La Hill Center, cu ambasadorul Mark Gitenstein, despre Romania de ieri, de azi, de maine

Cum decurge viata unui ambasador american la Bucuresti? Cum se raporteaza el la situatia politica din tara? Cum vede obstacolele si oportunitatile acestui moment? Cu ce impresii a ramas despre romani, dupa un mandat de trei ani? Am fost invitat sa fiu moderatorul unui eveniment de exceptie organizat la Hill Center din Washington pe 16 mai 2013. Hill Center este o cladire din apropierea Capitoliului, renovata ca urmare a unei intiative civice, sediul unui vibrant loc de intalniri, dezbateri, evenimente artistice, un magnet al civismului veritabil. Invitatul serii a fost ambasadorul Mark Gitenstein, eu am moderat evenimentul, am propus un numar de intrebari si comentarii. Ii sunt recunoscator ambasadorului Gitenstein pentru cuvintele calde rostite despre mine si despre rolul meu in condamnarea comunismului in Romania.

In conditiile in care in tara se scriu atatea enormitati si se debiteaza atatea calomnii (ma grabesc sa adaug, nu doar despre mine, ci despre toti cei care refuza sa pactizeze cu impostura si miselia), cand agresiunile verbale au ajuns sa fie acompaniate de agresiuni fizice (vezi cazul ziaristului Mircea Marian de la “Evenimentul Zilei”),  este reconfortant, marturisesc, sa auzi asemenea cuvinte. Cum era de asteptat, s-a discutat pe larg despre stat de drept, coruptie, democratie, populism, presa, securitate internationala.

Intalnirea s-a prelungit dincolo de orarul anuntat initial, au fost puse intrebari extrem de incitante. Prezent la dezbatere, politologul Marius Stan a propus ca tema de reflectie dimensiunile posibile ale deziluziei in relatiile romano-americane. Puteti asculta raspunsul ambasadorului Gitenstein pe linkul postat mai jos. Pozitiile ambasadorului Gitenstein au fost directe, limpezi, la obiect, au clarificat multe elemente legate de turbulentul an 2012 si de pozitia Statelor Unite in raport cu acutele tensiuni politice care au zguduit Romania.

S-a accentuat ca pozitia Ambasadei SUA de la Bucuresti in vara anului trecut nu a fost, cum sustineau si sustin unii, expresia simpatiilor ori afinitatilor personale ale ambasadorului Gitenstein, ci a Departamentului de Stat, deci a Statelor Unite. In pofida puseurile anti-americane din discursul unor oameni politici, a aratat dl Mark Gitenstein, romanii nu si-au schimbat atitudinea pro-americana. Cu alte cuvinte, mitul anti-american, in ascendenta in unele tari europene, nu a prins in Romania la nivel de masa si, as spune, nici la nivelul elitelor (cu unele cunoscute exceptii). Ambasadorul Gitenstein a oferit un tablou realist al sanselor Romaniei de a merge mai departe pe linia intaririi statului de drept si a reformelor din economie.

http://www.youtube.com/watch?v=dASnZ4qO4YE&feature=youtu.be

PS: Volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, va apare foarte curand la Humanitas si va fi lansat la Targul Bookfest. In avanpremiera:

Cristian Patrasconiu: Cu ce personaje din literatura seamana presedintii Romaniei de dupa 1989?

Vladimir Tismaneanu: Iliescu cu Macbeth, Constantinescu cu Hamlet, Basescu cu Henric V.

Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Dezghetul post-stalinist: Promisiuni, amagiri, deziluzii

 

Dedic acest articol memoriei profesorului Ghita Ionescu (1913-1996), autorul primei carti fundamentale de istorie a comunismului din Romania, un autentic ganditor liberal si un promotor neostenit al ideii unificarii europene.

La cateva saptamani dupa moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, incepea primul dezghet. Asa avea sa intre in istorie acea perioda de relativa relaxare, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg. Imaginea era a unui fluviu inghetat care intra intr-un anotimp insorit. Ceea ce parea pe veci paralizat incepea sa miste. La ordinul Kremlinului, micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, ii ceda lui Imre Nagy, pozitia de premier. Relativ marginalizat in perioada cea mai atroce, neimplicat in organizarea proceselor-spectacol, veteranul comunist Nagy anunta “Noul Curs”. Se deschideau portile inchisorilor, cenzura devenea mai putin sufocanta, atmosfera generala era mai putin irespirabila, crestea nivelul de trai. In iunie 1953 avea loc insurectia din Berlinul de Rasarit, anihilata de tancurile sovietice si de politia secreta est-germana. Urma arestarea si lichidarea lui Lavrenti Beria. La Bucuresti, in august 1953, Dej vorbea despre necesitatea “conducerii colective”. Dezghetul a fost un timp al sperantelor, ambiguitatilor si reformelor avortate.

Se prefigura o perioada de relativa calmare a furiilor staliniste. In aprilie 1954, Gheorghiu-Dej scapa de potentialul Tito al Romaniei care era Lucretiu Patrascanu. Inscenarea judiciara de la Bucuresti culmina cu condamnarea la moarte si executarea lui Patrascanu. Comunist din Vechea Garda, Patrascanu era nu mai putin un veritabil intelectual marxist (evident unul indatorat doctrinei leniniste). Executant obedient al politicii PCR imediat dupa razboi, ministru al justitiei in plina ofensiva impotriva statului de drept, fusese atacat  de clica Dej-Pauker drept “nationalist burghez”. Ceea ce nu i se ierta lui Patrascanu tinea de o anumita pudoare in discutarea chestiunii nationale si de refuzul de a repeta mecanic lozincile Kremlinului.

Socul “Raportului Secret”

In 1955, stalinistii de la Moscova (Molotov, Malenkov, Kaganovici) si protejatii lor din Europa de Est reuseau o rau-prevestitoare regrupare. Rakosi revenea pe pozitia de premier, Nagy era blamat pentru “oportunism de dreapta”. In decembrie 1955, Dej era reales prim-secretar al CC al PMR la Congresul al II-lea. Rakosi a condus delegatia comunistilor maghiari si l-a asigurat pe Dej de totalul sau sprijin. Desi se detestau, cei doi inversunati stalinisti aveau interese comune. PCUS a trimis o delegatie de rang secund, condusa de Alexei Kiricenko, prim-secretar al CC al PC din Ucraina. In februarie 1956, Nikita Hrusciov rostea, in miez de noapte, “Raportul Secret”, unul dinte cele mai influente documente poltice ale secolului XX. Pentru Dej si acolitii sai, era un soc total: idolul lor fusese demascat drept un monstru sociopat.

Revenit la Bucuresti, Dej organiza actiunile de torpilare a efectelor de-stalinizarii hruscioviste. Timp de aproape o luna a blocat “prelucrarea” in Biroul Politic al CC al PMR a documentelor Congresului al XX-lea, indeosebi a “Raportului Secret”, invocand obligatia sa de a participa la Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia (KKE), desfasurata in deplin secret langa Bucuresti (din cate stiu, la Snagov). Debarcarea ultra-stalinistului Nikos Zahariadis, decisa de sovietici, l-a panicat si mai tare pe despotul roman. La Varsovia, dupa moartea lui Boleslaw Bierut (care a facut un infarct si a murit la Moscova imediat imediat dupa citirea “Raportului Secret”, la vremea aceea vorbindu-se de sinucidere ori otravire), dezghetul se intensifica. Wladyslaw Gomulka, acuzat in 1950 de titoism si nationalism (ca si Patrascanu), era eliberat din domiciliul fortat. Incepea ireversibila dezintegrare a monolitului comunismului mondial. Revizionismul marxist era agentul dizolvant menit sa zdruncine logocratia totalitara.

O fortareata stalinista

Romania in acel an era unul din statele cele mai controlate de cadrele staliniste, opuse dezghetului hrusciovist. Chiar si cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (ma gindesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, pina la un punct Constantin Pirvulescu si Iosif Chisinevschi) fusesera total angajati in sovietizarea tarii. Aveau cu totii sange pe maini. Ilegalistii, cu foarte putine exceptii, intre care un Tudor Bugnariu ori un Petru Navodaru, eventual un Miron Radu Paraschivescu, anti-stalinisti convinsi, nu erau de fapt un grup alternativ din perspectiva politica. Ei erau devotati cu trup si suflet cauzei bolsevice. Unii, precum Miron Constantinescu, il criticau pe Dej, dar ii regretau pe Ana Pauker, pe Vasile Luca si pe Teohari Georgescu.

Asemeni lui Leonte Rautu si lui Athanase Joja, jurnalistul comunist Grigore Preoteasa, aflat in plina ascensiune politica, era unul dintre fidelii neconditionati ai lui Dej. La fel si figurile proeminente ale aparatului ideologic, intre care Paul Niculescu-Mizil, Pavel Tugui, Valter Roman, Sorin Toma si Stefan Voicu. Lucrurile erau cumva diferite intre intelectuali, mai ales in rindul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta in mediile studentesti, mai ales la Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj. In rest, conformismul unor Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu, Maria Banus, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Ov. S. Crohmalniceanu, Savin Bratu, Marcel Breazu etc era netarmurit. Vechii intelectuali precum G. Calinescu, Mihai Ralea si Tudor Vianu nu miscau in front. Un om de stanga pecum Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, era strivit in malaxorul terorii. Sadoveanu era perfectul tovaras de drum, Arghezi fusese domesticit. Poemul “Albatrosul ucis” de Nicolae Labis, publicat in ianuarie 1956, provoca reactia furibunda a dictatorului ideologic Leonte Rautu, marele vanator de “devieri” de la sacrosancta linie a partidului:

Când se-nteţește briza aripa-i se înfioară/Şi reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

“Mai sobru si mai demn decat ce, tovarase Labis? Ce-ati vrut sa spuneti?,” intreba inchizitorul. “Exact ceea ce ati inteles, tovarase Rautu” a rasunat, asemeni unei palme, raspunsul poetului rebel. “Duceţi această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo”, zbiera ca scos din minti tartorul literelor romanesti.

Conducerea PMR era constienta de faptul ca intelectualii (inclusiv unii fosti ardenti stalinisti) erau cei care conduceau revoltele din Polonia si Ungaria, ceea ce s-a tradus in intensificarea controlului de partid asupra vietii spirituale, exmatriculari si arestari de studenti, sedinte de “demascare”, denuntarea unor scriitori ca „impaciuitoristi”, „oportunisti”, “revizionisti”, „lipsiti de spirit revolutionar” etc O preconditie a revoltelor din Polonia si Ungaria (aceasta din urma transformata in revolutie) a fost scindarea la virf, tensiunea, chiar conflictul intre o factiune stalinista si una anti-stalinista. Este ceea ce a lipsit in Romania si Cehoslovacia, unde destalinizarile au fost superficiale, efemere si manipulative.

In Romania, pentru a-si neutraliza criticii, Dej si-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism,a recurs la tactica perfida si, in fond, incununata de succes, de transfer al culpabilitatii. La fel, in Cehoslovacia, Antonin Novotny a spus ca Rudolf Slansky fusese principalul stalinist si ca, prin urmare, dupa eliminarea acestuia si a adeptilor sai, nu se punea problema unei regenerari a elitei hegemonice. In datele situatiei din Romania, cu echipa Dej la cirma, cu trupele sovietice pe teritoriul tarii, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a inteligentsiei pe o platforma inspirata de directiile novatoare din Polonia si Ungaria, insa intelectualii (marxisti sau nemarxisti) erau prea inspaimintati si/sau regimentati pentru a testa asemenea strategii.

Gheorghiu-Dej, Valter Roman, Imre Nagy

Mi-e greu de imaginat un regim comunist in Romania care sa sprijine Revolutia Maghiara. Chiar si in 1968, Nicolae Ceausescu a sustinut independenta Cehoslovaciei, insa a avut rezerve esentiale privind linia de democratizare interna. Ceea ce insa nu implica obligatia excesului de zel, indirjirea comunistilor romani in condamnarea liniei lui Imre Nagy si colaborarea lor entuziasta cu „organele” sovietice.

Mergand pe linia istoriei contrafactuale (excelente articolele lui Eugen Stancu din “LaPunkt” unde isi imagineaza scenariul unei interventii sovietice in Romania in 1968), in continuarea unei intrebari lansata de Ghita Ionescu in magistrala sa carte “Communism in Romania” (Oxford University Press, 1964), ne putem imagina un moment Patrascanu in 1956 (in conditiile in care acesta n-ar fi fost lichidat in 1954). Presiunile sovietice ar fi putut duce la inlocuirea lui Dej cu nemesis-ul sau. Cat de departe ar fi mers Patrascanu? Personal, cred ca ar fi adoptat linia lui Gomulka: o deschidere partiala, incurajarea inteligentsiei nationale, dar mentinerea cordonului ombilical cu Moscova. In nciun caz pluralism democratic, multipartidism, alegeri libere. O de-stalinizare de tip hrusciovist, ceea ce, in conditiile date, ar fi insemnat un inceput de liberalizare interna reala, nu mimata. Ce sprijin ar fi gasit Patrascanu intre colegii sai de partid este insa o alta chestiune. Nu stiu care ziarist de la “Scanteia” ar fi putut sa se metamorfozeze intr-un Miklos Gimes, fostul redactor al oficiosului comunist de la Budapesta, “Szabad Nep”, devenit cel mai loial colaborator al lui Nagy in timpul Revolutiei Maghiare, condamnat si executat in iunie 1958, impreuna cu premierul legal inlaturat de Armata Rosie.

Cine crede ca Valter Roman, vorbitor nativ de maghiara, conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu fortat, pentru ca asa dorea el, se inseala amarnic. Om de incredere al organelor speciale sovietice, Valter Roman nu era catusi de putin un anti-stalinist (cum a incercat sa-l prezinte in anii 90 fiul sau Petre). Toate aceste „discutii” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea vointei de rezistenta a exilatilor maghiari si aducerea lor intr-o stare de abdicare morala necesara confectionarii unui proces-spectacol. “Mai intai vom stoarce de la la el toate informatiile”, afirma Dej in cercul sau intim, “apoi il vom spanzura de limba”. Imre Nagy a refuzat sa colaboreze cu anchetatorii, i-a sfidat cu demnitate. A fost spanzurat la Budapesta in iunie 1958.

Simplu spus, in intre 1953 si 1956, conducerea PMR a optat in favoarea conservarii modelului politic si economic stalinist, a despotismului politienesc, respingind orice tentativa de liberalizare interna. In aceasta privinta, Dej era mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotny, Ulbricht si Thorez, decit de Tito, Gomulka (cel din 1956), Togliatti ori Nagy. Cultura politica a comunismului romanesc a fost asadar una a stalinismului impenitent.

Versiune largita a articolului aparut pe platforma LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/05/03/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Despre profesorul Ghita Ionescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-amintirea-unui-mare-ganditor-politic-ghita-ionescu-1913-1996-1029923.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Defaimarea ca specialitate, dar si unele vesti bune

Inteleg ca intr-o emisiune de pe “Antena 3″ (unde in alta parte?), domnii Andrei Marga si Andrei Muraru, infratiti intru uri comune, s-au ocupat din nou de ceea ce ei considera a fi “grelele mosteniri” ale fostelor conduceri ICR si IICCMER. Cei doi par sa se fi specializat in ponegriri si defaimari. Daca asa inteleg cei doi sa explice esecurile socante ale insitutitiilor pe care le conduc gratie sprijinului politic al USL, este dezolant. Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata. Dl Muraru face afirmatii calomnioase la adresa profesorului Ioan Stanomir si a mea. Calomnia inseamna, conform Codului Penal: “Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public”.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14718086-curtea-constitutionala-dezlegarea-inaltei-curti-privind-insulta-calomnia-este-neconstitutionala-cristi-danilet-insulta-calomnia-inapoi-codul-penal.htm

Cum nicio instanta legala din Romania nu s-a pronuntat inca asupra alegatiilor Corpului de Control al premierului Ponta, dl Muraru nu face decat sa disemineze afirmatii ce se pot dovedi calomnioase. Il asigur ca ele nu vor trece nesanctionate in justitie. Pentru moment, ar fi interesant de aflat care sunt cartile sustinute de IICCMER pentru publicare. Care sunt contactele internationale ale IICCMER in comunitatea academica globala? Care sunt participarile d-lui Muraru si/sau ale membrilor echipei sale la conferinte semnificative? De ce nu s-a format inca un Consiliu Stiintific si se perpetueaza, pe site-ul IICCMER, minciuna privind existenta unui CS format din personalitati care si-au anuntat public, in repetate randuri, demisia?

Dl Muraru se afla in fruntea acelui institut de aproape un an (nu singur, ci impreuna cu dl Dinu Zamfirescu, presedintele unui inexistent Consiliu Stiintific). Majoritatea titlurilor aparute, sustinute de IICCMER, sunt cele selectate de conducerea demisa de Victor Ponta in mai 2013. Calomniile si focurile de artificii retorice nu se pot substitui activitatii stiintifice reale, verificabila empiric.

Pe langa atatea vesti dezagreabile, exista si vesti care trebuie salutate. Intre acestea, pe langa decizia Curtii Constitutionale privind regimul insultei si calomniei, faptul ca, pe data de 9 mai, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la  Sighet va deschide, cu prilejul aniversarii a doua decenii de existenta, un spatiu expozitional permanent la Bucuresti,  str J-L Calderon nr 66.

De asemenea, re-editarea la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si de mine, a volumului “Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca si publicarea, in aceeasi colectie, a cartii despre urmarirea de catre Securitate a ambasadorului olandez Coen Storck:

http://www.humanitas.ro/humanitas/fenomenul-pite%C5%9Fti-3

http://www.humanitas.ro/humanitas/dosarul-de-securitate-al-unui-ambasador-coen-stork

Despre “Diavolul in Istorie” la Library of Congress

April 16, 2013

Relationship Between Communism and Fascism Is Subject of Book Discussion

“The Devil in History” Draws on Author’s Personal Experiences

Political scientist Vladimir Tismaneanu – in his new book, “The Devil in History: Communism, Fascism and Some Lessons of the 20th Century” (University of California Press, 2012) – reflects on his experiences with communist totalitarianism to explore the movement’s political passions, radicalism and utopian ideals, as well as its consequences in the 20th century’s experiments in social engineering.

Tismaneanu will discuss and sign his book on Monday, April 29, at noon, in Room LJ 119 of the Thomas Jefferson Building, located at 10 First St. S.E., Washington, D.C. This Books & Beyond program of the Center for the Book in the Library of Congress is co-sponsored with the Library’s European Division. It is free and open to the public; no tickets are required.

During the week of April 29, the Library will host a series of lectures, panels and presentations under the theme “Igniting Conversations, Illuminating Minds.” The events – sponsored by the Library’s Center for the Book, European Division, John W. Kluge Center, Law Library and Poetry and Literature Center – will feature experts and notable thinkers in the areas of history, law, culture and public affairs.

“The Devil in History” compares communism and fascism as competing, sometimes overlapping, and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. Tismaneanu examines the inherent ideological appeal of these radical and revolutionary political movements, the visions of salvation and revolution they pursued, the charismatic types who led them, the violence within these systems and their legacies in contemporary politics.

The author discusses thinkers who have shaped contemporary understanding of totalitarian movements, such as Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Albert Camus, François Furet, Tony Judt, Ian Kershaw, Leszek Kolakowski, Richard Pipes and Robert C. Tucker. The book is as much a theoretical analysis of the practical philosophies of Marxism-Leninism and Fascism as it is a political biography of particular figures. According to the author, it deals with the incarnation of the diabolically nihilistic principles of human subjugation and conditioning in the name of presumably pure and purifying goals.

Vladimir Tismaneanu is a professor of comparative politics at the University of Maryland at College Park. His books include “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Societies,” “Reinventing Politics” and “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism.”  In 2010-2012, he was president of the Scientific Council of the Institute for the Investigation of Communist Crimes in Romania.

Since its creation by Congress in 1977 to “stimulate public interest in books and reading,” the Center for the Book in the Library of Congress (www.Read.gov/cfb/) has become a national force for reading and literacy promotion.  A public-private partnership, it sponsors educational programs that reach readers of all ages, nationally and internationally. The center provides leadership for affiliated state centers for the book (including the District of Columbia and the U.S. Virgin Islands) and nonprofit reading-promotion partners and plays a key role in the annual Library of Congress National Book Festival. It also oversees the Library’s Read.gov website and administers the Poetry and Literature Center and the Library’s Young Readers Center.

The Library of Congress, the nation’s oldest federal cultural institution, is the world’s pre-eminent reservoir of knowledge, providing unparalleled integrated resources to Congress and the American people. The Library serves the public, scholars, Members of Congress and their staffs – all of whom seek information, understanding and inspiration. Many of the Library’s resources and treasures may also be accessed through the Library’s website at www.loc.gov.

Intre ridicol si desuetudine: Declinul lui Crin Antonescu

 

L-am numit candva cel mai ridicol personaj din politica romaneasca a ultimelor doua decenii. Termenul care mi-a venit in minte reflectand la comportamentul recent al lui Crin Antonescu este obsolescenta. Cu alte cuvinte, anacronism, desuetitudine, vetustete. Crin Antonescu este invechit. Prizonier al propriei vacuitati si al unei fatuitati pe masura, lipsit de idei dar arogant cat incape, omul n-a inteles mai nimic din ce s-a petrecut in 2012, este intepenit in acelasi proiect extenuat care se reduce la doua cuvinte si un semn de exclamare, repetate maniacal: “Jos Basescu!” Reactia de o virulenta incredibila chiar si in cazul acestui personaj hiper-umoral in raport cu “Initiativa Romania Liberala” mi se pare simptomatica.

In timp ce Victor Ponta mimeaza pragmatism, chiar realism politic, Crin Antonescu se vrea campionul unui radicalism a carui sterilitate nu mai trebuie dovedita. Este irelevant daca Victor Ponta este fericit de coabitare. Important este ca atat el, cat si Traian Basescu inteleg ca, la ora actuala, nu exista o alternativa rezonabila. Ca prelungirea starii de razboi civil larvar, gata mereu sa izbucneasca public, este contra-productiva. Ca de-democratizarea este o strategie perdanta.

Pumnul in gura si calcaiul de fier pot functiona doar pe scurta durata intr-un univers politic pluralist. Ideile fixe se platesc. Crin Antonescu nu poate pune botnita la infinit criticilor sai din PNL, nu poate domni ca un autocrat fara a-si anula definitiv sansele de recunoastere dincolo de frontierele formatiunii pe care (inca) o dirijeaza. I-a mers (pana la un punct) in cazurile Adriana Saftoiu si Dan Grigore, a scapat de ei, dar politica excluderilor in serie, a epurarii permenente nu renteaza niciodata pe lunga durata. Ori renteaza doar in spatiul totaliitar.

Se vede cu ochiul liber ca in PNL se coaguleaza o crescanda disidenta, ca gruparea Antonescu este tot mai nervoasa. Contestatarii sunt infierati cu furie, priviti ca tradatori demni de dispret. Se ascut cutitele vendetei. Calin Tariceanu este avertizat sa nu cada in pacatul “bigamiei politice”. Liderul PNL simte ca-i fuge pamantul de sub picioare, ca au loc miscari politice al caror efect poate fi o repozitionare a PSD care sa-i fie, lui, prezidentiabilului ce se credea de neinlocuit, fatala.

Cand Victor Ponta anunta ca formatiunea pe care o conduce are 120 de ani vechime este vorba de inca o lozinca din arsenalul inepuizabil al propagandei feseniste. Ponta nu este urmasul lui Titel Petrescu, al martirilor social-democrati inchisi de comunisti, ci al lui Iliescu si Nastase. Dar poate fi vorba si de un calcul atent legat de natura social-democratiei europene. Ponta vrea sa-si plaseze pariul politic in acea directie, s-a ars teribil anul trecut in aventura pucista initiata de Antonescu, Iliescu si Voiculescu, acum sufla si-n iaurt. Ori se face ca sufla. Deocamdata, observam ca Ponta incearca sa fie manager, Antonescu ramane baiatul din galerie care striga, fluiera, da din maini si din picioare, aflandu-se mereu intr-o alarmanta stare de agitatie.

Adevar si mistificare: Silviu Brucan nu a fost disident

 

Toti disidentii sunt incomozi intr-un regim totalitar, fie el si unul decrepit. Problema este ca Silviu Brucan nu poate fi numit disident decat printr-o extensie semantica la limita adevarului ori chiar dincolo de aceasta. Macar pentru ca am scris nu putine lucrari de istorie a comunismului romanesc si european, scred cam dreptul sa nu fiu de acord cu atribuirea unei calitati pe care Silviu Brucan insusi nu stiu daca si-ar fi revendicat-o. A fost, neindoios, un critic din interiorul PCR al exceselor conducerii bipersonale din anii 80. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Paul Goma, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Viorel Padina, Doina Cornea, Herta Muller, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Geza Szocs, Dan Desliu, Petre Mihai Bacanu, Stefan Niculescu Maier, Mihai Creanga, Anton Uncu, Victor Frunza, Vasile Gogea, Liviu Babes, Luca Pitu, Laszlo Tokes, Carmen Popescu, Pavel Nicolescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Puiu, Nicu Stancescu, Nica Leon, Dumitru Iuga, Aurel Dragos Munteanu si lista este mult mai lunga.

Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost liderii miscarii greviste anticomuniste din Valea Jiului din august 1977, condusi de Constantin Dobre. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Ionel Cana, Gh. Brasoveanu, Carl Gibson si alti militanti ai Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Nu il putem numi disident, comond sau incomod, daca disidenti au fost muncitorii de la Brasov din noimebrie 1987 condusi, intre altii, de Mircea Sevaciuc.

In “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania” numele lui Brucan nu figureaza, exact din aceste ratiuni, pe lista disidentilor (v. editia Humanitas, editor Dorin Dobrincu, Cr. Vasile si subsemnatuil, 2007, p. 767). Este amintit, in schimb, la pag. 771, pentru rolul jucat, in cea mai neagra perioada stalinista, ca redactor-sef adjunct al organului oficial al PCR/PMR, “Scanteia”.

Evident, este amintita “Scrisoarea celor 6″. Raportul nu este opera unui singur autor, ci rezultatul, asumat de toti membrii CPADCR si de toti expertii, unui efort colectiv. Din acest punct de vedere, pozitiile celor pe care ii mentionati sunt diferite de cea din Raport. Nu este nimic grav, asspune ca este normal. Ramane insa o intrebare fireasca de ce trebuia un institut care se ocupa prin mandat de crimele comunismului, sa investeasca fonduri in publicarea dosarului de securitate al lui Brucan acompaniat de texte menite sa-l prezinte drept disident? Ma refer la volumul continand fragmente din dosaryul de Securiate al lui Brucan, aparut in 2008 la editura Polirom. Sunt convins ca editura Polirom putea publica acel volum si fara antetul si sprijinul IICCR. O marunta chestiune simbolica? Ma indoiesc. Din cate stiu, la vremea respectiva au existat voci in institut care si-au exprimat mirarea, ba chiar revolta.

Poate totusi explica dl Marius Oprea, dl Stejarel Olaru si/sau doamna Hossu-Longin, cum a ajuns acel volum in planul de publicatii al IICCR. Era Brucan, caruia i s-a permis, intr-adevar, calatoria in Occident si la Moscova in 1988, deci dupa textul despre Brasov aparut in “The Independent” la Londra in noiembrie 1987, una din victimele comunismului din Romania? Adaug ca volumul despre dosarul de Securitate al Monicai Lovinescu a aparut abia in 2012, la Humanitas, ca parte a planului de publicatii sustinute de IICCMER (a fost o propunere sprijinita de conducerea demisa de Victor Ponta, la cererea lui Crin Antonescu, in mai 2012). Autoarea este cercetatoarea Iulia Vladimirov. Nu stiu daca mai lucreaza la IICCMER.

A propos de declaratia dlui Muraru ca as fi scris prefete la toate cartile aparute cu sprijinul IICCMER (o mistificare cu tenta calomnioasa), precizez ca nu am prefatat ori postfatat (sic) acel volum. Nu am scris prefete decat atunci cand mi-au fost solicitate de autori ori de edituri. Nu e vina mea daca editurile considera ca o prefata a mea poate suscita interes in randul cititorilor. Ar mai fi de adaugat ca pozitia lui Brucan in raport cu regimul de la Bucuresti trebuie comparata cu cele ale altor ilegalisti aflati temporar in Vest: ma refer la Pavel Campeanu cu ale sale articole scrise sub pseudonim in “New York Review of Books”, Corneliu Bogdan etc Cum se explica simpatia lui Brucan pentru C. Bogdan (numit secretar de stat la Externe imediat dupa venirea la putere a FSN) si ostilitatea atroce in raport cu Mircea Raceanu? Nu stiu, ma intreb. Chiar nu am un raspuns.

Pe C. Bogdan l-am intalnit la Philadelphia in primavara anului 1989. Am facut cu el un interviu adancit (mijlocit de prietenul meu, regretatul Andrei Coler) pentru cartea “Stalinism pentru eternitate”. Am inca notele din acea lunga discutie. A fost extrem de deschis si, cred, onest. Am discutat indelung despre Dej, Ana Pauker, Preoteasa, Ceausescu. Mi s-a parut perfect lamurit. Nu era nici poltron, nici mitoman. Cu Mircea Raceanu sunt prieten. Brucan era, ca sa spun astfel, alta plamada. Avea ceva tenebros, de comisar stalinist, in el. Asa l-a perceput si o fosta directoare din MAE, o figura celebra din maquis. Cristina Luca nu se temea de multa lume, dar de Brucan se ferea. Mama mea, sora Cristinei (Biancai), care vazuse multe la viata ei, care traise sub bombe in Spania Razboiului Civil, a fost inspaimantata cand a urmarit documentarul lui Ted Koppel si a auzit lugubrele hohote de ras ale lui Brucan. L-a evitat intotdeauna. Impresii, fireste, dar impresii semnificative, cred. Brucan a fost cel care a propus numirea lui Roman ca premier. Iliescu a consimtit. Corneliu Bogdan a murit la putin timp dupa Revolutie. Pavel Campeanu a devenit membru al GDS (chiar fondator, daca nu ma insel), a scris o carte excelenta despre ascensiunea lui Ceausescu. La inceputul lunii februarie 1990, am publicat un articol in “The New Republic” cu titlul “New Mask, Old Faces”. Vorbeam, intre altii, despre Brucan…

As adauga ca diagnosticul de narcisism pus de comentatorul de pe Contributors care semneaqza “Hannibal Lecter”, mi se pare adecvat. Omul se credea “uns de Istorie”, se juca de-a Istoria. Exista un pasaj in cartea ziaristului suedez Richard Schwartz (casatorit cu scriitoarea Slavenka Drakulici), “Room Service”, la care voi reveni. E ianuarie 1990 la Bucuresti, Brucan cineaza la Capsa cu suedezul. Mari manifestatii de strada, proteste, pancarte. Richard: “Urmeaza o noua revolutie?” Brucan: “Dragul meu, revolutiile nu au loc niciodata iarna”. Citez din memorie, dar cam asa apare dialogul. Era la doar cateva saptamani de la cee ce s-a numit Revolutia Romana, acea miscare eroica si disperata, care, odata confiscata de pucistii lui Iliescu-Stanculescu-Magureanu-Voican-Roman & Co, i-a permis lui Brucan sa taie si sa spanzure in Romania vreme de circa doua luni, cu consecinte care aveau sa dureze decenii…

Brucan si Patrascanu: distanta era enorma, ca intelect, ca onoare, ca bun simt. Desigur, nu in favoarea lui Brucan, clownul lui Dej. Brucan nu a fost un teoretician marxist in sensul real al cuvantului. Lipea fraze, combina lozinci. Ulterior, a invatat un jargon al teoriei relatiilor internationale. Patrascanu a fost un ganditor marxist autentic. Limitat din cauza adeziunii la comunism, dar scolit, citit, erudit. Nu era un amator precum Brucan. Sincer, nu cred ca Brucan a citit vreodata “Capitalul”. Nu cred ca a auzit de Max Weber, de Sombart, de Durkheim, nu cred ca a citit documente de istorie sociala romaneasca. Era specialist in aranjamente si intrigi de culise, Nu a ajuns niciodata ceea ce se numeste un intelectual critic. Cu atat mai putin un disident.

Felicitari domnilor Zamfirescu, Muraru si Oprea: IICCMER in Raportul Departamentului de Stat despre drepturile omului

Imi amintesc o povestire a lui Cehov in care un personaj vine fericit acasa si anunta ca numele sau a aparut la gazeta. Cand sotia deschide ziarul, constata ca da, numele era acolo, iar stirea suna cam asa: “Ivan Ivanovici Ivanov a a fost ridicat de politie ieri noapte, cand facea scandal intr-un restaurant,  aflat intr-o avansata stare de ebrietate”. IICCMER sub conducerea domnilor Dinu Zamfirescu si Andrei Muraru, cu sprijinul entuziast al domnului Marius Oprea, a capatat o notorietate internationala care ma indoiesc ca-l va bucura pe premierul Victor Ponta. In orice caz, aceasta imagine de alarmanta disfunctionalitate nu are cum sa serveasca integrarii IICCMER in dialogul stiintific global privind comunismul.  As spune ca dimpotriva.

Nu este vorba doar de demisiile in lant ale cercetatorilor din institut, de demisia in bloc a membrilor Consiliului Stiintific si a membrilor Consiliului Consultativ al revistei “History of Communism in Europe” (initiata de mult hulita conducere anterioara si condusa de istoricii Marius Stan si Corina Dobos, ambii demisionari), ci de atmosfera insuportabila din institutie, de ignorarea protestelor Sindicatului si a cererii absolut legitime a membrilor fostului Consiliu Stiintific de a nu li se uzurpa numele. Faptul ca subiectul a ajuns sa fie inclus in Raportul Departamentului de Stat privind drepturile omului este socant. Cred ca a cam sosit momentul ca premierul Ponta sa-si trimita Corpul de Control sa vada ce se intampla in acea institutie ce-i este direct subordonata.

Am citit superbul omagiu scris de Doina Jela pentru Monica Lovinescu, aparut pe “Contributors”, la cinci de la marea pierdere suferita prin plecarea ei din lumea noastra in aceea a celor drepti. N-am putut sa nu ma gandesc, nu pot sa nu constat ca un Institut pe care unii dintre noi l-am fi visat sa poarte numele Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca, sa se inspire din mostenirea lor intelectuala, politica si etica, a reusit sa se degradeze intr-un asemenea hal in anul care s-a scurs dela schimbarile (de persoane, de stil, de orientare stiintifica, de optiuni valorice) dictate de Victor Ponta si Crin Antonescu in  mai 2012.

http://www.contributors.ro/cultura/monica-lovinescu-voca%c8%9bie-%c8%99i-jertfa/

Raportul pe 2012 al Departamentului de Stat al SUA privind drepturile omului in Romania (http://www.state.gov/j/drl/rls/hrrpt/humanrightsreport/index.htm#wrapper):

“Several employees of the Institute for Investigating Communist Crimes issued a public letter in December addressed to the institute’s management claiming they were threatened by the organization’s new leaders, specifically that Division Chief Marius Oprea had issued death threats. They accused Executive Manager Andrei Dan Muraru of repeatedly shouting at employees, issuing threats, and ordering investigations at random that had no connection with current projects. The historians criticized the new management for not including police officers and prosecutors in the institute’s structure, as had been previously decided, and claimed investigations of Communist crimes had become marginalized with employees forced to do additional, absurd bureaucratic work.”

Cine a fost Silviu Brucan? Marele maestru al mistificarilor

 

Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert in fabricarea de legende. Despre altii si despre el insusi. Jucand cartea de ganditor independent, a fost indragit, incepand din anii 70, de unele cercuri liberale si marxizante din SUA. A stabilit o relatie speciala cu Ceausescu: acesta ii permitea sa calatoreasca in Vest, Brucan se abtinea sa-l critice public. Pana la revolta de la Brasov, Brucan a respectat acest acord. Chiar si dupa aceea, nu a contestat rolul conducator al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceausescu si indepartarea de “normele leniniste”. “Scrisoarea celor 6″ din martie 1989, nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigat de revolta al Vechii Garzi a partidului in raport cu abuzurile dictaturii lui Ceausescu. O revolta intarziata, limitata ideologic si prea putin relevanta politic. “Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la varf. Brucan nu a fost niciodata un disident, ci doar un fractionist in interiorul PCR. Nu a crezut in democratia liberala si nu a iubit pluralismul.

Apropiat de Dej, comunist indarjit, inflacarat si intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Rautu, Ofelia Manole, Grigore Preoteasa, Sorin Toma si Stefan Voicu, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ si cinic. El scria rechizitorii in “Scanteia” cerand lichidarea lui Iuliu Maniu, sotia sa, Alexandra (Sasa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit in numele RPR la ONU si la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din Romania, intemnitati de partidul lui Brucan, a jucat cartea fractionismului prudent in anii 80. A facut-o mizand, ori mimand ca mizeaza, pe sprijin vestic si, dupa 1985, pe sprijin sovietic. A mintit constant si cu pasiune. Si-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv initerea “Scrisorii celor 6″ (Gh. Apostol a fost adevaratul initiator). A intrat in lupta fatisa cu clanul Ceausescu nu pentru ca dorea democratie in Romania, ci pentru ca respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de “Conducator”.

Nu este cazul sa intru aici in detalii privind natura cel putin bizara a publicarii dosarului de Securitate al lui Brucan de catre IICCR in perioada Oprea-Olaru-Hossu Longin. Ma indoiesc ca a fost o decizie justificata. Evident ca putea sa apara, dar nu cu sprijinul unui institut guvernamental intr-o tara in care dictatura comunista a fost condamnata, prin vocea sefului statului, drept ilegitima si criminala. Ori, daca tot se dorea publicarea, macar sa fi existat un studiu introductiv demistificator care sa previna cititorii ca nu era vorba de un disident in sensul real al cuvantului. Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, text veritabil al disidentei reale, va putea imediat nota diferentele. Comunismul nu a comis crime impotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Am afirmat acest lucru pe vremea cand Brucan era in viata, l-am scris si cand a murit (v. articolul de mai jos). Cand Brucan si-a publicat cartea de memorii “Generatia irosita”, un monument al mistificarilor istorice, politice si etice, Monica Lovinescu a intrebat, pe buna dreptate: Care generatie irosita, domnule Brucan? A calailor ori a victimelor?

Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan

(Articol aparut in Revista 22, 29 septembrie 2006)

Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar dupa despartirea sa de crezul caruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, inca din anii cand partidul comunist era o minuscula formatiune clandestina, Brucan a pastrat o mentalitate autoritara. A fost intotdeauna un om al monologului. Dadea lectii, dadea note. Nu avea indoieli si profetiza ca si cum s-ar fi aflat in inima adevarului. Cand a avut putere, mai ales in aparatul ideologic, s-a rafuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolsevismul a venit tarziu si nu a implicat sub nici o forma o sfasietoare analiza a propriilor responsabilitati, mai cu seama perioada de la Scanteia, cand a cerut cu vehementa suprimarea, inclusiv fizica, a elitelor politice democratice romanesti. Dupa prabusirea comunismului, Brucan a continuat sa urzeasca intrigi, incercand mereu sa-si fortifice influenta. A jucat un rol crucial in numirea lui Petre Roman ca premier si s-a opus cu obstinatie reabilitarii lui Mircea Raceanu.

Spun aceste lucruri acum, dup a trecerea sa in nefiinta, fara a avea nici cea mai mica animozitate personala. L-am intalnit doar ocazional si am purtat cateva superficiale conversatii. Am scris insa despre Brucan inca din anii 80, deopotriva la Europa Libera si in presa occidentala, inclusiv in revista L’autre Europe. Intr-un articol pe care l-am publicat in New York Times pe 30 decembrie 1987, mentionam pozitia critica a lui Brucan in raport cu actiunea represiva a regimului impotriva revoltei muncitoresti de la Brasov. Stiind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul ca in PCR parea sa se configureze un curent reformator. Nu a fost sa fie. Nici Iliescu, nici alti membri ai aparatului mai mult sau mai putin marginalizati nu au avut curajul sa se angajeze pe aceasta cale. Cand s-a pus problema largirii nucleului de semnatari ai “Scrisorii celor sase”, nu s-a gasit nici un membru al acelui grup care sa se asocieze cu veteranii care protestau impotriva despotismului ceausist. “Scrisoarea”, la a carei difuzare Brucan a avut un rol important, gratie legaturilor sale in cercurile diplomatice de la Bucuresti, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigat de protest al Vechii Garzi comuniste, incurajata de reformele lui Gorbaciov si dezgustata de cultul personalitatii lui Ceausescu. Cel putin in cazul lui Constantin Parvulescu este de presupus ca nu era nici macar un gorbaciovist, ba chiar dimpotriva. Ce-i unea pe batranii comunisti era aversiunea pentru dictatura familiei Ceausescu. Brucan nu diferea in aceasta privinta de ceilalti semnatari (exceptia era probabil Grigore Raceanu, cel mai radical dintre ei).

In anii 50, a contribuit, alaturi de Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preo teasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole si altii, la constituirea unui discurs politic intemeiat pe resentiment social si pe manipularea pulsiunilor gloatei impotriva adevaratelor valori. A fost unul dintre apropiatii lui Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat si l-a servit cu neconditionat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, dupa cum a stiut sa vireze si sa imbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci cand partidul a pornit in acea directie. A fost un cinic, insa cinismul sau a fost intotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste. Pana la sfarsitul vietii a crezut in mitologia stangista a luptei impotriva imperialismului. La acest capitol, s-a inteles de minune cu sotia sa, infocata stalinista Alexandra Sidorovici. Sasa, cum i se spunea, venea din elita politica a vechii Romanii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, in anii ‘30, comandantul Strajeriei. In anii razboiului, Sasa Sidorovici a fost implicata, se pare, in activitati de spionaj in favoarea URSS. A fost apoi “acuzator public”, activista de partid, a detinut functii ministeriale importante. Cu cel putin un stramos britanic, vorbea la perfectie engleza. Sasa si Tache (cum i se spunea lui) au petrecut cativa ani buni in Statele Unite, unde Brucan a detinut functii “de mare incredere” (ambasador la Washington, sef al Misiunii la ONU). Au scris impreuna o carte denigratoare si profund nociva despre Statele Unite. Cata vreme a fost propagandist comunist, adica cea mai mare parte a vietii sale, Brucan a mintit, inclusiv atunci cand spunea “Buna ziua” ori “La revedere”. Doua lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului si propria supravietuire politica. La acest capitol se intelegea cu alti veterani cu care a intretinut relatii cordiale. Prieteni reali insa nu a avut.

A mintit si dupa ce a inceput sa-l sfideze pe Ceausescu (nu sistemul). A facut-o insa mai putin insolent si ostentativ. A inceput sa critice pe fata totalitarismul de tip sovietic abia dupa moartea lui Brejnev, cand a publicat in Statele Unite o carte intitulata Socialismul mondial la rascruce. Nu s-a asteptat la marele naufragiu al blocului sovietic. Nu a prezis niciodata revolutiile din 1989. A mizat pe schimbarile de la varf, pe reforme graduale, pe rolul providential al activistilor “luminati”. Tocmai de aceea l-a sustinut pe Iliescu in momentul cand acesta a intrat in scena ca aparator al “cauzei intinate de Ceausescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci cand el a pierdut orice influenta politica. Cand avea putere, a lansat, imediat dupa luarea puterii de catre FSN, c onceptul “partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN in partid care sa candideze la alegeri.

Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Si-a asteptat cu fervoare acest moment si l-a savurat intru totul. A intrat de fapt in conflict cu Ceausescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepresedinte, in 1966, ca urmare a unui incident in care era implicat fiul sau cel mare, Dinu. A mai avut o fata, Anca, si un baiat, Vlad. Toti trei erau copii infiati. Nici unul nu mai este in viata.

Scopul lui Brucan a fost intotdeauna sa apara drept “eminenta cenusie”. Stia ca aparentele creeaza realitati si nu se insela in aceasta privinta. A pretins ca avut contacte personale cu Gorbaciov, desi acest lucru a fost infirmat de cel putin unul dintre consilierii apropiati ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu in discutii cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodata sistemul comunist cu aceeasi manie si revolta precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodata compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred ca a citit vreo carte de Soljenitin, Koestler ori Conquest. Invocarea moralitatii in politica i se parea o proba de infantilism.

Contributiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Campeanu, se situeaza in zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, asadar, fara o respiratie filosofica reala. Cum spuneam, pana in 1989 a sperat in regenerarea sistemului. Dupa aceea, cand “marele esec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realitati. Inteligent, sardonic si bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decat a fost si a stiut sa joace cu viclenie cartea marelui tragator de sfori. Avea pareri despre orice si poza in patriarhul analistilor politici.

Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii “Scrisorii celor sase”. Si-a asumat rolul de critic al lui Ceausescu, ceea ce in perioada aceea, cu un dictator paranoic in fruntea tarii, nu era putin lucru. Nu a fost insa niciodata un veritabil apostat. Rolul sau in Revolutia din decembrie 1989 a fost in cel mai bun caz ambiguu. Poate ca singurul sau merit in acea situatie critica a fost ca s-a opus tentativelor de regrupare a Securitatii. Nu a iubit democratia liberala. La randul ei, aceasta nu-i datoreaza nimic lui Silviu Brucan.

Pentru comenarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/

Misticism politic si frenezie ideologica: Un dialog cu Jamie Glazov

 

Public mai jos fragmente din lungul interviu despre cartea mea “The Devil in History” luat de Jamie Glazov pentru revista online “Frontpagemag”. Jamie este managing editor al acestei reviste si autorul cartii “United in Hate: The Left’s Romance With Tyranny and Terror”. Nascut intr-o familie de disidenti rusi, educat in Canada, detine un doctorat in istorie de la Universitatea York si este specialist pe teme legate de politica externa (SUA, Rusia, Canada). Tatal sau, Iuri Glazov (1929-1998), a predat studii ruse la Universitatea Dalhousie. Intre cartile sale se numara remarcabila lucrare “The Russian Mind since Stalin’s Death” aparuta in 1985, o analiza profunda a intelligentsiei ruse in secolul totalitarismelor.

FP: Let’s begin with what inspired you to write The Devil in History.

Tismaneanu: I owe the title to the great Polish philosopher Leszek Kolakowski. In a famous interview with Hungarian-born, British journalist George Urban, Kolakowski spoke about the presence of the Devil in twentieth-century ideologically-driven dictatorships. We speak about the Devil anticipated by Dostoyevsky in his masterpiece “The Demons” (or “The Possessed”). It is a Devil that exploits human gullibility, who organizes hatred, rancor, envy, resentment. It is a terribly modern devil that mobilizes, inebriates, intoxicates both elites and masses with the aroma of ideology. The Devil I write about in this short treatise of historical demonology is a metaphysician, a logician, and a statistician. He pretends to offer ultimate solutions to vital (or mortal) human questions by annulling the distance between the City of God and the City of Man. His expertise is to seduce, to enhance the human propensity for grandiose utopias. Political religions promise immediate redemption via the violent purification of the community. The non-belonger, the outcast, defined racially or socially, needs to be excluded, weeded out, eliminated, killed.

FP: So share with us what the book is about exactly. What is the main thesis?

Tismaneanu: I regard both Communism and Fascism as revolutionary projects, inherently and irredeemably hostile to liberal values. Both have used manipulative methods to arouse, to galvanize mass movements committed to an apocalyptic break with an execrated status quo. Both are secular religions obsessed with transcending the existing human condition in favor an anthropological revolution. Both are millenarianisms announcing the advent of the New Man. I suggest that a comparison between Communism and Fascism helps us understand better the nature, goals, and consequences of such movements, including their Islamist heirs. I regard them as parts of an unfinished century of revolutionary hubris.

My main question, underlying all the other ones, is: How was it possible for ideologies so different in their origin and rhetoric to result in mass murder? I see nihilism at the core of both revolutionary programs. Communism, as the great French historian Francois Furet said, is a pathology of the Enlightenment. Fascism is pathology of the Counter-Enlightenment. They are both exacerbated, inflamed, pathological expressions of the attempt to impose through violence elitist fantasies of historical grandeur.

Another main point is my polemic with the disingenuous double standards so often used in dealing with the two totalitarian visions (Communism, in any of its incarnations, and Fascism). It is amazing how prompt the criticism operates whenever dealing with Martin Heidegger’s romance with National Socialism and how meek the reactions are when focusing on Georg Lukacs, a zealot of Bolshevism until the end of his life.

FP: Let me draw some wisdom from you by coming at this phenomenon from a different angle: Why did the criminal enterprises of Nazism and Communism take on an earthly incarnation?

Tismaneanu: They are secular religions claiming to offer answers to crucial axiological dilemmas. You will pardon my philosophical terminology, but I do not know a better explanation that the one offered by the great political thinker Eric Voegelin: these are revolutionary movements aiming to make this-worldly something that belongs to the transcendent realm, to immanentize the eschaton. Communism carries to an extreme, as noticed by Dostoyevsky, the utopia of the Tower of Babel. National Socialism romanticizes the world, re-enchants it. Both are combinations of political mysticism and historical shamanism.

FP: What are your dreams for this book? What do you hope it might help achieve?

Tismaneanu: To bring back the wise insights about totalitarianism, due to major scholars and democratic thinkers, abandoned and derided during the détente years. I do not simply propose a return to positions defended by Hannah Arendt, Norman Cohn, Raymond Aron, Leonard Shapiro, Nathan Leites, Leo Labedz, Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Martin Malia, Robert Conquest, Leszek Kolakowski, but rather a synthesis that would take into account these major writings, as well as decades of new research and countless documentary proofs that the propaganda state was not a figment of Cold War ideological frenzy and that mass terror was the foundation for this type of state.

FP: Final thoughts on your main themes, which you illuminate brilliantly: the consequences of the impulse to build the City of God and the contempt for the individual?

Tismaneanu: Nothing can be more harmful to human liberty than state efforts to impose an official vision of truth upon defenseless individuals. No state interest can justify explicit or implicit attempts to make the individual an instrument of the government. No state-sanctioned definition of Good should prevail over our own conviction that, through our actions, we are fulfilling our humanity, not degrading and negating it.

Pentru textul integral:

http://frontpagemag.com/2013/jamie-glazov/the-devil-in-history/

Despre Iuri Glazov:

http://www.ruthfullyyours.com/2013/03/15/jamie-glazov-remembering-a-dissident-yuri-glazov/