Nastase si-a lasat barba. Este un eveniment din serialul “Lupul barba schimba, dar naravul ba”. Mai tineti minte pamfletul devastator al lui Mircea Cartarescu? A fost scris cand supremul baron pesedist nu-si incapea in piele de atata putere, faima si avere. Asemeni plagiatorului Ponta, al sau docorand si fiu spiritual, Adrian Nastase creadea ca are definitiv si irevocabil vantul in pupa, ca nimic nu-i poate sta in cale pe durmul catre dominatia absoluta intr-o Romanie mexicanizata. A pierdut, nu  si-a revenit niciodata complet din acea prabusire. Fostii lachei au inceput sa-l sape, sa-l lucreze cu perversa stiinta a intrigilor de palat si de caverna. Patriarhul Ion Iliescu s-a spalat pe maini de cel ce-i fusese candva succesor desemnat.

Era in 2012, am intrat cu cativa prieteni la un restaurant spaniol pe stada Caderea Bastiliei. Adrian Nastase fusese arestat, trecuse prin experienta telenovelei intitulata “Sinuciderea mancata din strada Zambaccian 16″, era internat la Urgenta.  Mult, putin, cursese sange. Te-ai fi asteptat la o minima tristete, fie si una simulata, in randul sleahtei baronocratice. Nici vorba, la o masa lunga, plina de pahare si varii trufandale, petreceau de zor Ion Iliescu, Sorin Oprescu, Corina Cretu si alti coreifei pesedisti. Le-am spus atunci prietenilor mei: “Asa functioneaza solidaritatea haitei, fara sentimente si fara loialitati”. In lumea fara urma de principii a partidului succesor al celui s-a numit comunist (era, desi se cam fascizase), dar si roman (aici putem comenta), nu e de mirare ca beneficiarul cultului de ieri (tineti minte cartea “De la Karl Marx la Coca Cola”, dialoguri cu sociologul Alin teodorescu, ministru cancelar in 2004?) fusese uitat, lasat de izbeliste ca un penibil reziduu al altor vremuri…

 

Intr–un incitant articol aparut pe ziare.com, Ioana Ene, in opinia mea una dintre cele mai avizate comentatoare ale peisajului politic romanesc, crede ca zilele lui Adrian Nastase ca politician s-au cam incheiat. Asa credeam si eu candva, parca prin ianuarie 2006. Mergeam cu trenul de la Washington la Philadelphia, eram impreuna cu Alina Mungiu, aflata in State cu o bursa la National Endowment for Democracy, si Andrei Pippidi. Alina si cu mine urma sa participam la o conferinta despre tranzii organizata de Foreign Policy Research Institute, think tankul unde am lucrat intre 1983 si 1990. Prinsi in conversatie, am spus: “Nastase e terminat”. In stilul sau inconfundabil, amabil si ironic, istoricul Andrei Pippidi, nepotul de fiica al lui Nicolae Iorga, mi-a dat o replica la care n-am contenit sa reflectez: “Dragul meu, bunicul meu avea o vorba. In Romania pana nu moare, nimeni nu e terminat”. Sa nu ne grabim asadar. Barba alba a bietului baron poate fi oricand canita…

http://www.ziare.com/adrian-nastase/condamnat/barba-lui-adrian-nastase-1312793

 


Reflectii despre fuziune si asumarea valorilor. Un articol de Ioan Stanomir

26/07/2014
Fuziunea prin comasare dintre PNL şi PDL indică intrarea într-o nouă etapă de agregare a peisajului politic de la noi. Ceea ce s-a numit, obsesiv, unificarea dreptei este pe cale să se realizeze, fie şi parţial. În decursul a câţiva ani, un nou partid se va naşte, desvârşind contopirea anunţată acum.

Dincolo de nivelul festivismului şi al emoţiilor demagogice, dincolo de concordia ( aparentă) ce pare să domine acum, procesul de unificare al dreptei înseamnă şi reflecţia în marginea unui set de valori şi asumarea, lipsită de ambiguitate, a unei viziuni pe termen mediu şi lung. În măsura în care va rămâne un episod ivit din nevoia de a parafa un acord trecător de susţinere al unui candidat la prezidenţiale, fuziunea dintre cele două partide nu va avea, niciodată, potenţialul de a aduce o schimbare de paradigmă. Ea va fi, cel mult, o mişcare tactică ce satisface orgoliile unor politicieni.

