Joseph Biden in Europa de Est: Asteptari, angajamente, sperante

Vizita in Romania a vicepresedintelui Joseph Biden este un eveniment de exceptie, care trebuie plasat in contextul reafirmarii angajamentelor americane in raport cu o regiune a carei semnificatie strategica este incontestabila.  Nu este catusi de putin un secret ca in Admnistratia Barack Obama, vicepresedintele Biden joaca un rol extrem de influent in politica externa in genere, in relatii cu tarile din spatiul post-sovietic si din Europa de Est si Centrala in particular.

Pentru cei care prooroceau declinul  relatiei speciale romano-americane, acest eveniment vine ca o necesara corectie.  Daca vizitele la Varsovia si Praga sunt direct legate de chestiunea scutului anti-racheta, escala bucuresteana este expresia unor legaturi puternice, nu doar intre Statele Unite si Romania, dar si intre Joseph Biden si Romania. Afinitati care in politica inseamna foarte mult. In legatura cu speculatiile din presa privind un sprijin tacit al Statelor Unite pentru un anumit candidat prezidential, tin sa spun ca ele sunt, dupa stiinta mea (care nu este chiar amatorista), total nefondate. Pe scurt, nu e cazul.

Tin sa  mentionez aparitia a doua foarte interesante articole semnate de catre Ronald Asmus, analist de prim rang al relatiilor transatlantice. Primul este un interviu acordat in exclusivitate revistei 22 in avanpremiera vizitei vicepresedintelui Joseph Biden in Europa Centrala si de Est, despre adevaratele mize din spatele dezbaterii privind scutul anti-racheta si depre criza de incredere acumulata de sta  criza de incredere acumulata de statele de pe flancul estic fata de garantiile de securitate furnizate de catre NATO . Linkul aici:

http://www.revista22.ro/flancul-estic-f259r259-scutul-antirachet259-6752.html

Al doilea text este o adaptare in limba romana a unui articol publicat de catre Ronald Asmus in saptamanalul The New Republic unde face o discutie critica asupra raportului Tagliavini privind cauzele razboiului ruso-georgian. Link-ul aici:

http://www.revista22.ro/articol-6790.html

Primejdia compromisurilor morale: Havel, Obama si Dalai Lama

In New York Times de astazi (15 octombrie) un articol bazat pe un interviu recent cu Vaclav Havel. Reflectii despre mostenirea “Revolutiei de catifea”, despre o clasa politica compusa predominant din oameni formati in anii “normalizarii” husakiene, despre “era dezgustului” care a urmat perioadei de euforie asociata cu anul magic 1989, despre criza existentiala generata de consumerism, materialism, cinism.

De la inceput, Havel si-a exprimat mirarea provocata de decizia presedintelui Barack Obama de a amana o intalnire cu Dalai Lama pentru perioada de dupa vizita in China in luna noiembrie. Cu alte cuvinte, invocandu-se la raison d’etat, s-a preferat o strategie de calmare a nervozitatii liderilor comunisti chinezi si s-a pus intre paranteze, cel putin temporar, presanta problema a drepturilor omului in Tibet.  O cedare care poate parea un fapt neglijabil, insa ale carei semnificatii sunt in mod cert importante. “Este doar un compromis minor”, a afirmat autorul “Puterii celor fara de putere”, omul care a simbolizat rezistenta nonviolenta a societatii civile impotriva dictaturii comuniste din Cehoslovacia. “Insa exact cu aceste compromisuri minore incep cele mari si primejdioase, problemele reale”. Titlul articolului este: “Former Czech Leader Assails Moral Compromises“.

Histrionism, resentiment, mit: Chavez la Moscova

Colonelul Hugo Chavez iubeste Rusia lui Vladimir Putin. A mers acolo pentru a opta ora, a tinut infocate discursuri anti-americane, a comparat Statele Unite cu un fioros sarpe boa care inghite fiinte mici si inocente. Sunt obsesii binecunoscute, parte indestructibila a unei structuri culturale intemeiata pe o mistuitoare manie a persecutiei. Nu doar histrionicul dictator de la Caracas, dar si scriitori celebri, de la Pablo Neruda si Miguel Angel Asturias la Carlos Fuentes si Gabriel Garcia Marquez au pedalat pe aceste fixatii nascute din gelozie nedomolita si narcisism resentimentar.

Tema relatiei dintre America Latina si Statele Unite a fost examinata cu impecabila competenta istorica de catre regretatul ganditor conservator venezuelean Carlos Rangel. Pentru cei care nu obosesc sa-mi rescrie biografia, amintesc ca am fost extrem de apropiat de acest politolog si jurnalist exceptional, un liberal-conservator de orientare aroniana, unul dintre principalii sustinatori ai libertatii pe un continent unde a fost si ramane de bon ton sa aplauzi dictatorii.   Casatorit cu vara primara a tatalui meu, Sofia Imber, directoarea Muzeului de Arta Contemporana din Caracas, Carlos Rangel a fost unul dintre putinii intelectuali latino-americani care au indraznit sa sustina politica anticomunista deschisa a lui Ronald Reagan.

Sofia Imber si Carlos Rangel m-au ajutat in prima perioada a sederii mele in Occident (lucru mentionat si in dosarul de urmarire a mea de catre DIE, infinit mai exact decat basmele scornite acum de unii si de altii).  Am locuit la ei in 1982, am lucrat la Muzeul de Arta Contemporana (Museo de Arte Contemporaneo”Sofia Imber”-MACSI), scrind un capitol din catalogul expozitei marelui artist cinetic Jesus Soto, colegul si prietenul lui Vasarely. La ei in casa am ascultat prima oara discul cu cantecele detinutilor din GULAG  in interpretarea Dinei Verny.  Tot acolo am citit The Open Society and Its Enemies de Karl R. Popper.  Va veni si clipa cand voi povesti pe larg acele momente de neuitat.  Il tin minte pe Carlos citind Canetti, ascultand melancolic un tango cantat de celalalt Carlos, Gardel.

Daca exista o persoana pe care stanga venezueliana a urat-o cu patima, numele sau era Carlos Rangel. Dupa moartea sa mult prea timpurie, Sofia a continuat lupta anti-totalitara. Tocmai din acest motiv, colonelul Chavez a decis sa elimine numele ei din titlul Muzeului pe care ea si Carlos l-au fondat, una dintre institutiile artistice de varf ale intregului continent. Cine va dori, va putea gasi pe web protestele unor Mario Vargas Llosa si Carlos Alberto Montaner.  Tot pe web pot fi gasite si abjectele provocari ale chavistilor impotriva Sofiei sia  memoriei lui Carlos Rangel.

As aminti si o alta carte de Carlos Rangel, El tercermundismo, o demistificare a ideologiei auto-victimizante a intelighentiilor radicale (am contribuit la traducerea in engleza aparuta in 1986 la editura Transaction, Third World Ideology and Western Reality: Manufacturing Political Myth, prefata de Jean-Francois Revel, tradusa de autor cu sprijinul lui Vladimir Tismaneanu, Ralph van Roy si Maria Helena Contreras). Despre Rangel, iata ce scrie Montaner, unul dintre cei mai articulati critici ai dictaturii comuniste din Cuba:

http://independent.typepad.com/elindependent/2009/05/carlos-rangel-el-hombre-al-que-no-le-hicieron-caso-los-venezolanos-.html

Idila dintre Chavez si echipa Putin-Medvedev nu ma surprinde. Gandirea lui Chavez este imbibata cu miturile unei frustrari seculare. I-a daruit, sfidator, lui Barack Obama, o carte a stangistului uruguayan Eduardo Galeano. Ar fi fost superb daca Obama ar fi replicat oferindu-i in schimb o copie a Arhipelagului Gulag.  Tot ceea ce reproseaza Chavez Statelor Unite tine in realitate de comportamentul traditional al Kremlinului: expansionism, imperialism, calacarea in picioare a independentei statelor mici. Ca si Castro, insa, Chavez inchide deliberat ochii in fata agresiunilor rusesti si canta osanale tarismului renascut.

In cartea sa Du bon sauvage au bon revolutionnaire, aparuta la editura Laffont cu prefata lui Jean-Francois Revel, Carlos Rangel a propus o anatomie a iluziilor auto-distructive ale stangii latino-americane.  A demonstrat cu impresionanta precizie ca originile anti-americanismului dominant in randul elitelor Americii de Sud si Centrale provine din incapacitatea de a recunoaste falimentul colectivismului etatist care a sufocat timp de secole libera initiativa si autonomia civica. A scris cu curaj despre mit ca forma de sublimare compensatorie si despre resentiment ca substrat al unui orgoliu steril si paralizant: “Istoria Americii Latine pana in ziua de astazi, scria Rangel in 1976, este una a esecului.  Nu spun aceasta pentru a soca. Este pur simplu adevarul, iar noi, latino-americanii, suntem perfect constienti de acest lucru. Este un adevar care doare si pe care il mentionam arareori, insa el tisneste de fiecare data cand ne privim in fata cu onestitate.  Ne percepem propria istorie ca pe una a frustrarii.”  In prefata sa, Jean-Francois Revel scria: ” Acesta este primul studiu contemporan al civilizatiei latino-americane care discuta acest continent de o maniera originala si, in opinia mea, adecvata.”

Contrastul dintre esecul latino-american si succesul marelui vecin din nord explica persistentul resentiment al celor care au crezut si cred ca autoritarismul si teroarea sunt superioare, ca solutii istorice, democratiei si tolerantei.  Nimic nu hraneste resentimentul mai puternic si mai durabil decat un complex de inferioritate transfigurat in fulminant rechizitoriu.

Obama, Rusia si Europa de Est

New York Times de astazi informeaza despre scrisoarea deschisa a personalitatilor din Europa de Est si Centrala adresata presedintelui Barack Obama. Textul a aparut initial in editia online a cotidianului Gazeta Wyborcza, condus de Adam Michnik. Intre semnatari, Vaclav Havel, Lech Walesa, Aleksander Kwasniewski si Emil Constantinescu.  Un salutar si urgent apel ca Statele Unite sa nu renunte la angajamentele in favoarea unei Europe ferite de hegemonismul imperial rus. Ar fi o imensa eroare sa se inchida ochii in ce priveste ambitiile Rusiei legate de Georgia si Ucraina.  Mai ales acum, cand numeroase semnale ridica serioase semne de intrebare privind continuarea programului numit scutul anti-racheta din Cehia si Polonia.

Unul dintre semnatari este Alexander (Sasa) Vondra, fost purtator de cuvant al Cartei 77, fost ambasador al Cehiei la Washington, fost vice-ministru de externe si vicepremier.  Imi amintesc de discutia cu dl Vondra aici al Washington, in 1998, cand am lansat cartea mea Fantasies of Salvation.  Era vorba de extinderea NATO: mi-a spus ca pentru el si prietenii lui, prezenta trupelor americane in Europa este suprema garantie ca nu revenim la kilometrul zero al istoriei europene a secolului XX, deci la flagelul nationalismului exclusivist, al razboiaielor teritoriale intre state incapabile sa afle o platoforma de convietuire normala si mai ales al expansionismului rus.  La doua decenii de la revolutiile care au dus la colapsul Blocului Sovietic si la 70 de ani de la infamul Pact Molotov-Ribbentrop,  scrisoarea trimisa lui Barack Obama este un apel, un avertisment si un memento. Sa speram ca factorii de decizie de la Washington ii vor acorda atentia cuvenita. Nu este prea tarziu.

“Conservatorii” de la Editura Politică

Am fost pus la stâlpul infamiei pentru faptul că tatăl meu a fost, între 1948 şi 1958, redactor-sef (un scurt timp director-adjunct) al Editurii Politice (de fapt pandantul romanesc al Politizdat de la Moscova). In clipa cind a fost epurat, aveam sapte ani. Cind a fost exclus din PMR,  nu implinisem nouă ani.

Iată ca acum – pe bloguri saturate de injurii şi vome caricaturale – ni se servesc lecţii de puritate doctrinară conservatoare ( lui Mircea Mihaieş, lui H.-R. Patapievici, lui Mihail Neamtu, lui Valeriu Stoica, lui Dragos Aligica, mie, etc.) de catre persoane care au fost chiar ele active in aparatul ideologic al PCR. Nu sunt adeptul judecăţii prin recurs exclusiv la genealogie. Dar merită ştiute unele lucruri despre cei care astăzi fac pactul cu orice facţiune pentru (inclusiv cu radicalii stângişti) pentru a obţine publicitate, scandal sau ieşirea din neurastenia de primăvară. Editura Politică, aşadar.

A fi fost redactor al acelei edituri însemna să treci prin toate filtrele sistemului de cadre, draconic controlat de Elena Ceauşescu, Emil Bobu, Eugen Florescu. Editura Politica avea statut de secţie a CC al PCR. Directorul ei era asimilat în nomenclatorul aparatului cu functia de adjunct de sef de sectie. Dl Ovidiu Hurduzeu a fost redactor al Editurii Politice şi o spune chiar el, cu sinceritate, pe blogul său, la inceputul anilor 80, pina la plecarea dn tara, via Italia, in 1987 (cred). Lucra pe chestiuni de traduceri, din si in limbi straine. În acei ani, Horia-Roman Patapievici – devenit ţinta atacurilor furibunde din partea ambelor extreme – refuza să publice orice text cultural, din admirabile consideraţiuni de ordin moral.

Nu voi nega ca au aparut si traduceri de lucrari importante: Martin Heidegger, bunăoară, cu excelentul volum Repere pe drumul gândirii (1988). Când editura Politică traducea documentele PCR pentru ţările-surori din blocul socialist – texte corectate sau îndreptate poate de redactorul Ovidiu Hurduzeu – eu consumam despărţirea definitivă faţă de orice speranţă stângistă. Iată ce scriam în aceeaşi perioadă: “I regard Marxism as a most elaborated form of ethical relativism and I consider therefore that both Leninism and Stalinism are not alien to the ideological intentions of the founding father” (The Crisis of Marxist Ideology in Easten Europe, Routledge, 1988, p. 3).

Cititorii români, în schimb, erau intoxicati cu propaganda stridenta, de tipul cartilor lui Eduardo Galeano, autorul uruguayan al cărţii recent oferita de Hugo Chavez lui Barack Obama. Cine traducea acele carti? Hispanistul Alexandru Ciolan, astazi directorul editurii Logos, cea care a publicat recenta carte despre A Treia Forţa a domnilor Hurduzeu si Platon…

Şi astazi dl Ciolan continuă, la Editura Logos, sa-l publice pe nedezmintitul critic al Statelor Unite, Eduardo Galeano. Sigur, traducătorul nu este automat solidar cu textul pe care îl traduce. Dar există totusi opţiuni semnificative, mai cu seama cind, dupa ani de zile, iti menţii atasamentul pentru aceleasi voci obosite ale radicalismului stingist.

Cit priveste traducerile in limbi straine, poate ne spune dl Hurduzeu ce altceva se traducea la Editura Politica in afara discursurilor secretarului general si a “documentelor de partid” (deci acelasi lucru)? Doar nu se traduceau in germana, engleza, franceza si rusa cărţile lui Constantin Noica, Lucian Blaga, D.D. Roşca sau Mircea Vulcănescu?

Aşa cum am promis, nu voi răspunde celorlalte acuze produse ori contra-semnate în medii electronice unde abundă flegma, pseudo-raţionamentele istorice cu nuanţă antisemită (cum ar fi distincţia atemporală si discriminatorie între “evreii buni” şi “jidanii răi”), falsul de interpretare. A-l invoca pe N. Steinhardt in favoarea propriilor fixatii antisemite este o blasfemie. Exploatata ca argument istorico-politic de diversii ignari, distinctia amintita este obscena. Mi-e teama ca fenomenul discutat aici nu este unul, dezirabil, al clarificarii spirituale, ci mai degraba tine de revolta zonei fringe impotriva mainstreamului conservator-liberal.

Nu poţi polemiza cu oameni care te fixează unor etichete pe care nu le recunoşti; nu poţi răspunde unor campioni ai luptei anticatolice care descoperă subit patriotismul WASP (desi prieteni de-ai lor traduc din George Weigel); unor autori nerecunoscuţi de nicio comunitate epistemică; unor “gânditori” care sfidează coerenta analitică; unor rigorişti fanatici anexaţi – totuşi – revistelor mondene (să fi rămas singurul lor AS din mânecă?); unor publicişti curtaţi de ideologia comunismului târziu; unor acoliţi ai mitocăniei perseverente; unor scriitori fără verb sau operă, publicaţi în tiraje hiper-confidenţiale dar invidioşi pe autorii la care publicul cititor prizează cu zecile de mii; unor propagandişti care denunţă stânga ideologică sau “oligarhia” pentru a se afişa apoi cu reprezentanţii acesteia la televizor; unor bursieri cu iz libertarian care acceptă oricând sprijinul financiar de la instituţii de stat; unor antiglobalişti care navighează nestingheriţi pe internet; unor ingraţi care înjură ţara, universitatea sau colegiul unde au fost trataţi cu regula ospitalităţii.

Cât priveşte propria mea evoluţie intelectuală, prefaţa la noua ediţie românească a Fantasmelor salvării (în curs de pregătire pentru anul editorial 2009) va oferi celor sinceri interesaţi de-o reală dezbatere – iar nu de-o cacialma cu galerie – un conspect al principalelor cotituri pe drumul dinspre zona centru-stânga către centru-dreapta. (VT)

Leon Wieseltier despre Obama şi fetişismul “bunăvoinţei”

In The New Republic, la rubrica “Washington Diarist”, Leon Wieseltier, cunoscutul eseist, critic cultural si ginditor politic, scrie despre ceea ce s-ar putea numi fetişizarea bunavoinţei în politica externă a noii administraţii americane. Un idealism ce pare, ori chiar este, adeseori misguided, o dorinţă de a atribui adversarilor declaraţi ai Statelor Unite şi ai valorilor democratice, capacitatea de a-şi abandona obsesiile, toate acestea genereaza serioase temeri între cei care ştiu că Iranul, Coreea de Nord, Siria, mişcarile teroriste, Chavez, Castro, etc., nu sunt prietenii ideii de libertate individuală. Despre Wieseltier, ca filosof al religiei, recomand serialul lui Mircea Mihaies din Idei în dialog. Iata concluzia articolului lui Wieseltier, intitulat “The Well-Wishers”, aluzie stravezie la un ultra-controversat best-seller european supus recent unei nimicitoare critici in The New Republic:

Leon Wieseltier

“The president seems to care less that America be understood than to show that it understands. But does it, really? It cannot have been a true understanding of the situation in Venezuela that prompted Obama’s bounding over Chavez, smile flashing and handshake forming. Forgive me, but I thought that those who cling to power through corruption and deceit and the silencing of dissent had to unclench their fist first before we will extend a hand.”‘

Obama, Chavez si Plehanov

In Washington Post din 21 aprilie 2009, un excelent articol de Eugene Robinson, proaspat laureat al Premiului Pulitzer, despre gestul aiuritor al lui Hugo Chavez la intilnirea din Trinidad cu Barack Obama. Cu acel prilej, jucind rolul de guru intelectual auto-desemnat, apostolul neo-bolivarismului isteric si histrionic i-a oferit in dar presedintelui SUA cartea jurnalistului ultra-stingist Eduardo Galeano, The Open Veins of Latin America. Evident este vorba de o sfidare cit se poate de explicita. Cartea lui Galeano (autor publicat prin anii 70 si la Editura Politica din Bucuresti) este un manifest al celui mai dezolant anti-americanism, o expresie vituperanta a tuturor legendelor auto-victimizante ale revolutionarismului tercermundist. Pentru Galeano, ca si pentru atitia frenetici izquierdistas latino-americani, Statele Unite reprezinta mult execratul capitalism, demonizatul “consens neoliberal”, Leviathanul absolut, o putere mercantila prin definitie, vorace si rapace, lipsita de suflet, de compasiune, de spirit altruist. Robinson noteaza cu tristete faptul ca Barack Obama nu a reactionat nici la provocarea lui Chavez, nici la discursul furibund anti-american al sandinistului impenitent (si impertinent) Daniel Ortega. Scrie Robinson: “Chavez, Ortega, and a few others … made a show of being rude. A flash of presidential anger from Obama would have been in order”. De pilda, ma gindesc, sa-i fi oferit lui Chavez o copie a Arhipelagului Gulag de Soljenitin. Mai ales ca, la un moment dat in timpul campaniei electorale, Barack Obama l-a mentionat pe autorul Primului cerc printre scriitorii sai favoriti.

Obama & Chavez

In saptaminalul The New Republic din 1 aprilie 2009, eseistul si istoricul mexican Enrique Krauze, editorul revistei Letras Libres, semneaza un exceptional articol despre The Shah of Venezuela: The Ideas that Keep Hugo Chavez in Power, and Their Disastrous Consequences. Aflam, intre altele, ca mitologia chavista privind rolul demiurgic al personalitatilor presupus charismatice, al liderilor ce se viseaza providentiali, provine din lectura (absurda si total eronata, ma grabesc sa o spun) a lucrarii marxistului rus Gheorghi Plehanov despre rolul personalitatii in istorie. Departe de a justifica propensiunile bonapartiste, Plehanov, in fond un social-democrat clasic, sustinea, de pe pozitii ortodox-marxiste, ideea ca masele fac istoria si ca eroii se situeaza pe directia “marilor tendinte ale determinismului social” (pe tema Plehanov, care a fost initial mentorul lui Lenin si care a ajuns sa condamne bolsevismul, a scris pe larg Leszek Kolakowski in al doilea volum din Principalele curente ale marxismului).

Tezele lui Plehanov au fost de altfel invocate de Nikita Hrusciov in februarie 1956 atunci cind, la Congresul al XX-lea al PCUS, a denuntat “cultul personalitatii” lui Stalin. Dar nu dezbaterile dialectice il intereseaza pe Chavez, ci intarirea permanenta a pozitiei sale monopolist-dictatoriale, dupa modelul totalitar al lui Fidel Castro. Spre a relua formula lui Alvaro Vargas Llosa, Hugo Chavez (ca si Evo Morales in Bolivia) nu este un campion al “stingii vegetariene”, ci un partizan al unui socialism autoritar ce tine de traditiile si aspiratiile “stingii carnivore”. Este ceea ce releva si istoricul Victor Davis Hanson cind scrie:

“Why does Hugo Chavez hate us? Is it because Bush’s ‘dead or alive’ or ‘with us or against us”? Hardly. Chavez wants to end democracy in Venezuela for good, turn it into a Cuba-like communist dictatorship, use his oil revenues to whip up liberationist, anti-Yanqui feelings throughout South America, and end up with himself as some sort of messianic caudillo of the entire socialist continent. Sound crazy?
No more crazy than the daily Chavez communiqués. Again, by good or bad diplomacy we can soothe or excite him–but otherwise his aims are antithetical to the notion of democratic, capitalist states, with close ties to the North American democracies.” Sunt acestea adevaruri elementare, dure dar implacabile, pe care, mai devreme sau mai tirziu, Barack Obama va trebui sa le interiorizeze.

Inflatia de obami in politica romaneasca

Excelent articolul semnat de Ioana Lupea in Evenimentul zilei de azi. Problema politicii romanesti este aceasta perpetua atractie spre figuri exotice, altete, crini, miliardari-ciobani, diplomati versati deveniti peste noapte ideologi socialisti. Pseudo-charisma, mimetismul obamic, bagatelizarea institutiilor, afirmatiile aberante despre seful statului transmise instantaneu de televiziuni remorcate, tot atitea vicii ale unui sistem ce-si asteapta cu disperare renovarea.

In Peru, Alberto Fujimori a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare pentru organizare de masacre si rapiri de persoane. In Romania, atunci cind oprganizatii ale societatii civile cer judecarea celor vinovati de mineriade (y compris si in primul rind fostul presedinte Ion Iliescu), politicienii (cei mai multi dintre ei) se fac ca ploua, dau din umeri, strimba din nas si refuza sa sustina acest demers. Precum iepurii, soriceii si porumbeii la circ, apar candidaturi excentrice din palariile diversilor magicieni, experti in tulburarea apelor si in samanisme ultra-mediatizate. Iata un fragment din editorialul scris de Ioana Lupea:

“De unde această inflaţie de obami? Ne putem gândi că există un studiu temeinic şi supersecret făcut de specialişti din care reiese nevoia românilor de un Obama. Numai că, între tătucul Vladimir Putin şi ultraliberalul Barack Obama, românii l-ar alege sigur pe primul. Nu se impune decât o singură concluzie: Obamamania s-a născut în politica noastră din lipsă de inspiraţie. Pentru că nu a fost găsit un nume mai bun pentru „schimbare”, cuvânt tocit la fiecare rând de alegeri, i s-a spus Obama. Nici unul dintre candidaţii care-şi revendică titlul nu are nicio legătură cu originalul. Dar, pentru a face păcăleala credibilă, consultanţii băştinaţi ai politicienilor români încearcă să rupă fiecare câte o bucăţică din echipa de campanie electorală a lui Barack Obama. Ca şi cum consilierul lui Obama ar garanta fotoliul de preşedinte.”

O alianta de idealuri si valori: NATO la 60 de ani

Cea mai importanta alianta politica si militara a lumii contemporane implineste 60 de ani. Oricine a studiat istoria Razboiului Rece stie ca NATO a simbolizat vointa Occidentului de a rezista expansiunii sovietice. Mai mult, spre a relua titlul unei carti de marele istoric Richard Pipes, filosofia NATO as-a bazat pe ideea ca survival is not enough. NATO s-a nascut in timpul Admnistratiei Harry Truman cind Statele Unite se aflau in directa confruntare cu tot mai impertinentul imperalism stalinist. Se uita uneori faptul ca Doctrina Truman a fost formulata in perioada Razboiului Civil din Grecia de un presedinte democrat de pe pozitiile liberalismului anticomunist.

De la infiintarea sa, alianta a fost tinta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de Kremlin si sustinuta de intelighentsia de stinga din Vest autoimbatata cu sloganurile cominformiste ale “luptei pentru pace”. De altfel, organul Biroului Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (Cominform) purta, in chip orwellian, numele, nascocit chiar de Stalin, Pentru pace trainica, pentru democratie populara.

Iata ca le cadavre bouge encore: diverse grupuscule radical-stingiste incearca sa conteste, prin demonstratii galagioase, necesitatea existentei NATO. Neo-stalinisti, anarhisti, trotkisti, post-maoisti, militanti ai miscarilor din 68 ajunsi la virsta pensionarii, nationalisti xenofobi, anti-globalisti, fani ai lui Chomsky, Negri ori Badiou, si alti cruciati ai tuturor cauzelor pierdute string rindurile in aceasta jalnica ofensiva.

La inceputul anilor 90, presedintele de atunci al Republicii Cehe, scriitorul disident Vaclav Havel, a publicat in trimestrialul Foreign Affairs un articol in care numea NATO o alianta civilizationala. Obiectivele NATO s-au diversificat dupa colapsul Blocului Sovietic, in conditiile razboaielor de secesiune din fosta Iugoslavie si ale atacurilor teroriste impotriva democratiilor liberale. Vizita lui Barack Obama la Praga este menita sa reafirme legatura dintre Statele Unite (principalul pilon al aliantei) si statele cindva sovietizate. Intilnirea dintre presedintele Obama si fostul presedinte Havel are deci o valoare mai mult decit protococolar-simbolica. Traian Basescu a facut din participarea activa in structurile politico-militare ale NATO o directie prioritara a politicii externe romanesti. Cum demonstreaza Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica intr-o excelenta carte care urmeaza sa apara la Humanitas despre viitorul dreptei romanesti in secolul XXI, sansele Romaniei intr-o lume atit de turbulenta, tensionata si imprevizibila precum cea de astazi depind de consecventa participare in structurile NATO si UE.

David Brooks: Un manifest pentru moderatie

Editorialistul David Brooks de la New York Times publica astazi (3 martie 2009) un articol intitulat “A Moderate Manifesto”. Plecind de la proiectul de buget propus de Administratia Obama, cu ale sale obiective redistributioniste care exacerbeaza mostenirile filosofico-economice ale New Deal-ului, Brooks reaminteste o serie de adevaruri elementare privind istoria acestei republici. Este vorba de acele lucruri esentiale, de ceea ce Hannah Arendt numea little verities of fact,  pe care zelul ideologico-utopic tinde sa le escamoteze cu pagubitoare lejeritate.

Iata doua paragrafe:

“The US has never been a society driven by class resentment. Yet the Obama budget is predicated on class divide. The president issued a read-my-lips pledge that no new burdens will fall on 95 percent of  the American people. All the costs will be borne by the rich and all benefits redistributed downwards”.

“… moderates will have to sketch out an alternative vision.  This is the vision of a nation in which we are all in it together–in which burdens are shared broadly, rather simply inflicted upon a small minority. This is the vision of a nation that does not try to build prosperity on a foundation of debt.  This is a vision that puts competitiveness and growth first, not redistribution first.”