Horia Puscasiu, un ziarist autentic, RIP

A trecut in lumea celor drepti un ziarist demn, onest si echilibrat. Am facut zeci, poate sute de emisiuni impreuna pentru “Vocea Americii” si “Radio Romania”.  L-am intalnit prima oara pe Horia Puscasiu in 1984, apoi am fost impreuna la conferinta despre Romania de la University of Nebraska, in 1985.  Am facut atunci cateva dialoguri care ar merita recuperate despre agonia comunismului dinastic.

Comunicam usor, era interesat intotdeauna de mersul ideilor, de valori, de ceea ce este intr-adevar esential in spatiul dezbaterilor intelectuale si politice.  Ii repugnau intrigile meschine si petardele veleitare.  Isi verifica intotdeauna atent informatiile, refuza speculatiile gaunoase. Discreta dar intransigenta, deontologia sa era una a bunului simt.  Cand se va scrie istoria presei romanesti neingenuncheate, numele lui Horia Puscasiu va figura la loc de cinste.

Rolul istoric al lui Ion Iliescu: Bilant global negativ

In EvZ de astazi un editorial al Ioanei Lupea si cateva articole excelente pe tema Ion Iliescu. De asemenea, analize legate de noile documente iesite la lumina gratiei istoricilor de la Arhivele Nationale.

Urmasul (era sa scriu alt cuvant, dar ma abtin) lui Ceausescu nu intelege sa se pensioneze, sa se odihneasca si sa lase viata politica romaneasca sa ajunga la un atat de necesar calm. Este macinat de ambitii, temeri, ranchiune. Continua sa manipuleze, sa dea note, sa sanctioneze. Este dirijroul campaniilor de demonizare a lui Traian Basescu.

Atunci cand am facut o carte de dialoguri cu Ion Iliescu, l-am intrebat cum vede bilantul comunismului in veacul XX (ma gandeam la liderul comunist francez Georges Marchais care sustinea ca a fost unul “globalement positif“). Era in 2003, Iliescu poza in om de stat “venerabilizat”, deschis spre Occident. Invoca traditiile stangii democratice. Mi-a raspuns fara sa clipeasca: “global negativ”. 

In cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (aparuta in engleza la University of California Press in 2003 si in traducere romaneasca la Polirom in 2005), am scris pe larg, pe baza de documente, despre biografia politica a acestui demnitar comunist si post-comunist.  De asemenea, poate fi consultat Raportul Final al Comisiei Prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste din Romania (Humanitas, 2007).  Reiese limpede ca pentru fostul aparatcik ideologic Ion Iliescu despartiea de comunism nu s-a consumat niciodata complet. Nu a existat in cazul sau o metanoia. A favorizat solutii autoritar-colectiviste in anii de tranzitie, a incurajat violenta, a recurs la solutii extra-legale (mineriadele) pentru a-si intimida critcii si pentru a amuti societatea civila, a fost si ramane protectorul marii coruptii, a detestat si continua sa deteste pluralismul (politic, economic, spiritual).  Idila sa cu ceea ce s-a numit revizionismul marxist a fost una pur formala, fara efecte palpabile in mentalul acestui leninist impenitent. 

Asa va judeca istoria rolul lui Ion Iliescu. Putea fi un Imre Nagy, un Aleksander Dubcek ori macar un Mihail Gorbaciov al Romaniei. A ales sa fie un Deng Xiaoping.

“Miracolul german”: De la Ion Gh. Maurer la Klaus Johannis

Citesc amuzat elogiile aduse formulei spirituale si morale “germanice” a primarului Sibiului. Nu ma pronunt asupra eficientei sale mult-prizate, probabil ca asa stau lucrurile. Dar de la a fi un bun manager urban la a conduce un guvern in plina recesiune economica si cu cateva saptamani inainte de alegerile prezidentiale, in conditiile unei ofensivei a majoritatii parlamentare panicata de riscul alegerilor anticipate, deci ale unei polarizari stridente si nu tocmai de bun augur, este cale lunga.  Nu mai vorbesc de dificila chestiune a negocierilor cu FMI-ul. Mobilizarea in corpore a  fortelor basescofobe sub flamura domnului Johannis ar trebui sa-i dea de gandit celui in cauza. Lui si oamenilor de buna credinta care cred ca este vorba de o candidatura with no strings attached. Grivco nu este un cor de biserica.

Ca istoric si sociolog al comunismului (est european in genere, romanesc in particular) nu simt nevoia sa cobor in timp pana la Carol I. Mai mult, nu ma pot impiedica sa nu constat strania analogie dintre tamaierea politizata a dlui Klaus Johannis si osanalale inaltate candva (in anii 60 si 70) lui Ion Gheorghe Maurer (premierul lui Dej, apoi al lui Ceausescu). Nomenklatura vedea in cinicul avocat ilegalist un fel de lider providential, se prosterna (duplicitar, fireste) in fata lui. Maurer nu a miscat vreun deget ca sa-si apere prietenii inchisi in anii stalinismului dezlantuit. I-a placut sa bea coniac Courvoisier sapte stele si sa vaneze pe domeniile confiscate de la clasa sociala careia ii apartinuse si el candva.

Maurer obisnuia sa spuna: “Tatal meu a fost neamt, mama frantuzoaica, iar eu sunt roman get beget”.  Radea cu hohote, in particular, de tracomania oficiala. S-a zidit in jurul lui Maurer mitul diplomatului rafinat, al juristului eficient, al socialistului luminat. In realitate, a fost cinicul perfect. Oportunistul desavarsit. Paul Niculescu-Mizil credea in ceva, Maurer doar in el insusi. In martie 1965, de coniventa cu Emil Bodnaras, Maurer l-a propus pe Ceausescu drept succesor al lui Dej. A crezut ca il va manevra, ca va fi pionul sau, in realitate s-a trezit el insusi manevrat, ba chiar umilit.  Cititi cartea regretatului Pierre du Bois despre ascensiunea lui Ceausescu aparuta la Humanitas, o analiza impecabila a succesiunii din 1965. In anii 50, Petre Pandrea, marele jurist, eseist si moralist, cumnatul lui Patrascanu, victima el insusi a terorii comuniste, l-a numit pe “Jenica Maurer” Leninul Romaniei.

Iata un pasaj revelator din Memoriile mandarinului valah (Editura Albatros, 2000):

“Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucretiu Patrascanu. N-avea stofa nici de Lenin, nici de Stalin.  A fost lichidat de Ana Pauker, devenita o… Stalina valaha, cu al sau Beria, nenorocitul de Teohari. A fost lichidata si Ana Pauker, si Luca, si Teohari, si Chisinevschi.  A fost lichidat fizic, in a doua repriza, si Leninul valah, bietul Lucretiu Patrascanu, singurul candidat la leninat bastinas.  A fost spurcat cu laturi si fecale, facut cu ou si otet in comunicatul in care se nunta executia.  Cine-i Leninul valah? E un om cu vointa clara, care stie ce vrea si stie ce face, un om cu o vointa neprasnica, un om jignit de multi, cu complexe de inferioritate si cu supracomplexe de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumph).  E vorba de Jenica Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bara si de zaiafeturi, de licee militare, de puscarii si de mese imbelsugate…” (p. 150).

Ar fi neindoios util pentru dl Johannis sa tina seama ca birocratiile parazitar-profitocratice au abuzat si in trecut de mitul “germanului magic”.  Singurul lucru de care le-a pasat atunci, ca si acum, este sa-si mentina puterea.  In rest, legat de situatia actuala, nu pot decat sa subscriu la cuvintele recent publicate de Cristian Preda pe blogul sau:

“Pe scurt: instituția Parlamentului nu mai e liberă, pentru că ea a fost acaparată de către partide.
A venit timpul să redăm Parlamentului cetățenilor! Așa ceva nu se va putea face cu cârpeli și improvizații sau cu partide care nu văd răul din propria ogradă, ci doar din curtea vecinilor.
E nevoie, de fapt, de un nou regim.
Un regim bazat pe o revoluție constituțională.
Un regim întemeiat pe libertățile cetățenești, iar nu pe anarhia și pe delirul partidelor de acum.”

Spiritul invinge: Herta Muller, o mare scriitoare, o mare constiinta, a primit Nobelul pentru literatura

Cele mai cordiale felicitari Herthei Muller pentru acest binemeritat premiu. Este o recunoastere a unei creatii literare exceptionale situata in zona pe care Monica Lovinescu a definit-o drept a est-eticului.

Cartea Herthei Muller “Regele se-nclina si ucide”, aparuta in traducerea si cu notele lui Alexandru Al. Sahighian la Polirom in 2006, vorbeste despre dubla ei experienta, despre identitatea ei germana cu radacini in Romania, despre o lume a exilatilor si refugiatilor, un cosmos bantuit de amintiri, anxietati, nevroze. O lume care a fost candva dominata de figurile sinistre ale dictatorilor Ceausescu si Honecker, de politiile lor secrete, Securitatea si Stasi.  Alte carti, cu tematica inrudita, a subiectivitatii amenintate in sistemele dictatoriale,  au aparut in traducerea Norei Iuga.

Este absurd sa sustii ca Herta Muller ar fi  fost de fapt avantajata de persecutie si ca fara Ceausescu nu ar fi luat Nobelul. Acestui tip de sofism naucitor, inapt sa inteleaga sensul cuvintelor shakespeariene the uses of adversity (foloasele prigoanei, spre a cita traducerea datorata lui Catrinel Plesu din Timothy Garton Ash),  ii da o caustica replica Ioan T. Morar pe blogul sau.  Omul resentimentului, cum spunea recent filosoful Mihai Sora, traieste sub imperiul chinuitoarei intrebari: “De ce el (ea) si nu eu?”

Literatura Hertei Muller este una a marturisirii lucide, a curajului, sperantei si onoarei, ca si a dubiului, framantarii si disperarii. Nascuta in Banat in 1953, Herta Muller a studiat la Universitatea din Timisoara. Impreuna cu Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer si William Totok, a participat la actiunile nucleului disident Aktionsgruppe Banat. A fost anchetata, urmarita, prigonita de Securitate. I s-a interzis sa publice. A fost fortata sa emigreze in 1987.  Nu a tacut, ci dimpotriva, a condamnat deschis crimele totalitarismului comunist, aberatiile regimului Ceausescu.  In toti acesti ani, Herta Muller a scris o literatura a franchetii ranite, a dialogului mereu intrerupt si totusi indispensabil, a vocii care refuza sa amuteasca.  In luarile de pozitie publica, s-a opus comunostalgiei, a reamintit constant ca Stasi si Securitatea, politiile secrete ale oricarei dictaturi, sunt de fapt un cancer al sufletelor. Iata un frumos si cat se poate de onest text de Dan Tapalaga.

Opera si biografia Hertei Muller se situeaza la antipodul scriitorului oficial, expert in tertipuri si combinatii, functionarii eterni ai “uniunilor de creatie” ai erei staliniste.  Nu a pactizat, sub nici o forma cu regimul comunist, nu i-a gasit justificari “umaniste” de tipul Krista Wolf.

Iata un citat revelator din “Regele se inclina” (coperta patru, editia Polirom):

“Am trait peste treizeci de ani intr-o dictatura, in Romania.  Unde fiecare individ forma o insula in sine, iar tara intreaga, si ea, un spatiu etans in afara, supravegheat in interior. Exista asadar, pe marea insula mobila care era tara, micuta insula ratacitoare care erai tu insuti. Asezate una peste alta prin constrangere, doua realitati suprapuse fortat.  Desi oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi ea singura”.

Acest premiu Nobel este si o recunoastere a demnitatii Timisoarei, orasul martir unde s-a declansat revolutia romana din 1989, a spiritului neingenucheat al Europei Centrale, o regiune a victimelor, a sacrificiilor, dar si a eroilor, a celor care, pe termen lung, castiga.

Premiul Nobel acordat  Hertei Muller la doua decenii de la caderea Zidului Rusinii si de la revolutiile din 1989 este un tribut adus intelectualilor critici, celor care, sperand impotriva sperantei (spre a relua cuvintele lui Walter Benjamin) au facut posibila naruirea comunismului.  Este proba ca, in lupta dintre tiranie si spirit, spiritul invinge.

Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

Ii sunt indatorat lui Angelo Mitchievici pentru excelentele sale contributii pe acest blog de idei. Impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, Angelo a publicat lucruri esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist romanesc. Textul sau despre Dinu Sararu, unul dintre scriitorii oficiali ai national-stalinismului, din vol. III al Explorarilor in comunismul romanesc (Polirom, 2008), este exemplar prin rigoare conceptuala si finete analitica.  Citesc intodeauna cu pasiune cronicile sale cinematografice publicate saptamanal in Romania Literara.  Am citit cu entuziasm volumul colectiv scris impreuna cu prietenii amintiti, O lume disparuta, patru istorii personale despre viata in comunism, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004).  Mai nou, volumul de proza Cinema a aparut la Polirom, in 2009, cu prefata lui Paul Cernat.  A scris lucruri remarcabile despre Mateiu Caragiale, decadentism, literatura de tip fellow travellers. Pe aceasta din urma tema, a iluziilor celor care s-au inchinat mitului sovietic, a scris o carte care va apare anul viitor.  Ceea ce este admirabil in cazul analizelor lui Angelo Mitchievici (literare, dar si politico-intelectuale) este o luciditate calma, absenta partizanatului reductionist, refuzul simplificarilor grabite. Dar si o privire demna, o verticalitate neostentativa si deloc stridenta, un angajament moral franc si ireductibil. (VT)

Marile speranţe

de Angelo Mitchievici

„To understand the history of Poland is to believe in miracles.”, aşa începe unul dintre cele mai pătrunzătoare eseuri pe care le-am citit despre momentele care urmează unei revoluţii, un eseu de Adam Michnik, „Independence Reborn and the Demons of the Velvet Revolution”.  Cred că mulţi dintre noi am văzut în revoluţia română un fel de miracol, aşa cum alţi câţiva mai lucizi ca să nu spun lipsiţi de scrupule au văzut o oportunitate ca oricare alta, ce-i drept una mare. Nu am fost pregătiţi pentru acest eveniment, niciuna din experienţele noastre anterioare într-un regim totalitar nu a fost de ajutor, ele reclamua obedienţa ca mască a contractului social şi manifestarea discretă a dezacordului în spaţiul privat. Adam Michnik, ale cărui Scrisori din închisoare oferă un adevărat manual al rezistenţei în faţa unui regim totalitar, subliniază faptul că orice revoluţie este concepută drept eternă. Şi comuniştii nu numai revoluţionarii decembrişti au întâmpinat acelaşi gen de dificultăţi de a menţine tonusul revoluţionar, dificultăţi cu atât mai mari cu cât constituiau suportul ideologic, politic al sistemului. Nu de o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului era vorba, ci de o lovitură de stat, întărită prin falsificarea rezultatului alegerilor din 1946. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut avantajul de oferi noutatea absolută a unui regim consolidat cu mituri fondatoare şi confruntat cu mitice adversităţi imperialiste, Ceauşescu a încercat din răsputeri să menţină tonusul revoluţionar cu mult după ce acesta expiase, printr-o excelentă lovitură de imagine când a condamnat intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu toate acestea, acest spirit revoluţionar în care probabil că Ceauşescu însuşi a crezut a dispărut complet lăsând locul apatiei şi disperării în ultimele deceni de comunism. Invocarea inamicului imperialist at the gates era o marotă care nu mai sensibiliza pe nimeni, revoluţia socialistă o glumă proastă, oponenţii declaraţi ai regimului foarte puţini. De aceea, decembrie 1989 a reprezentat un şoc nu doar pentru lumea liberă, ci şi pentru românii înşişi. Nu ştiu cum a fost posibil ca mămăliga să facă explozie, dar explozia ei a măturat sistemul ca şi când n-ar fi fost.

Eroul insurectiei ghetoului din Varsovia, Marek Edelman, a incetat din viata

A incetat din viata Marek Edelman, la varsta de 90 de ani, ultimul supravietuitor al insurectiei ghetoului din Varosvia. Viata acestui personaj legendar s-a intersectat tragic cu catastrofa Holocaustului si cu totalitarismul comunist. Pe data de 19 aprile 1943, Edelman a fost unul dintre liderii celor 220 de luptatori din ghetoul varsovian care au deschis focul impotriva soldatilor germani si a colaboratorilor lor ucrainieni, lituanieni si polonezi veniti sa ridice noile victime destinate transportului catre lagarele mortii.  Erau dusi in acea Umschlagplatz, gara de unde plecau transporturile mortii, un nume blestemat intrat pe veci in lexicul infamiei genocidare. Era locul unde se poate spune ca transcendenta murise. Edelman si confratii sai au oprit, vreme de trei saptamani, aceasta operatie monstruoasa. Nu ma indoiesc ca Marek Edelman, acest Drept, se afla azi acolo unde ii este locul binemeritat, in lumea celor intr-adevar drepti.

Va propun sa ascultati faimosul cantec Dona Dona interpretat de Lisa Fishman.

http://www.video4viet.com/watchvideo.html?id=0CYquNWnFZc&title=Lisa%20Fishman%20-

 Cu putine arme, dar cunoscand perfect topografia zonei, luptatorii din ghetou au rezistat vreme de trei saptamani impotriva unei uriase masini represive germane. Era efectiv o confruntare in David si Goliat. Dupa infrangerea insurectiei (Edelman a avut intotdeauna rezerve privind utilizarea acestui termn pentru o revolta lipsita din capul locului de sorti de izbanda), supravietuitorul Marek  a luptat, in  1944, in cadrul celeilalte formidabile incercari de sfidare a ocupantilor nazisti, insurectia din Varsovia. Dupa eliberare, a devenit unul dintre cei mai respectati cardiologi ai Poloniei, autorul unui manual despre prevenirea si tratatea infarctului miocardic.  In 1968, cand regimul a utilizat deschis diversiunea antisemita, familia sa a parasit Polonia, plecand in Franta. El a continuat sa-si exercite profesiunea la Lodz. A fost apropiat de sindicatul liber si autoguvernat Solidaritatea pe care l-a sprijinit in calitate de consilier pe probleme de sanatate in timpul negocierilor de la masa rotunda care au dus la democratizarea tarii. A fost senator al Solidaritatii, a ramas mereu alaturi de prietenii sai din directia liberalismului civic anticomunist, Michnik, Mazowiecki, Kuron, Geremek. 

http://wyborcza.pl/0,0.html

Vreme de trei decenii dupa razboi, Edelman a tacut in legatura cu teribilele experiente traite de el si camarazii sai. In 1976 a acceptat sa vorbeasca intr-un faimos dialog cu jurnalista Hanna Krall. Cu acel prilej, Edelman a socat prin prin declaratia sa ca rezistenta cu arma in mana nu era mai eroica decat mersul tacut si demn catre camerele de gazare: “Este un lucru impresionant sa mergi atat de linistit catre propria moarte.  In mod cert este mai dificil decat sa mori impuscand”.  O asemenea pozitie invita filosofia morala si politica la o sobra si adanca reflectie.

Titlul american al cartii Hannei Krall despre Edelman este “Shielding the Flame”.  Michael Kaufman, care semneaza necrologul lui Marek Edelman in New York Times (3 octombrie 2009), el insusi autorul unei dintre cele mai inspirate carti despre miscarile de rezistenta anti-totalitara din tara lui Kolakowski, Kuron, Walesa, Karol Wojtyla, Bujak, Popieluszko si Marek Edelman (Mad Dreams, Saving Graces. Poland: A Nation in Conspiracy, New York, Random House, 1989) citeaza aceste cuvinte ale lui Marek Adelman, erou si martor, un credo de o viata, deopotriva ca luptator si ca medic:

“God is trying to blow out the candle, and I’m quickly trying to shield the flame, taking advantage of his brief intention.  To keep the flame flickering, even if only for a little while longer than he would wish”. 

Cuvinte rostite de un om care a trait si a rezistat intr-o tara a carei istorie a fost numita de profesorul Norman Davies the playground of God. (VT)

 

Mort de Marek Edelman, commandant de l’insurrection du ghetto de Varsovie

LEMONDE.FR | 02.10.09 | 22h27  •  Mis à jour le 02.10.09 | 22h56

Le dernier commandant de l’insurrection héroïque du ghetto juif de Varsovie contre les nazis en 1943, Marek Edelman, est mort à Varsovie à l’âge de 90 ans, annonce, vendredi 2 octobre soir, le quotidien Gazeta Wyborcza sur son site Internet.

La date exacte de sa naissance n’était pas connue. Mais ses papiers officiels ont retenu celle du 1er janvier 1919, considérée comme la plus probable. Né à Homl, une ville maintenant située au Bélarus, dans une famille de juifs engagés dans le parti socialiste juif Bund, le jeune Edelman est dès l’enfance imprégné de l’idéologie de ce parti ouvrier antisioniste de l’Europe de l’Est. Sa famille s’était installée à Varsovie quand il était tout petit. “Varsovie est ma ville. C’est ici que j’ai appris le polonais, le yiddish et l’allemand. C’est ici, qu’à l’école, j’ai appris qu’il faut toujours prendre soin des autres. C’est aussi ici que j’ai reçu pour la première fois un coup dans la figure seulement parce que j’étais juif”, avait dit Edelman quand il fut fait citoyen d’honneur de Varsovie en 2001.

Din panseurile si “revelatiile” tortionarului Plesita

Am in fata cartea Ochii si urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Plesita, o serie de dialoguri din perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, consemnate de Viorel Patrichi , aparuta la editura Ianus Inf S.R.L. in 2001. Redactorii cartii sunt Anca Voican si Marian Oprea (cunoscuti pentru activitatea de la revista Lumea). Prefata, cu un titlu revelator (“Un instrument al interesului national: generalul Nicolae Plesita”) este semnata de cunoscutul apologet al ceausismului, cruciatul protocronismului in forma sa cea mai vituperanta, Dan Zamfirescu. Dupa DZ, gratie acestei carti, generalul securist “a intrat in literatura romana”. Eu unul credeam ca a intrat mai devreme, in modul cel mai abject, pe vremea cand il tragea de barba pe Paul Goma si ordona asasinarea Monicai Lovinescu. Delirant hiperbolic, DZ recurge la analogia cu Homer. Il citeaza pe Ceausescu care, aflam, i-ar fi spus lacheului: “Tu esti senisbil, Plesita. Trebuie sa fii scriitor”.

Iata cum vedea Plesita activitatea disidentilor:

“De fapt, li s-a spus ca sunt niste disidenti, dar erau doar niste nemultumiti” (dupa care urmeaza denigrarea lui Dorin Tudoran si Mircea Dinescu).

Caderea lui Ceausescu ar fi fost de fapt pregatita de un complot intrafamilial avand ramificatii la Kremlin:

“Cu acordul lui Gorbaciov, Leana vroia sa-l rastoane pe Ceausescu”.

Deespre doctorul Ion Vianu, urmarit si anchetat de Securitate pentru solidarizarea cu Paul Goma, la fel, Plesita l-ar fi lasat sa plece. Nimeni nu scapa de calomniile acestui inrait servitor al Raului.

In fine, din acest “tezaur” al stupiditatii tantose, sa remarc panseurile lui Plesita despre societatea civila:

“Suprastructura societatii civile contine Internele si Armata. … Serviciile secrete sunt structuri de rezistenta ale societatii civile”.

Cu o asemenea viziune (daca viziune se cheama aceasta insailare de halucinatii conspirationiste) nu mai exista frontiera intre dictatura si democratie.

Sa retinem ca Plesita ar fi urmat studiile universitare la Facultatea de istorie a Universitatii din Cluj (1964-1970). Intre 1962 si 1967 a fost comandant de securitate al regiuniii Cluj. Ne putem inchipui cam cum se desfasurau examenele celui mai temut om din regiune…

Mega-securistul Plesita şi justiţia romaneasca

Puteti citi mai jos un text scris pe acest blog pe 14 martie 2009. N-am asteptat asadar moartea tortionarului in confortul sanatoriului SRI pentru a spune ceea ce trebuie spus.  La Canal si la Aiud, la Gherla si la Sighet, victimele lui Plesita nu au avut parte de o asemenea sansa.

Plesita a fost inmormantat la Curtea de Arges, aflu din EvZ, fara onoruri militare, fara salve si fara pompa. Nu a fost prezent nici unul dintre complicii sai mai usor de recunoscut (Iulian Vlad, Gh. Enoiu). Au stat pititi in scorburile turpitudinii lor morale.  Macar atat. Ne-au ajuns funeraliile militare ale lui Ion Dinca si alte omagii solemne aduse nomenklaturistilor, generalilor politici, securistilor, ideologilor impietriti in convingerile lor anti-democratice si in nostalgia pentru asfixianta uniformitate totalitara.

14/03/2009 — tismaneanu | Editează

Iata o stire (Ziua, 13 martie 2009) care te poate lasa cu gura cascata. O stire absurda, aiuritoare, de-a dreptul suprarealista. Asadar, mega-securistul Plesita nu va fi judecat. Omul care a ordonat urmarirea,  schilodirea si chiar asasinarea unor figuri de seama ale exilului (Monica Lovinescu, Paul Goma), tortionarul intotdeauna gata sa-si umileasca victimele, instrumentul docil al ordinelor criminale ale lui Dej si Draghici, apoi ale lui Ceausescu, poate fi linistit. Nu va fi atins nici cu o floare. La fel ca si monstrul Enoiu. Deci calaii securisti vor beneficia si pe mai departe de pensii uriase si vor putea sa se uite piezis, fara teama, la cei pe care i-au terorizat.  In timpul acesta, Constantin Rauta, un om care a decis sa ramina in Statele Unite, rupind cu institutiile regimului (inclusiv cu Securitatea) si luptind impotriva lor, este in continuare condamnat la moarte in Romania.  Deci Plesita cu pensie de erou, Rauta cu sentinta de tradator…

“Parchetul General al Romaniei a decis recent neinceperea urmaririi penale in cazul fostului general de Securitate si sef al Directiei de Informatii Externe Nicolae Plesita. Informatia a fost dezvaluita vineri de site-ul revistei Q Magazine. Potrivit sursei, dezvaluirea a fost confirmata de procurorul Dan Voinea, care a fost pana de curand procuror-sef-adjunct la Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.

Fostul general de Securitate Nicolae Plesita era acuzat in celebrul dosar “Europa Libera”, de omor deosebit de grav, tentativa de omor deosebit de grav, vatamare corporala, lipsire de libertate in mod ilegal, rapire de persoane, fals in inscrisuri oficiale, uz de fals si alte acuzatii. Nicolae Plesita era acuzat ca a ordonat, in 1981, atentatul cu bomba comis asupra sediului postului de radio “Europa Libera”.”

Securitatea a fost o institutie criminala, Plesita a slujit-o cu sadic zel

Citesc in EvZ articolul lui Vlad Stoicescu:

“Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă a încetat din viaţă la vârsta de 80 de ani. El şi-a petrecut ultimele trei luni într-un sanatoriu aparţinând Serviciului Român de Informaţii (SRI).”

Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau.  Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv putea fi acest tortionar. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? S-a uitat ca acelasi sinistru Plesita a ordonat suprimarea nucleului de reflectie critica de la Paris grupat in jurul biroului postului de radio Europa Libera si atacarea salbatica a Monicai Lovinescu?  Exista, intreb cat se poate de deschis, vreo nemernicie, vreo oroare petrecuta in Romania anilor de dictatura comunista care sa nu fie legata de Securitate si deci de Plesita?  S-a uitat cum isi freca mainile scabors amintindu-si aceste mizerabile fapte?  Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist? Aflu ca s-a decis ca aceasta “ceremonie”, “despartirea” de Plesita, sa fie una inchisa. De ce? Cine se teme de vocea societatii civile?

Biografia lui Plesita a fost una marcata de ura, aversiune viscerala fata de valori, resentiment grobian si practicare de nimic stavilita a ticalosiei. La doua decenii de la caderea regimului pe care Plesita l-a servit cu infinit devotament, in numele celor ucisi din ordinul elevilor lui Plesita, al colegilor sai de “idealuri”, Romania democratica trebuie sa spuna, trebuie sa probeze ca acest cosmar s-a terminat.  Plesita a fost un Kaltenbrunner al comunismului romanesc.  Ori daca preferati, un Abakumov (cititi roamnul Primul cerc de Soljenitin ca sa vedeti cine a fost acest monstru).  Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Viktor Abakumov,  a fost impuscat imediat dupa moartea lui Stalin in 1953. Imperturbabil, insolent si impasibil, Plesita a continuat sa-si incaseze pana in ultima clipa imensa pensie, cata vreme atatia fosti disidenti si opozanti ai regimului abia reusesc sa supravietuiasca.  E timpul, e obligatoriu, e moral  - la 20 de ani de la Revolutie – ca aceste obscene nedreptati sa se sfarseasca.

Mostenirea lui Irving Kristol: ascensiunea, succesul si dilemele neoconservatorismului

In revista online Open Democracy, editata de neobositul critic cultural Danny Postel, politologul Cas Mudde propune o evaluare analitica a rolului capital al lui Irving Kristol in geneza, dinamica si tensiunile inerente gandirii si politicilor neoconservatoare.  Nu este nici o exagerare in a spune ca Irving Kristol a fost cel care definit, mai clar si mai transant decat oricine altcineva, scopurile, agenda intelectuala si morala a miscarii neoconservatoare. 

A fost un spirit dotat cu o energie inepuizabila, dar si cu o imaginatie strategica greu de egalat. Ideile sale au influentat pozitiile economice si politice ale unor Jack Kemp si Ronald Reagan. A fost prieten apropiat cu judecatorul Robert Bork. Cum scria ieri in New York Times discipolul sau David Brooks, editorialist al acestui cotidian, Kristol a practicat, cu umor si eleganta, stilul unui angajament detasat (detached commitment). Articolul lui Brooks se intituleaza “Three Cheers for Irving”, aluzie la cartea lui Kristol, Two Cheers for Capitalism.  Kristol a inteles riscurile implicate in orice forma hubris istoric, de cult al progresului. Retetelor utopice ale radicalismului iacobin, le-a contrapus moderatia iluminismului scotian. De la Adam Smith a invatat, si nu a contenit sa o spuna, ca modernitatea capitalista nu poate functiona eficient in absenta unei dimensiuni morale.

Cas Mudde,  23 – 09 – 2009

 

The pioneer of one of the United States’s most potent intellectual-political currents has died. But it is far too early for an obituary of the neo-conservative movement or its ideas.

 

 

Neo-conservatism: Irving Kristol’s living legacy

 

 The death of Irving Kristol on 18 September 2009 at the age of 89 has stilled the most powerful and effective voice of the first generation of neo-conservatism. The term was used (with pejorative intent) by the leftwing writer-activist Michael Harrington in 1973, but came to be embraced by Irving Kristol and many of his followers. Kristol – the “godfather” of a movement that included such diverse figures as Nathan Glazer, Seymour Martin Lipset, and James Q Wilson – leaves a complex legacy of political influence and intellectual achievement, mixed with a degree of confusion about where exactly neo-conservatism now stands.

http://www.opendemocracy.net/article/neo-conservatism-irving-kristol-s-living-legacy