La Hill Center, cu ambasadorul Mark Gitenstein, despre Romania de ieri, de azi, de maine

Cum decurge viata unui ambasador american la Bucuresti? Cum se raporteaza el la situatia politica din tara? Cum vede obstacolele si oportunitatile acestui moment? Cu ce impresii a ramas despre romani, dupa un mandat de trei ani? Am fost invitat sa fiu moderatorul unui eveniment de exceptie organizat la Hill Center din Washington pe 16 mai 2013. Hill Center este o cladire din apropierea Capitoliului, renovata ca urmare a unei intiative civice, sediul unui vibrant loc de intalniri, dezbateri, evenimente artistice, un magnet al civismului veritabil. Invitatul serii a fost ambasadorul Mark Gitenstein, eu am moderat evenimentul, am propus un numar de intrebari si comentarii. Ii sunt recunoscator ambasadorului Gitenstein pentru cuvintele calde rostite despre mine si despre rolul meu in condamnarea comunismului in Romania.

In conditiile in care in tara se scriu atatea enormitati si se debiteaza atatea calomnii (ma grabesc sa adaug, nu doar despre mine, ci despre toti cei care refuza sa pactizeze cu impostura si miselia), cand agresiunile verbale au ajuns sa fie acompaniate de agresiuni fizice (vezi cazul ziaristului Mircea Marian de la “Evenimentul Zilei”),  este reconfortant, marturisesc, sa auzi asemenea cuvinte. Cum era de asteptat, s-a discutat pe larg despre stat de drept, coruptie, democratie, populism, presa, securitate internationala.

Intalnirea s-a prelungit dincolo de orarul anuntat initial, au fost puse intrebari extrem de incitante. Prezent la dezbatere, politologul Marius Stan a propus ca tema de reflectie dimensiunile posibile ale deziluziei in relatiile romano-americane. Puteti asculta raspunsul ambasadorului Gitenstein pe linkul postat mai jos. Pozitiile ambasadorului Gitenstein au fost directe, limpezi, la obiect, au clarificat multe elemente legate de turbulentul an 2012 si de pozitia Statelor Unite in raport cu acutele tensiuni politice care au zguduit Romania.

S-a accentuat ca pozitia Ambasadei SUA de la Bucuresti in vara anului trecut nu a fost, cum sustineau si sustin unii, expresia simpatiilor ori afinitatilor personale ale ambasadorului Gitenstein, ci a Departamentului de Stat, deci a Statelor Unite. In pofida puseurile anti-americane din discursul unor oameni politici, a aratat dl Mark Gitenstein, romanii nu si-au schimbat atitudinea pro-americana. Cu alte cuvinte, mitul anti-american, in ascendenta in unele tari europene, nu a prins in Romania la nivel de masa si, as spune, nici la nivelul elitelor (cu unele cunoscute exceptii). Ambasadorul Gitenstein a oferit un tablou realist al sanselor Romaniei de a merge mai departe pe linia intaririi statului de drept si a reformelor din economie.

http://www.youtube.com/watch?v=dASnZ4qO4YE&feature=youtu.be

PS: Volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, va apare foarte curand la Humanitas si va fi lansat la Targul Bookfest. In avanpremiera:

Cristian Patrasconiu: Cu ce personaje din literatura seamana presedintii Romaniei de dupa 1989?

Vladimir Tismaneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Basescu cu Henric V.

Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Cunosti tu tara unde-i plagiatu-n floare?

Inteleg ca pentru unii plagiatul comis de actualul premier al Romaniei in teza sa doctorat n-ar mai fi un subiect important. Ca examinarea riguroasa a culturii plagiatului ar fi o zadarnicie. Sunt unele persoane care cred ca temele de dezbatere propuse de excelentul si atat de necesarul site http://integru.org/about ar fi cumva marginale, ca pasamite nu starnesc interesul comunitatii stiintifice internationale. Cu tot respectul, cred ca se inseala. Public aici un remarcabil articol semnat de un distins universitar, profesorul Andrew Galloway, de la Universitatea Cornell. Fac parte dintre aceia care socot ca nu avem dreptul moral sa abandonam acest subiect ca si cum n-ar conta. Plagiatul, fie ca este comis in Romania sau aiurea, este o frauda si trebuie repudiat fara urma de echivoc. In plus, cred ca trebuie sa evitam pericolul orientalizarii si, mai cu seama, al auto-orientalizarii. Sa crezi ca daca plagiatul are loc undeva departe, nu te priveste, este o miopie. Regulile integritatii academice sunt universale si trebuie aparate impotriva impostorilor, indiferent de functiile detinute si de locul unde comit fraudele.

“Cazurile de mare notorietate ale disertatiilor plagiate prezentate recent pe Integru si in alte locuri sunt in mod tipic din domenii unde este implicat un nivel ridicat de putere profesionala si sociala, precum stiintele si economia. Dar care sunt problemele din domeniile umaniste? Aceste cazuri nu pot fi ignorate. Standardele nu ar trebui sa fie diferite fata de cele din stiinte sau alte domenii. Daca spunem ca plagiatorii din domeniile umaniste merita putin mai multa compasiune pentru ca cei care au obtinut doctorate in aceste domenii au sanse mai mici sa obtina pozitii de importanta mare din punct de vedere politic sau economic, atunci pur si simplu adoptam marginalizarea domeniilor umaniste care exista in general in cultura moderna. Umanistii merita cel putin aceleasi standarde ca ceilalti. Lor li se poate chiar atribui inventarea acestor standarde. Un exemplu in acest sens il reprezinta eforturile filologilor si scriitorilor din perioada Renasterii care au incercat sa defineasca lucrarile autorilor antici, considerate canonice in prezent, ca fiind distincte fata de numeroasele lucrari prezentate de scriitori medievali ca fiind autentice, dar care prezinta copii mai mult sau mai putin intentionate ale lucrarilor antice.

Dupa cum se sugereaza din introducerea acestei intrebari intr-un astfel de context istoric si cultural, aceste standarde nu sunt nici eterne, nici transculturale. Contextul conteaza pentru definitie si pentru ratiune. Din pozitia cercetatorului in domeniul literaturii si culturii medievale, sunt perfect constient de multe aspecte ale acestei probleme; lumea pe care o studiez implica reciclarea extensiva a materialelor si acest lucru nu se face deloc din motive de lene, naivitate sau egoism. De exemplu, in cultura medievala incipienta, copierea cat mai fidela a unei imagini dintr-o alta carte in procesul de ilustrare a unei carti sacre de catre un artist monastic poate reprezenta un semn de umilinta. Problema este ca unii artistii au fost mai buni decat modelele lor si poate aveau o inclinatie mai mica de a se supune complet staretilor lor, probabil mai putin cultivati. (Pentru cei curiosi, iau acest exemplu din Jonathan J. G. Alexander, Medieval Illuminators and their Methods of Work, [New Haven: Yale University Press, 1992], pp. 90-92.). In acest context, originalitatea cea mai interesanta si de talent apare adeseori in detalii fine, nu in conceptii largi; aceasta originalitate nu reprezinta ceea ce ar trebui sa faca de fapt autorul, iar presiunea de a suprima mandria este puternica. Nici chiar imitatiile scriitorilor din cultura medievala nu reprezinta in mod categoric furt sau denaturare, desi ar putea reprezenta si aceste lucruri.

Cultura moderna are, cel putin oficial, un imperativ etic diferit decat invelirea unei persoane in mantia ideilor altora. De aceea, cand confrunt cazurile moderne de plagiat despre literatura si cultura medievala, se aplica un set de presupuneri diferite decat cele din cultura insasi – si pe buna dreptate. Plagiatul in domeniile umaniste nu este cu nimic mai bun decat o moneda contrafacuta sau un patent furat – sau furtul unei cercetari stiintifice. Totodata, umanistii pot fi iertati daca se intreaba care este contextul in care apare o astfel de lucrare moderna plagiata (inclusiv mecanica stilistica a lucrarii scrise si cercetarea din spatele acesteia). Umanistii sunt instruiti sa reflecteze asupra contextului social si a configurarii institutionale privind dezvoltarea si circularea ideilor si cuvintelor scrise. Atunci putem noi oferi ceva intrebarilor mai generale privind plagiatul in toate domeniile de dezvoltare intelectuala?

Care ar fi un exemplu? Eu din pacate cunosc multe, datorita rolului meu de mai multi ani de presedinte al Consiliului de Integritate Academica a Colegiului de Arte si Stiinte a universitatii Cornell, din Ithaca, New York, unde am rolul de a actiona ca presedinte pentru cazurile „grele” de plagiat ale studentilor, care ajung la Consiliu. Acest rol m-a facut sa ma gandesc la structurile si presiunile care pot duce la plagiat in randul studentilor sau care m-ar putea ajuta sa opresc plagiatul.

Mi-ar placea sa cred ca am produs unele schimbari. Unul din rezultatele aceste experiente in propriul stil de predare (pentru a ma exprima in mod general) este dublarea eforturilor de a fi implicat cu atentie in procesul de dezvoltare a lucrarii studentilor, si de a nu accepta pur si simplu produsul final. Un altul a fost sa permit experimentarea, chiar si esuarea – cel putin la prima incercare, decat sa insist pe perfectiunea finisata. Aceste doua principii (si le prefer intens fata de folosirea regulata a bazelor de date pentru detectarea plagiatului, desi si acestea sunt folositoare) sunt in general mult mai usor de aplicat la lucrarile de doctorat, unde este mult mai frecventa si uzuala dezvoltarea inceata si incercarile repetate decat este posibil in lucrarile de licenta. Poate din acest motiv sunt destul de sigur ca nu am vazut niciun caz de plagiat in lucrarile de doctorat pe care le-am indrumat, in contrast fata de numeroasele ocazii in care am intalnit plagiate in lucrarile de licenta. Bineinteles, acest lucru se datoreaza in parte rolului meu in examinarea unui intreg Colegiu. Insa cred ca aceasta diferenta este destul de des intalnita.

Recent insa am primit de la Integru un caz al unei disertatii pe domeniul meu de stiinte umane, provenind de la o universitate din Romania, care a produs aceasta reflectare. Pentru ca trebuie sa marturisesc ca acest caz m-a pus in incurcatura. Asta nu pentru ca nu am calificarea necesara. De fapt, nu doar ca sunt familiarizat cu domeniul specific, ci chiar cunosc lucrarea cercetatorului a carui disertatie (ce dateaza de peste patru decenii!) a devenit sursa reciclata de doctorandul roman in cauza [n.r. persoana este acum lector]. Mai mult decat atat, am si calificarile date de experienta mentionata anterior, in care, in capacitatea de presedinte a Consiliului, a trebuit sa evaluez cazuri destul de complexe de plagiat si cereri privind integritatea academica. Dar acest caz m-a pus in incurcatura tocmai pentru ca – precum unele din celelalte disertatii din cazuri de mare notorietate care au ajuns in presa – a fost atat de evident. Acest caz a indicat nevoia, sau cel putin nevoia mea, de a intelege mai profund cum exact s-a putut produce un astfel de incident. Cu siguranta ca nu s-a produs in vid. Sau poate s-a produs pentru ca a existat un vid prea mare de un tip esential, absenta verificarii si criticii de tipul necesar pentru supravietuirea fiecarui domeniu.

Astfel, intrebat ce „urmari” imi pot imagina pentru acest caz, am putut sa raspund doar ca cea mai productiva urmare la care ma pot gandi ar fi o investigatie in structura de supraveghere, finantare, indrumare, evaluare, criticare si sustinere a tezei doctorale sau a oricarei lucrari academice la institutia in cauza. Abia apoi as putea propune schimbari structurale. Insa un pas simplu ar fi adaugarea ca cerinta a prezentei examinatorilor internationali externi pentru toate tezele doctorale, precum se face in mod destul de uzual. Un pas ce presupune mai mult efort ar fi cerinta de a introduce consultari regulate intre studenti si directorii de facultate si membrii comisiei.

Lucrarile moderne din domeniile umaniste merita, in general, acelasi tip de cercetare riguroasa si deci aceleasi laude si critici ca orice alt domeniu. Noi, umanistii, trebuie sa studiem propriul context de generare a cunoasterii la toate nivelele si sa comparam institutiile de cercetare la nivel international si national. Daca exista dovezi care indica o problema a sistemului, inseamna ca domeniul este pregatit pentru o aprofundare a intelegerii structurilor de sprijin si criticare – de tipul cei a cercetarii culturale sistematice pe care umanistii sunt deseori instruiti sa o produca, cel putin in propria cercetare.

Dar, desigur, aceste probleme nu sunt doar pentru umanisti. Cei ce lucreaza in stiintele exacte, economie, stiinte politice si multi altii sunt adeseori la fel de instruiti sa reflecteze asupra si sa critice structurile largi si contextul necesar pentru sustinerea si criticarea ideilor – uneori chiar sunt mai bine instruiti sau mai deprinsi sa efectueze acest lucru decat umanistii.

Dupa cum sper ca este evident, furnizez aceste pareri nu ca pe o opinie sau indrumare bazata pe cunoasterea reala a circumstantelor pe care le-am intalnit, ci chiar opusul: ca pe o invitatie la a continua investigarea si clarificarea de catre altii. Sunt convins ca cercetatorii din toate domeniile, precum si publicul larg informat ar avea multe de oferit ca raspuns, dupa cum sunt sigur si ca discutia ma va ajuta sa inteleg mai bine ce promoveaza o cultura „a integritatii” – sau opusul acesteia – intr-un anumit spatiu si moment de timp.”

Prof Andrew Galloway

Cornell University USA

• Prof Andrew Galloway is the Chair of the Department of English at Cornell University, USA
• He also provided one of the independent reviews for Integru.org in Review 10: Olesia Mihai – PhD thesis copy/paste plagiarism.

http://integru.org/opinions/the-culture-of-plagiarized-dissertations-in-romania-a-call-for-inquiry-in-the-humanities-and-beyond

http://www.youtube.com/watch?v=6uX1MRkBXME

Miasme toxice sau cum este poluata sfera publica

 

Calitatea undei democratii tine, in mare masura, de nivelul discursului public. Am mai avut ocazia sa scriu despre miasmele din ceea ce-ar trebui sa fie conversatia democratica din Romania. Cand intelectuali de inalta tinuta sunt calomniati in chip obscen, cand diversi poltroni, impostori si ratati isi ingaduie sa ii persifleze pe cei care au construit opere menite sa dainuie, semnalele de alarma sint mai mult decat necesare. Insanitatile debitate in anii 90 de Vadim au ajuns sa fie proferate azi de oameni care se pretind intelectuali umanisti, se bat cu pumnul in piept ca democrati, se jura ca sunt post-moderni si pretind ca apara valorile liberale.

Accentuez, nu ma refer aici, la unele bloguri de subterana care s-au specializat in a colectiona tot ce inseamna gunoi, jeg si infamie, tomberoane galagioase fara impact politic semnificativ.  Mult mai grava este inregimentarea unor intelectuali in corul calomniilor. La fel de grava, cum observa recent Dragos Paul Aligica, este tacerea acestor sustinatori ai lui Crin Antonescu in momentul de fata, cand esecul promisiunilor useliste a devenit eclatant.

Unde sunt vocile tonitruante din ianuarie 2012? Unde sunt promotorii halucinatiei propagandistice numita “revolutia bunului simt”? Unii s-au simtit ofensati cand am vorbit despre noua rinocerizare. Nu cred ca m-am inselat. Oameni care frematatu de sacra indignare in raport cu “sinecuristii lui Basescu” sunt astzi complicii activi,  ai adevaratilor sinecuristi. Ceau care se dadeau de ceasul mortii cand venea forba de ICR si IICCMER, socotite “feude ale oamenilor lui Basescu”, se simt minunat astazi in compania oamenilor lui Antonescu. As putea da numeroase exemple, dar cred ca nu e neovoie de el: cititorii stiu la cine si la ce me refer. Jurnalistul Petre M.  Iancu nu greseste cand isi intituleaza editorialul  transmis la Deutsche Welle, “Pululatii purulente”. Suna dur, dar este o descriere exacta, un diagnostic pertinent a ceea ce intampla in Romania.

“Una dintre cele mai frecvente şi mai pernicioase iluzii generate de situaţia din România vizează taberele ei politice şi funcţionalitatea democraţiei dâmboviţene. În fapt, în România democraţia continuă să fie originală.

Mesmerizaţi de ură şi de „Antenele” lui Felix, sau hipnotizaţi de ziarişti ranchiunoşi şi înregimentaţi, mulţi observatori ai fenomenului politic românesc dau semne să creadă în himera potrivit căreia la lucru ar fi în România, ca peste tot, două tabere politice normale. Una de stânga, USL, aflată la putere, şi, ca în orice altă ţară, alta de dreapta, în opoziţie, condusă de Băsescu de la Palatul Cotroceni.

Realitatea este alta. În timp ce la dreapta, o parte extrem de restrânsă a clasei politice mizează în continuare pe democraţie, stat de drept şi alianţele occidentale ale statului român, de cealaltă parte a baricadei se înghesuie mase întregi de nostalgici ai comunismului, ultranaţionalişti şi mercenari care s-au pus în solda oligarhiei.

Obiectivul strategic unic al acestei imense reţele mafiote este acapararea controlului asupra justiţiei, prin desfiinţarea ori convertirea şi pervertirea unor instituţii incomode precum DNA şi ANI.

Întrucât opoziţia politică din parlament e vlăguită şi a amuţit, atacurile cele mai imunde, mai scandaloase şi mai ticăloase ale reţelei se concentrează asupra unicului adversar rămas în picioare după alegerile de la 9 decembrie.

Acest adversar, singurul care mai poate sări în ajutorul asediatei justiţii româneşti e presa independentă şi ziariştii ei. Cu cât abordează ei mai clar adevăratele probleme ale României, cele iscate de o democraţie defectă şi de o majoritate parlamentară antieuropeană şi antidemocratică, o majoritate detestând furibund instituţiile statului de drept, cu atât mai viforos se văd ei supuşi agresiunilor, defăimării, osândirilor mârşave.

Aşa se explică nu doar asasinatele în efigie ale „Ministerului Adevărului” din subordinea lui Felix, care se ocupă de magistraţi precum Cristi Dănileţ, A. Ghica sau Oana Hăineală. În cauză sunt şi alte, aparent mai “elevate” campanii de discreditare, menite să demoleze autoritatea morală a unor intelectuali publici şi a susţinătorilor lor din vest.

De pildă pululaţiile de critici afectate şi de condamnări preţioase şi bombastice în genul diatribei publicate în serial, sub semnătura lui Radu Călin Cristea, în “Observator Cultural” la adresa hipertrofiatelor păcate ideologice de tinereţe ale lui Vladimir Tismăneanu. Păcate în fapt banale şi arhicunoscute, extrem de plicticos înşiruite, pe care detractorul său, nu tocmai competent, un tipic răsfăţat al USL, le simte însă, în continuare, enorm şi le vede şi pe mai departe monstruos.

Sistematicele minciuni, insinuări, calomnii şi semi-adevăruri infamante la adresa unui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici, ori a rudelor, ascendenţilor şi descendenţilor celor care şi-au asumat activ rolul apărării democraţiei româneşti şi a principiilor statului de drept, au avut şi au acelaşi scop: de a intimida, discredita şi demonta odată cu personalităţile vizate şi ultimele obstacole în calea preluării puterii absolute de către oligarhica elită de la Bucureşti.

E clar, în context, că raportul Comisiei Europene înfierând hărţuielile din presă a pus degetul pe o rană purulentă. Rămâne ca românii să găsească antidotul toxinelor emanate de noua versiune de democraţie originală inventată pe malurile Dâmboviţei, refuzând categoric să mai consume texte şi emisiuni infame.”

http://www.dw.de/pulula%C5%A3ii-purulente/a-16584500

Defaimarea ca specialitate, dar si unele vesti bune

Inteleg ca intr-o emisiune de pe “Antena 3″ (unde in alta parte?), domnii Andrei Marga si Andrei Muraru, infratiti intru uri comune, s-au ocupat din nou de ceea ce ei considera a fi “grelele mosteniri” ale fostelor conduceri ICR si IICCMER. Cei doi par sa se fi specializat in ponegriri si defaimari. Daca asa inteleg cei doi sa explice esecurile socante ale insitutitiilor pe care le conduc gratie sprijinului politic al USL, este dezolant. Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata. Dl Muraru face afirmatii calomnioase la adresa profesorului Ioan Stanomir si a mea. Calomnia inseamna, conform Codului Penal: “Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public”.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14718086-curtea-constitutionala-dezlegarea-inaltei-curti-privind-insulta-calomnia-este-neconstitutionala-cristi-danilet-insulta-calomnia-inapoi-codul-penal.htm

Cum nicio instanta legala din Romania nu s-a pronuntat inca asupra alegatiilor Corpului de Control al premierului Ponta, dl Muraru nu face decat sa disemineze afirmatii ce se pot dovedi calomnioase. Il asigur ca ele nu vor trece nesanctionate in justitie. Pentru moment, ar fi interesant de aflat care sunt cartile sustinute de IICCMER pentru publicare. Care sunt contactele internationale ale IICCMER in comunitatea academica globala? Care sunt participarile d-lui Muraru si/sau ale membrilor echipei sale la conferinte semnificative? De ce nu s-a format inca un Consiliu Stiintific si se perpetueaza, pe site-ul IICCMER, minciuna privind existenta unui CS format din personalitati care si-au anuntat public, in repetate randuri, demisia?

Dl Muraru se afla in fruntea acelui institut de aproape un an (nu singur, ci impreuna cu dl Dinu Zamfirescu, presedintele unui inexistent Consiliu Stiintific). Majoritatea titlurilor aparute, sustinute de IICCMER, sunt cele selectate de conducerea demisa de Victor Ponta in mai 2013. Calomniile si focurile de artificii retorice nu se pot substitui activitatii stiintifice reale, verificabila empiric.

Pe langa atatea vesti dezagreabile, exista si vesti care trebuie salutate. Intre acestea, pe langa decizia Curtii Constitutionale privind regimul insultei si calomniei, faptul ca, pe data de 9 mai, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la  Sighet va deschide, cu prilejul aniversarii a doua decenii de existenta, un spatiu expozitional permanent la Bucuresti,  str J-L Calderon nr 66.

De asemenea, re-editarea la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si de mine, a volumului “Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca si publicarea, in aceeasi colectie, a cartii despre urmarirea de catre Securitate a ambasadorului olandez Coen Storck:

http://www.humanitas.ro/humanitas/fenomenul-pite%C5%9Fti-3

http://www.humanitas.ro/humanitas/dosarul-de-securitate-al-unui-ambasador-coen-stork

Manipulari cinice: USL, IICCMER (Muraru) si eroii de la Ramnicu Sarat

“În luna aprilie s-au împlinit 50 de ani de la închiderea penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Acum, cei care au fost închişi la Râmnicu Sărat între 1945-1963 sunt recunoscuţi ca eroi. Ei au plătit scump pentru a-şi câştiga prestigiul moral şi jertfa lor trebuie să fie recunoscută. Din păcate, zidurile închisorii rămân în paragină şi înainte ca publicul să ştie bine ce s-a întâmplat acolo, puternicii zilei vor să transforme închisoarea în muzeul comunismului. Astfel se ating două obiective: se elimină posibilitatea de a se cunoaşte locul aşa cum a fost şi se mută muzeul într-un loc mult mai puţin accesibil decât capitala. Cum trăsătura comună a eroilor de la Râmnicu Sărat a fost fidelitatea faţă de adevăr cu preţul crucii, o decizie care indică abordarea istoriei în mod ambiguu şi inconsistent este cu totul inadecvată din punct de vedere moral. Modificarea clădirii este o lipsă de respect faţă de un monument istoric foarte semnificativ care şi aşa este mult prea puţin cunoscut, iar relativizarea mesajului eroilor arată că IICCMER-ul recent nu a înţeles acest mesaj şi este deci inapt pentru misiunea pe care şi-a asumat-o. După 60 de ani, eroii de la Râmnicu Sărat mai aşteaptă încă adevărul în tăcere. Poate că nu întâmplător, anul acesta suntem invitaţi să primim mesajul lor cu gândul că Săptămâna Patimilor nu s-a încheiat, dar că ea nu poate fi urmată decât de bucuria Învierii.”

 

Editorial aparut azi in revista online “In linie dreapta”:

http://inliniedreapta.net/

Top 5: Cei mai detestaţi intelectuali publici din România (Dilema Veche)

 

Fac furori şi stîrnesc pasiuni. Cărţile lor au succes, sînt autorii celor mai citite şi mai comentate articole pe site-uri şi prin gazete. Pe cît sînt de iubiţi, pe atît sînt de urîţi. Orice intervenţie publică e sancţionată de zeci, sute de comentarii aberante. Reproşurile sînt cam aceleaşi. Printre expresiile din repertoriul celor care îi detestă şi îi citesc cu sfinţenie se numără: „băi, băsistule“, „băi, plagiatorule“, „băi, moralistule“. Ura se bazează pe clişee. Iată-le:

Horia-Roman PATAPIEVICI

Pentru că a scris Politice, o carte antiromânească; pentru că afirmă şi susţine valorile culturii europene, antiromâneşti, şi acestea; pentru că poartă papion; pentru că e Horia-Roman Patapievici.

Vladimir TISMĂNEANU

Pentru că a fost şeful Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – deci „băsist“; pentru că e profesor de Ştiinţe Politice în Statele Unite şi ne explică nouă cum e cu democraţia; pentru că critică România pe banii statului.

Andrei PLEŞU

Pentru că a plagiat titlul Minima moralia după Adorno; pentru că a participat la faza aia cu „meditaţia transcedentală“ (sic!); pentru că a scris un memoriu adresat lui Ceauşescu; pentru că a fost ministru de prea multe ori; pentru că e filogerman – deci nazist; pentru că e intelectualul lui Băsescu.

 

Mircea CĂRTĂRESCU

Pentru că scrie chestii porno; pentru că scrie cărţi prea grele; pentru că scrie cărţi prea lungi; pentru că scrie, în general; pentru că, în ciuda faptului că scrie chestii porno, prea grele şi prea lungi, are succes în Occident; pentru că a fost la prea multe tîrguri de carte; pentru că n-a fost la Salonul de carte de la Paris.

Gabriel LIICEANU

Pentru că e moralist; pentru că e directorul unei edituri prestigioase; pentru că l-a plagiat pe Heidegger; pentru că n-are şapcă; pentru că e mereu încruntat. (M. M.)

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/top-5-cei-mai-detestati-intelectuali-publici-romania

 

Calomnii in serie sau IICCMER la ceasul Muraru

 

Ploua, ninge, e soare sau furtuna, vinovati, din punctul de vedere al actualei conduceri a IICCMER, suntem Ioan Stanomir si cu mine. Nu voi replica unui aiuritor Comunicat al acestei institutii guvernamentale care sustine ca as fi semnat o adresa catre Guvern in decembrie 2011. Cred ca nu ma inseala memoria, nu stiu sa fi semnat acea adresa si nici alte documente legate de chestiuni legislative. Pur si simplu nu intra in “fisa postului”. N-am aparut niciodata in Parlamentul Romaniei pentru a participa la vreo dezbatere legislativa. Vreau sa fiu bine inteles: precizez aceste lucruri pentru ca ele reflecta exact realitatea, nu in modul distorsionant si calomnios propriu inteventiilor publice ale domnului Andrei Muraru. Am fost si raman solidar cu pozitia corecta, clara si coerenta a profesorului Ioan Stanomir.

Pentru propaganda uselista e nevoie de numele meu ca simbol a tot ceea ce ei detesta. Adevarul este desfigurat fara jena. Nu numai ca nu m-am opus ideii infiintarii unui Muzeu al Dictaturii Comuniste la Bucuresti, ci, dimpotriva, am militat deschis si consecvent in acest sens. La fel, in colaborare cu Fundatia “Ioan Barbus” si cu Fundatia “Corneliu Coposu”, IICCMER in perioada Stanomir-Tismaneanu (cand directori stiintifici au fost, mai intai. Mihail Neamtu, apoi Cristian Vasile, iar secretar al Consiliului Stiintific a fost Bogdan C. Iacob), a activat pentru un Muzeu Memorial la Rimnicu-Sarat. A avut loc un concurs de proiecte, juriul a fost prezidat de dl Andrei Plesu.

As aminti ca site-ul despre inchisoarea de la Rimnicu-Sarat a fost conceput in acea perioada (azi hulita de echipa Zamfirescu-Muraru-Oprea) si ca, la cererea cercetatoarei Adelina Tintariu, responsabila de proiect, am scris chiar eu prefata. Adaug ca, de indata ce s-a instalat noua conducere numita de premeirul Victor Ponta, site-ul a fost lansat fara cuvantul meu introductiv. Nu am primit nicio explicatie din partea Adelinei Tintariu (astazi sefa de departament in IICCMER) care imi solicitase acel text si care stia foarte bine adresa mea de e-mail…

Ma abtin sa calific aici aceste practici (alte exemple in aceeasi directie sunt conferinta despre comunismul grec din luna iunie 2012, a carei idee imi apartinea, si volumul despre Gh. Gheorghiu-Dej, la care urma sa scriu postfata, conform unui plan propus chiar de initiatorii proiectului, domnii Mihai Burcea si Stefan Bosomitu; din ratiuni legate de actuala conducere, volumul a aparut la Polirom in 2012 fara textul meu care nu mi-a mai fost cerut). Ostracizarea unor cercetatori, fie ca ei se numesc Vladimir Tismaneanu, Marius Stan sau Raluca Grosescu, este o practica deplorabila, lipsita de orice fundament deontologic. Nimeni nu l-a tratat astfel pe dl Muraru in perioada pe care azi o considera neagra.

Nu cred ca Memorialul de la Rimnicu Sarat, meritoriu si necesar, se substituie ideii unui Muzeu in Bucuresti. Ar fi  interesat de stiut cum s-au dezvoltat, dupa venirea la conducere a echipei Muraru-Zamfirescu relatiile cu Fundatiile “Corneliu Coposu” si “Ioan Barbus”. Cred cu tarie ca un Muzeu al Dictaturii Comuniste la Bucuresti este o prioritate morala, culturala si politica, asemeni Memorialului de la Sighet si celui, proiectat, de la Rimnicu Sarat. Sustin pozitia profesorului Stanomir inclusa intr-un articol din “Romania Libera” legat de aceste teme:

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/unde-ar-trebui-infiintat-un-muzeu-al-comunismului-300349.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/13/cine-se-teme-de-muzeul-dictaturii-comuniste-din-nou-despre-despre-anti-anticomunism/

PS Am primit azi, pe adresa Universitatii Maryland, o noua scrisoare imunda. O amenintare cu moartea de tipul celor primite si pana acum, doar ca mai violenta ca limbaj. Este expediata din Bucuresti pe data de 17 aprilie 2013. Textul nu poate fi reprodus din ratiuni de igiena a spatiului public. Reiau aici doar o fraza: “Daca te prind vreodata prin Romania te bag intr-un crematoriu si-mi inchipui ca esti la Auschwitz, caci alta moarte nu meriti. (…) Te bucuri de libertate in tara drogurilor si degeneratilor, dar multe zile de trait nu mai ai”. ” In plic sunt incluse decupaje din presa, inclusiv din saptamanalul “New York Magazin,” privitoare la faptul ca “as fi intrat pe mana procurorilor” in urma sesizarii Corpului de Control al premierului Victor Ponta. Cel mai odios in acest gest infam este ca autorul sau a pus un timbru cu chipul lui Lucian Blaga. Este un sacrilegiu absolut.

Ion Iliescu poate dormi linistit: Muzeul Comunismului, la calendele grecesti

S-a mai scris o pagina, deloc onorabila, din istoria a ceea ce Paul Goma a diagnosticat drept amnezia la romani. Macar Victor Ponta nu a semnat Declaratia de la Praga din 2008 privind condamnarea simultana a marilor orori ale veacului trecut, comunismul si fascismul. Crin Antonescu, de profesie istoric, militant politic care profeseaza anticomunismul, a facut-o. S-a angajat astfel sa sustina o confruntare onesta cu mostenirile unui trecut care continua sa bantuie prezentul intregii lumi post-comuniste. Alaturi de colegii sai penelisti, inclusiv istoricul Hasotti, si-a calcat angajamentul. Trecutul ii enerveaza, ii irita si ii stinghereste pe cei ce-si zic liberali.

Trebuie sa recunosc ca doua voturi anti-Muzeu m-au uluit si m-au mahnit cu precadere: cel al istoricului Dinu C. Giurescu (deputat PC)  si cel al lui Eduard Hellvig (deputat si figura importanta in PNL). Primul din ratiuni pe care orice cunoscator al istoriei Romaniei in a doua jumatate a secolului XX le intelege fara nicio dificultate. Al doilea, pentru ca a fost studentul meu intr-o Scoala de Vara tinuta la Timisoara in 1999, daca nu ma insel. Am crezut atunci ca interiorizase lectiile disidentei anti-comuniste din Europa de Est, intre care obligatia de a salva memoria si de a reabilita dimensiunea morala a politicului. A fost o iluzie.

Initiata de Vaclav Havel, Vytautas Landsbergis si Joachim Gauck, Declaratia de la Praga cerea “ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX”. Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania a oferit acea baza documentara menita sa convinga pe orice om de buna credinta ca regimul comunist a fost ilegitim si criminal. Din pacare, reiese ca deputatii care au votat impotriva Muzeului Comunismului nu au fost convinsi…

Stirea este scurta si lipsita de echivoc: “Cu o majoritate zdrobitoare, Camera Deputaților a respins înființarea unui muzeu al comunismului, în București. Singurul grup care a susținut acest proiect de lege – inițiat în legislatura 2008-2012 de către patru parlamentari de la PDL, independenți și minorități – a fost cel al PDL.” Cu alte cuvinte, partidele coalitiei useliste au inmormantat ideea infiintarii in Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste. Nici prin cap nu le-a trecut sa discute bugetul Institutului Revolutiei prezidat de Ion Iliescu, principalul profitor al confiscarii revolutiei. Discipolul lui Iliescu, Victor Ponta, proclama continuitatea dintre vechiul Partid Social Democrat, anihilat de comunisti, si formatiunea pe care o conduce. Daca lucrurile ar fi stat astfel, deputatii PSD ar fi votat pentru grabnica edificare a acelui Muzeu. Ideea ca IICCMER ar tine locul unui asemenea muzeu este rizibila. Un institut este un centru de cercetare, un muzeu este, in cazul de fata, o arhiva vie a ceea ce-a insemnat totalitarismul comunist. Pentru fostul activist de frunte al PCR, Ion Iliescu, un asemenea muzeu reprezinta un cosmar. Fara asemenea muzee, comunitatea amintirilor si durabilitatea memoriei sunt de neconceput, iar artizanii dictaturii pot sa-si savureze fericiti anii ce le-au mai ramas.

Nu e sfarsitul lumii. Au cazut niste masti, uselistii si-au marturisit opozitia fata de decomunizare. Eu unul, nu aveam iluzii. Nici prietenii mei de valori si de idei. Exista, fireste, Memorialul de la Sighet, un loc de memorie fara de care constiinta istorica romaneasca ar ramane pe veci schilodita. Nimic insa n-ar trebui sa impiedice existenta unui Muzeu al Comunismului la Bucuresti, solidar si complementar cu Memorialul intiat si condus cu generos devotament de Ana Blandiana si Romulus Rusan.

Poate ca a sosit momentul ca societatea civila sa preia initiativa Muzeului Comunismului si sa incerce implicarea unor cercuri cat mai largi, inclusiv din zona financiara si a business-ului, pentru a zidi ceea ce majoritatea clasei politice priveste drept inutil. O democratie care ignora trecutul este una subreda si prea putin credibila.

De o mare si justificata tristete este declaratia lui Doru Maries:

Presedintele Asociatiei “21 Decembrie”, Teodor Maries, e indignat de pozitia majoritatii parlamentarilor romani, care la inceputul acestei saptamani au votat impotriva initiativei de deschidere a unui muzeu al comunismului. Liderul revolutionarilor a comentat pentru Epoch Times rezultatul zdrobitor al votului din plen explicand ca, in opinia sa, “PNL si PSD s-au amestecat, s-au corcit atat de mult, astfel ca sunt cu totii rosii acum. Din pacate, din culoarea galben a liberalilor combinata cu rosul celor de la PSD a iesit tot rosu. De fapt, liberalii nu s-au schimbat in ultimii 23 de ani, sunt aceiasi in principiu si in crez cu cei din 1990″.

Intre ridicol si desuetudine: Declinul lui Crin Antonescu

 

L-am numit candva cel mai ridicol personaj din politica romaneasca a ultimelor doua decenii. Termenul care mi-a venit in minte reflectand la comportamentul recent al lui Crin Antonescu este obsolescenta. Cu alte cuvinte, anacronism, desuetitudine, vetustete. Crin Antonescu este invechit. Prizonier al propriei vacuitati si al unei fatuitati pe masura, lipsit de idei dar arogant cat incape, omul n-a inteles mai nimic din ce s-a petrecut in 2012, este intepenit in acelasi proiect extenuat care se reduce la doua cuvinte si un semn de exclamare, repetate maniacal: “Jos Basescu!” Reactia de o virulenta incredibila chiar si in cazul acestui personaj hiper-umoral in raport cu “Initiativa Romania Liberala” mi se pare simptomatica.

In timp ce Victor Ponta mimeaza pragmatism, chiar realism politic, Crin Antonescu se vrea campionul unui radicalism a carui sterilitate nu mai trebuie dovedita. Este irelevant daca Victor Ponta este fericit de coabitare. Important este ca atat el, cat si Traian Basescu inteleg ca, la ora actuala, nu exista o alternativa rezonabila. Ca prelungirea starii de razboi civil larvar, gata mereu sa izbucneasca public, este contra-productiva. Ca de-democratizarea este o strategie perdanta.

Pumnul in gura si calcaiul de fier pot functiona doar pe scurta durata intr-un univers politic pluralist. Ideile fixe se platesc. Crin Antonescu nu poate pune botnita la infinit criticilor sai din PNL, nu poate domni ca un autocrat fara a-si anula definitiv sansele de recunoastere dincolo de frontierele formatiunii pe care (inca) o dirijeaza. I-a mers (pana la un punct) in cazurile Adriana Saftoiu si Dan Grigore, a scapat de ei, dar politica excluderilor in serie, a epurarii permenente nu renteaza niciodata pe lunga durata. Ori renteaza doar in spatiul totaliitar.

Se vede cu ochiul liber ca in PNL se coaguleaza o crescanda disidenta, ca gruparea Antonescu este tot mai nervoasa. Contestatarii sunt infierati cu furie, priviti ca tradatori demni de dispret. Se ascut cutitele vendetei. Calin Tariceanu este avertizat sa nu cada in pacatul “bigamiei politice”. Liderul PNL simte ca-i fuge pamantul de sub picioare, ca au loc miscari politice al caror efect poate fi o repozitionare a PSD care sa-i fie, lui, prezidentiabilului ce se credea de neinlocuit, fatala.

Cand Victor Ponta anunta ca formatiunea pe care o conduce are 120 de ani vechime este vorba de inca o lozinca din arsenalul inepuizabil al propagandei feseniste. Ponta nu este urmasul lui Titel Petrescu, al martirilor social-democrati inchisi de comunisti, ci al lui Iliescu si Nastase. Dar poate fi vorba si de un calcul atent legat de natura social-democratiei europene. Ponta vrea sa-si plaseze pariul politic in acea directie, s-a ars teribil anul trecut in aventura pucista initiata de Antonescu, Iliescu si Voiculescu, acum sufla si-n iaurt. Ori se face ca sufla. Deocamdata, observam ca Ponta incearca sa fie manager, Antonescu ramane baiatul din galerie care striga, fluiera, da din maini si din picioare, aflandu-se mereu intr-o alarmanta stare de agitatie.