Zaharia Stancu, duplicitarul perfect (un articol de Luminita Marcu)

09/04/2014

Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.

Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea  impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.

O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.

Un stahanovist al realismului socialist

Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).

În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.

Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări “Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.

Pentru textul integral al acestui excelent articol:

http://www.contributors.ro/cultura/zaharia-stancu-duplicitarul-perfect/

 


Despre partizanii pacii sau vocatia revoltei selective (Updated)

09/04/2014

In perioada interbelica, o stie oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de catre propaganda comunista. Dupa razboi, in ultimii ani de viata ai genialissimului generalissim, a prins fiinta si avant “miscarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifistii stalinisti erau intr-o stare de perpetua agitatie si indignare. Erau denuntate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea si poate din Patagonia.

Supravietuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revolta impotriva “instigatorilor la razboi”, iar Aleksandr Fadeev, presedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, infiera “hienele dactilografe”, o categorie in care il includea pana si pe docilul tovaras de drum, Jean-Paul Sartre. Mai tarziu, Vaclav Havel a scris un eseu despre cei care sustin mitul echivalentei morale intre Estul totalitar si Vestul democratic. Cred ca aceste teme sunt astazi la fel de actuale ca in in urma cu cateva decenii. Inclinatia spre auto-amagire nu a disparut, revolta selectiva ramane contagioasa.

Tema a fost discutata cu ani in urma de doi ganditori post-marxisti, Agnes Heller si Ferenc Feher, intr-un eseu aparut in revista “New German Critique”. Titlul era cat se poate de revelator si, in fond nelinistitor: “Europa de Est in umbra unui nou Rapallo”. In acei ani, stanga umanista din Est era anti-totalitara, lucida si constienta de capcanele propagandei sovietice. Stanga oficiala, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivila, paria tocmai pe credulitatea nemarginita a atator intelectuali, mai tineri ori mai putin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul “Premiu Lenin pentru intarirea pacii intre popoare” (primit si de Mihail Sadoveanu in 1961). Nu fusese “Decretul asupra pacii” unul dintre primele semnate de Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kolakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Sa ne amintim de George Orwell, de Ministerul Pacii care se ocupa cu pregatirea si intretinerea razboiului permanent…

In anii 80, m-am ocupat de tema miscarilor pacifiste independente din Blocul Sovietic intr-un volum pe care l-am editat si care a aparut la editura Routledge in 1990. Intre autori, disidentul maghiar Miklos Haraszti si cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule carti despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a sti sa disting intre anti-militarismul onest si naivitatea devenita program politic in Vest. Este si tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kolakowski si istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirectional, adica anti-NATO, din Occident. Cat priveste marile congrese de lupta pentru pace, premiile internationale purtand numele lui Lenin si campaniile care le acompaniau, nu cred ca exista un text mai revelator si mai sfasietor decat un pasaj din volumul al treilea din “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenitin. E vorba de felul in care percepeau detinutii din infernul concentrationar sovietic tiradele demagogice ale “partizanilor pacii” dirijati si de atatea ori stipendiati de Kremlin.

Ne aflam in Kazahstanul de nord, doi detinuti tocmai au reusit o evadare care se va sfarsi tragic. Merg in noapte prin stepa, aproape muribunzi, infometati si insetati. Gasesc in fine un cal, il ucid si ii sorb direct sangele din rana deschisa: “Partizani ai pacii! Exact in acel an va reuneati la Viena si la Stockholm, va desfatati cu bauturile sorbite cu paiul”. Dupa care, numindu-i pe doi dintre cei specializati in turismul pacii, Soljenitin scrie: “V-a trecut vreodata prin minte ca existau concetateni ai versificatorului Tihonov si ai jurnalistului Ehrenburg care isi stingeau setea adapandu-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodata ca in Uniunea Sovietica acesta este sensul real al cuvantului pace?”

Recomand aici o postare a lui Dragos-Paul Aligica pe Facebook. Mi se pare direct legata de subiectul explorat mai sus:

“Interesant cu Ucraina asta: unde sunt marile demonstratii in Occident si loco ale junimii pacifiste, progresiste, ecologiste, socialiste, impaciuitoriste etc, cand e vorba de agresiunea Rusiei in Estul Europei?! Ne obisnuisem cu tinerimea asta occidentala in demonstratii mamut: dai si lupta pentru pace. Anti-imperialism si progresism pe paine.

Mai tineti minte?! Nu era dictator sau teocratie din Orientul Mijlociu care sa nu se bucure de simpatia lor eco-pacifista si anti-imperialista. Brusc, acum: Liniste. Nimic. Zero. Junimea progresista-eco-pacifista: unde sunt, frate? De ce tac? Are cineva o explicatie rationala care sa nu le insulte inteligenta sau bunul simt?

Va mai aduceti aminte demonstratiile pentru pace din anii 80? Impotriva inarmarii americane? Milioane de isterizati iestiti in strada sa lupte impotriva “Razboiului Stelelor”. E stiut acum si documentat -dincolo de orice dubiu- ca tot acel val de demonstratii a fost o imensa operatie a retelei sovietice, cantecul ei de lebada: milioane de idioti utili scosi in strada, de un URSS intrat in panica in fata fermitatii administratiei Republicane, care pana la urma i-a si pus pe butuci.

Urmariti datele scoase la iveala de diferite arhive KGB ajunse pe mana occidentalilor si o sa vedeti gradul incredibil in care miscarea pacifista si ecologista occidentala a fost penetrata, sustinuta si uneori chiar construita de Moscova. Asta ca sa stim pe ce stam si cum stam cand e vorba de cand, cum si de ce iese junimea progresista, eco-pacifista in strada.

Daca exista alte explicatii decat acestea de mai sus, cu privire la coincidentele bizare ce se repeta sistematic de decenii, ar fi interesant de auzit.

Momentan insa, asa cum constatati, e liniste. Paris, Londra, Amsterdam, Roma, Washington, New York… liniste. Doar gazele de sist ne dor, pe aici pe la frontiera lumii civilizate, dar evident asta nu are legatura cu Ucraina sau Rusia…”

PS O precizare; In ceea ce-l priveste pe Sartre, in 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit “aceasta hiena dactilografa, acest sacal inzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). “Vipera lubrica” e a lui Visinski, impotriva lui Buharin (citat de mine in “Diavolul in istorie”). Zoomorfismul ca forma de deriziune si degradare a celui stigmatizat facea parte din recuzita stalinista (naparci, lipitori, paduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifica totalitarsmelor comunist si fascist.

Dupa ce Nikita Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, in februarie 1956, Fadeev, autorul “Infrangerii” si al “Tinerei garzi” si-a tras un glonte in cap. Imediat dupa moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela “Dezghetul”, al carei titlu a devenit simbolul unei intregi perioade. Dar chiar si in memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, aparute in revista “Novyi Mir”, Ehrenburg nu a revenit asupra implicarii sale in marea inscenare globala numita “miscarea pentru pace”.

Despre indignarile cu geometrie variabila ale stangii vestice am scris un intreg capitol in cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge, 1988, aparuta in traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus in revista “L’Homme et la société” cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Lowy, un ganditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revolutionari, de la tanarul Lukacs si Ernst Bloch la “Che” Guevara. In revista “Agora”, condusa de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutanta cronica a acelei carti.

Recomandare:

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/traiasca-lupta-pace

UPDATE: Serghei Kovaliov, figura legendara a miscarii pentru drepturile omului din fosta URSS, prietenul de idei si de actiune anti-totalitara al lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner, a dat publicitatii un apel-protest legat de riscul unei noi actiuni expansioniste a regimului imperial-dictatorial condus si simbolizat de Vladimir Putin:

Sergei Kovalev, former Soviet political prisoner and the first Russian Federation Human Rights Ombudsman has addressed the following open appeal to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe and to the international community.

The civilized world is poised before a choice which cannot be avoided. After Russia’s annexation of the Crimea, a new danger is increasing by the day – the threat that Ukraine’s eastern regions will be occupied.

Ten years ago I was a member of PACE. I call on my former colleagues voting on the resolution regarding the danger from today’s Russia to remember Münich and Yalta and the tragic consequences of both those conferences.

I call on the world community to put pressure on their governments to stop Russian expansion.

Sergei Kovalev

http://khpg.org.ua/en/index.php?id=1396994474

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-partizanii-pacii-sau-vocatia-revoltei-selective/

 

 


Impotriva defaimarii si calomniei: Despre prietenul meu Calin Anastasiu si noii calibani

07/04/2014

Ce poti face cand impotriva ta se rostogolesc valurile calomniilor, ale denigrarilor si ale celor mai aberante nascociri? Cum te poti apara de aceste abjecte fabricatii? Merita sa le dai atentie ori e preferabil sa-l lasi pe calomniator sa-si savureze ineptiile in voie, sperand ca oamenii onorabili vor sti sa discearna despre ce este vorba? Merita sa apelezi la justitie? Eu am facut-o, in cazul “Romaniei Mari” si al lui Gheorghe Funar, am castigat procesul si mizeriile nu s-au oprit.

M-am gandit la aceste lucruri citind textul cat se poate de limpede, lipsit de orice ambiguitate, scris de sociologul Calin Anastasiu pe noul sau blog. Il cunosc pe Calin de peste patru decenii, intre 1970 si 1974 am fost colegi de grupa la sociologie, am discutat indelung, in anii facultatii si dupa aceea, despre aventura radicalismului marxist, despre concepte precum alienare, reificare, revolutie, constiinta de clasa si emancipare. Este un impatimit al ideilor, un erudit, un spirit liber si un om demn.

Ne-am vazut adeseori dupa prabusirea comunismului, la Bucuresti si la Washington. Este unul dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social, unul dintre cei mai respectati sociologi ai Romaniei de azi. Intelectual public, a intrat in politica, apoi, din ratiuni pe care le explica in text, s-a retras. Dar nu s-a retras din batalia care ii opune pe prietenii societatii deschise adeversarilor acesteia. Este un ganditor deschis anti-comunist si anti-fascist. Poate acestea sunt motivele pentru care noii si mai putin noii calibani il detesta. Experti ai macularii si ai manipularii, acesti indivizi nu pot prospera decat in mlastinile fetide ale insultei, insinuarii si minciunii.

Raspunsul dat de Calin Anastasiu mi se pare exemplar. Scris cu calm (doar el va fi stiind cat l-a costat, psihologic, acest calm), cu argumente imbatabile, aceasta replica este definitiva si irevocabila pentru oricine indrageste adevarul. Cat ii priveste pe falsificatorii de profesie, pe apologetii Securitatii, emisari ai neantului valoric, ei nu merita, vorba lui N. Manolescu adresata candva lui Vadim Tudor, nici macar o secunda de dispret. Intr-o lume in care solidaritatea este de prea multe ori deficitara, il asigur pe Calin Anastasiu de deplina, indefectibila mea solidaritate.

http://calinanastasiu.wordpress.com/

 


Iulian Capsali, ayatolahul Tismaneanu si punguțele de sange

03/04/2014

Marturisesc ca pana deunazi numele Iulian Capsali nu-mi spunea mai nimic. E vina mea. Il observasem, in trecere, pe unele forumuri, mi se parea violent ca limbaj si cam agresiv ca sentimente, dar neimportant. Facand acum o rapida incursiune pe internet, gratie amicului Google, am descoperit un text care m-a lasat perplex. Daca asa gandeste si scrie un viitor europarlamentar independent, vai de noi. Prefer sa cred ca este o facatura, un text atribuit domnului Capsali. Dar nu este singurul semnat Capsali si nici eu nu sunt unica sa tinta. Anti-liberal, anti-occidental, anti-intelectual, anti-sistemic, suspicios, daca nu mai mult, la adresa greco-catolicilor si nu doar a lor, Iulian Capsali este numele unui sindrom. Unul baroc in care se logodesc fantasme colectiviste si primordialiste intr-un cu aliaj cu certe afinitati, horribile dictu, extremiste. Dar vigilentii de serviciu cam absenteaza acum, nu-i auzim indemnand la purificarea spatiului public, cum o faceau acum o saptamana la adresa unui site conservator, pro-american, pro-israelian si anti-Putin. Tace si “Vocea Rusiei”.

“Dupa ce i s-a invalidat prin vot sustinerea unei moluște securistoide mucegăite in rele (care este dat in gat acum de partenerii politici ca a plusat in fata FMI-ului, organism colonial care cerea reduceri de 10% din salarii, molusca îmbibată in alcool oferindu-se din oficiu, ca un guvernator premiant, sa le urce la 25% ! ), “elitele” noastre vor sânge. Volodea Tismaneanu, care simte bine momentul, a iesit la atac mirosind o victima care nu are impetuozitatea necesara ca sa-i transmita public cuvenitele trimiteri la origini. Aceasta fericire tâmpă, excitata, de pe fața”elitei” noastre ce participa la ritualul de linșaj, are forma metafizica a capului vacii Kobe abatorizate, pus pe o lada de cărți. Cu cât cărțile sunt mai mânjite, cu atât satisfactia de a arunca cu ele dupa trădătorul cauzei neoliberale va fi pe măsură. Iar Volodea, simtind asta, aduce  pe care le imprastie ritualic peste capul acestui animal imbecilizat de propaganda si care, la randul lui, secreta ideologie. Acest tablou orgiastic, in care ideologia este îmbibată în sânge, este imaginea pe care ayatolahul Tismaneanu o arată pedagogic, demonstrativ, oricui are intentia sa se opuna proiectului globalizarii. Orice om cu o fireasca propensiune identitara va fi aruncat in piata publica. Punguțele de sânge stau gata pregătite în frigiderele ayatolahului criptobolsevic.” Orice comentariu este de prisos…

Acelasi Iulian Capsali, pe forumul blogului “Certocratia” ca raspuns la un articol al d-lui Dorin Tudoran:

“Nu mai e nimic de adaugat. Punctum cu… punctum, ati demolat o temelie roasa de elanuri rollerian-stahanoviste (neplacut adevar!), de dorinta de infailibilitate comprimata in spatele unui personaj unanim recunoscut (tehnica folosita si de ucenicul nesatios M. Neamtu). De la tovarasul prof. Tismaneanu pana la domnul prof.Tismaneanu este un balans rapid, de metronom. Orwell sta nelinistit in poll position. Nu cred ca isi imagina ca aceia care au studiat societatile tiranice (cunoscandu-le dinlauntru), pot sa-si reproduca fara cusur, sa-si impropieze comportamentele analizate intr-o lume (cat de cat) libera. Copilul calaului (ideologic), dupa ce isi “ucide” ritual tatal (in fata natiunii), devine la randul sau “calau”. Este, domnule Tudoran, un subiect de roman si de scenariu de film. Din pacate nu este o fictiune, ci o realitate de istorie extrem de recenta.” “Una dintre fetele mele m-a intrebat: “Ce faci tata, iar scrii despre Tismaneanu?” Asa se explica totul; in general istoria se face si datorita unor erori marunte, aleatorii. Cateodata amuzante, cateodata nefericite. Cert este ca dl. Tismaneanu a devenit un personaj la noi in familie :) Urmat de un comentariu savuros semnat Gh. Campeanu: “Mi-e teama ca intrebarea domnului Capsali (am perceput-o aproape ca pe una ” retorica”) nu poate de fapt fi satisfacuta numai cu umor ‘certocratic’. Chiar si certocratia poate avea fisuri, iar cazul in speta (interesul dlui. Tismaneanu fata de cartierul Dvs. din blogosphera) cred ca poate fi transat in favoarea dlui. Capsali.  Am admirat si rabdarea Dvs. fata de farmecul neaos al unora dintre vizitatorii blogului, dar trebuie sa recunosc ca observatiile dlui Capsali au adus o boare de maniere urbane care-mi resusciteaza speranta ca spatiul public romanesc poate redeveni candva mai putin indigest.” La care, dl Capsali raspunde gentil: “Va multumesc pentru sprijin. Macar aici sa avem un blog “mai curat”, ca altfel o sa cerem spor de toxicitate, iar la noi este regula sa plateasca nevinovatii. Si e pacat.” Dl Campeanu continua: “Ce scrieti Dvs. mi se pare in mare corect si echilibrat, in afara metaforelor cu doua taisuri semantice. In definitiv, asta i-am imputat dlui. profesor in anii trecuti, in legatura cu obsesiile jacobine si analiza unilateral retributiva a personajului Silviu Brucan (tot f. complex, cu lumini , dar mai ales umbre foarte adanci). Nu apar tacerea despre trecut (si prezent), dimpotriva, indiferent cit de incomod este adevarul. Monopolizarea adevarului este insa una din principalele carente discursului public din Romania postmoderna.”

Deci, pentru cei mai putin avizati, mi se reproseaza “obsesiile iacobine” si “analiza unilateral retributiva” (sic) despre personajul Silviu Brucan. In traducere libera, dar nu infidela, condamnarea dictaturii comuniste din Romania ca ilegitima si criminala, precum si descrierea lui Brucan ca un fractionist de partid cu un trecut dominat de minciuni crase si justificari cinice ale crimelor politice, nu ca un disident autentic. Din nou, no comment :)

Repet, eu nu-l cunosc pe dl Capsali. Dar, din ce-am citit, n-as putea sa ma alatur parerii d-lui Gh. Campeanu ca avem de-a face cu “o boare de maniere urbane”…

http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/03/11/sorcova-vesela-punctum/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sindromul-capsali-ayatolahul-tismaneanu-si-pungu%c8%9bele-de-sange/

 


Credinţă, politică şi fanatism (Un articol de Ioan Stanomir)

03/04/2014

“În România anului de graţie 2014, un candidat independent este pe cale să ne mântuiască. Iulian Capsali este, aşa cum chiar domnia sa se prezintă, un creştin practicant, a cărui vocaţie este să aducă cuvântul ortodox în Parlamentul European. De o simplitate de cristal, fără fisură şi fără îndoieli carteziene, reflecţia sa evocă intratabilele certitudini ale celor care, în septembrie 1940, aşezau România pe făgaşul naţional-legionar.

Desigur, profetismul neguros al lui Iulian Capsali este adaptat la cerinţele unui timp schimbat. Dincolo de retorică şi de stil, se află, însă, continuitatea unei linii de mentalitate. Ca şi dreapta radicală interbelică, Iulian Capsali invocă valorile tradiţiei şi ale lui Christos, transformând universalismul creştin în vigoare filetistă şi asalt naţionalist. Ca şi aceasta din urmă, domnia-sa situează sub zodia suspiciunii pe cei care, deşi creştini, nu au privilegiul de a fi parte a Bisericii Ortodoxe, greco-catolicii şi protestanţii. Ca şi predecesorii săi intelectuali, Iulian Capsali visează la o Românie a curăţeniei, a purităţii şi liniştii.

Elogiul femeii cuminţi şi la locul ei, aşezate supusă în spatele unui bărbat curajos şi credincios, este consecinţa naturală a unei teologii politice cu profil familiar. Admiraţia faţă de Rusia lui Putin, publică şi deschisă în cazul lui Iulian Capsali, este corolarul acestei ostilităţi implacabile faţă de un Occident vândut Satanei, înfeudat capitalurilor şi fundamental decadent. Iranul sau Arabia Saudită pot fi două modele de administrare “morală” a poziţiei femeii, astăzi-Iulian Capsali se poate inspira şi din aceste zone, în clipele în care îşi creionează scenariul său de societate.

Departe de a fi exotic sau excentric, discursul lui Iulian Capsali este avatarul cel mai recent al unei pasiuni funeste care a dominat imaginarul politic autohton, timp de decenii. Travestiul pe care îl pune în scenă este unul tranparent şi stângace. Conservatorismul şi creştin-democraţia europeană nu au nimic în comun cu această combinaţie de fanatism şi izolaţionism furibund. Rezistenţa în faţa acestor fantasme este o expresie a spiritului critic şi a libertăţii. Ca şi maniera de a reafirma semnificaţia credinţei, fără emfază, fără patetism şi fără pucioasă sau fum.”

http://www.lapunkt.ro/2014/04/03/credinta-politica-si-fanatism/

 


Asa se scrie istoria…

03/04/2014
Dragos Paul Aligica pe Facebook:
“Habar nu aveam ca exista asa ceva numit Iulian Capsali. Am vazut insa o interventie pe facebook a lui Adrian Papahagi si ceva reactii pe fluxuri la un interviu. Cateva observatii:1. BOR -cler si credinciosi practicanti- au dreptul sa sustina formal sau informal pe oricine cred de cuviinta in spatiul public romanesc. Dar problemele majore pe care le are ortodoxia romaneasca in secolul 21 nu se vor rezolva nici prin ideologii antioccidentale si nici prin alipirea la un bloc monolitic pravoslavnic. Secolul 21 cere solutii mult mai inteligente, mult mai subtile si mult mai indraznete spiritual, teologic si filosofic decat propovaduiesc acesti fundamentalisti ai unor ideologii primitive de secol trecut, pe care incearca sa le reinvie fara macar a avea talentul si imaginatia modelelor lor interbelice.

2. Acestea fiind spuse, pot sa respect pe cineva care face un efort sincer -atat cat il duce mintea si cultura generala- in a gandi ce spune. A repeta insa clisee cu ceva rau numit “neoliberalismul” si “neoconservatorismul”, cu Statele Unite ale Europei si alte mantre anti-occidentale, anti-liberale si anti-capitaliste sunt un simptom nu numai de lipsa de discernamant ideologic dar si de discernamant intelectual elementar.

3. Omul asta -cu sutinerea ortodoxista a lui cu tot- a picat testul cel mai simplu, clar si evident pentru orice cetatean roman al generatiei sale: In 2012 inteleg ca a fost de partea loviturii impotriva statului de drept, de partea grupului infractional organizat, de partea fortelor anti-occidentale. Punct.

4. O sugestie pentru auto-proclamatii gardieni ai spatiului public romanesc: in loc sa va dedicati timpul si efortul diverselor site-uri pe internet sau ambuscadelor si desanturilor ideologice la adresa lui Tismaneanu, Patapievici, Liiceanu sau subsemnatului, mai bine ati deschide ochii la fenomenele cu adevarat ingrijoratoare ce tin de influenta ideologiilor pravoslavnice, anti-occidentale si anti-moderne in tara.

O sa va faca astia cu ajutorul Moscovei o bucurie de 25% in spatiul public si o sa vedeti atunci cu adevarat care e diferenta. Ce-o sa faceti atunci? Pana atunci alianta tacita dintre voi si astia ne va fi scos pe toti din scena.

Ce-o sa faceti? Va spun eu ce-o sa faceti: Dupa ce ne veti fi marginalizat si eliminat din spatiul public ca sa aduceti in prim-plan “plugarii mintii”, favoritii vostri, arand spornic pe ogorul corectitudinii politice, dupa ce acestia vor dovedi ca pe frontul luptei intre doua tipuri de fanatisme ideologice nu fac fata nici macar de forma ofensivei pravoslavnice antioccidentale si antiliberale, o sa incepeti sa va plangeti:

Tradarea intelectualilor! Unde sunt intelectualii cand ar trebui sa faca si sa dreaga…. Vai, acesti intelectuali… si sa vezi si sa nu crezi….

Asa se scrie istoria.”


Va rugam, scutiti-ne!

02/04/2014
Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie un text menit sa-i puna pe ganduri pe cei care asteapta reactii instantanee din partea sa ori a mea la orice scriu unii si altii pe varii forumuri. Aflu ca pe un site de care n-am auzit in viata mea  s-au postat lucruri oribile. O veche amica se intreaba, pe un ton cam ultimativ, ce am de spus. Il intreaba si pe Dragos. Situatia este absurda. Pe forumul unui articol al meu din ziarul unde a lucrat ani de zile, apare un odios comentariu antisemit. Sa o intreb acum pe vechea amica de ce n-a protestat? Ar fi absurd. Nu avem nici timpul, nici pasiunea pentru interminabile polemici cu diverse voci ( anonime sau nu), care ne avertizeaza, ne someaza, ne convoaca, ne interpeleaza si ne apostrofeaza…(VT)
“Era anticipabil; predictibili ca orice turma intrata in rutina pre-definita. Pentru ca nu exista discernamanat intelectual si nu exista nici capacitatea nici vointa de a trata cu onestitate lucrurile, pentru o vreme vom avea urmatoarea situatie:Cineva, undeva, cumva pe internet spune o tampenie exaltata, extremista sau pur si simplu o imbeciliate patenta. Se intampla. Altcineva, autodesemnat gardian al discursului public corect, dar incapabil, asa cum spuneam, de discernamant si bun simt se va intreba retoric si ipocrit: “Ce mai zic acum Aligica si Tismaneanu?”Uitati care e treaba: Nici eu nici Tismaneanu nu suntem responsabili nici pentru exaltatii si dezaxatii care delireaza public, nici pentru exaltatii sau retardatii intelectual pe care tot ceea ce ii duce mintea cand vad delirul altora este sa se intrebe ce zic Aligica si Tismaneanu.
Nu avem nicio responsabilitate pentru prostia, reaua vointa si confuzia altora, indiferent de culoare politica sau medicatie. Cand ne vom asuma una, vom anunta. Pana atunci plecati de la asumptia -norma si de bun simt de altfel- ca daca avem ceva de spus si asumat o sa o facem noi, fara sa fie nevoie sa fim agasati, interpelati si somati.Va rog sa ne scutiti de jocul asta pueril. Daca sunteti incapabili sa intelegeti o pozitie principiala, daca sunteti incapabili sa intelegeti -dupa ceteva mii de articole si note publice si cateva zeci de carti scrise de noi doi- pe ce pozitii ideologice, politice si intelectuale suntem, va intreb:Ce in numele lui Dumnezeu va face sa credeti ca a va spune a mia oara ce credem despre X sau Y, va va face pe voi sa iesti din starea de bezmeticeala morala, ideologica si intelectuala in care va agitati, fara sa stiti nici voi prea clar pe unde ati intrat si pe unde puteti iesi din asta?Asadar daca chiar vreti o reactie de la noi, uite un sfat:


Linistiti-va. Calmati-va. Nu sunteti nici primii nici ultimii care confunda lumea intelectului si doctrinelor cu fumurile ambitiilor identitare si sociale si vanitatile imaginii de sine. Puneti mana si cititi, meditati si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea de a discerne si trage linii rezonabile, in loc sa invarteasca isteric barda ideologica si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea sa controleze tendinta patologica a bagatului singur in seama, mai vorbim.
Pana atunci, va rugam, scutiti-ne. Ne ajunge. Chiar credeti ca dupa decenii in spatiul public si publicistica nu am avut parte de suficienti ca voi?!”

Pentru libertatea de expresie: Nu vreau sa cant “Internationala”

30/03/2014

Libertatea de expresie tine de nervul vital al democratiei liberale. Mi-am amintit ce presiuni se faceau, in anii 70 si 80, aici, pentru ca American Jewish Committee sa-si retraga sponsorizarea oficiala a lunarului neo-conservator “Commentary” condus de Norman Podhoretz, la bete noire a stangii “progresiste”. In anii 50, “Commentary” fusese o reduta a liberalismului. Dar n-a fost niciodata anti-anticomunist. Chiar dimpotriva. Scriau acolo Daniel Bell, Nathan Glazer, Irving Kristol si Lionel Trilling. Ba chiar si Hannah Arendt.

Cand polemicile s-au intensificat, s-a ajuns la o atmosfera exploziva. Nu i se ierta lui Podhoretz sprijinul pentru razboiul din Vietnam. Nu i se ierta sustinerea lui Aleksandr Soljenitin, anti-sovietismul asumat fara rezerve, publicarea articolelor lui Richard Pipes in care “destinderea” kissingeriana era descrisa, cu argumente imbatabile, drept o imensa iluzie. Abundau invectivele, mai ales dupa publicarea unor texte dure la adresa lui Gore Vidal, dar si a lui Irving Howe, intelectual de stanga (Democratic Socialists of USA) acuzat de ipocrizie, de dubla contabilitate morala. Isteria a ajuns la paroxism in 1980, cand Midge Decter, sotia lui Norman Podhoretz, redactoare la celebra casa editoriala “Basic Books”, a publicat un articol despre o insula devenita resedinta de vara a proto-miscarii gay. Nu se ierta nici tonul acid al unor comentarii despre feminismul radical.

Au fost denuntate cu vehementa articolele unor Daniel Patrick Moynihan si Jeane Kirkpatrick. Moynihan a vestejit amagirile liberale despre Welfare State. Jeane Kirkpatrick, in celebrul articol “Dictatorship and Double Standards”, a schitat ceea ce avea sa devina Doctrina Reagan. Adica acea doctrina care a orientat politica Statelor Unite in deceniul in care s-a prabusit comunismul. S-a vorbit despre “extremism de dreapta”, “homofobie”, “rasism”, “instigare la razboi”. In pofida orientarii liberale (in sens american) a AJC, acest lucru nu s-a intamplat, santajul n-a tinut, n-au cedat…

Este vorba, mai presus de orice, de dreptul la libertatea opiniei si a expresiei, de prezervarea unui spatiu public nesupus comandamentelor ideologice. Altfel ni se va impune sa cantam cu totii, in cor, “Internationala”, primul imn oficial al URSS…


Despre radicalisme si diversiuni: Scrisoare catre Anca Cernea, Mihaela Barbus, Gelu Trandafir si Costin Andries

29/03/2014

Dragi prieteni,

Aflu ca presiunile si santajul au efecte. Dl Vasile Ernu ne-a somat, pe Horia Patapievici, pe Dragos Aligica, pe mine, GDS si Revista 22 sa ne delimitam de site-ul “In Linie Dreapta” (ILD), pe care tocmai el, admiratorul lui Lenin si al bolsevismelor eterne, stangist impenitent, mandru de optiunile sale anti-capitaliste, il numeste “extremist”. Nu este singurul. Metodele stigmatizarii oricarui adversar de idei drept fascist sunt prea bine stiute pentru a le mai examina eu aici. Stiti ca putem avea dezacorduri pe unele teme, este cat se poate de normal, dar ne unesc angajamentul comun pentru libertate si pluralism. Ne unesc refuzul colectivismelor gregare, al arhaismelor tribaliste, al excluziunilor intemeiate pe viziuni suprematiste de orice fel. Intr-un moment dificil pentru mine, cand fusesem calomniat de o maniera incalificabila, voi, Anca si Gelu, mi-ati trimis o scrisoare deschisa de solidaritate. N-am uitat-o, am regasit-o si o re-public mai jos. Prietenii veritabili se cunosc in asemenea clipe de incercare. In ce ma priveste, va rog sa contati pe prietenia mea statornica.

Nu am nici cea mai mica intentie sa sterg linkul la ILD de pe blogrollul-ul meu. Un blogroll nu inseamna identificari neconditionate, ci recomandari de lectura. La voi am citit prima oare texte de Olavo de Carvalho. La voi a fost prima oara deconspirat proiectul dughinist, aceasta combinatie de fascism si bolsevism. La voi se mentine vie memoria victimelor democratice ale ambelor totalitarisme. Pana ca Ramnicu Sarat sa ajunga un loc de memorie, el exista astfel pe site-ul ILD. Voi respingeti amnezia, legitimarile pseudo-dialectice ale barbariei totalitare. Tot atatea motive pentru ca Vasile Ernu si cei ejusdem farinae sa va eticheteze drept “extremisti”.

Incapabili sa poarte polemici de idei, ei recurg la auto-victimizari, pamflete, denigrari si amenintari. “Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, a spus Leszek Kolakowski. Nu gresea catusi de putin. Daca vrea sa gaseasca exemple de extremism, dl Ernu nu are decat sa citeasca ce se scrie pe forumurile propriilor articole de pe site-ul “CriticAtac”. Si nu doar pe forum. Isi poate citi propriile productiuni.

Cu cele mai bune ganduri,

Vladimir

 

“Dragă Vladimir,

Cum ti-am mai spus, articolul lui Paul Gottfried/Mircea Platon e interesant ca studiu de caz.

Ne scrii ca Paul Gottfried este un intelectual respectabil, autor al unui studiu valoros despre declinul marxismului. Ne asumam evaluarea ta, recunoscand ca nu i-am studiat operele complete. Iti admiram spiritul de fair-play fata de un om care incearca din rasputeri sa te jigneasca. Mai ales ca e evident, din acuzatiile pe care ti le aduce, ca te cunoaste doar din texte atent selectate. Te invinuieste pentru prabusirea PNT, de propaganda pentru oranduirea obamista, de a-i fi trecut cu vederea lui Vadim faptul ca i-a slujit pe comunisti, etc, etc, numai aberatii. Daca se documenta putin, ar fi evitat penibilul. S-a multumit însa cu sesizarea lui Mircea Platon, care ii traduce scrierile in romaneste. Astfel începe sa fie citat de acesta, ca argument anti-Tismaneanu, articolul prof. Gottfried, conservator american… si asa se inchide, tot în romaneste, referinta circulara. Si tu devii “comisarul Tismaneanu”.

Lucrurile astea ar fi ridicole, daca nu s-ar petrece intr-un context foarte serios, al unor confruntari mult prea importante ca sa ne permitem sa radem de prostii.

In Romania, stanga post-comunista se lupta cu inversunare pentru hegemonie culturala. Pune in joc bani, presa, cartulii, zvonistica; acestea se imbina armonios cu operatiunea de reeducare aflata în sarcina agentilor corectitudinii politice.

Totusi, dincolo de zgomote si diversiuni, la noi lumea înca stie în ce crede si are repere clare. Un astfel de reper e condamnarea regimului comunist, facuta de Traian Basescu în baza Raportului Comisiei pe care ai condus-o. Ea delimiteaza taberele, si nimeni nu are scuza ca nu a inteles ce se întâmpla. Furia “structurilor” fata de actul care le denunta crimele explica valurile de murdarii aruncate împotriva ta, a lui Traian Basescu si a personalitatilor care au sprijinit condamnarea comunismului. Nu e deloc placut sa fii tinta lor si îti suntem alaturi, recunoscatori pentru ca ti-ai asumat acest risc.

In operatiunea de asasinat moral împotriva acelora au facut posibila condamnarea comunismului si a crimelor sale, nu conteaza care dintre executanti sunt agenti profesionisti si care tovarasi de drum. Conteaza rezultatul, caci “dupa roade îi cunoasteti”. Dupa acest criteriu, atacul condamnarii comunismului dinspre dreapta, serveste cel mai bine stângii si cauzei securisto-comuniste. Se pretind crestini, “conservatori”, de dreapta, dar nu pare sa-i tulbure faptul ca în corul celor care te înjura pe tine, care ai facut un lucru concret si moral-indispensabil acestei natiuni, le stau alaturi comunisti, stângisti, ateisti, corecti politic, nationalisti lunatici etc..

Isi aroga pretentii de judecatori a tot ce misca, fara a mai fi obligati sa tina cont de proportii, nuante, virtutile si slabiciunile unor persoane sau initiative, fara a-i îngadui cuiva evolutia spirituala. Degrevati de responsabilitati concrete, cauta nod in papura celor care si le asuma în lumea reala în care traim. Sunt oameni care pot trece cu vederea circul din Parlament, din 18 decembrie 2006, si pe autorii acestuia, dar nu uita sa mentioneze sau ta acuze pentru ADN-ul pe care il porti.

Lenin si Gramsci ar zambi multumiti de prestatia unei asemenea “drepte”, care caricaturizeaza crestinismul de la care se revendica.

Intre timp, în lumea reala, Moscova nu se sfieste sa-si afirme pretentiile imperiale. Pana de curand, ne puneam speranta in conservatorii americani, inca puternici, spre deosebire de colegii lor din Europa de Vest, predati cu totul stangii. Dar administratia Obama are o agenda radicala de stanga, deschisa fata  de rusi, chinezi, islamisti, marxisti si adepti ai guvernului mondial. Noi astia, oameni de dreapta, zicem noi, desi Gottfried si Platon nu or fi de acord, nu putem decat sa ne dorim ca America sa isi revina, sa isi reia rolul de lider si aparatoare a Lumii Libere.

Unde se situeaza profesorul Gottfried in acest context? Nu e clar. In orice caz, nu are nimic bun de zis despre America, americanii sa stea la ei acasa, sa nu ne invete pe noi. Ii plac nemtii. Nu ii place deloc Israelul. Nici Polonia. Slava Domnului, macar ii plac balticii. Incercand sa ne facem o idee despre aceasta familie de idei, am mai citit articole scrise de colegi de-ai lui de pe takimag.com. Ei sustin, de exemplu, ca America sa se retraga din NATO, sa-i lase dracului pe ucrainieni si pe polonezi, cine i-a pus sa-i enerveze pe rusi? Europa de Est? Sa o apere UE! Vina pentru invazia ruseasca de vara trecuta in Georgia e atribuita georgienilor, si se recomanda abtinerea de la orice sprijin american pentru ei. Desemenea, vina pentru terorismul arab e atribuita Israelului, si cere ca SUA sa îsi preseze aliatul din Orientul Mijlociu la concesii sinucigase fata de cei care afirma fara jena ca vor moartea Israelului, Americii, Occidentului. Aplicarea in lumea reala a acestor recomandari ar fi ceea ce numea Voegelin “prostie criminala”. Ce conteaza ca ele sunt facute de pe pozitii de “dreapta” sau de stanga? Daca vorbim de rezultate, asemenea pozitii au permis persistenta si expansiunea comunismului, cu toate crimele lui. Ele sunt in continuare un pericol pentru civilizatia occidentala.

Anca Cernea, Gelu Trandafir”

http://tismaneanu.wordpress.com/?s=gelu+trand

PS Am primit din partea domnului Peter Manu acest mesaj:

“Inlaturarea ILD de pe blogroll-ul Revistei 22 este urmarea protestului meu, trimis redactiei pe 12 Februarie:

‘Va scriu pentru a cere scoaterea portalului In Linie Dreapta de pe coloana blog-roll a editiei electronice a revistei 22.  Portalul In Linie Dreapta a publicat numeroase articole, si a permis numeroase comentarii, care propaga homofobia si islamofobia. Aceste actiuni au caracter discriminatoriu si sunt interzise explicit prin legile Romaniei. Revista 22 nu trebuie sa incurajeze si sa faca publicitate unui forum de acest fel. Sunt sigur ca veti considera cererea mea cu obiectivitate si va asigur ca voi include reactia dumneavoastra in petitia pe care o voi adresa, cu acelasi subiect, Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.’

Cu cele mai bune ganduri,

Peter Manu, MD, FACP

Professor of Medicine

Hofstra University

Hempstead, NY ‘

Te rog mult sa consideri includerea acestei clarificari in textul de pe blogul tau.”

La randul sau, Vasile Ernu considera ca lui i se datoreaza scoaterea linkului:

“E trist că V.T. a ajuns să fie portavocea şi promotorul unui grup şi site care elaboreaza “liste negre” şi promovează un fundamentalism şi extremism cum numai România Mare o mai făcea pe vremuri. Dovadă e şi faptul că Revista 22 a reacţionat pozitiv la textul meu Listele negre pentru zile albe” au revenit. Cu binecuvîntarea establishmentului cultural şi a scos site-ul cu pricina de la recomandări.”

Astept cu maxim interes si real amuzament alti candidati la titlul de autor moral al acestei operatiuni :)

Un text important:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-cand-gds-cedeza-la-somatiile-si-presiunea-unor-neispraviti-nu-e-regula/

La capitolul amuzament, imi trimite un amic acest text postat de doamna Victoria Stoiciu pe FB. Din cate stiu, Papa Ioan Paul al II-lea, ca sa dau un exemplu, era anti-gay marriage si anti-avort (nu cunosc pozitiile sale pe teme feministe). Era si el calificabil ca exponent al “Dreptei radicale”? Cat priveste exprimari elegante si subtile gen “toparlan care se ascunde in spatele intelectualului cu pretentii”, le socot memorabile si o felicit cordial pe autoare :) Precizez ca pozitiile mele nu sunt cele amintite, nu fara o tendinta de caricaturizare, mai sus. Nu sunt anti-avort, nu am o pozitie categorica pe tema gay marriage (depinde de situatii, de conditii istorice, culturale etc), iar feminismul il discut nuantat, asa cum trebuie abordata orice ideologie. Exista feminism moderat, dupa cum exista si feminism radical. Dar faptul ca nu impartasesc unele din pozitiile celor de la ILD nu ma face sa le socot “extremiste” ori “radicale de dreapta”. Este dreptul lor sa sustina ideile in care cred, viziunea lor despre traditia iudeo-crestina si fundamentele morale ale Europei democratice. Este o viziune liberal-conservatoare, una care pune pret pe traditie, in niciun caz una extremista. M-am ocupat suficient, cred, de tematica radicalismelor politice pentru a sti cand e vorba de radicalism de stanga ori de dreapta. Nu aduc in discutie argumentul, indoielnic, al autoritatii, ci pe acela, demn de luat in seama, al competentei. Lev Trotki, de pilda a fost un radical de stanga. Aleksandr Dughin unifica in viziunea sa radicalismul de dreapta cu cel de stanga. Autorii de la ILD nu sunt radicali de dreapta. Conceptul care vrea sa desemneze o realitate trebuie sa surprinda acea realitate, nu sa o desfigureze propagandistic.

Este In Linie DreaptaLi un site fascist si extremist? Nu, NU este. A fi anti- feminist, anti-gay marriage sau anti-avort te califica ca fiind de dreapta radicala, dar atat, esti un fel de neocon mai inversunat. Extremist e Capitalismpepaine si Giurea. ILD e doar un fel de Antena 3 a dreptei radicale cu pretentii de staif intelectual. Pe fond, insa, totul se reduce la atacuri la persoana, infierari, etichete trantite alandala, doar ca sa faca platforma mai sexy, totul bine condimentat cu citate si trimiteri de ochii lumii.
A facut bine Revista 22 ca a scos ILD din lista de blog roll? Da, a facut foarte bine. Si nu pentru ca ILD e extremist, ci pentru ca Revista 22 se pretinde o publicatie de analiza care respecta niste standarde intelectuale – or, bascalia artagoasa de pe ILD nu e chiar ceea ce se cheama analiza fina. Sa citezi 10 autori obsesiv nu te face nici intelectual, nici analist. Faptul ca unii intelectuali, cum e Tismaneanu sau Paul Dragos Aligica iau apararea ILD demasca toparlanul ce se ascunde in spatele intelectualului cu pretentii, care atunci cand peroreaza savant teze de la catedra, de fapt isi doreste tainic sa arunce o flegma zdravana in mutra adversarului.

 

 

 

 


Ţarul Putka si fantoma lui Elțîn: Conspirații, mesianism, paranoia

28/03/2014

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, a unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”. Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei “Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale. Jurnalistul Ben Judah reușește să deconstruiască admirabil originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum il numeau colegii, era un simplu golan (bully) care isi teroriza colegii de scoala (v. subcapitolul “Little Putin”, pp. 7-11), la cariera sa în KGB, la metamorfozarea sa într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului in orașul mohorât de pe răul Neva si, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea suprema la Kremlin.

Sobceak la rândul lui era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel de KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.

Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțin, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării dizidenților în anii șaptezeci, Iuri Andropov. Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.

Cele mai bune capitole ale volumului analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve. Trebuie să adăugăm și fascinația bizară legată de viziunea lui Aleksandr Soljenițîn despre un imperiu rus renăscut care în mod necesar ar cuprinde Federația Rusă, Ucraina, Belarus și nordul Kazahstanului. Este ironic că același Soljenițîn, voce centrală a dizidenței ruse în anii șaptezeci, autorul „Arhipelagului Gulag”, devastatoarea carte-monument despre universul concentrationar din URSS, a ales să îl sprijine pe Vladimir Putin, considerându-l un patriot rus veritabil. A acceptat distincții din partea lui Putin pe care le refuzase când i-au fost oferite de Boris Elțîn. Fostul disident era entuziasmat să-l vadă pe fostul ofițer KGB adoptându-i ideile naționaliste și idealurile anti-liberale.

A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, însemnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică (personaje precum Boris Nemțov, Gary Kasparov, și Aleksei Navalnyi) și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism, precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere al acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.

Se poate oare intui o lumina la capătul acestui tunel sumbru? Putem spera că partidele și mișcările democratice vor câștiga la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, și vor crea un state bazat pe domnia legii? Reacția panicardă și violent agresivă la Revoluția din Ucraina demonstrează că Putin este conștient de curentele profunde din societatea rusă. El știe că regimul său cvasi-dictatorial, bazat pe minciună, intimidare și dispreț pentru valorile civice poate fi distrus printr-o revoluție populară. Judah incheie această excelentă carte apelând la o formulare cu tentă evidentă de presentiment: „Paranoia este omniprezentă, iar în birourile lui Putin există un spectru a cărui umbra este atât de mare încât cuprinde absolut tot fiind astfel invizibilă. Fantoma lui Boris Elțîn. Întreaga carieră a lui Putin a fost așa fel încât el să nu fie Elțîn.” (p. 329)

Revoluțiile au loc brusc, rapid și neprevăzut. Într-o zi, Putin s-ar putea să se trezească și să realizeze că întreaga impostură de grandoare imperială s-a dovedit încă un miraj rus, un efort fatalmente falimentar de deraiere a drumului către democrație al țării sale. În timp ce scriu această recenzie, analogiile cu Stalin, Hitler și Mussolini predomină. De la Zbigniew Brzezinski la Hillary Clinton există un consens în cristalizare conform căruia Putin este un nou dictator totalitar. Volumul lui Ben Judah este un îndreptar excelent pentru oricine încearcă să înțeleagă acțiunile aparent absurde ale lui Putin. El nu trăiește într-o lume ruptă de realitate, așa cum a declarat Angela Merkel, ci mai degrabă în propria lui realitate bântuită de obsesii conspiraționiste și motivată de iluzii mesianice. Putin se consideră salvatorul Rusiei și, în consecință, persistă în orbitoare, funeste fantasme ale salvării.

PS: Fiind in Elvetia saptamana trecuta, am stat de vorba cu un respectat expert in relatii internationale, cercetator la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, de origine finlandeza, autorul unei excelente carti despre Henry Kissinger. Mi-a spus ca Putka in limba finlandeza inseamna inchisoare. Initial, am crezut ca glumeste. Am verificat, chiar asa este…

Articolul de mai sus este o versiune lărgită a recenziei de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Ben Judah, “Fragile Empire: How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin” (New Haven and London: Yale University Press, 2013), in curs de aparitie în revista “International Affairs”, Royal Institute of International Affairs, Chatham House. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob.

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=9780300181210

Recomandare:

http://articles.baltimoresun.com/2014-03-27/news/bs-ed-romania-russia-20140327_1_russian-ambassador-crimean-romanian-friends

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-putinism-in-romania-intre-aberatii-dughiniste-si-veselia-tampa-a-unor-semiliterati/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/03/09/visul-lui-putin-fantasmele-salvarii-si-viitorul-europei/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 165 other followers