Iar această asumare a valorilor înseamnă, în primul rând, asumarea, comună şi explicită, a lecţiilor dramatice oferite de vara lui 2012. Experienţa traumatică a puciului constituţional se cere privită ca atare- nu poate exista, în acest punct, nici o ambiguitate. Asaltul împotriva statului de drept,lichidarea brutală a Institutului Cultural Român, tentativa de a elimina un întreg sistem de garanţii juridice, toate acestea nu sunt himere, nu sunt elemente de propagandă,ci fapte documentabile, parte a unui şir de evenimente a cărui morală este limpede şi memorabilă. Fuziunea dintre cele două partide nu se poate construi pe amnezie şi complicitate.

De aceea, atitudinea în raport cu procedurile şi valorile domniei legii este testul esenţial de trecut pentru această nouă construcţie instituţională. Menţinerea libertaţii de acţiune a justiţiei independente, consolidarea ANI, reformarea CNA nu sunt obiective negociabile, ci coloana vertebrală a unui proiect de ţară.Alternativa la PSD implică, de la bun început, solidaritatea cu această direcţie de asanare publică. Patriotismul autentic, evocat de vicepreşedintele Statelor Unite, are ca pilon încrederea în egalitatea legii şi în centralitatea statului de drept.

Victoria lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale poate fi o schimbare de curs, capabilă să readucă România în era de plumb şi de complicităţi a guvernării Năstase. Semnificaţia convorbirilor la cel mai înalt nivel, duse între Adrian Duicu şi amicii săi din varii structuri de stat, este clară- în România dominată de PSD nu mai este loc pentru standarde şi proceduri transparente, ci doar pentru bunul plac al puterii celor care nu dau socoteală nimănui, niciodată. Oligarhia PSD are în Victor Ponta un emisar redutabil. Alegerile pentru magistratura supremă sunt ultimul pas.

Credibilitatea unităţii dreptei depinde de capacitatea de a aşeza principii vizionare la temelia noului edificiu. În locul festivismului, să preferăm luciditatea şi scepticismul. Rolul criticii, al vocilor neangajate , este acela de a urmări şi cenzura, reafirmând valoarea memoriei şi a opţiunilor ferme. Libertatea nu se apără cu congrese şi declaraţii optimiste. Este nevoie de un curaj al ideilor şi de o migală pragmatică a acţiunii politice, este nevoie de luciditatea de a confrunta viitorul şi de a imagina un proiect naţional. Aceasta poate fi, în cele din urmă, singura alternativa autentică la voracitatea PSD.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/unificarea-dreptei-dincolo-de-festivism/


Premierul Păcălici şi plagiatul: O fişă caracterologică

25/07/2014

Premierul mitoman se consideră victima unei mari injustitii. Nu poate pricepe cum de mai sunt unii care nu uită că teza sa de doctorat, fundamentul carierei sale academice, a fost un furt. Lucru demonstrat de varii comisii de specialitate, inclusiv aceea de etică a propriei sale alma mater, Universitatea din Bucureşti. Să adăugăm că acest furt, dacă ar fi fost cunoscut, ar fi împiedicat cariera sa chiar şi în corporaţia mafiotica numită PSD. La urma urmelor, mă îndoiesc că baronii plătesc sumele enorme pe care le plătesc pentru studiile vestice ale odraslelor lor pentru ca acestea să se strecoare la examene prin copiat, deci prin hoţie. Cunosc cel puţin un magnat pesedist care cred că şi-ar trage rău de urechi urmaşul sau urmaşa dacă ar fi informat despre un scandal similar cu cel al megaplagiatorului.

Deci ascensiunea lui Victor Ponta s-a bazat pe hoţie şi impostură. Dacă adăugăm înclinaţia irepresibilă spre minciună, avem fişa caracterologică a personajului care aspiră să devină preşedintele României.

Să le luăm pe rând. Problema instituţională, după Ponta, ar fi următoarea: “Eu am o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care mă absolvă de această acuzaţie. Mai mult decât atât nu pot decât să mă duc, nu ştiu, la Tribunalul de la Haga. Deci, strict instituţional acesta este răspunsul meu”, a spus Ponta la Adevărul Live. Doar că, în interviul cu ziarul spaniol “El Pais” acordat la puţin timp după declanşarea scandalului în 2012, nu vorbise de ICCJ. Este amuzant cum Ponta pare să nu fi auzit de Senatul Universităţii din Bucureşti. Nici de acţiunile intempestive şi abuzive ale lacheilor săi pentru desfiinţarea (prin demiterea membrilor ei şi numirea unor sicofanţi) a unei comisii din Ministerul Educaţiei despre care se ştia că va constată şi va sancţiona plagiatul.

El a adăugat că, în plan personal, a plătit politic pentru o greşeală veche. Uite popa, nu e popa, ne comunica premierul Păcălici. A fost deci o greşeală. Ponta nu a explicat nimănui, niciodată, nicăieri, când a ajuns la concluzia că a greşit cu plagiatul şi cum a înţeles el să repare acea “eroare de juneţe”. Şi-a turnat cenuşă-n cap, s-a căit vreodată public? A spus cumva că îi pare rău?

“Al doilea răspuns, care e cu caracter personal: sunt acuzat de ceva ce am făcut rău, am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omorâm pe cineva, după 16 ani cred că eram pus în libertate. Cred că am plătit preţul politic, moral. M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia această repetată. Am o întrebare: cam câte zeci de ani trebuie să plătesc pentru ceva ce, sigur, justiţia a zis că sunt nevinovat, dar o parte a opiniei publice mă consideră vinovat? “

Domnule Ponta, comparaţia cu omorul este aiuritoare. Este menită să deturneze discuţia spre un pustiu sofistic. Nu despre acest lucru e vorba aici. Aţi minţit despre cel mai înalt titlu academic din activitatea Dvs profesională. V-aţi descalificat etic. Sunteţi lipsit de credibilitate morală. Renunţaţi public la titlul de doctor obţinut fraudulos, recunoaşteţi că aţi făcut presiuni inadmisibile asupra Ministerului Educaţiei. Încetaţi să perseverati în ceea ce, eufemistic vorbind, numiţi o “greşeală”. Nu-i mai trataţi pe cetăţenii acestei ţări că pe o cireadă de minus habens.

PS Victor Ponta vorbeste acum despre o greseala petrecuta cu 16 ani in urma. Nu inteleg, sa fie vorba de plagiatul a circa o treime din teza de doctorat? Si-a sustinut dl Ponta doctoratul la 24 de ani? De ce nu este trecut titlul de doctor in CV-ul sau oficial (cel de pe site-ul guvernului si cel de la Camera Deputatilor) unde, la activitati profesionale, este mentionata pozitia de “lector.dr”? Hatisul de minciuni in care se zbate premierul mitoman si plagiator este halucinant. Ratacit el insusi, vrea sa rataceasca o tara intreaga.

http://www.evz.ro/victima-ponta-sau-premierul-pacalici-si-plagiatul.html

 


Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Rusia putinista: Rogue state, pericol pentru civilizatie

22/07/2014

Editorialul de azi, 22 iulie, din “Washington Post” spune ceea ce mi se pare ca tine de-acum de ordinea evidentei. Oricate rationalizari, contorsiuni si fandari sofistice va continua sa zamisleasca propaganda lui Putka, Rusia a devenit ceea ce numim un rogue state. Comparatia cu Libia lui Gaddafi dupa doborarea cursei Pan Am 103, cu Siria familiei Assad, cu Coreea de Nord a dinastiei demente intemeiata de Kim Il-sung, este cat se poate de adecvata. Poate ca tarul Putka nu si-a dorit sa se ajunga aici, poate ca piratii (asa-zisii “rebeli separatisti” din Ucraina de Est) pe care ii alimenteaza cu arme au mers dincolo de ordinele sale. Dar consecintele sunt limpezi. Putin este adevaratul succesor al lui Iuri Andropv. El incearca acum sa refaca sistemul distrus de refomele din timpul lui Gorbaciov si de revolutia simboilizata de Boris Eltin.

Putka este contrarevolutionarul absolut. Uraste din rarunchi, cu patima, tot ce tine de traditia revolutiei democratice.  Vrea sa ingroape definitv valorile pluraliste proprii unei traditii care merge de la Aleksandr Herzen la Andrei Saharov, Elena Bonner, Serghei Kovaliov, Vladimir Bukovski. Statul neo-totalitar de inspiratie kaghebista este un pericol pentru civilizatia democratica. De fapt, pentru civilizatie, pur si simplu.

http://www.washingtonpost.com/opinions/the-west-needs-a-strategy-to-contain-the-worlds-newest-rogue-state–russia/2014/07/21/01021db0-10fc-11e4-8936-26932bcfd6ed_story.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers