Recomandare de lectură. Despre partid, propagandă și pionieri

04/12/2014
Totalitarismul a urmărit controlul total asupra minții, sufletului și trupului uman. Pentru ca acest control să fie eficient și să dăinuie, să fie practic invulnerabil, era nevoie de invadarea până la extincție a spațiului privat, de inocularea dogmelor oficiale (comuniste sau fasciste) drept unicul “adevăr” permis, acceptat și chiar prescris. Restul, oricât de edulcorat ori de insignifiant politic, era prin definiție subversiv și trebuia eliminat. Restul însemna cultura burgheză, valorile tradiționale, spiritul rebel al avangardei, tot ce nu încăpea în patul procustian al unei ideologii mortificante.

Într-o broșura din anii ’50, țarul propagandei comuniste din România, maleficul Leonte Răutu, basarabean de origine și stalinist îndârjit, le povestea utemiștilor despre propria sa tinerețe când, împreună cu alți ilegaliști, intonau: “În oraș Komsomol/Și la sat Komsomol/Peste tot Komsomol”. Komsomolul era uniunea tineretului comunist din URSS, modelul organizației similare din România. Nu era vorba doar de o instituție, ci mai ales de ethos-ul ei mobilizator, de prezența ei în tot ce însemna viața tinerilor. Treapta pregătitoare pentru a deveni komsomolist, era pionieria. A fi pionier însemna că devii “tânăr oștean sub steagul leninist/Gata mereu fără zăbavă”. Pionieria era de fapt o experiență inițiatică, având coduri și reguli precise. Domina, în picturi și în metafore, culoarea roșie. Revista pionierilor se numea Cravata roșie. Se cânta despre “sângele lui Roaită” care “cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem să cucerim”. Mai târziu, Vasile Roaită era uitat, apăreau alți idoli, dar roșul rămânea acolo, impregnând subconștientul multor generații.

Ceea ce ne oferă Simona Preda în fascinanta ei carte “Patrie română, țară de eroi” (București: Curtea Veche, 2014) este o călătorie în interiorul propagandei pentru copii din România comunizată, o analiză riguroasă și de o admirabilă adâncime a instituțiilor, metodelor și simbolurilor aferente care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plămădirea Omului Nou. Cu talent narativ și acuratețe conceptuală, autoarea ne invită să înțelegem cum se construia matricea emoțională a angajamentului comunist încă din anii copilăriei. Scopul era, evident, denigrarea și demolarea a tot ce ținea de “trecutul negru”. Prindea ființă cultura alternativă a noii formațiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele și obsesiile ei. Citind cartea Simonei Preda mi-a revenit în memorie momentul primirii mele în organizația de pionieri, bucuria pe care am simțit-o când am fost recunoscut ca parte din marele întreg al colectivității revoluționare. Nu înțelegeam mare lucru din vorbele rostite de instructoarea noastră, dar știam că este ceea ce am numi azi un rit de trecere, un prag existențial de maximă importanță. Cravata era dintr-o mătase artificială vișinie.

La Școala medie mixtă nr 28 “Dr Petru Groza” de pe strada Arhitect Ion Mincu, acolo unde am mers până în clasa a șasea, deci până în toamna anului 1963, erau mulți copii de potentați ai regimului. Nu eram unul dintre ei, tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960. Există o distincție între noi, cei cu uniforme cumpărate din “comerțul socialist”, făcute dintr-o stofă aspră și zgrunțuroasă, de un bleumarin închis, și ei, care aveau uniforme de comandă, dintr-un tergal mai deschis la culoare. Noi aveam cravate românești, ei aveau cravate sovietice, portocalii, din mătase naturală. Am fost fericit când am primit cadou, de la niște prieteni ai părinților mei, o cravată rusească. O purtam cu mândrie, m-a ajutat una din surorile mele să-i fac nodul. Am mers într-o pauză în curtea școlii să beau apă de la o țâșnitoare. Picăturile s-au prelins pe cravată, apoi, devenite portocalii, pe cămașa mea albă. Coloranții sovietici s-au dovedit mai puțin rezistenți la apă decât cei românești…

În spatele acestei cărți se află munți de lecturi. Simona Preda discută literatura de copii a anilor ’50, mitografiile sovietice ori de inspirație sovietică. Între acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera că nu poate exista loialitate reală decât pentru cauza sacralizatului Partid. Timp în care, acasă, ni se spunea să ne ținem gura, să nu povestim nimic din ceea ce auzeam că-și spun, ori își șoptesc, părinții noștri. Se impunea o tablă de valori în care binele, altruismul, solidaritatea, erau reduse la identificarea necondiționată cu colectivul pionieresc. Tocmai de aceea am simțit o mare ușurare, la începutul anilor ’60, când am putut citi romanele lui Jules Verne și pe cele ale lui Alexandre Dumas. Copiii căpitanului Grant și cei trei mușchetari erau negarea copiilor-exemple pe care ni se cerea să-i imităm, tot așa cum partidul-stat, condus de “scumpul tovarăș Dej”, imita măreața Uniune. Chiar și între scrierile sovietice, eram mereu în căutarea oazelor de imaginație relativ descătușată, cum era de pildă cartea “Şvambrania” de Lev Kassil ori “Hiperboloidul inginerului Garin” de Alexei Tolstoi.

Simona Preda reușește să demonstreze modul în care psihologia adeziunii rămâne constantă, dincolo de cotiturile comunismului românesc dinspre stalinismul dezlănțuit al anilor ’50, trecând prin târzia autonomie dejistă, și culminând în ritualurile tot mai absurde ale “Epocii de aur”. Cartea explorează metodele de adaptare locală, eforturile de sinteză între vulgata leninistă și cea patriotard-națională. Înființarea organizației naționale a pionierilor odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu semnala, asemeni altor măsuri similare, intenția de consolidare a supravegherii politice a copiilor. Primul secretar al CC al UTC și ministrul pentru problemele tineretului se numea Ion Iliescu. Ceva mai târziu se înființează organizația “șoimilor patriei”. Cultul familiei Ceaușescu devine ubicuu și copleșitor. Literatura pentru copii suferă efectele isteriei protocroniste. Mitul partidului era tot mai mult sinonim cu cel al “Eroului între eroi”. Rămânea în funcțiune mitul închisorii Doftana, dar era și el subsumat cosmologiei oficiale în care biografia (contrafăcută, firește) a secretarului general și a consoartei sale erau stâlpii de rezistență.


Aș putea scrie multe alte lucruri legate de această carte într-adevăr remarcabilă prin ton, metodologie a cercetării și abundență a informației atent cântărită și evaluată. Să spun în încheiere că este una din acele lucrări care ne fac să înțelegem că scopul comunismului nu a fost doar să transforme economia, ci, mai presus de orice, a fost vorba de transformarea naturii umane. Aici a fost miza sa cea mare, iar cartea Simonei Preda deconspiră cu maximă probitate modul în care au înțeles comuniștii să exploateze cu infinit cinism puterea pe care o dețineau în învățământ și în cultură spre a-și anexa, prin sistematică îndoctrinare, tinerele generații. Ceea ce a avut loc a fost de fapt un lung abuz mental, comis de indivizi care s-au crezut custozii unor adevăruri revelate și care nu erau de fapt decât o sumă de himere, minciuni și elucubrații.

Textul de mai sus, prefata cartii Simonei Preda aparuta luna trecuta la Curtea Veche Publishing, a fost transmis la Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26723754.html?nocache=1

http://www.europalibera.org/audio/26723753.html


“Lies, Passions, & Illusions: The Democratic Imagination in the Twentieth Century”, by François Furet (in “Times Higher Education”)

02/12/2014

Vladimir Tismaneanu lauds a posthumous and provocative work that reflects on the past but also on the current European predicament.

François Furet was one of the great European intellectuals of the past century. His writings, especially Penser la Révolution française (1978), challenged the prevailing Marxist paradigm about the main forces shaping historical dramas.

Ideas mattered immensely, Furet argued, and he insisted that it was the ideological impetus that led to the Jacobin Terror during the French Revolution and to the establishment of the Soviet utopian experiment following the Bolshevik takeover in October 1917. The publication earlier this year of Jonathan Israel’s Revolutionary Ideas has reignited the debate about the decisive power of ideas in the realm of revolutionary passions. And, 25 years after the triumph of the revolutions in Eastern Europe, it is hard to deny the impact of significant ideas – including Václav Havel’s concept of the power of the powerless – in galvanising anti-totalitarian civic energies.

After the breakdown of the Soviet Union, Furet undertook a comprehensive analysis of what he called the communist century in his final masterpiece, The Passing of an Illusion: The Idea of Communism in the Twentieth Century. Many on the Left, especially in France but not only there, disputed his characterisation of communism as a failed dream, simultaneously a lie and an illusion with catastrophic consequences. They tried to counter it with the specious argument that, in spite of all the documented disasters, the “idea of communism” has remained a regulative principle for any post-capitalist social endeavour. But in this slim, elegant and impressively provocative book, Furet, who died in 1997, answers the persistent attempts to exonerate the supposedly pristine theory from its palpably appalling effects: “The Communist idea, as an abstract idea, did not die with the disappearance of the Soviet Union. To the extent that it was born of the frustrations inseparable from the capitalist society, and from the hatred of a world dominated by money, it is independent of its ‘realization’; all it needs is the abstract hope of a post-capitalist universe. Nonetheless, from that time on, it also had a history whose losses were impossible to write off.”

This posthumous volume is based on Furet’s edited notes from a never-completed volume of oral dialogues with the philosopher Paul Ricoeur. Historian Christophe Prochasson, author of an outstanding biography of Furet, provides an informative introduction in which he justifiably calls this work the author’s intellectual and political testament. And indeed, the book addresses, in an admirably thoughtful manner, all the important topics Furet explored over the course of his scholarly career.

One of the most controversial stances embraced by Furet in his hugely successful work The Passing of an Illusion, revisited and developed here, is the comparability of the 20th century’s two totalitarian genocidal regimes, Bolshevik and Nazi. When German historian Ernst Nolte suggested that they shared defining features, many took issue with what they perceived as a relativisation of the uniqueness of the Holocaust. Nolte was wrong in claiming a “causal nexus” between communism and National Socialism, but, as Furet shows, analogy does not mean identity.

Altogether, this short volume is a collection of illuminating historical reflections, lucidly spelled out and mercifully devoid of bombast and jargon. In Furet’s writings, moral clarity and intellectual rigour merge marvellously. This book is not only about the past but also about the current European predicament, the resurgence of nationalist sentiments and emotions, and the pitfalls of new ideological siren songs. It should be read as a melancholy reflection on past delusions and a caveat about their possible return as humankind grapples with agonising uncertainties. In refusing to be seduced by optimistic paeans to irreversible social progress, Furet reminds us that democratic politics is a continuously endangered undertaking.

Lies, Passions & Illusions: The Democratic Imagination in the Twentieth Century

By François Furet, translated by Deborah Furet
University of Chicago Press, 128pp, £14.00
ISBN 9780226114491 and 157306 (e-book)
Published 10 November 2014

 

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/lies-passions-and-illusions-the-democratic-imagination-in-the-twentieth-century-by-franois-furet/2017107.article

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/slow-death-of-a-pseudo-religion/158374.article


Supremul gangster și cercul său intim

20/10/2014

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm–de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din “democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

 

Tiranul și lacheii săi: Stalin, Molotov și Voroșilov

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai “farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Isteria cultului lui Stalin

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a “dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a “fortăreței asediate” și a primejdiei “calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

 

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26647170.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26647169.html

Articolul este o versiune largita a eseului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/19/tiranul-rosu-si-lacheii-sai/

Pentru cartea lui Simon Sebag Montefiore aparuta la editura Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalin-curtea-tarului-rosu-5488/

 

 

 


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


Sărmanii flăcăi ai comunismului din România: Un excelent roman de Adrian Buz

04/10/2014

Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui sa citeasca romanul lui Adrian Buz intitulat simplu si cat se poate de elocvent “1989″ (Polirom, 2014). Ar fi fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost calcaţi in picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei si atat de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceausescu, “Eroul intre Eroi”, “carmaciul destinului national” si intruchiparea “virtutilor milenare” ale daco-românismului revolutionar. Ar intelege ca fenomenul Ceausescu nu a fost o aberatie, ci consecinta oportunitatilor institutionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cat de redus din punct de vedere cultural, pe atat de abil in a-si atinge scopurile delirante. Cartea este scrisa intr-un registru calm, fara imprecatii si fara patetisme. Am citit-o gandindu-ma mereu ce-ar intelege cineva care nu a avut nefericita si deloc invidiabila experienta de a trai in comunism, un tanar american, de pilda. Deci nu cineva care a auzit in familie amintiri despre “Epoca de Aur”. Aici se află maiestria lui Adrian Buz. El stie sa transmita o atmosfera, sa reconstituie un univers disparut, sa-l faca verosimil si cat se poate de concret. Este kunderian in sensul ca pastreaza permanent o unda de umor, nu se lasa purtat spre hiperbole acuzatoare.

Oroarea este acolo, o simtim, o vedem, o auzim, dar fara niciun fel de artificii ostentative. Este oroarea unei anormalitati care se pretindea normala. Despotul paranoic le apare supusilor sai etern precum cosmosul. La Congresul al XIV-lea, deci in noiembrie 1989, sociopatul Ceausescu este reconfirmat de lacheii sai decerebrati drept lider absolut: “Pentru cine are creierul cat o gamalie, realegerea Inîiului e un fenomen natural, ceva ce nu poate fi altfel. Elementele din spatele acestei realitati monolitice sunt cetoase. Nu cred ca la varsta asta exista vreunul care isi imagineaza ca ar putea fi ales altcineva, vreunul care poate face diferenta dintre Partid si Stat. Pentru noi, la varsta asta, ambele inseamna un singur lucru: Ceausescu”.

Naratorul acestei fictiuni autobiografice (orasul Craiova, zona, atmosfera, oamenii locurilor pe unde ajunge sunt acolo, ii descoperi in carne si oase, nu ca imagini descarnate din cine stie ce album pierdut prin vreo pivnita ori vreun pod), este, spre a relua titlul unui celebru film al marelui regizor maghiar Miklós Jancsó, un sarman flacau. Are 18 ani, e inteligent, bascalios, nu da doi bani pe sloganele oficiale, tatal este pictor, parintii sunt divortati, au pile, pot obtine lucruri pe care altii nici macar nu le viseaza. Adrian Buz reconstituie remarcabil mentalul adolescentului pe cale de a deveni barbat, starea de continua nemultumire cu lumea asa cum este, efortul de a-si gasi calea proprie, de a nu se lasa dadacit si timorat de cei care au renuntat de mult la visul libertatii.

Mi-am amintit, citind acest captivant roman de propria mea experienta in scoala de ofiteri din Drumul Taberei. Era in 1976, lucrurile nu ajunsesera nici pe departe la dezastrul de la sfarsitul anilor 80. Din prima zi m-a izbit lipsa de sens a exercitiilor ce ni se impuneau. Tocmai publicasem un articol in “Contemporanul” despre Habermas si destinul subiectivitatii si iata-ma nimerit in plin infern al obedientei obligatorii. Starea de incongruenta era insuportabila. Am fost coleg de pluton cu bunul meu prieten Tudor Jebeleanu si cu regretatul Alexei Florescu. M-am imprietenit acolo cu Adrian Enescu, cunoscutul compozitor, regret ca nu l-am mai vazut de decenii. Pe atunci, absolventii de facultati faceau doar sase luni stagiu militar. Juramantul se depunea dupa o luna. Numaram nu doar minutele, ci si secundele in asteptarea clipei cand, dupa juramant, vom avea dreptul la permisii.

Asadar, sarmanul flacau este un baiat din Craiova. A picat la facultate, a fost recrutat in armata, a devenit racan. Apucase sa mearga la Praga intr-o excursie BTT. Era in vara lui 1989, Cehoslovacia lui Gustav Husak si Milos Jakes le aparea ca o oaza de opulenta nefericitilor ajunsi acolo din Republica Socialista a Anomaliei, condusa de geniile combinate ale lui Nicolae si Elenei Ceausescu. Intoarcerea acasa include si un popas nu ritualic, ci strict materialist la Scornicesti. Insotitorul oficial al grupului, de-obicei omul “organelor”, stie locul, are contacte, vrea sa faca rost de mancare. Tema foametei si a goanei cvasi-animalice dupa alimente este una dintre cele uitate azi de cei care suspina dupa vremurile “socialismului multilateral dezvoltat”.

Asemeni celor mai multi tineri recrutati, eroul cartii trebuia se serveasca un an si patru luni in sordidele baraci ale socialismului de cazarma. Hrana este infecta, dusurile sunt macabre, paturile malodorante, uniformele parca facute din glaspapir. Unicul loc unde se poate trai relativ normal e la infirmerie. Totul este jegos, repugnant, la propriu si la figurat. Dar chiar si in acest noroi pulseaza speranta.

Interventiile paterne il aduc intr-o unitate din Caracal, la mai putin de-o ora de parinti si amici. Totul se petrece in perioada finala, a agoniei comunismului est european, in genere, a celui romanesc in particular. Incepe revolutia, mai intai la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte orase. Eroism, represiune, sange. Nu voi intra in trama epica, voi spune doar ca secventele se deruleaza naucitor si absorbant asemeni timpurilor acelea, absorbante, nebuloase, pline de iluzii demult rispite in mlastina compromisurilor, tradarilor si intrigilor ce-au urmat. Sarmanii flacai ai acelor vremuri sunt azi generatia care poate salva memoria. Este ceea ce face, admirabil, onest si cu mare talent, Adrian Buz in acest roman cu totul remarcabil. La un sfert de veac de la prabusirea comunismului in Romania, cartea lui Adrian Buz, un roman de o incandescenta onestitate, este o pledoarie intru totul convingatoare pentru dreptul la memorie.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/1989-5369/


Cele trei iluminari ale lui Aleksander Wat

13/05/2014
Aleksander Wat a fost un mare poet polonez. A scris o carte de convorbiri cu Czeslaw Milosz care ramane una dintre cele mai tulburatoare confesiuni ale iluminarilor in secolul XX. Prima sa iluminare a fost poezia, deci una estetica. A doua a fost imbratisarea comunismului ca religie politica. Atras de Maiakovski, a aderat la crezul modernist si revolutionar al acestuia. A treia a fost apostazia, renuntarea la mitul comunist. Wat a cunoscut teroarea stalinista, Lubianka, Gulagul si a povestit rascolitor despre acel univers de cosmar. S-a sinucis in Franta, la 67 de ani. Luase 40 de tablete de nembutal. Sotia sa, Ola, a gasit doua pagini dintr-un bloc notes. Pe una scria: “Nu ma salva!”. Pe cealalta era un mesaj catre Ola, “viata mea, tot ce exista pentru pentru mine”. Despre Wat, ca si despre Milosz, ca si despre Zbigniew Herbert, ca si despre Julian Tuwim si Antoni Slonimski, cuvintele lui Adam Mickiewicz suna ca o amara profetie: “Nu a gasit fericirea, pentru ca nu exista fericire in tara sa”.
Nu mai putin impresionante sunt cuvintele lui Milosz despre acei intelectuali care, in pofida calomniilor si presiunilor de tot felul, au avut curajul sa devina marturisitori., de la Panait Istrati si Victor Serge la Koestler, Manes Sperber si Gustaw Herling-Grudzinski.  Wat a fost unul dintre acestia “Este bine sa tinem minte ca a existat un element de sacrificiu in insasi dorinta de a depune marturie” (v. articolul “Sperber” in Czeslaw Milosz, “Milosz’s ABC”, Farrar Straus and Giroux, 2001, p. 271) .

Wat a avut un destin asemanator, in atatea privinte, celui al lui Paul Celan. Poetul lituanian, fostul disident Tomas Venclova a scris o biografie a acestui spirit demn, chinuit si mereu nelinistit. Wat este un personaj central in cartea “Caviar and Ashes” de Marci Shore (Yale University Press, 2006). Salut publicarea la Humanitas a cartii “Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european”. Volumul va fi lansat la Bookfest. Tot acolo se va lansa si volumul “Este Dumnezeu fericit?” de Leszek Kolakowski, in curs de aparitie in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche.

 

Este o marturisire care sta la loc egal alaturi de memoriile lui Arthur Koestler, de trilogia lui Manes Sperber, de “O cripta pentru Boris Davidovici” a lui Danilo Kis, de “Arhipelagul Gulag” de Soljenitin, de amintirile unor Gyula Hay, Whittaker Chambers si Margarete Buber-Neumann. Intelectual cu trairi agonice si sperante anihilate, Aleksander Wat, sper a-l cita pe Tony Judt, a trait intr-un secol turbulent si a apartinut unei lumi disparute. L-a urmarit, precum pe Walter Benjamin, ingerul istoriei. A inteles, printre primii, ce coeficient de fanatism era inclus in marele pariu absolutist al comunistilor. A scris, chiar inaintea lui Kolakowski, ca “in secolul XX raul s-a incarnat in istorie, iar bolsevismul a fost diavolul in istorie”. 

 

Aleksander Wat i Czesław Miłosz w Berkeley, 1964 r.

Aleksander Wat si Czeslaw Milosz, Berkeley, 1964

Ii marturisea lui Milosz: “Cum stii, una din viziunile mele despre comunism este a unui progres continuu care in mod automat excita si dezlantuie toate fortele retrograde. Un fel de intoarcere la cele mai stravechi arhetipuri ale vietii sociale. Nu incape indoiala ca acel cult al liderului este de fapt al monarhului.” Unul din pasajele cele mai zguduitoare, de dostoievskiene adancimi,  este discutia din inchisoare cu vechiul bolsevic Steklov. Aici gasim cheia, ori una din cheile spovedaniilor halucinante ale unor Zinoviev, Kamenev, Radek, Piatakov, Sokolnikov si Buharin in macabrele procese-spectacol de la Moscova: “A marturisi sau a nu marturisi, nu aceasta era problema. Acesti oameni au marturisit pentru ca erau dezgustati de trecutul lor”…

 


Literatura ca autocritica nationala: Ioan T. Morar si curajul asumarii trecutului

26/04/2014

Exista carti de fictiune ori memorialistice care pot fi mai revelatoare in privinta traumelor istorice decat tomurile strict academice. Sa ne gandim la scrierile despre Gulag si Holocaust ale unor Primo Levi, Aleksandr Soljenitin, Varlam Șalamov, Paul Goma, Margarete Buber-Neumann, Vasili Grossman, Tadeusz Borowski, Lena Constante, Imre Kertesz sau Danilo Kis. In romanul “Negru si Rosu” aparut in 2013 la editura Polirom, Ioan T. Morar recompune, cu un extraordinar curaj etic si cu un veritabil har estetic, catastrofa Holocaustului si a prigoanei impotriva tiganilor (spre a folosi limbajul epocii) ca parte a unei aventuri identitare deopotriva fascinanta si derutanta.

Aceasta cutremuratoare carte, scrisa intr-un registru stilistic deliberat minimalist, fara nicicun fel de hiperbole si inflorituri retorice, emancipata de orice patetism, trista si coplesitoare precum subiectul ei,  precum norii plumburii adunati deasupra Odessei in flacari, ar trebui studiata in licee la cursurile de literatura romana ca parte a unei bibliografii  indispensabile. Una care exploreaza in profunzime ce-a insemnat secolul ideologiilor “purificatoare”, al  lagarelor de concentrare si al deportarilor in masa. Este vorba de un veac dominat de ceea ce Mircea Mihaies numeste “satanica roata a norocului”. Diavolul s-a intruchipat in istoria acelui secol de o violenta fara precedent, iar Ioan T. Morar, asemeni lui Dinu Pillat in “Asteptand ceasul de apoi”, despre demonism vorbeste in cartea sa.

Georgian Nicolau, personajul principal al cartii traieste schizoid, este in egala masura cameleonic si terorizat  de propriul oportunism, zelot devotat Conducatorului genocidar si, in final, gata sa se desparta irevocabil de acesta, intr-un gest paricid care aminteste teatrul antic. Este romanul unei cariere in lumea cazarmilor, a intrigilor de culise, a serviciilor secrete si a isteriilor ideologice, a unei lumi burgheze pe cale de naruire si a celei totalitare in plina ascensiune. Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman.

 Cînd Roșu și Negru devine un sclipitor Negru și Roșu

 

Ororile de la Odessa, rolul Armatei Romane, ascultand orbeste ordinele unui maresal obtuz, megaloman si rasist, in organizarea unui masacru inspaimantator, una din acele atrocitati care vor ramane pe veci inscrise in istoria barbariei dintr-un secol fara egal intru crime, faradelegi si infamii, trebuie cunoscute si recunoscute daca vrem sa exorcizam acel rau din care s-a nascut monstrul. Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.

“In fata cui sa ne scuzam, Stefan?” “In fata Istoriei, in fata a ceea ce se va scrie acolo…” Citind cartea lui Ioan T. Morar nu ai cum sa nu intelegi, daca iti pasa de viata umana, de viata in general, ca eroizarea unui Ion Antonescu, o intreprindere negationista pe care unii o continua si azi, este o forma de obscenitate.

Fratele tatalui meu, Abram Tisminetki, a murit ars de viu pe un slep din portul Odessa, impreuna cu sotia sa si doi copii,o fata si un baiat, amandoi sub cinci ani. Nu fusese comunist, era de profesie croitor. Avusese un mic atelier la Soroca, l-a pierdut dupa anexarea Basarabiei in iunie 1940. N-a mai apucat sa se evacueze, a ajuns cu familia la Odessa. Restul poate fi citit in acest roman rascolitor. Ii multumesc lui Ioan T. Morar ca l-a scris. Cum ar trebui sa-i multumeasca atatia dintre cei care, evrei sau romi la origine, au avut rude deportate, umilite, lichidate in infernul numit Transnistria. Genocidul armenilor, Gulag, