Libertate, tiranofilie, valoare estetica: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa

19/04/2014

Motto: “Si las revoluciones no se hacen con palabras, las ideas no se implantan con decretos.”–Octavio Paz, “El laberinto de la soledad”

Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez si Mario Vargas Llosa sunt, alaturi de Jorge Luis Borges, Julio Cortazar, Ernesto Sabato, Roberto Bolaño, varfurile literaturii latino-americane din secolul trecut si din acest secol. Toti trei au primit Premiul Nobel pentru literatura. Porniti dinspre stanga radicala, cu pronuntate simpatii marxiste, chiar leniniste, simpatizanti ai Revolutiei lui Fidel si “Che” Guevara, au evoluat in directii diferite, indeosebi dupa accentuarea a ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a diagnosticat drept ireversibila stalinizare a regimului de la Havana, abandonarea promisiunilor emancipatoare initiale si transformarea sa intr-un experiment liberticid. Intre cei care au indraznit sa protesteze impotriva bolsevismului tropical a fost Octavio Paz, nascut acum o suta de ani, in martie 1914. A fost imediat blamat ca fiind “complicele lui Ronald Reagan”. Stangistii scandau: “Reagan rapaz, tu amigo es Octavio Paz!’

http://www.dissentmagazine.org/online_articles/poetry-and-action-octavio-paz-at-100

Lista persecutiilor organizate de totalitarismul castrist impotriva oricarei expresii de autonomie a spiritului este fara de sfarsit. Tacerea lui Garcia Marquez, ori si mai grav, refuzul emfatic de a-i sprijini pe disidentii din Cuba ramane o pata indelebila din biografia sa intelectuala si politica. Este ceea ce i-au reprosat Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante, Reinaldo Arenas, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Sofia Imber, Carlos Alberto Montaner si cati altii. Ceeea ce nu inseamna ca valoarea operei sale literare scade ori ca ar trebui sa judecam aceasta opera in functie de pariul sau politic scandalos si revoltator.

Care pariu de-o viata a existat si nu poate sa-l lase indiferent pe niciun prieten al libertati. Spre a-l cita pe istoricul si eseistul mexican Enrique Krauze: “Panegyrist, court adviser, press agent, ambassador-at-large, plenipotentiary representative, head of foreign public relations: García Márquez has been all these things for Castro. In 1996, he dined with President Clinton and told him that “if you and Fidel could sit face to face, there wouldn’t be any problem left.” After September 11, he published a long letter to Bush: “How does it feel now that the horror is erupting in your own yard and not in your neighbor’s living room?”

http://www.newrepublic.com/article/books-and-arts/the-shadow-the-patriarch

Istoria literara si politica a veacului trecut se va ocupa, sunt sigur, de acesta contradictie dintre o fascinanta opera literara care exalta imaginatia fara nicio opreliste si cautionarea unui despotism ideologico-politenesc. Asemeni, sa spunem, unui Heidegger, Garcia Marquez a facut parte din contingentul tiranofililor secolului XX. Termenul apartine, din cate stiu, istoricului ideilor Mark Lilla si este cat se poate de adecvat. Heidegger admira, in anii 30. “grandoarea istorica a national-socialismului”. Garcia Marquez gandea, probabil, in aceiasi termeni, despre aventura istorica a castrismului. Dar, at the end of the day, opera sa literara, magnifica, fara precedent, clocotitoare, dainuie.

Cred ca acesta este sensul cuvintelor lui Vargas Llosa din finalul unui interviu aparut cu o zi inaintea mortii lui Garcia Marquez, dupa patru decenii de ruptura a unei prietenii candva legendare: Vargas Llosa said the Colombian author’s writing was one of the “real important literary works of this time. ‘One Hundred Years of Solitude’ is one of the great achievements in literature and that will be his legacy.” Cred ca marele scriitor peruvian nu greseste. Sunt convins ca Octavio Paz ar fi subscirs.

http://www.theguardian.com/world/2014/apr/10/venezuela-protest-crackdown-threatens-democracy-latin-america-mario-vargas-llosa

Mesajul de condoleante al lui Mario Vargas Llosa: El premio Nobel de Literatura peruano Mario Vargas Llosa hizo esta declaración de condolencia a EL PAÍS: “Ha muerto un gran escritor cuyas obras dieron gran difusión y prestigio a la literatura en lengua española en todos los países del mundo. Sus novelas sobrevivirán e irán ganando lectores por doquier. Envío mis condolencias a toda su familia”.


Pontocratia nu se dezminte: Jocul cu focul continua

15/04/2014

Traim un nou moment de un penibil extrem al aventurii pontocratice. Cand, acum aproape doi ani, in plina tentativa de lovitura de stat, l-am comparat cu Gutza Tatarescu, dl Crin Antonescu s-s simtit jignit. A fost un enabler, a colaborat cu un personaj mafiotic dispus sa utilizeze absolut orice mijloace pentru a cuceri si pastra puterea. Nu stiu ce mai zice acum, la un ceas cind omul pe care, o admite chiar el, l-a adus la putere, da extrem de ingrijoratoare dovezi ca are serioase probleme cu perceperea realitatii. Decizia premierului-plagiator de a-si muta biroul din palatul guvernului in cladirea Ministerul Apararii Nationale este fara precedent intr-o democratie care nu se afla la un pas de starea de asediu. Problema personajului histrionic numit Victor Ponta este dubla: lipsa totala de credibilitate ca om politic responsabil si infantilismul nesabuit ridicat la rang de doctrina.

Public mai jos un articol in care anticipam alunecarea regimului pontocratic in directia unei farse cu consecinte tragice. Nu pentru Victor Ponta, ci pentru Romania.

Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului, scria marele filosof polonez Leszek Kolakowski. Minciuna este antipodul democratiei, tot asa cum noaptea este antipodul zilei si bezna acela al luminii. O societate democratica se intemeiaza pe adevar si transparenta, nu pe legende si falsuri. Mistificarea propriei biografii face parte din esenta dedublarii specifice totalitarismului. Victor Ponta era inca un adolescent cand s-a prabusit oficial comunismul, dar se pare ca a ramas marcat pe viata de metehnele acestui sistem.

Premierul Ponta s-a facut vinovat de ceea ce orice om cu scaun la cap, alfabetizat, cunoscator al limbii romane si cu un dram de moralitate recunoaste instantaneu drept plagiat. Acelasi Victor Ponta a pretins ca detine um masterat de la Universitatea din Catania. Iarasi o poveste de adormit copiii, un basm, o fabricatie, o nascocire. Incoltit de aceste revelatii devastatoare, dl Ponta a decis ca cea mai buna aparare este atacul, a declansat razboiul total impotriva statului de drept, pentru anihilarea justitiei independente, pentru suspendarea lui Traian Basescu si emascularea unor institutii precum Curtea Constitutionala si DNA. Decomunizarea tarii a fost clar inmormantata ca proiect politic. Cand Lucia Hossu-Longin, figura marcanta a PNL, indrazneste sa compare procesul lui Adrian Nastase cu acela al lui Iuliu Maniu intram pe teritoriul obscenitatiii. Nu sunt singurul care astpet o reactie a IICCMER la aceasta scandaloasa, revoltatoare comparatie. Va veni oare? Va tolera echipa Grivco aflata la putere o asemenea sfidare?

Este reluarea scenariului din 1945, cu Crin Antonescu pe post de Gutza Tatarascu. Dar Tatarascu avea un oarecare alibi in prezenta Armatei Rosii in Romania. Uslasiii distrug democratia romaneasca din ratiuni personale, legate strict de temerile si interesele lor mafiotice, nu la comanda unui despot scelerat precum Stalin. Uslasii practica minciuna sistematica si violenta simbolica pe cont propriu.

Cartea lui William Shirer despre ascensiunea si caderea celui de-al Treilea Reich are, daca nu ma insel, doua mottouri: cel din filosoful american Santayana suna astfel: “Cei care uita istoria sunt condamnati sa o retraiasca”. Al doilea este un vechi proverb german, teribil de actual in Romania acestor zile, cand putem constata consternanta fragilitate a democratiei: “Padurii ii trebuie o mie de ani ca sa creasca. Ii este de ajuns o noapte ca sa arda complet”. Piromanilor trebuie sa li se spuna ca asemenea jocuri nu sunt ingaduite in cetatile democratice.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/democratie-pontocratie-si-piromanie/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pontocratia-nu-se-dezminte-jocul-cu-focul-continua/

 


Recomandare de lectura: Alain Besançon si utopia incarnata

12/04/2014

Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Contributiile sale apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei. Recomand aici cartea sa despre utopia incarnata aparuta zilele acestea la Editura Humanitas. Mi se par cat se poate de graitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

 

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

 


Zaharia Stancu, duplicitarul perfect (un articol de Luminita Marcu)

09/04/2014

Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.

Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea  impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.

O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.

Un stahanovist al realismului socialist

Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).

În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.

Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări “Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.

Pentru textul integral al acestui excelent articol:

http://www.contributors.ro/cultura/zaharia-stancu-duplicitarul-perfect/

 


CIA, “Doctor Jivago” si Razboiul Rece

07/04/2014

In memoria poetului Andrei Bodiu (1965-2014)

In “Washington Post” a aparut un fascinant articol despre rolul CIA in publicarea in editii menite sa circule in Blocul Sovietic a romanului “Doctor Jivago” al marelui poet si prozator rus Boris Pasternak. Pentru cei mai tineri, merita reamintit ca Boris Pasternak a fost unul dintre titanii literaturii ruse si ca doar un capriciu al lui Stalin poate explica faptul ca a scapat nevatamat din ororile dictaturii bolsevice. Nevatamat este un fel de a zice, pentru ca Pasternak a fost fortat sa traiasca din traduceri si din publicarea sporadica a unor poezii socotite drept inofensive de cerberii regimului. Dar a scapat cu viata, spre deosebire de Boris Pilniak, Osip Mandelstam si Isaak Babel.

Timp in care a lucrat la ceea ce avea sa devina capodopera sa si una din marile carti ale secolului XX: romanul “Doctor Jivago”, experiment istorico-psihologic panoramic, meditatie despre destinul intelectualului in maelstromul revolutionar si despre cautarea transcendentei intr-o lume ce si-a pierdut busola. Tocmai dimensiunea religioasa este cea care i-a facut pe cenzori sa interzica publicarea cartii. Ajunsa in Vest, gratie profesorului comunist Vittorio Strada, cartea fost publicata de catre editorul de stanga Feltrinelli. Pe aceasta cale (inca destul de obscura, cel putin pentru mine), ajunge la CIA care, prin canale intermediare sofisticate, sustine publicarea si chiar difuzarea ei, in cadrul pavilionului Vaticanului de la Expozitia Universala din Bruxelles din 1958,. Mai tarziu, filmul cu Julie Christie si Omar Sharif avea sa consacre succesul mondial al cartii. Tema muzicala este azi una din cele mai cunoscute, evocare melancolica a vremurilor de restriste traite de doctorul Iuri Jivago, alter ego-ul lui Pasternak.

Boris Pasternak ((1890-1960)

Succesul occidental al romanului, decretat “antisovietic”, i-a scos din minti pe Nikita Hrusciov, Mihail Suslov si pe ceilalti demnitari sovietici. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatura a exacerbat situatia. Ca efect al presiunilor insuportabile exercitate pe toate caile, vizibile si invizibile, Pasternak a refuzat premiul. A fost atacat in chip imund in sedinte publice de infiereare. La una dintre aceste procesiuni ale urii a luat cuvantul Valdimir Semiceastnii, pe atunci prim-secretar al Comsomolului, care l-a comparat pe traducatorul lui Hamlet cu un porc. Cu putine exceptii, intre care Kornei Ciukovski, Konstantin Paustovski, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Ilya Ehrenburg si nu multi altii, “inginerii sufletului”, cruciatii partinitatii, s-au dezlantuit in denuntarea “tradatorului”. Peste cativa ani, Hrusciov l-a rasplatiti pe nemernicul Semiceastnii  numindu-l presedinte al KGB, ca succesor al lui Aleksandr Shelepin.

In Romania, Zaharia Stancu publica in “Gazeta Literara” un articol infam in care repeta mecanic si absurd: “Pasternak? N-am auzit!”. Nu am la indemana textul, dar cred ca-l poate cita si comenta Luminita Marcu. Boris Pasternak a murit insingurat si chinuit, supus unui suupliciu al rafuielilor isterice si al invectivelor insolente. Numele sau revenea in literatura oficiala odata cu publicarea ciclului memorialistic “Oameni , ani, viata” de Ilya Ehrenburg in paginile revistei “Novyi Mir” condusa de iconoclastul poet ex-stalinist, devenit anti-stalinist, Aleksandr Tvardovski, protectorul lui Aleksandr Soljenitin. Ulterior, apareau volume de versuri si chiar texte de proza. Romanul insa a putut fi publicat abia in perioada de glasnost de dupa venirea la putere a lui Miahil Gorbaciov. In anii 70, a aparut in Romania un vlum de poezii de Pasternak, suprb trduse de Marin Sorescu. Citez din memorie: “O, de stiamde la-nceput/Ca versul scris cu sange-omoara…”

Atunci cand scriem istoria politica si intelectuala a Razboiului Rece e bine sa ne amintim ca CIA, pe langa atatea alte misiuni, a avut-o si pe aceea de a incuraja andirea libera, neiregimentata, in lumea comunista. A facut-o discret, precum in cazul Congresului pentru Libertatea Culturii ori in cel examinat mai sus. Nu pot spune decat ca sunt total de acord cu filosoful britanic A. J. Ayer, activ in cadrul Congresului, care spunea ca dintre toate posibilele utilizari ale bugetului acestei agentii, sustinerea libertatii a fost cea mai fericita si demna de lauda. Razboiul Rece nu a fost doar unul al conflictelor militar-politice mocnite si, uneori, declansate,, ci, in egala masura, o competitie intre doua universuri valorice, intre doua pariuri privitoare la destinul individului si dreptul sau la demnitate.

http://www.washingtonpost.com/world/national-security/during-cold-war-cia-used-doctor-zhivago-as-a-tool-to-undermine-soviet-union/2014/04/05/2ef3d9c6-b9ee-11e3-9a05-c739f29ccb08_story.html

http://www.nytimes.com/books/00/04/23/reviews/000423.23joffet.html

 


O secta fanatica numita PCR

02/04/2014

Sectarismul, dogmatismul si bizantinismul au marcat intreaga istorie a PCR. S-au scurs două decenii de la prima întâlnire cu H.-R. Patapievici. Îmi amintesc perfect cum, în stilul său deschis şi tranşant, m-a întrebat, înainte de a conversa despre varii mondenităţi: „Cum îţi explici absenţa revizionismului marxist în România?“ A pornit atunci un dialog pe care îl continuăm şi azi, despre tânărul Georg Lukács, despre Leszek Kołakowski, Agnes Heller, hegeliano-marxism, alienare, reificare şi destinul subiectivităţii în regimurile totalitare. Nu pot decât să sper că vom reuşi să publicăm, într-un viitor nu prea îndepărtat, un volum cu dialogurile noastre. Cititorii interesaţi pot găsi un fragment, prefaţat de profesorul Toma Pavel de la University of Chicago, în numărul pe luna februarie 2014 al revistei “Orizont”. Discutăm acolo despre Katyn, genocid şi încarnările Diavolului în istorie.

Aparută în ediţia americană în 2003, apoi în traducere românească în 2005, cartea de faţă (“Stalinism pentru eternitate”) este un efort de a răspunde interogaţiei lui Horia şi nu doar a lui. Chestiunea i-a frământat pe Matei Călinescu, Pavel Câmpeanu, Daniel Chirot, Adrian Cioroianu, Dennis Deletant, Mary Ellen Fischer, Victor Frunză, Ghiţă Ionescu, Ken Jowitt, Gail Kligman, Gabriel Liiceanu, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Marta Petreu, Andrei Pleşu, Michael Shafir, Katherine Verdery, Leon Volovici, spre a-i numi doar pe aceştia.

Mulţumesc aici editurii Humanitas, prietenilor mei Lidia Bodea, Adina Săucan şi Gabriel Liiceanu, pentru decizia de a publica această nouă ediţie a unei cărţi la care ţin imens. Le mulţumesc lui Cristian Vasile şi lui Mircea Mihăieş pentru minunatele cuvinte din prefaţa şi din postfaţa volumului. Fie-mi îngăduit să-i mulţumesc lui Mircea Cărtărescu pentru acel suprem compliment pe care mi l-a făcut atunci când m-a numit „un Proust al comunismului românesc“.

Cum explicăm fanatismul revoluţionar în veacul al XX-lea? Cum a fost posibilă orbirea unor întregi generaţii? Ce explică adeziunile înfierbântate, devoţiunile nevrotice, acele „căderi la Partid“ despre care scriau Aleksander Wat şi Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se întâmplă uneori pe varii forumuri conspiraţioniste şi nu doar acolo, la ceea ce se numeşte, falsificator, calomniator şi denigrator, „complotul iudeo-bolşevic“? Cum s-a constituit reacţia inversă, de dezgust în raport cu masacrele ordonate de Stalin şi cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denunţate de Hruşciov drept „cultul personalităţii“? Care a fost fenomenologia abjurării, a deşteptării, a rupturii cu mirajul totalitar? Acum doi ani a apărut la Humanitas, în colecţia „Zeitgeist“, volumul clasic “The God that Failed” („Zeul care a dat greş“). Publicată în 1949, la începutul Războiului Rece, fiind percepută drept un veritabil manifest anticomunist, cartea fost tradusă în franceză cu titlul “Le Dieu des ténèbres” şi a apărut în colecţia „Liberté de l’esprit“ condusă ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.

 

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

În remarcabilul său dialog cu Daniel Cristea-Enache (“Ce a fost, cum a fos”t, Polirom, 2013), profesorul Paul Cornea se referă pe larg la acel volum esenţial. În curând va apărea la Humanitas traducerea uneia dintre marile cărţi pe subiectul auto-amăgirii şi al de-convertirii, volumul de dialoguri între Czesław Miłosz şi Aleksander Wat. În cartea mea, intitulată “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (tradusă la Polirom de Laura Lipovan), am examinat în adâncime ceea ce s-a numit „the revolt of the mind“, chestiunea apostaziei în sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pildă, pe un Karel Kosik ori pe un Jiří Dienstbier să se despartă de leninism şi să susţină „socialismul cu chip uman“ şi apoi, după înfrângerea Primăverii de la Praga, să devină disidenţi? Aceeaşi întrebare este valabilă pentru un János Kis, Jacek Kuroń şi Bronisław Geremek.

Răspunsul îl găsim, în mare măsură, în scrierile autobiografice ale marelui apostat care a fost Milovan Djilas. Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, volumul lui Djilas, “Of Prisons and Ideas”, cu autograful autorului. Este unul dintre acei intelectuali care, plecând dinspre fanatismul cominternist, a reuşit să se emancipeze, să se debaraseze de cămaşa de forţă a ideologiilor utopice. Ne-am întâlnit la Washington în martie 1988, m-a prezentat tatălui său, istoricul Aleksa Djilas, de care mă leagă o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, în 1947, pe sora mamei mele, Cristina Luca, fostă luptătoare în Franţa, în maquis, devenită diplomat cultural al guvernului Groza. În acel ceas de conversaţie am vorbit despre Ana Pauker şi Tito, despre Moša Pijade şi Edvard Kardelj. Cu Aleksa m-am revăzut la Varşovia, cred că în 2007, la o conferinţă NEXUS organizată de Rob Riemen, autorul acelei cărţi de o mare frumuseţe intitulată “Nobletea spiritului”, tradusă la editura Curtea Veche în colecţia „Constelaţii“.

În Polonia, România şi Ungaria, neîndoios, a existat, în prima fază a regimului comunist, o prezenţă masivă a militanţilor de origine minoritară (ucrainieni, evrei, maghiari, bulgari) în aparatele de dominaţie (partid, Securitate, ideologie, planificare etc.). Subiectul a fost examinat, între alţii, de către Pavel Câmpeanu, Robert Levy, Liviu Rotman şi Andrei Roth. În Ungaria şi Polonia fenomenul a fost poate chiar mai pronunţat decât în România, cum demonstrează chiar „Memorandumul de la Snagov“ al lui Imre Nagy. Cum scria marele scriitor polonez Czesław Miłosz, nu era vorba despre nici un „mister rasial“, ci de atracţia exercitată de internaţionalismul mistic al bolşevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate şi persecutate în perioada interbelică şi, mai ales, în anii războiului. Apoi, trebuie să luăm în seamă că în fruntea PCR s-a aflat, între 1945 şi 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic românească, că tot etnici români au fost: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceauşescu, Constantin Pârvulescu, Ilie Verdeţ, Manea Mănescu, Constantin Dăscalescu, Suzana Gîdea, Ion Ioniţă, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Cornel Onescu, Nicolae Plesiţă, Ion Iliescu, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat şi atâţia alţii.

Nici Iosif Chişinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acţionau în virtutea unei motivaţii „naţionale“. Aceşti oameni erau „exteriori“ nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chişinevschi, Władysław Gomułka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder. Nu întâmplător şi-a intitulat Teresa Toranska volumul de interviuri cu magnaţii stalinişti ai Poloniei “Oni” („Ei“). Erau soldaţi devotaţi ai Stalinternului, spre a relua un termen propus de doi ex-comunişti germani refugiaţi în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon“, lucrare recenzată de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe. (…)

Aceşti fanatici din România, grupaţi într-o sectă mesianică în care „mântuitorul“ purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca şi Mátyás Rákosi şi Ernő Gerő în Ungaria, ca şi Klement Gottwald şi Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca şi Bolesław Bierut (nume născut prin combinaţia dintre alias-urile sale, Bienkowski şi Rutkowski) şi Jakub Berman în Polonia, ca şi Wilhelm Pieck şi Walter Ulbricht în RDG, ca şi Gheorghi Dimitrov şi Vîlko Cervenkov în Bulgaria, ca şi Enver Hoxha şi Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) şi Luigi Longo (nom de guerre Gallo în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez şi Jacques Duclos, în Franţa, serveau necondiţionat linia Moscovei.

În final, recomand cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky şi a soţiei sale, profesoara Elena Agarossi, “Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War” (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probează totala înfeudare a PC Italian în raport cu directivele lui Stalin. În anii de început ai Războiului Rece, elita comunistă italiană era complet dirijată de PCUS (Viktor Zaslavsky, Elena Agarossi, op. cit., p. 24). Le fel şi aceea românească, fără rezerve, fără scrupule, fără remuşcări. Să citez în concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „…there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them“ (Exista adeseori o nepotrivire monstruoasa intre sperante, oricat de nobile si inimoase, si actiunea care le succede).

Washington, D.C.
31 martie 2014

Textul de mai sus constituie “Argumentul” pentru noua editie a cartii mele “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc” (traducere de Dragoş Petrescu si Cristina Petrescu), urmand sa apara in luna mai, in colectia “Istorie contemporana” la Editura Humanitas, cu o prefata de Cristian Vasile si o postfata de Mircea Mihaieş. Lansarea va avea loc in cadrul Bookfest.

PS Un fragment din recenzia profesorului Dennis Deletant la editia americana a cartii:

“The name of Vladimir Tismăneanu is synonymous with penetrating analyses of twentieth and twenty-first century politics in Central and Eastern Europe and this book is no exception. Although, in the English language, the works of Ghiţa Ionescu, Robert King, and, in particular, Michael Shafir, have made major contributions to the history of the Romanian Communist Party, Tismăneanu, in bringing his focus to bear on the RCP, provides us with the first study to examine the historical and structural correlations between Romanian communism and the developments in the post-communist period in that country. As a subtle examination of the nature and dynamics of Romanian communism, and the political fluctuations in the transition from state socialism to a fledgling democracy, the book will provide an invaluable basis for any comparative study of the exit from communism in Central Europe. (…) Tismăneanu makes no secret of the fact that he grew up in a communist revolutionary family. Both of his parents joined the RCP in the early 1930s in the belief, shared by many of that generation in Europe, that they were contributing to the fight against fascist totalitarianism. Their disillusionment with the practice of communism feeds Tismăneanu’s, but at the same time their participation in what the author calls ‘the tragic adventure’ of communism, enables him to draw upon their witness. By doing so, he enriches this judicious and reflective study.”(“The Slavonic and East European Review”, vol.83, no.4, Oct 2005, pp.773-775)

Recomandari:

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/februarie2014.pdf

http://www.humanitas.ro/humanitas/secolul-meu-confesiunile-unui-intelectual-european

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.lapunkt.ro/2014/03/31/fanatici-renegati-si-eretici-despre-stalintern-si-mistica-revolutionara/

http://www.contributors.ro/cultura/adep%c8%9bii-fanatici-reflec%c8%9bii-asupra-naturii-mi%c8%99carilor-de-masa/

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/stalinism-pentru-eternitate-o-secta-fanatica-numita-pcr/

 


Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

31/03/2014

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 


Ţarul Putka si fantoma lui Elțîn: Conspirații, mesianism, paranoia

28/03/2014

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, a unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”. Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei “Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale. Jurnalistul Ben Judah reușește să deconstruiască admirabil originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum il numeau colegii, era un simplu golan (bully) care isi teroriza colegii de scoala (v. subcapitolul “Little Putin”, pp. 7-11), la cariera sa în KGB, la metamorfozarea sa într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului in orașul mohorât de pe răul Neva si, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea suprema la Kremlin.

Sobceak la rândul lui era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel de KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.

Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțin, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării dizidenților în anii șaptezeci, Iuri Andropov. Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.

Cele mai bune capitole ale volumului analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve. Trebuie să adăugăm și fascinația bizară legată de viziunea lui Aleksandr Soljenițîn despre un imperiu rus renăscut care în mod necesar ar cuprinde Federația Rusă, Ucraina, Belarus și nordul Kazahstanului. Este ironic că același Soljenițîn, voce centrală a dizidenței ruse în anii șaptezeci, autorul „Arhipelagului Gulag”, devastatoarea carte-monument despre universul concentrationar din URSS, a ales să îl sprijine pe Vladimir Putin, considerându-l un patriot rus veritabil. A acceptat distincții din partea lui Putin pe care le refuzase când i-au fost oferite de Boris Elțîn. Fostul disident era entuziasmat să-l vadă pe fostul ofițer KGB adoptându-i ideile naționaliste și idealurile anti-liberale.

A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, însemnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică (personaje precum Boris Nemțov, Gary Kasparov, și Aleksei Navalnyi) și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism, precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere al acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.

Se poate oare intui o lumina la capătul acestui tunel sumbru? Putem spera că partidele și mișcările democratice vor câștiga la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, și vor crea un state bazat pe domnia legii? Reacția panicardă și violent agresivă la Revoluția din Ucraina demonstrează că Putin este conștient de curentele profunde din societatea rusă. El știe că regimul său cvasi-dictatorial, bazat pe minciună, intimidare și dispreț pentru valorile civice poate fi distrus printr-o revoluție populară. Judah incheie această excelentă carte apelând la o formulare cu tentă evidentă de presentiment: „Paranoia este omniprezentă, iar în birourile lui Putin există un spectru a cărui umbra este atât de mare încât cuprinde absolut tot fiind astfel invizibilă. Fantoma lui Boris Elțîn. Întreaga carieră a lui Putin a fost așa fel încât el să nu fie Elțîn.” (p. 329)

Revoluțiile au loc brusc, rapid și neprevăzut. Într-o zi, Putin s-ar putea să se trezească și să realizeze că întreaga impostură de grandoare imperială s-a dovedit încă un miraj rus, un efort fatalmente falimentar de deraiere a drumului către democrație al țării sale. În timp ce scriu această recenzie, analogiile cu Stalin, Hitler și Mussolini predomină. De la Zbigniew Brzezinski la Hillary Clinton există un consens în cristalizare conform căruia Putin este un nou dictator totalitar. Volumul lui Ben Judah este un îndreptar excelent pentru oricine încearcă să înțeleagă acțiunile aparent absurde ale lui Putin. El nu trăiește într-o lume ruptă de realitate, așa cum a declarat Angela Merkel, ci mai degrabă în propria lui realitate bântuită de obsesii conspiraționiste și motivată de iluzii mesianice. Putin se consideră salvatorul Rusiei și, în consecință, persistă în orbitoare, funeste fantasme ale salvării.

PS: Fiind in Elvetia saptamana trecuta, am stat de vorba cu un respectat expert in relatii internationale, cercetator la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, de origine finlandeza, autorul unei excelente carti despre Henry Kissinger. Mi-a spus ca Putka in limba finlandeza inseamna inchisoare. Initial, am crezut ca glumeste. Am verificat, chiar asa este…

Articolul de mai sus este o versiune lărgită a recenziei de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Ben Judah, “Fragile Empire: How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin” (New Haven and London: Yale University Press, 2013), in curs de aparitie în revista “International Affairs”, Royal Institute of International Affairs, Chatham House. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob.

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=9780300181210

Recomandare:

http://articles.baltimoresun.com/2014-03-27/news/bs-ed-romania-russia-20140327_1_russian-ambassador-crimean-romanian-friends

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-putinism-in-romania-intre-aberatii-dughiniste-si-veselia-tampa-a-unor-semiliterati/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/03/09/visul-lui-putin-fantasmele-salvarii-si-viitorul-europei/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

 


“Umanistul” Felix si realitatea statului de drept (un excelent articol de Dan Tapalaga)

28/03/2014

“Pe vremea cand nu era condamnat inca la cinci ani de inchisoare cu executare si scria “Societatea Umanista”, un moment crucial in istoria Partidului Conservator,  Dan Voiculescu anunta o adevarata revolutie a societatii prin infiintarea unor ministere si taxe noi. In paranteza fie spus, in planurile sale figura chiar un Minister Anticoruptie. O Directie intr-un Parchet i se parea cam putin. Banuia el ceva, doar era in plina guvernare Nastase. Dar, alte propuneri lansate acum 10 ani atrag azi, in mod special, atentia.

Cu un an inainte de infiintarea Antenei 3, Voiculescu propunea, atentie mare, introducerea Taxei pentru Tulburarea Armoniei (TTA) gestionata de un Minister al Armoniei. Nu e nici o gluma. Voiculescu pleda pentru taxarea oricaror produse care fac zgomot, polueaza, sunt toxice, adica tulbura armonia sociala. Tot in lucrarea sa de acum zece ani, Voiculescu mai avea in vedere si un bizar “Minister al Convectiei Sociale, care va veghea la armonizarea dintre valoare si responsabilitatile sociale pe de o parte, dintre merit si recompensa pe de alta parte”. Cat de util era azi un Minister al Armonei! Cate taxe ar fi incasat statul numai de la Antena 3! Plus ca asa avea sansa de a-l neutraliza pe marele sau adversar mult mai eficient, luandu-i banii!

Voiculescu a inceput in aceste zile, cand se apropie un nou termen in procesul sau aflat spre final, sa se agite in spatiul public mai tare decat de obicei. Lanseaza carti, sustine candidati la Parlamentul European impotriva legii, participa la intalniri cu studentii la ASE. Agitatia publica nu e stilul lui, intra in trepidatii, iese din barlog doar in momente de disperare. Spatiile de joc i se inchid incet. Ca tot veni vorba de economie, acum zece ani, din complicata gandire voiculesciana se nastea “Ministerul Armonizarii Productiei cu Consumul, care va evita supraproductia din capitalism, si penuria din comunism”.

Dintre toate, un singur minister propus in “Societatea Umanista” functioneaza azi exact asa cum si l-a imaginat autorul. Este “Ministerul Achizitiei si Prelucrarii Informatiei, care va avea ca obiectiv micsorarea incertitudinii”. Acest minister este format astazi din televiziunile mogulilor. A mai avut o revelatie care se implineste azi. Ministerul Anticoruptiei, desi nu exista sub acest nume, functioneaza din plin. Pe opt aprilie, Dan Voiculescu are un nou termen in dosarul ICA, in care este judecat pentru fapte de coruptie comise prin 2003, adica pe cand incepuse sa viseze la Societatea Umanista. In prima instanta, Voiculescu a primit o condamnare de cinci ani cu executare. Daca sentinta se mentine in apel, Romania face un pas hotarat catre societatea umanista, armonie, convectie sociala, recompensa si toate bla-bla-urile care acum zece ani pareau pura fantezie.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16922495-pacalit-dan-voiculescu-loc-ministerul-armoniei-dat-antena-3.htm

De asemenea:

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16916951-vrea-spuna-voiculescu-cartea-lui.htm

 


Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

26/03/2014

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK

http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 166 other followers