18 decembrie și simbolismul în politică (Un articol de Marius Stan)

18/12/2014

Pe 18 decembrie 2006 s-a refondat, din punct de vedere, simbolic statul român. S-a produs atunci, odată cu condamnarea dictaturii comuniste prin vocea sefului statului, drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale, mult-amânata ruptură cu trecutul totalitar. Sunt unii care spun ca n-ar fi fost decât simbolism. Părerea mea este ca se inseală minimalizand semnificatia si impactul simbolurilor. Politicul operează prin configurații simbolice. Instituțiile democratice sunt simboluri. Parlamentul este un simbol al suveranitații poporului. Presedintele este un simbol al corpului politic. Public mai jos execenta analiză a acestei teme, apărută, sub semnatura politologului Marius Stan, in revista online LaPunkt.

Tot acolo, un pătrunzator eseu al istoricului Cristian Vasile, cel care a fost secretarul stiințific al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, editor, impreună cu Dorin Dobrincu si cu mine, al editiei Humanitas, din 2007, a Raportului Final. Istoricul Adrian Cioflâncă, fost membru al Comisiei Wiesel pentru analiza Holocaustului din România și expert al CPADCR, scrie un necesar si bine documentat text despre rolul comisiilor pentru adevăr, un concept-cheie in literatura de specialitate legată de asumarea trecutului traumatic. Altfel spus, un concept-cheie despre experiențe cruciale in reconstrucția democratică.  Să adaug că pentru mine, ca fost presedinte al CPADCR, este extrem de onorant acest grupaj. Faptul că scriu cercetători din generația tanără, oameni extrem de competenți pe aceste teme, posesori ai unei adevărate expertize, este incurajator.  A sosit din plin momentul să renunțăm la pernciosul lăutarism care a facut destule ravagii in viața intelectuală românească.

Ii multumesc profesorului Ioan Stanomir pentru cuvintele scris despre valoarea stiintifica si morala a Raportului Final: “La aproape un deceniu de la elaborarea şi prezentarea sa publică, “Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” rămâne unul dintre documentele ce onorează o datorie de solidaritate şi de memorie a statului român. Dincolo de calitatea remarcabilă a travaliului academic, dincolo de curajul celor care şi- au asumat misiunea de a înfrunta un mediu public ostil şi fanatizat, “ Raportul “ întocmit de Comisia prezidată de Vladimir Tismăneanu înseamnă un moment de ruptură la nivelul memoriei colective şi la nivelul practicii statului însuşi. Este punctul din care relativizarea răului comunist, trivializarea suferinţei şi negarea ororilor devin imposibile. Îi revine “ Raportului” această calitate de a fi un document ce afirmă, atributele esenţiale ale ordinii comuniste- de a fi o ordine ilegitimă şi criminală.”

Una din cartile care m-a si ne-a inspirat in acest demers intreprins ca unul colectiv, pentru ca, trebuie accentuat, Raportul a fost rezultatul unei munci in echipa, a fost cea a profesorului A. James McAdams, “Judging the Past in Unified Germany” (Cambridge University Press, 2001). Acesta a fost scopul principal al Comisiei, justitia morala. Cred ca acest tel a fost atins. Statul de drept a condamnat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Am citit cu mare interes declaratiile de pe 16 decembrie facute de presedintele-ales, dl Klaus Iohannis, la Timișoara. Ceea ce-a spus domnia sa acolo vine in prelungirea demersului Comisiei Prezidențiale, se situează, ca optiune anti-totalitară, in direcția anticomunismului civic-liberal. (VT)

În urmă cu 25 de ani, pe 18 decembrie 1989, timișorenii ieșeau în stradă și strigau pentru prima dată “Jos Ceaușescu!”. Tot pe 18, dictatorul pleca într-o vizită de lucru în Iran, lăsând chestiunea revoltei de la Timișioara în seama Elenei Ceaușescu, a lui Manea Mănescu și Emil Bobu. În fața Catedralei din centrul orașului de pe Bega, sute de tineri scandau împotriva regimului, în vreme ce, în celelalte orașe ale țării, oamenii așteaptau înfrigurați vești, în special prin intermediul posturilor de radio occidentale…

Să spunem apoi din capul locului că în teoria politică, un răspuns așa-zis neconvențional la anumite semne care conotează autoritatea devine relevant din punct de vedere politic numai dacă beneficiază de o largă răspândire. Ceea ce a început la Timișoara la mijlocul lunii decembrie a anului 1989 se înscrie în această paradigmă. Valul revoluționar s-a bazat, din punct de vedere simbolic, pe un optimism tradus prin aspirația reintrării în drepturi. Statul lui Nicolae Ceaușescu nu mai oferea de multă vreme o protecție simbolică necesară. Valorile acestui stat erau fundamental greșite!

Tot pe data de 18 decembrie, dar în 2006, președintele Traian Băsescu condamna în Parlamentul României regimul comunist drept ilegitim și criminal. S-a spus adesea, în perioada care a urmat condamnării, că acesta a fost doar un act oficial simbolic. Dar să ne raportăm și la alte exemple de condamnare simbolică:

Primul președinte francez care a condamnat Vichy-ul ca parte din istoria statului francez a fost Jacques Chirac, în 1995, în legătură cu deportarea cetățenilor francezi evrei. Nu au făcut-o nici Charles de Gaulle, nici Georges Pompidou, nici Valéry Giscard d’Estaing, nici François Mitterrand. Obligația supremă a unui stat este așadar să apere viețile cetățenilor săi. Regimul de la Vichy nu a făcut-o, după cum nu au făcut-o nici dictatura lui Antonescu (Holocaustul din România, deportările și exterminările populației Roma) sau dictaturile comuniste semnate Dej și Ceaușescu. Deci nici statul totalitar comunist. Întregi categorii etnice și sociale au fost privite, spre a o cita pe Hannah Arendt în “Originile totalitarismului”, drept superflue. Traian Băsescu – discutăm aici actul condamnării, nu alte aspecte ale mandatelor sale – a fost așadar primul președinte care a cerut iertare victimelor dictaturii comuniste în numele statului român.

Ce rezultă de aici? Cât de dificilă este această acțiune de justiție morală? Când încercăm să ne punem respectivele întrebări și, eventual, să le și răspundem, trebuie să ne amintim și reacțiile isteric-negaționiste, cele banalizante, minimalizatoare, etc. Când Ion Iliescu a venit la putere, el a moștenit nu doar un sistem politic în criză, ci și o structură de simboluri care era adânc întipărită în sistemul politic (sens larg). Pe cale de consecință, orice schimbare adusă acelui sistem ar fi implicat, de asemenea, o schimbare simbolică radicală. Nu a făcut-o! Constituția din 1991 a neglijat cu brio aspectul simbolic al rupturii cu trecutul. După cum nu a făcut-o nici Emil Constantinescu. Ceea ce a urmat a fost de fapt o continuitate profundă la nivelul elitelor politice, economice, culturale, etc. Gestul condamnării comunismului de pe 18 decembrie reprezintă astfel prima intervenție radicală asupra setului de simboluri rămăs ca substrat al noului sistem politic, numit democratic. Dacă am privi altfel, atunci și Declarația de la Praga, inițiată printre alții de Václav Havel, Joachim Gauck și Vytautas Landsbergis, n-ar fi altceva decât un gest de suprafață. Nu este cazul. Ceea ce mulți teoreticieni ai politicii au definit ca “shadow democracy” poate fi interpretat și în această cheie a perpetuării unui permafrost simbolic al vechiului regim. Condamnarea de pe 18 decembrie 2006 a produs o ruptură fundamentală în logica și funcționarea sistemului politic post-1989. Trebuie apoi făcută dintru început precizarea că este însăși esența simbolurilor să fie ambigue sau să furnizeze înțelesuri diferite. Nu există însă nicio umbră de ambiguitate atunci când observăm că interpretările defavorabile Raportului de condamnare au venit doar din zona celor vizați de constatarea continuităților cu Vechiul Regim.

După 1989, democrația liberală nu se mai definește doar prin separația puterilor și pluripartidism (printre altele), ci mai ales prin ceea ce nu este: totalitarism! Experiența istorică traumatică a secolului XX ne-a arătat că la baza unui stat democratic nu este suficient să plasăm simplele “reguli ale jocului”. Instituțiile informale (cum este și condamnarea Vechiului Regim) sunt cel puțin la fel de importante și relevante. O condamnare simbolică deschide inclusiv calea unui nou mod de a face politică. Deschide apoi calea unor ameliorări legislative (legile în baza cărora au putut fi aduși în fața instanțelor torționari de tipul Vișinescu), calea unor programe și politici educaționale (manualul alternativ de istorie a comunismului), calea unor discuții publice privind cele mai bune metode de memorializare a experienței trecutului. Desigur, nimic din toate acestea nu poate fi realizat fără o dorință politică reală, dar cu siguranță nimic din toate acestea nu poate fi pus serios în discuție fără o schimbare fundamentală a paradigmei simbolice a unui stat.

Dacă România este o țară care încă își caută narațiunile oficiale cu privire la evenimentele de dinainte de 1989 și din timpul Revoluției, ea nu mai este în schimb o țară incapabilă să deceleze între Bine și Rău, între axiologia totalitară și cea democratică. Iar acest merit revine în exclusivitate unei zile de 18 decembrie din anul 2006. Și pentru că tot comemorăm eroismul celor de la Timișoara, care acum 25 de ani și-au pus în joc viețile pentru puterea unui simbol, ar fi de preferat să găsim decența de a accepta că simbolismul în politică nu este o conservă lingvistică goală, ci poate cea mai puternică garanție că lumea în care trăim este percepută în sensul irepetabilității ororilor trecutului.

Fie și pentru ei, pentru cei peste o mie de cetățeni ai statului român care au murit în zilele Revoluției, de la Timișoara la București și de la Brașov la Cluj, condamnarea regimului comunist drept ilegitim și criminal ar trebui privită ca un act de reparație morală și ca premisă terapeutică esențială împotriva amneziei colective.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-si-simbolismul-in-politica/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-o-perspectiva-subiectiva/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/comisiile-pentru-adevar-unde-eram-si-ce-mai-este-de-facut/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/de-ce-condamnarea-comunismului-ramane-un-gest-refondator/


Evazionism histrionic: Metanoia lui Victor Ponta?

17/12/2014
Scrisoarea mitomanului galactic către rectorul Universitătii din Bucuresti, profesorul Mircea Dumitru, este un truc lipsit de onestitate, o manevră demagogică utilizată de Victor Ponta pentru a eluda si a camufla marea sa fraudă. In mesajul sau, premierul nu mentionează nici măcar o singură dată cuvantul-cheie, anume plagiat. Acesta este motivul pentru care i s-a cerut in repetate randuri demisia de către oameni diferiti ca optiuni ideologice si politice. Am citit cu atentie articolul bunului meu prieten Radu F. Alexandru si, pour une fois, mi-e teamă că nu vedem lucrurile la fel. Nu cred că Ponta a inceput să aibă scrupule morale. Nu cred in metanoia sa. Dimpotrivă, il văd ca pe un cinic intratabil si incurabil, al cărui unic scop este să supravietuiască și să prospere politic, el si șleahta sa profitocratică. Cu alte cuvinte, pontocratia nu cunoaste epifania. Fara a fi comunist ca ideologie, de fapt fara a fi nimic ca ideologie (in afara unui cronic fripturism), Ponta este unul ca mentalitate. Radu Vancu are dreptate să reaminteasca aici, pe “Contributors”, cuvintele lui Leszek Kolakowski, acel veritabil si admirabil apostat: “Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”. Minciuna este forma existentială a lui Victor Ponta.In locul căintei (un sentiment pe care nu cred să-l fi cunoscut vreodataă, micul Kim Jong-un, in urmă cu doar cateva luni pe cai mari, pozează in victimă, isi plange de mila, se lamentează pentru vătămarea prestigiului său datorită “politizarii” chestiunii doctoratului. Magnanim din fire, predispus la auto-jertfire, cum il stim, Ponta renuntă la titlul de doctor nu pentru că este unul furat, ci pentru că vrea, pasămite, binele Cetătii. Impostura sa este fara limite. Cred că a făcut acest gest crezand că il poate exploata pentru reclădirea atat de șifonatei sale imagini. S-a inșelat.

Dacă ar fi să definesc comportamentul nesimtit al arendașului Ponta, l-as numi evazionism histrionic. Este un teatru de prost gust, o melodramă inrudită cu sceneta “sinuciderii” lui Adrian Nastase. Dar oricat de vicleană ar fi strategia sa, ea riscă să aibă ceea ce sociologia numeste efecte perverse. Pot interveni asa-numitele consecinte neanticipate si neintentionate.

Plagiatul a revenit astfel in prim-planul dezbaterilor publice, nu mai poate fi ascuns sub covor. Aceiași șmecherie nu tine de doua ori. Adus din nou la apă, ulciorul pontocratic se poate sparge. E bine sa ne amintim inceputul celei de-a doua dezbateri dintre Victor Ponta si Klaus Iohannis, pe B1TV. Atunci cand candidatul ACL i-a vorbit de trecutul său de plagiator (dl Iohannis s-a exprimat elegant), premierul s-a enervat cumplit, si-a pierdut aplombul belicos, a părut si chiar era rătăcit. Mi-a amintit de buimacul Ceaușescu atunci cand s-a trezit huiduit. Din acea clipa, lui Ponta i-a fugit pămantul de sub picioare. Era zăpăcit, haotic, nauc. Pe 16 noiembrie, Klaus Iohannis a castigat alegerile. Cabotinul Ponta continuă să se agate de functie, dar nu mai este decat o umbră palidă a tupeistului veleitar și agresiv de-acum cateva săptămani.

Textul de mai sus este versiunea largita si actualizata a articolului meu aparut azi in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/evazionism-histrionic-noua-mascarada-a-lui-victor-ponta-1.html

Recomandari:

http://www.nature.com/news/romanian-prime-minister-relinquishes-his-phd-1.16583

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/putem-da-o-sansa-unui-om-care-a-gresit/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/betia-puterii-auto-divinizarea-arendasului-victor-ponta/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cinstea-la-romani-plagiatul-lui-ponta-si-amintirea-loviturii-de-stat/

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/doctorul-ponta-%c8%99i-doctorul-arafat-o-fabula/

 


Klaus Iohannis, spiritul Timisoarei si sfidarile memoriei

15/12/2014

Este admirabil ca presedintele-ales Klaus Iohannis merge la Timisoara pentru a comemora inceputul caderii comunismului in Romania. Am mai spus-o, o spun din nou aici: Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Este numele orasului-martir, al unui spirit libertar neinduplecat, al refuzului compromisurilor ignobile. La Timisoara a renascut speranta, la Timisoara mii si mii de locuitori au devenit subit, cu un curaj pe care il numes c,cu deplina responsabilitate, sublim, adevarati cetateni. La Timisoara minciuna a primit o lovitura mortala. Ar fi pacat sa renasca acum.

Tocmai de aceea nu pot sa nu-mi exprim aici uimirea (da, uimire, spre a relua itlul unui exceptional articol datorat politologului Marius Stan, aparut pe platforma “Contributors”) ca omul de legatura dintre presedintele-ales si societatea civila, cel desemnat, dupa toate probabilitatile, sa fie consiler prezidential exact pe acest subiect, este dl Andrei Muraru, fost activist penelist in varii sectiuni ale acestei formatiuni, cand fenechist, cand taricenist, cand antonescian, iar acum iohannisian. Cum demonstreaza Marius Stan, nimic nu-l califica pe dl Muraru pentru acest post. Nu a fost si nu este un prieten al societatii civile, al protestului civic.

Tot asa cum nimic nu-l califica pe Dan Mihalache, fost el insusi pesedist activ, fost redactor la ziarul “Azi” de trista memorie, pentru un post similar sau chiar mai important, ca sef al Administratiei Prezidentiale. Numirea acestor doi cetateni ar fi ceea ce se cheama un faux pas. Numindu-i consilieri prezidentiali pe  domnii Muraru si Mihalache, dl Iohannis calca, neindoios, cu stangul. In ziarul “Azi” s-au scris abominatiuni despre Proclamatia de la Timisoara. Dl Muraru a fost numit la IICCMER de Ponta, nu a criticat sub nicio forma lovitura de stat din iulie 2012, a fost un zelos beneficiar al regimului uselist.

Sper sincer ca dl Iohannis va evalua atent numirile si nu va actiona intr-o directie ce n-ar putea decat sa puna sub semnul intrebarii angajamentul sau pentru indeplinirea dezideratelor care fac din Proclamatia de la Timisoara adevara Carta a Revolutiei Romane. Precizez cat pot de clar ca acest articol este strict unul de opinie. Nimeni nu-i poate impune domnului Iohannis cu cine sa conlucreze. In egala masura, nimeni nu ne poate impune celor care de atatia ani ducem o lupta adeseori apriga pentru valorile autentic liberale sa pactizam cu impostura simbolizata de personajele Mihalache si Muraru.


Obscenitatea publica: Abuzurile comise de Andrei Marga si Andrei Muraru ar trebui sanctionate legal

15/12/2014

Andrei Marga si Andrei Muraru au lucrat impreuna pentru distrugerea ICR si IICCMER. Acestea sunt fapte, nu povesti. Oameni de exceptionala calitate au fost fortati sa demisioneze. Altii au ramas acolo pentru ca pur si simplu nu aveau cum sa reziste financiar, impreuna cu familiile lor, fara un job, dar se sufocau (si continua sa se sufoce) de rusine si de manie. Cei care au plecat prin demisie si-au urmat drumul, sunt ingretosati de miseliile comise. Jdanovista “Ordonanta de urgenta”,  privind ICR, un ucaz de o imbecilitate netarmurita, trebuie anulata asa cum ii spune numele, in regim de urgenta. Ma intreb oare nu poate exista nici un fel de reparatie, juridica sau de alta natura, pentru abuzul asupra acestor doua institutii? Si mai ales asupra celor care au lucrat in ele? Toate minciunile, tot stresul, toata nedreptatea ar trebui sa se transforme intr-un proces colectiv, au lucrat cu aceeasi schema peste tot si acum profita ca oameni de admirabila calitate intelectuala si morala isi vad acum de treburile lor si nu mai stau sa ceara socoteala. Dar, ma grabesc sa adaug, intr-un stat de drept lucrurile nu ar trebui lasate sa treaca asa. Lichelelor trebuie sa li se dea o lectie.

Andrei Muraru a bombardat opinia publica, prin canale toxice gen Antena 3 si “cotidianul” lui Nisto-Romo-Rogojan (acesta din urma fost sef de cabinet al ultimului sef al securitatii, Iulian Vlad) cu pseudo-informatii despre fosta conducere a IICCMER (Stanomir-Tismaneanu-Vasile-Iacob), a sustinut, impreuna cu Dinu Zamfirescu, ideea anchetei DNA., a intoxicat corpul de control al PM Ponta cu tot felul de bazaconii.

Cand s-a dat NUP, acelasi Muraru n-a gasit de cuviinta sa iasa public si sa-si ceara scuze. In ce ma priveste, nu am cum sa uit ca a scris ca as fi abuzat de un salon VIP la venirea in tara, cand, cum stia foarte bine, era vorba de plecarea din tara, impreuna cu sotia mea care isi fracturase glezna si avusese operatie la Spitalul de Urgenta. Sotia mea se afla pe wheelchair, am solicitat sa fim lasati sa asteptam in acel salon. Dl Muraru stia foarte bine ca aveam dreptul legal sa beneficiez de salon (eram presedintele Consiliului Stiinfitic al IICCMER, pozitie de demnitar, numit de premierul Romaniei), n-am facut-o decat in conditiile triste amintite mai sus. La fel, au aparut informatii “scurse” din aceeasi directie care spuneau ca am stat cu familia la o vila de protocol. Locuisem la un hotel trei stele din Bucuresti.

Toti cei care au avut de-a face cu mine ori cu dl Stanomir, stiu cat se poate de bine ca am evitat orice privilegii. Acelasi lucru trebuie spus despre Cristian Vasile, Bogdan Iacob si sefii de departamente. Ceea ce nu i-a impiedicat pe unii sa verse peste noi toate ineptiile defaimatoare care puteau fi descoperite in inepuizabila hazna a ranchiunii eterne. Andrei Marga si Andrei Muraru mizeaza tocmai pe sincopele memoriei colective. Nu stiu daca l-au citit pe Orwell, dar sunt in mod cert personaje izvorate din imaginatia marelui scriitor,  functionari perfecti ai Ministerului Adevarului . Eu unul ma indoiesc ca dl Iohannis stie care este deprimantul traseu moral al consilierului sau personal.

Ar fi poate necesar sa se examineze (contra)performantele reale ale d-lui Muraru la IICCMER si relatiile nu tocmai netede cu Fundatia “Adenauer”. Dl Iohannis ar putea sa stea de vorba cu istoricii si politologii constransi sa ramana pe drumuri datorita regimului autocratic si incompetentei crase de care a dat dovada in fruntea IICCMER. Cat priveste ICR, fratele geaman al IICCMER-ului murariot, insasi invitarea lui Ion Iliescu si a lui Voican-Voiculescu la comemorarea revolutiei anticomuniste din decembrie 1989 tine de cea ce Andrei Plesu a numit obscenitate publica.

Precizare: In toata perioada cat IICCMER a fost condus de echipa Stanomir-Tismaneanu-Neamtu (apoi Vasile)-Iacob, o singura persoana a demisionat. Este vorba de cercetatoarea Iulia Huiu, desemnata acum, se pare, drept consiliera a d-lui Klaus Iohannis la Cotroceni. A facut-o imediat dupa numirea noii conduceri, lucra in departamentul care se ocupa de exil, fusese o colaboratoare apropiata a lui Dinu Zamfirescu, senior PNL. Motivul a fost ca se teme de o politizare a IICCMER. Cum se stie, o asemenea politizare nu a avut loc.


Ponta dupa Ponta: Un mesaj catre Klaus Iohannis (Actualizat)

15/12/2014

In urma cu 25 de ani, era cu cateva zile inainte de prabusirea regimului Ceausescu, intr-o emisiune pe postul american de televiziune publica (PBS), spuneam ca Romania nu traieste in realitate, ci in plina supra-realitate. Este ceea ce se petrece si acum, spre uimirea oricarui om care inca mai percepe distinctia dintre adevar si minciuna, dintre lumina si bezna. Victor Ponta nu are nicio legitimitate, si-a pierdut-o inca din mai 2012, cand a fost demascat ca plagiator, dar, in mod cert, dincolo de orice dubiu, a pierdut-o in noiembrie 2014. Si totusi, Victor Ponta continua sa fie premier si lider de partid. De ce? Primul raspuns ar fi ca omul e nesimtit. Nu unul banal, ci un campion al lipsei de obraz.

 



A fost respins prin vot liber si corect de majoritatea cetatenilor care au votat, se preface ca nu intelege semnificatia votului. Baronocratia pesedista, o oligarhie cleptocratica de o nerusinare cosmica, pare sa fie ostateca sa. Iar opozitia, la randul ei, face tot felul de calcule paguboase despre cum se va deteriora puterea pesedista daca Ponta ramane premier. Nu, doamnelor si domnilor, prezenta lui Ponta ca premier nu va avantajeaza. Omul este un factor poluant, corupator si pervertitor. Este numele Raului in Romania de azi. Asemeni celui al mentorului sau, Ion Iliescu.

Guvernul Ponta IV este o gluma proasta. Singura veste buna este ca doamna ministru Ioana Petrescu a decis (sau a fost decisa) sa revina in mediul academic american. Dupa ce-a girat aiurelile bugetare ale pontocratiei, doamna ministru se retrage. “Sans espoirs et sans regrets”. Oricum, avem de-a face cu un balon de sapun, cu o efemerida. Guvernul Ponta IV nu are cum sa reziste, este nascut din neant si se va intoarce rapid in neant. Nu cred ca societatea civila romanesca va ingadui acestui mitoman galactic sa-si faca in continuare de cap. Ceea ce nu face Parlamentul, o va putea face protestul civic.

Sper ca dl Klaus Iohannis nu va participa la ceea ce poate fi lesne descris drept un circ grotesc, o continuare a patachiniadei grandomane care a marcat intrarea lui Ponta in cursa prezidentiala. Locul lui Ponta, acest Kim Jong-un al Romaniei, nu este la Palatul Victoria, ci acolo unde sunt indeobste cazati piromaniii. Nu vad posibila coabitarea intre dl Iohannis, ales de toti cei care vor sa scape de Ponta, si megaplagiator. Sunt doua sabii, vreau sa cred, care nu au cum sa incapa in aceeasi teaca.

Domnule Iohannis, va amintiti prima intrebare pe care i-ati pus-o lui Ponta in a doua (si ultima) dezbatere dinaintea turului doi? Romania are dreptul sa iasa din acest cosmar. Depinde de Dvs, domnule Iohannis, sa o ajutati.

Update: Ma intreb si va intreb, domnule presedinte-ales al Romaniei, stiind ca sunteti un apreciat profesor de fizica (se intampla sa fiu amic cu un fost elev al Dvs, azi profesor de economie la Columbia University din New York), ce credeti despre desemnarea d-lui Sorin Campeanu ca ministru ale educatiei? Nu va frapeaza, ca sa nu spun indigneaza, ca omul care a spalat la ordin maculata biografie academica a lui Victor Ponta, omul care a prezidat la introducerea penibilelor, nocivelor modificari ale Legii Educatiei, ajunge acum sa conduca invatamantul romanesc? Va aminti obraznicia cu care v-a raspuns Ponta cand ati amintit importanta cinstei in scoala? In numele celor care si-au scris singuri tezele doctorale, in numele celor care nu sunt poltroni, sarlatani, snapani, pezevenghi si hoti, in numele, daca vreti, chiar al elevilor Dvs despre care i-ati spus cuvine pline de bun simt nesimititului plagiator, va rog respectuos sa luati pozitie. Va multumesc.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pa%C8%9Bachiniada-lui-ponta-va-place-aceasta-grotesca-paranghelie-domnule-ion-iliescu/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ponta-dupa-ponta-un-mesaj-catre-klaus-iohannis/

 


Despre Andrei Muraru. Exerciții de uimire (un articol de Marius Stan)

14/12/2014

“Încă de când am auzit pentru prima dată ipoteza numirii lui Andrei Muraru pe post de consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă, m-a cuprins o uimire vecină cu râsul irepresibil. Să vă spun și de ce (mi se pare absolut important să cunoaștem în amănunt tânăra generație de politicieni ori de oameni ce se visează la cârma treburilor cetății, într-o formă sau alta): în primul rând, pentru că îl cunosc mult prea bine! Aș spune ca pe propriul meu buzunar, dar până și acolo se întâmplă să mai găsesc lucruri de a căror existență pur și simplu uitasem… În al doilea rând, pentru că personajul Muraru mi-a pricinuit cea mai dezagreabilă interacțiune umană de până în prezent.

Nu o să reiau aici scrisorile publice (al căror semnatar am fost la acea dată ca expert al IICCMER) prin care semnalam abuzurile lui Andrei Muraru în calitate de președinte executiv al instituției cu pricina. Nu s-a întâmplat nimic atunci, n-o să se întâmple nici acum. În instituțiile de stat din România nu poți avea decât o atitudine hirschmaniană: abandon, contestare, sau loialitate! Am ales contestarea, urmată de abandon (adică demisia). Consider că am făcut bine. La fel și ceilalți colegi ai mei care între timp și-au găsit proiecte serioase de cercetare, în România sau în străinătate. Cei care au ales loialitatea, se află și azi la IICCMER. E dreptul lor, nu judec tăria de caracter a unor oameni care n-au dorit să-și riște creditele la casă, veniturile imediate, etc. Atât au putut atunci, so be it

O să mă întorc, în schimb, la ideea numirii lui Andrei Muraru într-o poziție cu rang de ministru care l-ar obliga să intre în contact cu și să înțeleagă mecanismele de funcționare ale societății civile. Trebuie spus din capul locului că morala lui Muraru este încununarea felului de a fi al lui Muraru, deoarece ea proclamă respectivul fel de a fi ca principiu. Domnul viitor consilier (după toate zvonurile și predicțiile) instituie astfel iluzia ca realitate. Într-un limbaj — dacă vreți — kantian, imperiul murariot al libertății nu este încercarea de a da o anumită expresie naturii murariote, ci, dimpotrivă, este încercarea de a masca natura murariotă, de a instituționaliza decalajul dintre vorbe și fapte.

Prezint în cele ce urmează, cât se poate de succint, două episoade edificatoare, cred eu, cu privire la capacitatea lui Andrei Muraru de a înțelege mecanismele de funcționare ale societății civile:

2010: La Biblioteca Centrală Universitară (BCU) este organizat un concurs “cu cântec” în urma căruia șefia instituției îi revine doamnei Mireille Rădoi. Mai multe ONG-uri organizează un protest în fața BCU la care fiecare dintre participanți citește, în liniște, câte o carte, iar alții afișează bannere prin care ironizează amenajarea concursului respectiv. Câteva zeci de persoane sunt suficiente pentru a crea un mic blocaj în ușa de acces a Bibliotecii. Aflându-mă acolo, printre protestatari, constat la un moment dat apariția surprinzătoare a lui Andrei Muraru care, după câteva minute, începe să vocifereze împotriva “cititorilor” și pleacă, în cele din urmă, condamnând într-un acces de furie naturală dreptul celor prezenți de a reclama un abuz administrativ și o numire dubioasă. Au curs multe râuri de cerneală, de atunci încolo, despre Mireille Rădoi și conducerea BCU. Îmi rămâne însă proaspătă în memorie reacția virulentă a lui Andrei Muraru și idiosincrasia lui nedisimulată față de tot ceea ce înseamnă protest, activism, contact cu jandarmi, revendicare de drepturi, acțiune de stradă și așa mai departe. Andrei Muraru contesta pur și simplu dreptul sacrosanct al unor cetățeni de a contesta! Pentru Andrei Muraru, atât cât îl cunosc (și, spuneam, cred că îl cunosc foarte bine), tot ce iese din cadrele și limitele legii (de pildă, un protest neautorizat sau un flash mob), indiferent de cât de strâmbă ar fi legea, devine un gest reprobabil. Ceea ce se cheamă civil disobedience îl înspăimântă, îi dă frisoane, îl exasperează. Este secretarul UTC pe liceu, obedient în sus, tiranic în jos. Personajul nostru este genul de ipochimen care trăiește în litera normei, nu în spiritul ei. Pentru astfel de oameni, protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană au fost cel mai probabil expresia agravantă a unei mari fărădelegi. Domnul Muraru nu s-a întrebat niciodată dacă o lege, un regulament sau un concurs sunt corecte, ci, din contră, le-a acordat orbește statut de poruncă. Să-l numim, deși poate îi acordăm un prea înalt statut musilian, omul fără însușiri

2012: Andrei Muraru participă surprinzător la protestele din luna ianuarie a acelui an, timp de câteva zile, lăsând la o parte proverbiala-i precauție și, înarmat cu un fes banal, atent îndesat pe cap, scandează din toți rărunchii doar acele sloganuri îndreptate împotriva guvernului Boc sau a președintelui Băsescu. Umblă febril printre protestatari, iscodește, ia pulsul, sugerează lozinci anume țintite și, în cele din urmă, răgușește în punctul de maxim al antibăsismului său. Așadar, cel care la BCU avusese o problemă de fond cu ideea de protest, se găsea acum, în ianuarie 2012, în ipostaza paznicului de gimnaziu prins în vestiarul fetelor cu mâna pe lenjeria intimă a nesupunerii civice. Între timp am aflat și de ce o făcea: a fost uns peste IICCMER, a vituperat sălbatic în studiourile Antenei 3 împotriva fostei conduceri a institutului (și, trebuie subliniat: fără urmări de natură penală, pentru că, desigur, toată “greaua moștenire” nu fusese altceva decât o excelentă performanță instituțională, documentată, validată intern și extern, ireproșabilă din punct de vedere administrativ), a împins jumătate din corpul angajaților spre demisie, a făcut din cazul torționarului Vișinescu un spectatcol mediatic superficial, și s-a antepronunțat cu caractere juridice de-o șchioapă, în primă fază, pentru o încadrare aberantă pe genocid, etc. Însă noi, foștii lui colegi, cei care îl știam atât de bine încă de pe vremea când se bătea la propriu pe holurile institutului cu fratele său geamăn (Alexandru, fostul director al Institutului Național al Patrimoniului, un om de o precocitate politică identică), misiunea lui era cât se poate de clară: carieră politică și ascensiune vijelioasă, cu orice preț! Nu conta cine era patronul politic, putea fi Relu Fenechiu, Crin Antonescu, Victor Ponta, Radu Duda sau Papa Francisc, importante erau protecția și sinecurile.

Și iată-l acum, apărut ca o sirenă neprihănită direct din spuma mării, gata să asume (pasămite) o poziție de mediator pe relația Cotroceni-Societate Civilă. De se va întâmpla, va fi interesant. Îl asigur că reprezentanții ONG-urilor abia așteaptă să-l cunoască și că nu-i va fi deloc ușor. Forma lui mentală refuză dialogul, hybrisul său îl orbește. Președintele va avea cel mai prost sfătuitor cu putință pe un subiect atât de sensibil și în raport cu cel mai activ segment al populației. Riscurile sunt mari. Iar de nu se va întâmpla, atunci va fi la fel de interesant. Pentru că Andrei Muraru nu are domenii de competență, ci doar o sete exagerată de a controla lucruri, oameni, situații. Nu-l văd complet ieșit din joc, după cum nici nu-l văd refuzând indiferent ce încredințări. De la consilier de relații externe la Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, Departamentul Relații Externe și Integrare Europeană, în 2005 și 2006, deci la doar 23-24 de ani, și până la consilier pentru relația cu societatea civilă sub viitorul președinte Iohannis, Andrei Muraru le-a bifat aproape pe toate. Nu există practic niciun domeniu al vieții sociale, politice și economice în care acest domn să nu poată emana competență, autoritate, seriozitate, feromoni. O spun cu invidia celui care nu știe ce să mai facă pentru a refuza proiecte și piste de cercetare pentru a putea să se concentreze pe biografii intelectuale. Și până și această schiță de portret în negrul cărbunilor pe care a trebuit să-i înghit pentru a scăpa de toxiinfecția murariotă de la IICCMER mi se pare o abatere de la calea propriilor competențe și preocupări. Dar, cum spuneam, multe lucruri se nasc din uimire. Acea uimire care nu mă va părăsi, cel mai probabil până în ziua morții, ori de câte ori voi constata că fotosinteza politică se produce pe bază de întuneric și nu de lumină…

Sugestii de lectură:

http://www.contributors.ro/advocacy-public-affairs/scrisoare-deschisa-semnata-de-sapte-angajati-ai-iiccmer/

http://www.contributors.ro/editorial/despre-andrei-muraru-exerci%c8%9bii-de-uimire/


Plagiatorul Ponta versus DNA: Pentru cine bat clopotele? (Un articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

12/12/2014
Victor Ponta, infractorul care continuă să sfideze opinia publică românească și internațională încăpățânându-se să stea în frunea guvernului României, atacă acum DNA la buget. Ar dori să lichideze o instituție admirată de români și de guvernele occidentale. Victor Ponta merge pe sârmă, își bate joc de tot ceea ce înseamnă stabilitatea instituțiilor țării, își continuă aventura piromană. Omul este în mod cert periculos. Discursul pierzătorului din alegeri este discursul celui care-și dorește, printre false sughițuri, să plângă mamele altora (conform proverbului de vastă repliere populară, “decât a mea, mai bine a lor”).

Suntem la un ceas în care nu ne mai putem permite relativizări catifelate. Momentul amabilităților edulcorate a trecut de mult timp. Suntem la un ceas în care apele trebuie să se despartă. Traian Băsescu își încheie mandatul, Klaus Iohannis și-l începe. Nu credem că greșim spunând că toți cei care l-au votat pe dl Iohannis așteaptă ca acesta să-i transmită lui Ponta că nu are dreptul să terfelească statul de drept. Nu e vorba doar de DNA, ci de noi toți. Spre a cita dintr-un faimos poem, evocat de Hemingway în mottoul marelui său roman despre Războilul Civil din Spania, clopotele bat pentru noi. A fi surzi la dangătul lor ar fi o eroare de proporții cosmice, una iremediabilă și ireparabilă.

Dacă piromanul Ponta este lăsat să emasculeze financiar DNA, viitorul României este cât se poate de sumbru. Declarația potrivit căreia bugetul următor va fi oricum puțin mai mare ca în anul anterior reprezintă ea însăși un atentat la logică. Activitatea DNA este în continuă urcare, numărul cazurilor administrate de instituție crește cu o viteză demnă de spitalele de urgență. Avem în sfârșit un mecanism de asanare juridică și morală a acestei societăți, iar administratorul hazardat al variilor bugete, premierul piroman, încearcă să obstrucționeze funcționarea acestuia prin singura “armă politică” rămasă în dotare. Este alarmant că doamna ministru Ioana Petrescu, personaj academic american recrutat de plagiatorul Ponta, nu simte nevoia să se delimiteze de aceste măsuri aberante. Sa nu fi citit ea profilul elogios al Laurei Kovesi apărut in “New York Times”?

Partidele democratice și societatea civilă trebuie să reacționeze de urgență. Clopotele bat în primul rând pentru ele. Încercând să lichideze de fapt DNA, Ponta se străduie să anuleze efectele votului din 16 noiembrie. E nevoie să i se amintească acestui tupeist faptul că a pierdut și că nu este altceva decât numele unui abces care distruge România.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18817155-victor-ponta-spune-dna-primi-22-milioane-euro-2015-mai-mult-decat-2014-dna-cerut-insa-25-milioane-euro.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/plagiatorul-ponta-versus-dna-pentru-cine-bat-clopotele-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers