Labirintul spaniol: Pasiunile Razboiului Civil, ieri si azi

01/10/2014

Am terminat de citit romanul “Sepharad” de Antonio Muñoz Molina, plin de referinte la spasmodicii ani 30, la Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Willy Munzenberg, cel numit marele impresar al Cominternului, si sotia sa Babette, sora Margaretei. In “Times Literary Supplement”, cu ceva timp in urma, o recenzie de Jeremy Treglown, autorul mult-discutatului volum despre politice culturale ale Spaniei franchiste (“Franco’s Crypt”), la cartea “Hotel Florida: Truth, Love, and Death in the Spanish Civil War” de Amanda Vaill. Intre personaje, Ernest Hemingway si Robert Capa. Nu cred ca exista eveniment din veacul al XX-lea care sa continue sa suscite atatea pasiuni precum Razboiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru altii o tragedie fara final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, “Omul care iubea cainii” se petrece, direct sau indirect, in labirintul spaniol. Amintesc recentele carti ale Katerinei Clark si a lui Karl Schlogel unde Razboiul Civil figureaza proeminent. Spania ca simbol al sperantei a fost fundalul pe care se desfasurau procesele-spectacol. Avem acum rascolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atatia recenzenti). Brigazile Internationale au devenit subiect de teze doctorale. Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie.

Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei parinti au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare in toate cartile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la “International Herald Tribune” a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, cand a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se lega, urmând parcă o logică borgesian. Saptamana trecuta le-am povestit studentilor mei despre Noel Field si roul sau in procesul Rajk. Azi vom vorbi despre fanatismul stalinist si despre revolta mintilor, despre Jakub Berman si Lezsek Kolakowski, despre orbire si despre apostazie…

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franta (despre acele lagare şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth” , a scris Koestler; într-un asemenea lagăr marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină “Darkness at Noon”). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Juan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic.) La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi asteptau Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin.) Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumator fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramon Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormantarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilo ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic “Nuestra Bandera”. Familia lui Alex (asa îi spuneam noi) venise din Franta, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Alt frate, Georges, a facut si el regia, cred. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa firmei aeriene Sabena. Au revenit în Franta după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.

În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun “Autobiografia lui Federico Sanchez”. Era tradusă în romaneste „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era “L’écriture et la vie” de Semprun. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din “Geschichte und Klassenbewusstsein”, cartea mesianic-marxistă a tânărului Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Zizek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată poate un motiv pentru admiratorii să o citească.) Am scris la moartea lui Semprun, textul poate fi citit in „Studii si materiale de istorie contemporana”, Vol. XI, 2012. Am scris si la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprun si pe prietenul sau de idei, Fernando Claudin.

Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), ar avea multe de aflat din amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu.) Doctorul Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internationale, apoi medic în China, în armata lui Mao. A fost prieten cu părintii mei. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerande teme cu Agnes Heller şi Ferenc Feher, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute.” Nu întâmplator se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre….)

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, pe Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa.) Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit, corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămane ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nici o îndoială, nici o rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealalta îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort in urma cu cativa ani, nonangenar, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico Garcia Lorca.

Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi.) Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Ramâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx.) Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Palmiro Togliatti, unul dintre corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă). Togliatti apare in romanul “Sepharad”. A supravietuit Marii Terori, era unul din favoritii lui Stalin. Am vorbit despre el cu Viktor Zaslavsky, fostul disident sovietic devenit un distins istoric al comunismului italian. Viktor a murit la Roma in 2009. A participat la conferinta despre anul 1968 pe care am organizat-o in noiembrie 2008 cu sprijinul ICR la Woodrow Wilson Center din Washington. Volumul aparut in in 2011 la CEU Press (“Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia”) este dedicat memoriei sale…

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebarii spre „a nu aduce apa la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă cât şi dinspre cea stângă. Merită să-l cităm aici pe Orwell: “The Spanish war and other events in 1936-37 turned the scale and thereafter I knew where I stood. Every line of serious work that I have written since 1936 has been written, directly or indirectly, against totalitarianism and for democratic socialism, as I understand it.” Atentie la formulare, socialism democratic “as I understand it”, deci nu unul dictat de diversii pontifi ideologici.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolţov (jurnalistul favorit al lui Stalin care i se adresa cu apelativul “Don Miguel”, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat şi executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) şi André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaţionale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam 10 ani (ambii sunt personaje în “Pentru cine bat clopotele”). Venise atunci în vizita în România Renato Bertolini, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Rezistenţilor (FIR), a cărei filială din Romania s-a numit FIAP (după numele francez, Federation Internationale des Anciens Politiques). De aici şi cuvantul fiapist, cu multiplele sale conotaţii din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc.) Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Barcelona (era după lichidarea POUM.)

I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam şti, nu ştiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandanul Carlos al detaşamentului de şoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofiţeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreuna cu stalinistul maghiar Ernö Gerö (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar şi Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic şi suspectat de trotkism). Despre perechea Vidali-Tina Modotti iată ce scrie Claudio Albertani într-un articol publicat în 2005 de Fundaţia Andreu Nin: “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.” Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem: ”Hacer el presente implica corregir el pasado”.

Vidali era unul dintre apropiaţii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaţionale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmaşul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns in Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanţii stalinişti ajunşi şi ei acolo, Juan Comorera şi Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor împotriva lui Troţki, care au culminat în august 1940 cu asasinarea intemeietorului Armatei Roşii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol inflitrat în cercurile troţkiste, Ramon Mercader (amintesc aici romanul lui Semprun, “La deuxième mort de Ramon Marcader” si, evident, cartea lui Leonardo Padura).

Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulţi bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea ştia multe şi se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei.”) În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziţie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreaţa Madonna (o mare admiratoare.)

Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile (nu întotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum ştia stânga post-stalinistă să se agaţe de minciuni, ori de jumătăţi de adevăr, dar şi pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelstam, Ahmatova şi Tvetaieva.) Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârşit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă.) I-am citit pe Hemingway şi pe Malraux. I-am citit pe apostaţii comunişti Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando Claudin şi Jorge Semprun. Mi-am apropiat şi cărţile supravieţuitorului POUM, Julian Gorkin. L-am citit pe Manuel Vasquez Montalban (La Pasionaria y los siete enanitos), îl citez in “Stalinism pentru eternitate” (cartea i-am daruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici.) Am încercat să înţeleg cât a fost revoluţie şi cât contrarevoluţie în acel fratricid naţional.

Georges Bernanos înţelesese că fiecare tabară avea adevărul ei, că aceste adevăruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi în partea opusă. A scris “Les Grands Cimetières sous la lune”, o carte pe care tânărul Camus o comenta astfel în “Alger républicain”: „Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu în acel imbroglio istoric total. Înrolată de partea republicană (loialistă, cum se spunea în epocă), Simone Weil citeşte cartea lui Bernanos şi ii scrie acestuia: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais. Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-şi urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinţii mei se află lângă Dolores Ibarruri, atunci când cea care i se spunea la Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza in volumul “Lumea secreta a nomenclaturii”, aparut in 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreuna cu ai mei, Valter Roman şi Mihail Florescu. După 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecţi (schisma iugoslavă, procesul Rájk), au trecut cu toţii prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, “Sub cerul Spaniei”. Nu doar Roman, dar şi părinţii mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España

Îi îndemn pe cei interesaţi să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel microcosm din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost ucişi criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel şi Koestler (mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell.) Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist şi antifascist. Acest lucru nu-l poate nega nici un intelectual de bună credinţă. A criticat ipocriziile vremii lui şi a avut un dispreţ total pentru complicii totalitarismului. Cât priveşte faptul că am o pasiune pentru Kolakowski, nu văd nimic grav sau agravant în asta. Fiecare cu pasiunile sale formative.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înţeleg în ce miraj, în ce păienjeniş al iluziilor şi intrigilor fuseseră prinşi părinţii mei şi, de fapt, o întreagă generaţie (la dreapta şi la stânga.) Cine a citit “Ghilotina de scrum” poate îşi aminteşte finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuşi fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme decât altii), dar, cum observa Monica Lovinescu, şi către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”. Scriam in decembrie 1983: “La acest ceas al confesiunii mele de nimeni cerută sau ascultată, ei, cei ucişi si cei cu sufletele sfăramate, vin sa-mi bantuie imaginatia, sunt stafiile mele personale, mă convoacă şi mă obligă să le privesc in faţă, stare maladivă de Angelus Novus, ultima dată cand cineva le mai acordă dreptul de mărturisi.”

Pe 11 februarie 1986, adăugam: “Ai facut parte, Julien, din armata de faliţi ai istoriei, dintr-un trib damnat, de martiri fara speranţă de expiaţiune, crucificati la drumul mare, pierduti in gloata de şarlatani, de profitori, de rataţi, de zerouri, fără de care nici o revoluţie nu are cum triumfa. V-ati hrănit cu droguri pe care aţi ajuns a le execra, v-aţi lăsat convinsi de icoane schimonosite, fără a fi capabili să prevedeţi ziua cand veţi realiza cu disperare că totul nu a fost decat o enorma glumă, gluma cea mare a unui secol in care ironia a imbrăcat haine vărgate, iar practicanţii ei, indiferent de rasă sau clasă, s-au trezit expulzaţi spre Auschwitz sau Magadan. Dă-mi voie, Julien, să nu accept alibiurile voastre, indoielnice raţionalizari ale unui colaps valoric si generaţional, dă-mi voie să intreb ce ne mai rămane acum decat cea mai incăpăţanată indoială, curajul de a spune nu oricărui optimism gregar, oricărei alinieri mecanice.” (“Ghilotina de scrum”, Ediţie ingrijita si prefaţa de Mircea Mihaies, Polirom, 2002)

http://www.evz.ro/senatul-evz-labirintul-razboiului-civil-din-spania-i-440029.html

http://www.contributors.ro/global-europa/mastile-bolsevismului-viata-si-timpurile-lui-santiago-carrillo-1915-2012/

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/cultura/insomnii-dialectice-die-partei-hat-immer-recht/

http://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/omagiu-cataloniei-3425/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/labirintul-spaniol-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/


Sever Voinescu: Dragă Vladimir, cum te poți feri de tragedie privind drama

30/09/2014

Așadar, nu cred că România e captivă într-o fatalitate groaznică. Dacă aș fi crezut, aș fi fost resemnat și aș fi așteptat, cu oarecare nerăbdare, să văd ce ne mai face fatalitatea de data asta. Dar eu cred altfel. Cum spui tu, cred ”că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile” și, tot în cuvintele tale, cred că ”jocurile nu sînt făcute”. Tocmai asta mă înspăimîntă. Sînt sigur că destinul României e în mîna românilor! Și 60% dintre ei vor cu Ceaușescu. Asta mă umple de groază!

Popoarele, dragă Vladimir, nu au nici o răspundere. Pot purta culpe (Jaspers a scris admirabil despre asta, cum știi), pot trăi momente magnifice, dar pot comite și atrocități inimaginabile. Pot alege bine, dar, mai ales, pot greși. Dar orice ar face, popoarele nu răspund niciodată. Mecanismele de tragere la răspundere a invizilor s-au sofisticat, au evoluat și au devenit tot mai performante, în funcție de scopul lor. Dar civilizația nu a putut produce un mecanism de tragere la răspundere a poporului pentru erorile lui. Suveranitatea poporului – concept fundamental pentru orice democrație constituțională, înseamnă impunitatea poporului. În istorie, cu mult mai mulți oameni au murit prin ”voința populară” ori din cauza ei, decît de mîna tuturor dictatorilor. Toate popoarele lumii au mîinile pătate de sînge, dar să ferească Dumnezeu să le impuți, cumva, asta

Eu nu spun că jocurile sînt făcute. Spun, doar, că mi-e teamă, dragă Vladimir, de poporul acesta al meu. Democrația și dictatura, deopotrivă, se sprijină pe popor – cum, iarăși, știi bine. Uneori, pe o majoritate a lui. Alteori, pe o minoritate. Hannah Arendt, pe care atît o prețuiești, a dovedit într-o anumită carte că nu există totalitarism fără oleacă de popor implicat și știi bine cîte a pătimit cînd a spus asta într-o anumită formulă particulară, într-o altă carte. Poporul este mereu implicat în propria-i guvernare, este mereu parte activă în propriul destin. Dihotomia guvernanți-guvernați (clasică deja pentru științele politice, inclusiv pentru teoria dreptului constituțional, de la Jean Bodin încoace), este o mare eroare etică. Poporul, care e întotdeauna guvernat, niciodată guvernant, poate face orice, căci raportul de răspundere politică îi este lui datorat întotdeauna și nu-l incriminează niciodată. Există oameni care au răspuns cu viața în fața poporului exact pentru ceea ce au făcut cu sprijinul manifest al aceluiași popor – sînt figurile cele mai tragice din istorie. În tribunale (fie ele judiciare sau ”ale istoriei”) se judecă cu nesaț crimele indivizilor împotriva popoarelor, dar nu se judecă niciodată crimele popoarelor împotriva indivizilor.

 În finalul mesajului tău optimist, mi-ai reamintit faimoasele vorbe ale lui Émile Zola: ”La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera ». Sigur că sînt și eu impresionat de entuziasmul și de energia cuprinsă în aceste cuvinte ale romancierului – nimic nu e mai bine pentru sufletul unui om decît să creadă în izbînda fatală a adevărului! Dar eu găsesc salvarea de spaima pe care ți-am descris-o mai sus, tot în Zola, și tot în același text, dar ceva mai înainte.

Pînă în 25 noiembrie 1897, Émile Zola fusese tăcut în privința  afacerii Dreyfus, care dezbina, deja, Franța. Ba mai mult, din cîte auzise, Zola înclina să creadă în vinovăția lui Alfred Dreyfus. Cîțiva amici, precum Bernard Lazare, Marcel Prévost, avocații Sarrut, cu care Zola se cunoștea bine, și Leblois, cu care se cunoștea mai puțin, s-au năpustit pur și simplu asupra lui pentru a-l convinge că Dreyfus e nevinovat și că s-a comis o imensă nedreptate. Nu e de uitat că tabăra anti-Dreyfus strîngea, cel puțin la început, mari personalități: Barrès, Maurras, Rodin, Renoir, Jules Verne, la un moment dat chiar Paul Valery, extrem de tînăr atunci. Dreyfusiștii aveanu nevoie ca de aer de nume mari în tabăra lor. Primul semn serios de întrebare, Zola și-l pune după ce vede cum Auguste Scheurer-Kestner, vicepreședinte al Senatului, un politician de înaltă ținută morală, este violent atacat în ziare doar pentru că punea la îndoială, cu evidentă bună-credință și probe solide, versiunea care susținuse condamnarea lui Alfred Dreyfus. Din acest moment, 25 noiembrie 1897, Zola s-a implicat. Și a făcut-o atît de vehement încît, trei luni mai tîrziu, va fi inculpat într-un proces de insultă adusă  autorității, în fața unui tribunal militar, căci temperatura publicisticii sale crescuse pînă la incandescență .

Cum ziceam, pe 25 noiembrie,  ”Le Figaro” a publicat primul articol al Zola despre afacerea Dreyfus, intitulat, simplu, ”M. Scheurer-Kestner”. Mulți spun că așa s-a inaugurat era intelectualilor publici, în care trăim și astăzi. Dar ceea ce e interesant în acest prim articol, cel puțin la fel de interesant precum sfîrșitul său memorabil pe care îl citezi, este începutul. Îmi permit să-l traduc pentru cei care urmăresc dialogul nostru: ”Ce dramă mișcătoare, ce personaje superbe!În fața acestor documente de o frumusețe atît de tragică pe care viața ni le-a adus, inima mea de romancier tresaltă de o admirație pasionantă. Nu cunosc ceva de o psihologie mai înaltă. Intenția mea nu este să vorbesc despre afacere în sine. Dacă circumstanțele mi-au permis să studiez aceste documente și să îmi formez o opinie întemeiată, nu uit că este deschisă o anchetă, că justiția e sesizată și că este onest să aștept, să nu mai adaug și eu la grămada de taclale abominabile care încearcă să facă obscură o afacere atît de simplă și de clară. Dar personajele, începînd de astăzi, îmi aparțin mie, care nu sînt decît un trecător ai cărui ochi sînt deschiși asupra vieții…”  Poziția de pe care a pornit Zola în această poveste, interesul lui, cel puțin la început, este cel al unui romancier. Realist, naturalist chiar, dar romancier. Ce vreau să spun, dragă Vladimir, este că, pînă să ajung să cred în marșul irezistibil al adevărului, trebuie să-i privesc pe toți ca pe niște personaje ale unei drame de oarecare intensitate anume pentru a le putea supraviețui. Așadar, minunatei tale ”La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera », ultima frază din acest articol al lui Zola, eu voi răspunde cu prima sa frază: ”Quel drame poignant, et quels personages superbes!”  Pînă ajunge adevărul la noi, în marșul lui de neoprit, lasă-mă să-i privesc ca pe niște personaje ale unei drame și să mă tem, puțin, de ei toți.

http://www.evz.ro/draga-vladimir-cum-te-poti-feri-de-tragedie-privind-drama.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html

 


Sever Voinescu: Dragă Vladimir, deznădejdea de azi…

30/09/2014

“Săptămîna trecută, mă distanțam în termeni fermi de o consistentă majoritate a poporului meu după ce văzusem un sondaj care arăta că 60% dintre compatrioți cred că era mai bine în vremea lui Ceaușescu. Spuneam că nu există altă justificare pentru așa ceva decît o dementă dragoste colectivă pentru traiul în grotă. În întuneric, în frică, lipiți unii de alții în transpirație rece, urîndu-ne între noi, în frig și sărăcie, mîncînd gheare de pui, mîncați de invidia că gheara unuia are și ceva pieliță în plus, frustrați de totul și claustrați, privind la unicul program tv care ne spune, fără oprire, că sîntem fericiți, că întunericul grotei e lumina binecuvîntată a soarelui, că sărăcia în care trăim este prosperitate și că stăpînul nostru este un geniu mondial. Așa vor 60% dintre români să trăiască. Există o voluptate a sclaviei, o plăcere orgasmică a beznei, un rîs savaotic stîrnit de cătușă și căluș. Fără îndoială, poporul meu regretă grota în proporție majoritară. Dacă tot o regretă, s-ar putea să i se întîmple iarăși. Și eu nu cred că aș putea suporta să mă întorc în grotă chiar dacă, exuberant, poporul meu mă va împinge, cu puterea lui imensă, într-acolo. Firesc, un asemenea text nu poate fi scris decît în tonuri pesimiste – este exact ceea ce am făcut.

Vladimir Tismăneanu mi-a făcut bucuria de a reacționa, replicînd tonic tristeții mele. Îi mulțumesc. Aveam nevoie de o asemenea replică, prietenul de departe a simțit și mi-a transmis-o. Zice Vladimir: ”Nu sunt atât de convins precum Sever de existenţa acestui misterios suflet colectiv. Nu e vorba de fetişizatele sondaje, ci de faptul că populaţia acestei ţări este mult mai eterogenă decât ne putem imagina. Nu există doar două Românii, ci mult mai multe. Există România lui Felix şi cea a Monicăi Macovei. România lui Ponta şi cea a lui Sever Voinescu.”  Și, mai apoi: ” Avem nevoie, dragă Sever, de ceea ce se cheamă conştiinţa nefericită, de curajul de a spune că jocurile nu sunt definitiv făcute, că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile. Nu este deloc obligatoriu că dezolantul clivaj dintre cei care vor o Românie întemeiată pe respectul pentru lege şi instituţiile statului de drept şi cei care le dispreţuiesc să devină unul etern. Tot ce am scris şi am spus unii dintre noi, de la Gabriel Liiceanu, Cristian Ghinea şi Doina Jela la Mihaela Miroiu, Dragoş Ghiţulete, Tudorel Urian, Marius Stan, Marian Preda, Rasvan Lalu și subsemnatul în aceste ultime săptămâni pledează pentru o perspectiva mai puţin pesimistă.” Poate că aerul dezolat al textului meu m-a făcut mai obscur decît aș fi vrut. Nu neg nici o secundă că există și altfel de oameni decît cei care mi-au provocat textul. În termenii sondajului, există și ceilalți 40%. Îi știu bine, căci printre ei mă număr și eu. Sînt, ca să zic așa, ”tribul” meu în interiorul societății românești.

Și, dacă tot a venit vorba despre societatea românească, aș spune că nu cred în povestea celor două sau mai multor Românii, despre care au vorbit în timp atîția oameni atît de diferiți, precum Adrian Năstase, Alina Mungiu, tu, Vladimir sau Andrei Pleșu. Dacă există mai multe Românii și una dintre ele e a mea, de ce sînt forțat să dau zi de zi, ceas de ceas, ochii cu Ponta, Gâdea și Voiculescu? De ce trebuie să mă izbesc de fiecare dată de ei cînd vreau să-mi aleg președintele și, de cîteva ori chiar, ei să mă învingă? De ce sînt mereu îngrijorat că instituțiile dreptății și libertății din România mea se clatină de cîte ori urlă ei? Dacă eu am România mea, diferită de cea  a lui Ponta, de ce trebuie să mă supun ordonanțelor lui de urgență, cum de trebuie să-i acord respectul meu chiar lui (căci în România mea există respectul pentru demnitarii țării) și, în definitiv, cum de a ajuns el în fruntea României ”mele”? Pare ușor să evit România lui – citesc, ascult muzică, mă plimb, vorbesc exclusiv cu oamenii cu care vreau să vorbesc, îmi văd de proiectele și de studiile mele; dar la fiece pas pe care-l fac în România mea, îi văd, vii, pe românii lui. Le simt privirile, le aud vorbele, le suport iritările. România lui Ponta tiranizează România ”mea”. Singura mea șansă de a rămîne în România ”mea” e autismul față de România lui. Nu e normal să pot trăi cum vreau doar dacă pun în paranteze fenomenologice o bună parte din realitatea în care trăiesc. Oricum, nu-mi iese oricît efort fac. Și nu din cauza mea. Ci pentru că ideea mai multor Românii e o metaforă de nu chiar o formă de evaziune, o iluzie. România e una și ea e stăpînită de voința colectivă a românilor.   60% dintre ei, vor cu Ceaușescu. E drept, 40% vor altceva. Dar România e de neconceput fără 60% dintre locuitorii ei. Altă Românie, draga Vladimir, nu există.  Dar, ajunge zilei de azi atîta disperare. Mîine, despre Zola.”

http://www.evz.ro/draga-vladimir-deznadejdea-de-azi.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html


Stabilitatea nu inseamna amnezie: Monica Macovei, Klaus Iohannis si “fierbintele-Orient”

24/09/2014

O democratie care isi refuza dreptul la memorie este una cel putin indoielnica. Franta se confrunta de decenii cu amintirea guvernului de la Vichy, responsabil de deportarea spre lagarele mortii a zeci de mii de cetateni evrei care asteptau, pe buna dreptate, protectie, dar si cu amintirea razboiului din Algeria. Germania si-a asumat in chip exemplar denazificarea si, dupa 1989, decomunizarea. Rusia putinista, in schimb, a ales cealalta cale: a fugii de asumarea trecutului, iar consecintele se vad cu ochiul liber. Candidatul prezidential Klaus Iohannis este liderul unui partid (PNL, membru pe atunci al coalitiei aflata la guvernare, USL) care a participat cu arme si bagaje, cu un entuziasm de-a dreptul naucitor, la tentativa esuata de lovitura de stat din vara anului 2012.

Liderul din epoca al PNL, Crin Antonescu, a fost instalat de USL ca presedinte interimar al tarii. A facut atunci declaratii virulent anti-occidentale.A antagonizat principalii aliati ai Romaniei. Nu ca persoana privata, ci de pe pozitia de candidat prezidential potential al USL. Ministrul de externe desemnat de PNL, Andrei Marga, nu a facut un secret din putinofilia sa. Nimeni nu s-a cait in PNL. Nimeni nu si-a cerut scuze. Dl Iohannis nu s-a nascut ca personalitate nationala din spuma marii, ci din aranjamentele facute de Crin Antonescu, Victor Ponta si Dan Voiculescu. Ei au fost aceia care l-au impins in fata. Evident, poate sa se desparta de propriul trecut. Dar nu prin tacere, nu prin mutenie, nu prin stravezii refulari.

Acele evenimente nu s-au petrecut acum doua decenii, ci acum doi ani. Pentru multi cetateni ai Romaniei a fost vorba de un soc egal cu acela al mineriadei din iunie 1990. Monica Macovei are dreptate sa conditioneze semnarea de catre ea unui Pact National pentru Stabilitate si Democratie de o delimitare franca si lipsita de orice echivoc a candidatului ACL de acea agresiune a faradelegii. “Martea neagra” a simbolizat inca o asemenea rusinoasa palma data statului de drept. Ordonantele guvernamentale, inclusiv aceea care modifica Legea educatiei, sunt exemplele abuzului transformat in politica permanenta. In Parlamentul tarii nu au ce cauta penalii, indiferent carui partid ii apartin. Sunt cerintele minimale pentru ca un asemenea Pact sa fie un instrument credibil, un reazim al democratiei in clipa cand pontocratia se afla in plina ofensiva, iar nu doar praf in ochi. Daca doreste sa convinga electoratul anti-pesedist, dl Iohannis o poate face acum, raspunzand in chip onest scrisorii Monicai Macovei.

Poate ca dl Iohannis va gasi ragazul sa mediteze la aceste cuvinte ale lui Mircea Cartarescu, citate de Daniela Ratiu in “Evenimentul Zilei”: ”În cazul meu, însă, trecutul trebuie să rămână trecut. Nu mă voi mai implica în politică, pentru că nu mai cred, la noi, în cauze care merită apărate. ”Nu e corsi, nici ricorsi în fierbintele-Orient/Ci deodată amândouă, împletite-absurd, dement”, scriam odată. Iată cazul Turcescu. În ”Mother night” de Vonnegut (dacă nu mă înșel) e vorba de un crainic de la radioul nazist din vremea lui Hitler, care făcea apologia național-socialismului, dar în același timp transmitea codificat informații pentru aliați. Eu nu pot și nu vreau să funcționez într-o lume în care combinația Jekyll-Hyde e posibilă”. Da, domnule Iohannis, e timpul sa alegeti, vreti sa fiti Jekill sau Hyde. Monica Macovei a ales. Ea vrea Occidentul, nu “fierbintele-Orient”…

“Stimate domnule Klaus Johannis,

Am luat act de invitația pe care mi-ați adresat-o de a mă alătura și de a semna Pactul Național pentru Stabilitate și Democrație. Susțin acest demers numai dacă acesta este complet onest și adăugați următoarele:
1.1. Să respingem ”asaltul împotriva instituțiilor democratice și statului de drept” nu doar al actualei puteri, ci și al fostei puteri PSD și PNL, adăugând pe lista dvs. ordonanțele de urgență date împotriva statului de drept în iulie 2012 și greșelile cunoscute sub numele de „marțea neagră”, prin care deputații PSD și PNL au votat „super-imunitatea” demnitarilor pe 10 decembrie 2013.
1.Să ne propunem ca obiectiv asigurarea funcționării normale și depolitizării tuturor instituțiilor, nu doar a celor menționate de dvs. (CNA, TVR, Curtea de Conturi, ASF, DGIPI). Aceasta se poate face în mod practic, angajându-ne cu toții să nu mai facem numiri politice decât pentru funcțiile de miniștri și secretari de stat.
1.Să ne propunem ca obiectiv eliminarea din Parlamentul României a tuturor membrilor care au decizii definitive de incompatibilitate pronunțate de instanțe și excluderea din partid a tuturor membrilor care au condamnări definitive sau care au fost declarați colaboratori ai Securității.

Dacă demersul dvs. este cinstit și vă doriți cu adevărat consolidarea democrației și a statului de drept în România, sunt convinsă că veți include propunerile mele în Pactul Național pentru Stabilitate și Democrație si le veți aplica imediat.

Potrivit punctului 3, senatorul PNL Daniel Akos Mora și deputatul PDL Ștefan Stoica trebuie să plece din Parlamentul Romaniei, ambii fiind declarați incompatibili prin decizii definitive și irevocabile. De asemenea, senatorul PNL Tudor Chiuariu, condamnat definitiv pentru corupție, cade sub incidența aceluiași punct 3 și ar trebui exclus din PNL.

Numai dacă adevărul este intreg și numai dacă deputații din ACL declarați incompatibili, condamnați definitiv sau găsiți colaboratori ai Securității sunt excluși, Pactul propus de dumneavoastră poate fi credibil pentru electorat și îl pot semna.

Monica Macovei”

http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/09/24/scrisoare-deschisa-adresata-lui-klaus-johannis-candidat-acl/

http://www.evz.ro/fata-hidoasa-a-adevarului-dubla-comanda-a-romaniei.html


La vérité est en marche, draga Sever…

22/09/2014

In “Evenimentul Zilei”, bunul meu prieten Sever Voinescu propune o tema de reflectie cat se poate de urgenta. Chiar sunt romanii satui de ceausism? Chiar vor cetatenii acestei tari, ori majoritatea lor, sa scape de povara trecutului totalitar? Au romanii un fel de nostalgie a mocirlei, spre a relua o formula a lui Baudelaire? “Nu cred că, în realitate, poporul român e nemulțumit de politicienii săi. Cred că mimează nemulțumirea, doar, într-o ipocrizie caracteristică. În realitate, îi adoră, îi susține, îi ține acolo. Poporului îi place că îi poate scuipa, înjura și blestema. Atîta vreme cît semeni cu băștinașii, băștinașii te vor vota. Sentimentul de apartenență tribală este, în continuare, cel mai puternic vector electoral în România. Dar, mai mult decît orice, băștinașii își iubesc politicienii place pentru îi ține vie amintirea clipelor de aur din anii petrecuți în grotă. De aceea, tocmai în numele lui Ceaușescu, băștinașii nici nu vor schimba vreodată politicienii. Vi se pare că descriu un suflet colectiv bolnav, cariat, deteriorat, abisal-freudian? E chiar sufletul României. Al României ceaușiste de azi.”

Nu sunt atat de convins precum Sever de existenta acestui misterios suflet colectiv. Exista in Romania o societate civila care nu se lasa ingenuncheata, chiar daca astazi e mult mai putin vocala decat in anii 90. Nu este deloc obligatoriu ca dezolantul clivaj dintre cei care vor o Romanie intemeiata pe respectul pentru lege si institutiile statului de drept si cei care le dispretuiesc sa devina unul etern. Tot ce am scris si am spus unii dintre noi, de la Gabriel Liiceanu, Cristian Ghinea, Marian Preda si Doina Jela la Mihaela Miroiu, Dragos Ghitulete, Rasvan Lalu, Tudorel Urian, Marius Stan si subsemnatul, in aceste ultime saptamani pledeaza pentru o perspectiva mai putin pesimista. “La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera”, draga Sever, ii placea lui Emile Zola sa spuna. O facea in vremuri sumbre, cand parea ca francezii imbratiseaza mitologiile tribalist-antisemite ale unei soldatesti ultra-reactionare. Si totusi, cauza dreyfusarda, cauza lui Zola, a invins…

http://www.evz.ro/sufletul-ceausist-al-romaniei-de-azi.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html


Va place aceasta grotesca paranghelie, domnule Iliescu?

21/09/2014

La un sfert de veac de la ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis 1989, anul cand ideocratiile comuniste din Blocul Sovietic s-au prabusit in serie, mitomanul galactic reinvie una dintre cele mai dezgustatoare componente ale dictaturii bicefale din Romania; abjectul, sufocantul, natangul cult al personalitații. Paranoic, fara indoiala, Nicolae Ceausescu era totusi o presonalitate. Una nefasta, dar o personalitate. Victor Ponta este o paiață. Un panglicar in ale tarii, spre a-l cita pe Eminescu. Presedintele Traian Băsescu are dreptate sa vorbeasca despre kitsch politic.

 

 

In 1986 am publicat in revista “Orbis” din Philadelphia un studiu intitulat “Byzantine Rites, Stalinist Follies”. Tradus de istoricul Bogdan C. Iacob cu titlul “Rituri bizantine, rătăciri staliniste” el poate fi citit in cartea mea “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, editia a 2-a, revazuta si adaugita, aparuta la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, in 2008. Scriam acolo despre “extravagantele neroniene” ale familiei conducatoare. Intre acestea, adoptarea modelului nord-coreean de cult paroxistic, dincolo de orice s-a vazut in Europa, chiar si in timpurile lui Stalin ori in Albania lui Enver Hoxha. La vremea respectivă, Ion Iliescu, relativ marginalizat in conducerea PCR, era scarbit de spectacolul pe cat de absurd, pe atat de ridicol al triumfalismului sicofantic. Ma intreb ce gandeste acum presedintele de onoare al PSD, omul responsabil, mai mult decat oricine altcineva, de executarea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu, văzand cum acest bully de mahala resuscită exact ceea ce el si alti veterani comunisti considerau a fi unul din marile, neiertabilele păcate ale dictatorului. Va cuteza Ion Iliescu să spună public ca avem de-a face cu o sinistră, scandaloasă, revoltătoare mascaradă?

Va place , domnule Iliescu, aceasta paranghelie, vorba Monicai Macovei? Va excita, domnule Iliescu, aceasta funambulesca pațachiniada?

De acord cu concluzia excelentului editorial al lui Florin Negrutiu din “Gandul”: Te iubeau unii azi la televizor până la greaţă. “Cântarea României”, genialule conducător. În trei ani, te-ai aşezat peste ţara asta cu toată greutatea, de-ai deşelat-o. Da, pentru voi e nevoie de un stadion mult mai mare şi de o plasmă cu diagonala de 10 metri ca să vă încapă toată dragostea de România. „Suntem cel mai puternic partid din România care este îndrăgostit de ţara lui”, ne-aţi spus astăzi. În sfârşit, ai ajuns cel mai iubit fiu al poporului. Doamne fereşte de aşa o dragoste! Cu cât ţara e mai necăjită, cu atât mai gras e faraonul.

Recomandari:

http://www.gandul.info/puterea-gandului/faraoane-13311045

http://tarotpolitic.wordpress.com/2014/09/21/despre-uitare/

http://www.evz.ro/victor-ponta-mitomanul-galactic.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej


Mitomanul galactic: Un Kim Jong-un de Dâmbovita

20/09/2014

Despre Victor Ponta am scris aici, pe 1 august, ca minte galactic. Intre timp, pe 15 septembrie, intr-un puseu sicofantic care intrece chiar isteriile cultice ale “Epocii de Aur”, un turiferar in transa l-a numit pe megaplagiator “o galaxie româna in devenire”. Azi hiper-galacticul personaj, “micul Ceausescu”, cum bine l-a descris Monica Macovei, se va desfata intr-o baie de multimi organizata cu tot fastul imaginabil de aparatul propagandistic al baronilor vechi si noi. Va fi uns (a cata oara?), candidat prezidential al mafiei pesediste. Baronul Dragnea vesteste iminenta eliberare a tarii de sub jugul basist. Zeci de mii de oameni participa, “mandri ca sunt români,” la grotescul circ pontocratic. Lipsesc faimoasele cartonase. Nu va faceti griji, vin si ele, se lucreaza asiduu in magazia de idei a PSD-ului…

Cu aceeasi sinceritate debordanta care il caracteriza pe Petre Roman cand anunta ca este “os de ardelean”, admiratorul lui Che Guevara spune acum: “Sunt un roman ca oricare alt roman, sunt un roman care usnt mandru de tara mea. sunt stranepotul unui roman din Ardeal care in 1917 a cerut cetatnia romana si a luptat alaturi de romani pentru marea unire. Sunt nepot de preot de la care am invatat sa cred in Dumnezeu.” Curat socialist, indeed! Se rasuceste Karl Marx in mormantul sau de la cimitirul Highgate din Londra…

Pe blogul sau, Ioan T. Morar a scris un text remarcabil pe acest subiect. Este limpede cum ar arata România sub calcaiul de beton al acestui Kim Jong-un de Dâmbovita. Iata acel jalnic exercitiu de versificatie care va intra, negresit, in analele marii rusini nationale:

“Victor, o galaxie romana in devenire,
Rasare in universul zidit pe rastigniri,
Pe temelie veche, de piatra si jertfire,
El reinalta o tara a vechilor romani!
Victor Ponta presedinte!”

http://www.evz.ro/victor-ponta-mitomanul-galactic.html

http://blog.itmorar.ro/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie-doi-demiurgi-si-o-galaxie/

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/01/tufa-de-venetia-victor-ponta-si-istoria-bolsevismului/

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18111207-video-mircea-cosma-compus-poezie-lui-ponta-victor-galaxie-romana-devenire.htm

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18145880-monica-macovei-bucurestiul-paralizat-intr-sambata-pentru-micul-ceausescu-tine-isi-serbeze-ziua-stadionul-national.htm

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers