Marxism apocaliptic: Lukács, Gramsci și soteriologia bolșevică (un eseu de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

17/09/2014

Întrebarea “cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă cu siguranță două dintre aceste figuri remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor vremuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (si totalitare) de tip iacobin? Să încercăm câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Lukács a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească. Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale. A nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală si de depașire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale. Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste.

Toate aceste revoluții europene i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, “teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil. Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, “suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugarului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa “World Communism”, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric si cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de ceritutdini gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile. Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zilelor viitoare ce vor cânta (les lendemains qui chantent).

De partea cealaltă a binomului nostru, Antonio Gramsci, un la fel de mare gânditor cu porniri extreme, se născuse într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate i-au conferit lui Gramsci sentimentul că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală. Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare din Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție. Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian, apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937. Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele “Scrieri din închisoare”. La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de “inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit “patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă). Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic. Discipola de odinioară a lui Lukács, Ágnes Heller, spunea că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Gramsci dacă nu murea în 1937. Știm doar că în ultimele luni de viață era extrem de șocat de procesele de la Moscova. Unul din textele sale finale se intitula “Despre ipocrizia autocriticii”. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci “capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea “blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului. Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în “Principalele curente” decât aceea despre Lukács ori Marcuse cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce si, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist, spre deosebire de Lukács care a ajuns la Hegel si la Marx dinspre Meister Eckhart, Kierkegaard, Fichtesi Fichte. Mai exact spus, Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea “lungului marș prin instituții”, a unei societăti civile care cucereste treptat, mai intai cultural, puterea politică. In chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit in textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville. Stanga radicală de azi se identifică, la randul ei, cu această strategie a luptei pentru hegemonie culturală.

Evident, Gramsci nu a renunțat la convingerea că ordinea veche trebuie să piară și că aceea nouă va fi una a comunității perfecte. Acesta este, credem noi, sensul formulei sale: “Obiectiv înseamnă obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv”. Ii repugna fatalismul si se regasea in mitul Partidului ca “Principe modern”, ca suflet al unui nou Risorgimento. A fost deopotrivă un iacobin si un propagator a ceea s-a numit machiavelismul revoluționar. În comunismul împlinit al lui Gramsci, subiectivul și obiectivul se contopesc sub semnul utopiei concrete. Ne aflăm, ca la Lenin, ca la Lukács, în plin univers soteriologic. Nu mai e vorba de sociologie, ci de teologie politică, de escatologie secularizată.

PS: In lumea ideilor este dezirabil sa fim foarte circumspecti cand generalizam. Tanarul Lukács, cel de dinaintea convertirii la marxism, era un ganditor exceptional in traditia filosofiei neokantiene, dar nu mai putin constient de ceea ce s-a numit criza culturii contemporane. Este una din temele centrale din “Muntele vrajit”, dar si din “Doktor Faustus”. Thomas Mann a fost romanceirul preferat al lui Georg Lukács. In egala masura, scriitorul german l-a pretuit imens pe Lukács (nu ca filosof marxist, ci ca estetician si critic literar). Capitolul despre antinomiile gandirii burgheze din “Istorie si constiinta de clasa”, capodopera marxismului occidental aparuta in 1923 si anatemizata imediat dupa publicare de Grigori Zinoviev, presedintele Cominternului, este o sinteza de marxism si weberianism pe fondul unui acut sentiment al tragediei civilizationale simbolizata de Primul Razboi Mondial si de consecintele acestuia. Despre Sartre s-au scris texte dure, dar chiar si un critic drastic al abdicarilor politice ale acestuia precum Bernard-Henry Lévy, nu a ezitat sa scrie o carte exegetica, nicidecum un rechizitoriu, cu titlul “Le Siècle de Sartre”.

Discutia despre Lukacs trebuie conectata la marea tema a revoltei anti-capitaliste a intelectualilor burghezi, acel romantism anticapitalist despre care au scris George Mosse si Michael Lowy si pe care il gasim nu doar la stanga, ci si la dreapta (e. g. Ernst Junger). Tema reificarii subintinde demersul heideggerian de cautare a autenticitatii pierdute in labirintul modernitatii birocratic-tehnologice. Cartea lui Lukacs din 1916 (scrisa si publicata in plina catastrofa militara, sociala, politica si morala) este o expresie a acestui spirit sfasiat. In acea carte (tradusa in romaneste de N. Tertulian), Lukács il cita pe Fichte.

Traducerea romaneasca (“epoca deplinei culpabilitati’) nu era fidela nici literei, nici spiritului citatului din Fichte. In 1804, filosoful german, anticipand ceea ce Nietzsche va diagnostica ulterior drept haosul axiologic al nihilismului, vorbea despre epoca noastra drept der Stand der vollendeten Sündhaftigkeit, deci a “unei stari de pacat si de vinovatie”. Cuvantul “pacat” trimite spre religie, spre crestinism, spre o metafizica religioasa. Gabriel Liiceanu a tradus acest concept drept “starea nemerniciei absolute” V. Johann Gottlieb Fichte, “Die Grundzüge des gegenwärtigen Zeitalters”, Erste Vorlesung (Quelle: Johann Gottlieb Fichtes sämmtliche Werke. Band 7, Berlin 1845/1846, S. 11-12.) Cand Lukacs a imbratisat marxismul in 1918, el a crezut ca a reusit sa iasa din starea aceasta de pacat, de nemernicie, ca a gasit calea spre salvare. Mai tarziu, Maurice Merleau-Pony, in “Humanisme et terreur” si in “Les aventures de la dialectique” a apelat la cartea hegeliano-marxista a tanarului Lukács spre a-si legitima propriul pariu politic si metafizic.

Recomandari:

http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.contributors.ro/cultura/socialism-%c8%99i-barbarie-teze-despre-marx-lenin-%c8%99i-stalin/

http://www.lapunkt.ro/2013/07/20/umanism-si-teroare/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Luk-cs-before-Marx-6730

http://www.pdci-genova.org/?page_id=372

http://www.amazon.com/Gramsci-Alternative-Communism-Luciano-Pellicani/dp/0817974326

Vladimir Tismaneanu s-a născut in 1951 la Brasov, traieste in Statele Unite din 1982, predă stiinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars si in alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărti si colaborează constant la Radio Europa Liberă incepand din 1983. Marius Stan s-a născut in 1982 la Brasov, are un doctorat in stiinte politice, a publicat carti in Romania si Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaboreaza la Radio Europa Liberă. Impreună au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014 si pregătesc o nouă carte intitulata “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus in această noua carte.


Sa fii altfel decat ei: Despre altruismul civic al Monicai Macovei

16/09/2014

Alegerile prezidentiale din acest an pot genera o mult asteptata despartire a apelor. Mi se spune ca m-as aventura in directia a ceea ce se numeste gandirea dezideratativa (wishful thinking). Sper ca nu. Judecatile si analizele pe care le propun se intemeiaza pe fapte, pe informatii verificabile. Monica Macovei chiar este altfel de cat majoritatea coplesitoare a unei clase politice lipsita de atasamente valorice si inclinata spre blat, aranjamente de culise si trafic de principii.

Intr-un articol scris impreuna cu bunul meu prieten, politologul Marius Stan, spuneam ca Monica Macovei simbolizeaza altruismul civic. Este vorba de o viziune care plaseaza cetateanul, cu ale sale drepturi inalienabile, in centrul unui proiect politic menit sa duca la modernizarea institutionala, economica si sociala a tarii. Nu exista nimic elitist in ceea ce sustine Monica Macovei.

Cu prilejul recentei vizite la Timisoara, Monica Macovei a reafirmat, in termeni cat se poate limpezi si de transanti dogoritoarea actualitate a Punctului 8 al Proclamatiei din martie 1990: “Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara își păstrează și în acest moment actualitatea, iar desăvârșirea Revoluției începute în Decembrie 1989, la Timișoara, presupune finalizarea acesteia, prin aflarea adevărului istoric și prin identificarea și pedepsirea celor care se fac vinovați pentru crimele comise. În plus, mai este nevoie și de reformarea clasei politice, astfel încât România să scape de monopolul instituit de partidele politice și să devină o Românie a “oamenilor vii, creativi și inteligenți.”

Am mai spus-o, o repet: Monica Macovei a ales sa traiasca in adevar, sa fie vocea celor fara de voce. Este o optiune asumata pe care, eu unul, o admir si o respect. Si nu sunt nici pe departe singur. Este vorba de o viziune a politicului inrudita cu aceea a lui Vaclav Havel, marele disident si primul presedinte al Cehoslovaciei eliberata de comunism, apoi presedintele Republicii Cehe: “Oricat de ridicol si donquijotesc poate sa sune acest lucru astazi, un lucru mi se pare cert– faptul ca este responsabilitatea mea sa accentuez, mereu si necontenit, originea morala a oricarei politici autentice, sa subliniez semnificatia valorilor si standardelor morale in toate domeniile vietii sociale, inclusiv economia, si sa explic ca, daca nu incercam, in noi insine, sa descoperim ori sa redescoperim ori sa cultivam ceea ce eu numesc o ‘responsabilitate mai inalta’, lucrurile vor merge teribil de rau in tara noastra.” (Vaclav Havel, “Summer Meditations”, 1991)

Ceea ce cerea “Proclamatia” era o asanare a sferei publice, o retragere din scenă, macar pentru cativa ani, a celor direct responsabili, ca personaje importante ale aparatului de partid, guvernamental si al Securitatii. “Proclamatia” cerea denomenclaturizarea, deci decomunizarea Romaniei. Punctul 8 propunea concret si fara echivoc lustratia. FSN-ul i-a acuzat pe autorii “Proclamatiei”, intre care regretatul George Serban (nascut acum 60 de ani, pe 25 iunie 1954, plecat dintre noi scandalos de devreme), de extremism, ba chiar si de fascism. Neo-fesenistii de tip Ponta se simt direct primejduiti de Monica Macovei si de valul civic pornit sa sustina candidatura ei. De aceea declama ei stupidul slogan al “debasificarii”. Ponta si ai lui se tem de Monica Macovei pentru ca traieste in adevar. Ei se scalda in minciuna.

Romania nu are nevoie de “debasificare”, ci de o ruptura irevocabila cu practicile si traditiile nomenclaturiste. Romania are nevoie de intarirea, nu de slabirea institutiilor care responsabilizeaza clasa politica si pe oligarhi. Romania are nevoie de moralitate in politica, nu discursuri sforaitoare despre o “noua Mare Unire”. Suna idealist? Poate. Dar de cand sunt idealurile demne de dispret in politica? Nu au fost idealisti cei care au sperat, in vremea noptii totalitare, ca va veni momentul cand dictatura se va prabusi? Nu au fost idealisti cei care au crezut in idealul Romaniei Mari, al intregirii tarii? Nu au fost idealisti disidentii Europei de Est cand se opuneau unui aparat de represiune aparent omnipotent?

Tocmai pentru ca reafirma rolul crucial al idealurilor in politica, tocmai pentru ca traieste sub semnul altruismului civic, Monica Macovei chiar este altfel decat cei pentru care totul este de vanzare. Nu cred catusi de putin ca majoritatea cetatenilor Romaniei vrea sa fie ca “ei”. Dimpotriva, cred ca majoritata civica vrea ca liderii politici sa fie altfel, adica onorabili, cinstiti, credibili.

Vladimir Tismaneanu este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland din Statele Unite si autor a numeroase carti intre care “Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel” (Polirom, 2007) si “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc” (Humanitas, 2014).

Articol aparut pe portalul online ziare.com:

http://www.ziare.com/monica-macovei/candidat-prezidentiale/invitatii-ziare-com-vladimir-tismaneanu-sa-fii-altfel-decat-ei-despre-altruismul-civic-al-monicai-macovei-1322199

 


A trai in adevar: Monica Macovei si decomunizarea Romaniei

13/09/2014

Cu prilejul vizitei la Timisoara, Monica Macovei a reafirmat, in termeni cat se poate limpezi si de transanti dogoritoarea actualitate a Punctului 8 al Proclamatiei din martie 1990: “Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara își păstrează și în acest moment actualitatea, iar desăvârșirea Revoluției începute în Decembrie 1989, la Timișoara, presupune finalizarea acesteia, prin aflarea adevărului istoric și prin identificarea și pedepsirea celor care se fac vinovați pentru crimele comise. În plus, mai este nevoie și de reformarea clasei politice, astfel încât România să scape de monopolul instituit de partidele politice și să devină o Românie a “oamenilor vii, creativi și inteligenți.” Daca există un candidat prezidential care intruchipează spiritul “Proclamatiei de la Timișoara” din martie 1990, numele său este Monica Macovei.

 

Photo

Am mai spus-o, o repet: Monica Macovei a ales sa traiasca in adevar, sa fie vocea celor fara de voce. Este o optiune asumata pe care, eu unul, o admir si o respect. Si nu sunt nici pe departe singur. Este vorba de o viziune a politicului inrudita cu aceea a lui Vaclav Havel: “Oricat de ridicol si donquijotesc poate sa sune acest lucru astazi, un lucru mi se pare cert– faptul ca este responsabilitatea mea sa accentuez, mereu si necontenit, originea morala a oricarei politici autentice, sa subliniez semnificatia valorilor si standardelor morale in toate domeniile vietii sociale, inclusiv economia, si sa explic ca, daca nu incercam, in noi insine, sa descoperim ori sa redescoperim ori sa cultivam ceea ce eu numesc o ‘responsabilitate mai inalta’, lucrurile vor merge teribil de rau in tara noastra.” (Vaclav Havel, “Summer Meditations”, 1991)

Ceea ce cerea “Proclamatia” era o asanare a sferei publice, o retragere din scenă, macar pentru cativa ani, a celor direct responsabili, ca personaje importante ale aparatului de partid, guvernamental si al Securitatii. “Proclamatia” cerea denomenclaturizarea, deci decomunizarea Romaniei. Punctul 8 propunea concret si fara echivoc lustratia. FSN-ul i-a acuzat pe autorii “Proclamatiei”, intre care regretatul George Serban (nascut acum 60 de ani, pe 25 iunie 1954, plecat dintre noi scandalos de devreme), de extremism, ba chiar si de fascism. Neo-fesenistii de tip Ponta se simt direct primejduiti de Monica Macovei si de valul civic pornit sa sustina candidatura ei. De aceea declama ei stupidul slogan al “debasificarii”. Ponta si ai lui se tem de Monica Macovei pentru ca traieste in adevar. Ei se scalda in minciuna.

http://macoveipresedinte.ro/


Utopia leninistă și vocația kremlinologiei

10/09/2014

Secolul XX a fost secolul lui Lenin, deci al unui totalitarism nascocit de marxistul iacobin născut la Simbirsk in 1870. Stalin, Mussolini, Hitler, Mao s-au inspirat din modelul leninist al partidului unic. Regimul totalitar care a stat la putere în România între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Dacă nu înțelegem acest lucru, ne rătăcim într-un labirint de alibiuri, mituri și mistificări. Sigur, între 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, comuniștii nu au putut să instituie la nivel național teroarea care avea să urmeze, dar au pregătit-o sistematic, metodic, diabolic. După Declarația din aprilie 1964, PMR a obținut o relativă autonomie în raport cu Kremlinul, dar a rămas până la capăt fidel stalinismului național. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun că n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar că finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut să fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a întâmplat în România, unde dogmele leniniste au rămas intacte. Comuniștii români au rămas până la capăt devotați modelului sectar, ultra-birocratic, autoritar-militarist de tip bolșevic. Asemeni lui Stalin, Ceaușescu era convins că nu există fortăreață care să poată rezista asaltului comunist.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili și informați ai leninismului este Alain Besançon. Pentru el, leninismul nu este (utilizez deliberat timpul prezent) doar o teorie a partidului de avangardă, a unei secte mesianice care pretinde să izbăvească umanitatea, a unei “comunități de aleși”, ci, mai ales, una a păstrării cu orice preț a puterii. În acest sens, Putin este un leninist. Contribuțiile lui Besançon aparțin celei mai rodnice și durabile tradiții a sovietologiei, alături de scrierile unor Seweryn Bialer, Franz Borkenau (cu al său fascinant volum “World Communism”), Karl-Dietrich Bracher, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Abraham Brumberg (vreme de decenii, editorul și sufletul revistei “Problems of Communism”), Hélène Carrère d’Encausse, Stephen Cohen (cu ale sale iluzii, dar și cu biografia lui Buharin), Robert Conquest, Robert V. Daniels, Herbert G. Ellison, Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), Iring Fetscher, Charles Gati, Abbott Gleason, Mikhail Heller, Paul Hollander, Ghiță Ionescu, Ken Jowitt, George Kennan, Leo Labedz (ani de zile editorul excepționalei reviste “Survey”), Wolfgang Leonhard, Moshe Lewin, Martin Malia, Alfred Mayer, Jules Monnerot, Norman Naimark, Aleksandr Nekrich, Boris Nikolaevsky (menșevicul care a publicat celebra “Scrisoare de la un Vechi Bolșevic”, text esențial al sovietologiei în prima ei etapă, în anii ’30), Richard Pipes, Peter Reddaway, Alfred Rieber, Henry Roberts (fondatorul Institutului de Studii Comuniste de la Universitatea Columbia, autorul unei cărți clasice despre România), Alvin Z. Rubinstein (mentorul meu la University of Pennsylvania), Leonard Shapiro, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Bertram Wolfe. Apoi, generația de mijloc, George Breslauer, Caterina Clark, Timothy Colton, Karen Dawisha, Amy Knight, Bruce Parrott, Ilya Prizel, Karl Schlogel (autorul acelei istorii totale a funestului an 1937), Stephen Sestanovich, Angela Stent, Viktor Zaslavsky. Despre “școala revizionistă”, cu alt prilej. Unii și-au reconsiderat pozițiile din anii ’70 și ’80 (între aceștia, J. Arch Getty, chiar Sheila Fitzpatrick), alții mai puțin.

Despre mulți dintre cei menționați am avut prilejul să scriu. Pe unii i-am cunoscut personal, am stat de vorbă îndelung cu ei. Primii mei ani la Philadelphia, începând din septembrie 1982, au însemnat, în mare măsură, bucuria de a citi sovietologie. Citeam fără răgaz, seară de seară, adeseori în weekend-uri, am devorat colecțiile unor reviste precum “Encounter’, “Commentary”, “Survey”, “Problems of Communism”, “Dissent”, “The New Leader”. Am devenit eu însumi contributing editor la ORBIS și am scris în “Problems of Communism” și “Survey”. Am avut marele noroc să lucrez la Foreign Policy Research Institute (împreună cu Nils Wessel, Michael S. Radu, Alan Luxenberg, John Maurer) și să predau la University of Pennsylvania, să citesc în două biblioteci formidabile, să particip la dezbateri cu personalități precum Moshe Lewin, Mihajlo Markovici (un marxist disident din Iugoslavia, ulterior devenit, din păcate, suporter al lui Milošević), Elliott Mossman (specialist în Pasternak), Alvin Z. Rubinstein, Robert Strausz-Hupé (de-acum octogenar când l-am cunoscut, ambasador în Turcia, unul din influenții gânditori conservatori americani). De Richard Pipes m-am apropiat prin fiul său, Daniel, director al FPRI. Am recenzat în “Philadelphia Inquirer” cartea sa, “The Russian Revolution”. Cu Adam Ulam am stat de vorbă când a venit să țină o prelegere la Philadelphia. În 1988, împreună cu AZR, am mers să-l ascultam pe Boris Elțin, invitat de “World Affairs Council” din Philadelphia. Regretatul Viktor Zaslavsky a participat la conferințele pe care le-am organizat, începând din 2007, cu sprijinul universității mele, al ICR și al Woodrow Wilson Center. De Karen Dawisha, ani de zile colega mea la University of Maryland, azi directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Miami University (Ohio), mă leagă o veche, incasabilă prietenie. Pomenesc aceste lucruri pentru a accentua că nu e vorba aici de o listă aleatorie de nume, ci de rezultatul unor decenii de lecturi, întâlniri, dialoguri, pe scurt, de o pasiune. O fac și pentru că nimic nu mă bucură mai tare decât șansa de a-mi exprima public admirația pentru acei intelectuali care au știut să reziste, spiritual si moral, atat de contagioasei si pernicioasei ispite totalitare. Din generația mai tânără, i-aș aminti pe Anne Applebaum, Leon Aron, Jörg Baberowski, David Brandenberger, Michael David-Fox, Orlando Figes, M. Stephen Fish, Igal Halfin, Stephen Hanson, Jochen Hellbeck, Catriona Kelly, Stephen Kotkin, Michael McFaul, Catherine Merridale, Jan Plamper, James Ryan, Simon Sebag Montefiore, Yuri Slezkine, Timothy Snyder, Françoise Thom, Vladislav Zubok, Amir Weiner, Nicolas Werth. Visez o colecție intitulată “Biblioteca de sovietologie” care să includă cărți ale autorilor amintiți, dar și ale atâtor altora. Sovietologia, un demers multidisciplinar, a avut cel puțin două funcții: să exploreze natura sovietismului și, în egală măsură, să lupte împotriva tendințelor de a prezenta totalitarismul bolșevic, mai ales după moartea lui Stalin, drept un autoritarism relativ benign. Cred că și-a atins ambele obiective.

Ceea ce aș numi noua kremlinologie, moștenind tradiția celei care a trăit clipele ei de glorie în tulburii și riscanții ani ai Războiului Rece, trebuie (în sensul de urgență strategică și morală) să se ocupe cu analiza “democrației administrate” care este putinismul, deci o pseudo-democrație, una de fațadă,

Cum poți înțelege în adâncime universul mental al unui Vladimir Putin fără a citi, să spunem, “The Soviet Political Mind” de Robert C. Tucker? Nu cred că exagerez când spun că, la nivelul exclusivismului, xenofobiei și intoleranței, Putka este urmașul lui Koba. Cum poți înțelege efortul său de a resuscita mitocrația sovietică fără a citi cărțile unor Besançon, Conquest, Malia, Pipes și Ulam? Cum poți înțelege declinul bolșevismului fără a-i citi pe Jowitt, Kotkin și Reddaway? Am încercat, împreună cu colegii mei, să susținem racordarea cercetării din România la această linie intelectuală. Din nefericire, efortul nostru a fost rapid abandonat după ce premierul Ponta a decis numirea echipei Dinu Zamfirescu-Andrei Muraru în fruntea IICCMER. Am vrut să fim sincroni, ni s-a răspuns: “Sunteți inutili”. În spatele deciziei sale au stat deopotrivă mărunte interese politice și o imensă, vastă ignoranță.

Recomand aici cartea lui Alain Besançon despre utopia incarnată, apărută recent la Editura Humanitas. Mi se par cât se poate de grăitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.“

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

PS: Multe din ideile și numele menționate în acest articol pot fi regăsite în volumul “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, pe care l-am scris împreună cu politologul Marius Stan și care a apărut în 2014, în colecția “Constelații”, la Curtea Veche Publishing. Pe 4 iulie 2014, a fost introdus pe dexonline un termen scris de mine: KREMLINOLOGÍE s. f. Domeniu interdisciplinar care studiază modul de funcționare a instituțiilor și metodelor specifice pentru practicile politice, ideologice, economice și culturale din URSS și din alte regimuri de tip sovietic și care studiază, în același timp, personalitățile implicate în viața politică sovietică și postsovietică. ♦ (pop.) Disciplină care analizează jocurile de putere de la Kremlin și, în sens mai larg, de la vârful oricărui sistem comunist. – Kremlin nume propriu + gr. logos – studiu

http://dexonline.ro/cuvantul-zilei/2014/07/04

Text transmis la Radio Europa Libera in cadrul rubricii “Istoria traita cu Vladimir Tismaneanu”si publicat pe site-ul acestui post de radio:

http://www.europalibera.org/content/blog/26576502.html

Inregistrarea audio a articolului poate fi ascultatata aici:

http://www.europalibera.org/audio/26576500.html


Nu putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, neprihănit, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu Gulagul

10/09/2014

Fiecare generaţie trăieşte un Kronstadt, spunea cîndva Koestler, o despărţire de iluzia zeului infailibil, o prăbuşire a catedralei de amăgiri în care se oficia credinţa oarbă. Pentru generaţia părinţilor mei, oameni care crezuseră cu ardoare în mitologia stalinistă, în special în pretenţia comunismului de a fi opusul absolut al fascismului, a fost greu să suporte chiar ideea Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, dar au făcut-o. Şocul lor real, cel care i-a făcut să-şi chestioneze marile angajamente, a fost “Raportul Secret” al lui Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Este momentul în care oameni care pînă atunci erau gata să cauţioneze proiectul sovietic, “Marele Experiment”, drept o apoteoză a umanismului revoluţionar, trăiesc dezvrăjirea.

Profesorul Paul Cornea discută luminos şi cu o mare onestitate aceste lucruri în cartea voastră de dialoguri. Este acolo o anamneză demistificatoare pe care mulţi alţii au evitat-o. Mama mea se trezise încă din momentul cînd a aflat despre procesul medicilor din URSS, deci în februarie 1953. Poate chiar mai devreme, în toamna anului 1952, în timpul procesului Slansky, marea înscenare de la Praga. Ai mei lucraseră cu Rudolf Slansky la Moscova, îl cunoscuseră relativ bine. Unii dintre acuzaţi îi fuseseră mamei mele profesori la Moscova (fraţii Kogan, de pildă). Sora ei, Cristina Luca, fusese mazilită în iunie 1952, fiind un fel de ţap ispăşitor pentru un întreg grup din jurul Anei Pauker, între care, în primul rînd, celebra Ana Toma, soţia lui Pantiuşa, adică generalul Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii. Cristina a fost debarcată din funcţia de directoare a direcţiei presă şi cultură din MAE, a fost trimisă să lucreze ca biolog la Muzeul Antipa. Ana Toma (apropiaţii îi spuneau Anuţa) a devenit prim-adjunctă a ministrului comerţului exterior. O susţinea chiar Gheorghiu-Dej, o recompensă pentru trădarea Anei Pauker. Între cei care au înfierat-o pe Cristina într-o şedinţă sinistră de la MAE a fost chiar bunul ei prieten Grigore Preoteasa. Tatăl meu era prieten cu Preoteasa, fuseseră în acelaşi proces al studenţilor comunişti în 1936. Mama era prietenă cu Ecaterina (Kati), soţia lui Preoteasa. Sora lui Kati, Ilus, a fost a doua soţie a lui Petru Năvodaru, a crescut-o pe Ana, cea care avea să devină soţia lui Paul Goma. În copilărie am fost apropiat de Gheorghe şi Ileana Preoteasa, am avut aceeaşi dădacă, am mers, cel puţin o dată, la vila lor de la Predeal. Ileana (noi îi spuneam Ilinca) a fost prima soţie a lui Adrian Năstase. Trăieşte acum în America, la fel şi fratele ei, fugit încă din anii ’80.

Revenind la traseele deziluziei, aş adăuga aici cîteva cazuri interesante, similare, în fond, cu acela al lui Paul Cornea. Să-l luăm, de pildă, pe Leszek Kolakowski, născut în 1927, stalinist entuziast, filosof anti-clericalist, anti-tomist, anti-existenţialist, care, de prin 1955, devine o voce a criticii din interior a sistemului. Deci încă înainte de “Raportul Secret” care nu făcea decît să-i confirme lui Kolakowski, dar şi atîtor altora care aveau să simbolizeze ofensiva revizionismului marxist. Acel Kolakowski, adorat de studenţi şi detestat de birocraţia ideologică, a scris faimosul eseu în care definea socialismul prin determinaţii negative: “Nu este socialistă acea ţară în care generalii şi poeţii spun acelaşi lucru, doar că generalii o spun primii”…

Apoi, în Franţa, gînditorul marxist, profund influenţat de Nietzsche, Henri Lefebvre, cel care ulterior va scrie pagini esenţiale de critică a vieţii cotidiene, rupea, în autobiografia politico-filosofică La somme et le reste, cu dogmele de tip sovietic. Scrierile sale neo-marxiste aveau să fie atacate feroce de ideologii oficiali ai Partidului Comunist Francez, inclusiv de către Roger Garaudy, pe atunci membru al Biroului Politic. Lefebvre descrie acolo, într-un capitol intitulat “Bouffonnerie et tragédie dans l’histoire”, interogatoriul la care l-au suspus cerberii de la Comisia Controlului de Partid. Peste 12 ani, acelaşi Garaudy ajungea el însuşi să proclame necesitatea desovietizării culturii politice a comunismului francez şi, în final, era exclus din PCF. Itinerariul său, ulterior, inclusiv convertirea la Islam şi transformarea în negaţionist al Holocaustului, sînt teme care ar putea fi discutate separat. Să spun doar că, în cazul Garaudy, a existat întotdeauna un element fanatic, o propensiune spre semnele de exclamare. Alte exemple de apostazie: Edgar Morin, François Furet şi Annie Besse. Aceasta din urmă fusese o comunistă virulentă. După 1956, se desparte nu doar de soţul ei, ideologul comunist Guy Besse, ci şi de certitudinile îngheţate ale stalinismului. Devenită Annie Kriegel, a fost o mare istorică a comunismului, o remarcabilă creatoare de şcoală. Între cei pe care i-a format, să-i amintesc pe Stephane Courtois, Marc Lazar, Annette Wiewiorka. În cartea sa apărută în anii ’60 şi tradusă în româneşte la Editura Politică, în colecţia “Idei Contemporane”, Marxismul secolului XX, Garaudy vorbea despre clipa cînd, citind revelaţiile lui Hruşciov despre crimele staliniste, a trăit sentimentul întîlnirii cu abisul, se referea la o imagine memorabilă din Fenomenologia spiritului de Hegel. O altă carte importantă, în aceeaşi direcţie, tradusă în româneşte la sfîrşitul anilor ’60, dacă nu mă înşel, era Necesitatea artei, a esteticianului marxist austriac Ernst Fischer, fost emigrant politic în URSS, ca şi Georg Lukacs. Împreună cu Frantz Marek şi Maria Urban, Fischer a fost printre liderii grupării renovatoare din Partidul Comunist Austriac. A fost denunţat şi el, ca şi Garaudy, ca şi venezueleanul Teodoro Petkoff, de Leonid Brejnev într-un discurs faimos din 1969, deci după invazia Cehoslovaciei, ca promotori ai sediţiunii revizioniste. Pe Teodoro Petkoff l-am cunoscut la Caracas în vara anului 1982, am discutat despre Marx şi Lenin, despre Berlinguer şi Ceauşescu, despre Mao şi Fidel. Conduce azi revista “Cual” şi este unul din criticii cei mai vocali ai experimentului chavist.

Mă întrebi dacă un tînăr de azi poate pricepe, dacă poate cuprinde şi surprinde drama acelei “căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunţării la raţiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom. Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situaţiile psihologice explorate, adeseori situaţii-limită, sînt şansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcţia analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.

Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduinţa egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kolakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaţilor clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincţia dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncţie dintre revoltat şi revoluţionar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiţiei sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nici o formă, cu profitocraţia comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: “Îndepărtarea de concret umileşte”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectînd îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuşi încercînd să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicaţia tezei lui Ion Ianoşi despre “vinovaţii fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoşi i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…

În plus, eu sînt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amîndoi gînditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminenţa unei revoluţii apocalitice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluţie materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiaşi gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraţionar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenţei istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun “comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decît să repete iluziile altor vremuri, ignorînd, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sîngeros decît oricare altul. Cred că aşa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de “retestare a ipotezei comuniste”…

Textul de mai sus face parte din seria de dialoguri purtate cu criticul Daniel Cristea-Enache si publicate in in revista online “LiterNet”.

http://atelier.liternet.ro/articol/14823/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Nu-putem-separa-in-chip-platonician-arhetipul-comunist-neprihanit-de-experientele-concrete-cu-crimele-in-masa-cu-Gulagul.html<a

http://atelier.liternet.ro/articol/14780/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Nu-mi-au-placut-situatiile-colective-si-gindirea-de-grup.html

http://www.revista22.ro/revizionismul-marxist-si-spectrele-comunismului-3460.html

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-17486788-video-despre-straniul-obicei-imbalsamarii-cadvrelor-conducatorilor-comunisti-despre-revizionismul-marxist-discutie-vladimir-tismaneanu-marius-stan.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/nu-putem-separa-in-chip-platonician-arhetipul-comunist-neprihanit-de-experientele-concrete-cu-crimele-in-masa-cu-gulagul/


Cu exceptia Monicai Macovei: Despre Ponta, Putin si nazism

08/09/2014

Cu exceptia Monicai Macovei, n-am vazut reactii de respingere drastica a declaratiei lui Ponta de pe “Antena 3″ in care spune ca “regimul Basescu” ar fi insemnat un deceniu catastrofic care lasa in urma o tragedie comparabila cu mostenirea nazismului in Germania. Chiar nu ne pasa de ceea ce debiteaza omul care ar putea deveni presedintele Romaniei?  Nu este oare limpede ca acest jalnic personaj habar nu are de istoria veacului XX, de ororile provocate de totalitarismul comunist si fascist, de Gulag si de Holocaust? La Victor Ponta, ca si la amicul sau Dan Sova, lipsa de sensibilitate morala, deci absenta compasiunii, se ingemaneaza cu un cinism de dimensiuni cosmice si o ignoranta culturala pe masura.

In timp ce “liberalul” pesedist Tariceanu anunta inca o cruciada menita sa duca la cea- de-a treia si ultima suspendare a presedintelui Traian Basescu, premierul plagiator bate campii, din nou, despre nazism, dictatura si necesitatea “debasificarii”. Dupa ce a uzurpat discursul decomunizarii, cu ajutorul “neprecupetit” al protejatului lui Relu Fenechiu, fostul presedinte executiv al IICCMER (de el numit), actual consilier personal de candidat ACL, Andrei Muraru, impostorul Victor Ponta se doreste marele “denazificator” al Romaniei. Va mai amintit de enormitatea azvarlita inspre Mircea Mihaies, in chip grobian si aiuritor calomniat drept “fascist batran”? Va mai amintiti cum ne numea, acest guevarist de Balcani, pe Monica Macovei si pe mine, reprezentantii cei mai activi ai “falangei fasciste” a lui Basescu? De fapt, el nu facea decat sa reia infamiile proferate de oficina propagandistica putinista, “Vocea Rusiei”. Nu e nevoie de prea multa imaginatie spre a ne imagina cum va arata o Romanie reintrata cu desavarsire in mainile lui Ponta si ale mafiei pesediste.

Iata declaratia de presa a Monicai Macovei:

Ponta și Putin, doi propagandiști împotriva libertății

 Comparația lui Ponta între regimul nazist din Germania și România ultimilor 10 ani dovedește că Ponta este incult, iresponsabil și periculos.
 
Regimul nazist din Germania a lăsat în urmă milioane de morți, victime ale Holocaustului.
 
Incapacitatea lui Ponta de a așeza corect faptele în istorie arată un politician imatur, care se descalifică politic, istoric și moral.
 
In plus, Ponta jignește NATO si EU când le spune că timp de 10 ani nu și-au dat seama că au lucrat cu o Românie “nazistă”. 
 
Nazismul a însemnat lagăre de exterminare, teroare, crime împotriva umanității condamnabile de orice țară democratică.
 
Ponta, ca și Putin, îi numește “naziști” pe toți cei care luptă pentru libertate și democrație. Afirmațiile sunt copy-paste ale propagandei Kremlinului în agresiunea împotriva ucrainienilor, Occidentului, americanilor și chiar românilor.
 
Ponta este dușmanul României: aduce din nou grave prejudicii țării din funcția de prim-ministru.

Recomandari:

http://www.agerpres.ro/comunicate/2014/09/08/comunicat-de-presa-monica-macovei-14-32-31

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/exista-o-limita-a-minciunii-scrisoare-deschisa-catre-premierul-victor-ponta/

http://tarotpolitic.wordpress.com/2014/05/08/falsa-explicatie-despre-fascism-pentru-domnul-ponta/

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8053527-ponta-tismaneanu-macovei-sunt-reprezentantii-cei-mai-activi-falangei-fasciste-lui-basescu-paris-mers-inscriu-legiunea-straina.htm

http://www.youtube.com/watch?v=gwssjlm9CAk

http://www.youtube.com/watch?v=3T1Slfbr0nY


Pentru Monica Macovei: Poarta noastră către normalitate! (Articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

07/09/2014

Facem parte, autorii acestui articol, din generații diferite. Dar credem împreună într-un număr de valori esențiale, un indispensabil minimum al onoarei. Să numim aceste valori repere ale demnității ființei umane. Ale libertății, decenței și civilității. Ale unei democrații netrucate, capabilă să se cunoască pe sine și să-și asume responsabil trecutul traumatic. Suntem solidari cu Monica Macovei în numele acestor valori pe care, suntem convinși, candidatul nostru asumat le susține exemplar. Monica nu este un produs mesianic închipuit și artificial, ci, cât se poate de simplu și curat, poarta noastră către normalitate!


Datele dilemei:

Se dă un set de alegeri în care candidații se întrec pentru o variabilă comună observabilă (destinul acestei țări pe următorii ani) și pentru o variabilă imperceptibilă votanților, dar nu și candidaților (competiția pentru adevăr). Se întâmplă apoi că tocmai această variabilă imperceptibilă creează o legătură între ofertele observabile pe care le fac candidații asupra variabilei observabile și profitul final al votanților. Legătura poate fi interpretată ca o “însușire”, ca o posibilitate de dezvoltare. Dacă vreți, ca un avantaj pe care un candidat îl are asupra celorlalți. Când privim (fie și pentru o secundă) în afara noastră, când încercăm să cuprindem lumea înconjurătoare cu toate facultățile de care suntem capabili, această “însușire” ne poartă din tărâmul lui “a visa după aceleași reguli” în cel al “vieții ca vis al fiecăruia în parte”. Vouă cum v-ar plăcea să visați?

Competiția electorală între candidații din câmpul politicii temperează cumva abilitatea acestora de a păcăli votanții (artificii de campanie și de promovare) în sensul în care competitorii avantajați de dimensiunea lor imperceptibilă (Monica Macovei) au (mai ales!) un mare imbold de a-și face știută această dimensiune (adevărul).

Monica Macovei poate părea astăzi un așa-numit “underdog”, candidatul împotriva tuturor probabilităților. Știm cu toții, iar dacă nu, ar trebui să o facem, că politica este (și) despre revelații și simboluri. Despre o ofertă cu noi informații. Lăsați la o parte pentru o vreme comportamentul electoral transmis generațional și concentrați-vă pe acceptarea, confirmarea și filtrarea noilor informații pe care vi le poate aduce un candidat precum Monica Macovei! Un alt lucru esențial de care trebuie să ne convingem foarte curând este acela că niciun candidat nu riscă intrarea într-o astfel de cursă când nu ar trebui să o și câștige. Monica Macovei ființează în această ecuație politică a anului de grație 2014 pentru că ea ar trebui (1) să câștige, dar și (2) să ofere informația imperceptibilă și esențială: adevărul.

Datele soluției:

Statul actual a devenit (a rămas) un terifiant Leviatan. Nu era foarte eficient nici statul precomunist, dar, cu toate acestea, era o monarhie constituțională veritabilă. Republica lui Ion Iliescu a acumulat toate defectele României, atât cea precomunistă, cât și cea comunistă. Este (încă) vorba de un sistem clientelar, în care totul se tranzacționează, inclusiv, în atâtea cazuri pe care le cunoaștem, principiile. Criza este totuși pe cale de a se termina (poate suntem prea optimiști, dar cu siguranță bine intenționați). Importantă rămâne consolidarea statului de drept, responsabilizarea celor învestiți cu funcții publice. Este un exercițiu permanent de care depinde mereu viitorul nostru. Acest lucru nu se poate face în absența justiției independente. De aceea a deranjat atât de tare ceea ce încerca să facă Monica Macovei. Depinde de noi să construim inițiative în media, în spațiul civic. Privim astăzi la ceea ce se petrece în blogosferă… Spunea o mare antropoloagă americană, Margaret Mead: “Nu vă îndoiți că doi sau trei oameni pot schimba lumea. De fapt, doar astfel s-a schimbat lumea”.

Monica Macovei a început să transforme lumea cu ani în urmă, cât se poate de concret și dedicat. Nu doar prin înființarea DNA, ci și prin ameliorarea vitală și chintesențială a unei legislații care privește direct procesul de administrare a trecutului. A scris legea 27/2012 (adoptată în martie, același an) care modifica un Cod Penal perimat și prevedea ca infracțiunile contra umanității, de genocid și de război, să nu se prescrie, indiferent de data la care au fost comise. Cu alte cuvinte, să poată fi cercetate oricând, iar cei care au estropiat vieți și destine să fie trași la răspundere.

Contracandidatul din 2014 al Monicăi Macovei, premierul plagiator, nu putea face decât să imite acest comportament exemplar și prea puțin perceptibil cetățenilor-alegători. Prin agenți politici bine plasați în poziții-cheie (de pildă, Andrei Muraru, fostul președinte numit al IICCMER și actualul consilier al altui posibil contracandidat, Klaus Iohannis), premierul care copiază și mimează a încercat să-și atribuie această temă în exclusivitate. A încercat, cu alte cuvinte, să reinventeze prin rapt un proces profund de condamnare a crimelor comunismului, început în 2006 prin condamnarea din Parlament, și continuat de persoane pricepute și oneste precum Monica Macovei. Nimic nou, am spune, însușirea muncii și calității altora pare a doua natură a candidatului populist pe nume Victor Ponta. Lucrurile trebuie însă așezate în matca lor naturală, adevărul trebuie rostit până la capăt: toate cazurile de torționari (Vișinescu ori Ficior) trimiși în judecată pentru comiterea de infracțiuni contra umanității în perioada comunistă se bazează pe legea gândită și redactată de Monica Macovei!

Aceasta este cu adevărat variabila imperceptibilă publicului larg a candidatului Monica Macovei iar soluția este, în chip cât se poate de natural, creditarea acelor concurenți electorali care au demonstrat deja, fără urmă de echivoc, că se pricep, își doresc și pot schimba fața lumii în care trăiesc. Între ofertele observabile ale altor candidați (le știm prea bine, le știe și Monica) și profitul final al votanților se așterne, cum spuneam, această punte de legătură care este implicit și o însușire. Calitatea imperceptibilă a Monicăi Macovei (onestitatea transpusă în competență și dedicație) trebuie astăzi transformată în informație esențială și în pilon moral în jurul căruia se poate construi un proiect politic pe termen mediu și lung.

Soluția pe care o imaginează autorii acestui text rezidă astăzi în votul dat unui candidat de natura Monicăi, o persoană care a demonstrat altruism civic total (Ce altceva este un sistem de sancțiuni just, raționalizat, măsurat și competent? Ce altceva este proprietatea termenilor? (aviz impstorilor care au confiscat cinic și impudic o temă atât de sensibilă precum cea a trecutului nostru traumatic) Ce altceva este un cod just de legi care pune ordine în mecanismele de funcționare ale unei societăți post-dictatoriale? Ce altceva este rezultatul concret al acestei direcții terapeutice în cultura juridică a unei nații? Ce altceva este statul de drept? Ce altceva este mult râvnita domnie a legii? Ce altceva este lucrul bine făcut, cu deplin profesionalism, de persoane care nu au alt scop decât interesul public?). Altruismul civic total, iată ce o animă pe Monica Macovei!

În fine, Monica Macovei este persoana care a făcut mereu ceea ce trebuia făcut, fără populisme ieftine și circuri de presă. Candidatul Macovei vine astăzi în fața celor care urmează a decide soarta României pe următorii ani și le spune că variabila imperceptibilă a oamenilor de calitate (adevărul) trebuie să devină, în sfârșit, știre și informație de interes public! Și, într-un anume sens, a pune ștampila pe Macovei înseamnă a valida o anume etică politică, socială și profesională. În contra minciunii, în contra promisiunilor deșarte, a mitei electorale, a atribuirii prin furt a muncii altora (și câte altele din același registru), soluția Macovei este, la rigoare, o întoarcere la normalitatea la care am visat cu toții atunci când, în sfârșit, ne-am îngăduit dreptul de a o face. În numele tuturor acestor valori esențiale enunțate, ținem să repetăm acest lucru: Monica nu este un produs mesianic închipuit și artificial, ci, cât se poate de simplu și curat, poarta noastră către normalitate!

Update: Premierul plagiator crede “ca efectele asupra societatii romanesti lasate de cei 10 ani de regim Traian Basescu sunt destul de asemanatoare cu cele lasate de regimul nazist in Germania”. A compara “regimul Basescu” cu national-socialismul este o aberatie din punct de vedere istoric si o abominatiune din punct de vedere moral. Este vorba in acest caz de o analogie halucinanta care jigneste memoria milioanelor de victime ale nazismului. Speram ca Institutul “Wiesel”, aflat in subordinea premierului, ii va atrage atentia asupra imensei gafe, daca (doar) despre gafa este vorba. Victor Ponta, iata, nu este tufa de Venetia doar la istoria comunismului, ci si la aceea a fascismului. Pe scurt, este tufa de Venetia la istorie in general…

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/01/tufa-de-venetia-victor-ponta-si-istoria-bolsevismului/

Pentru comentarii:

ttp://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-monica-macovei-poarta-noastra-catre-normalitate-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers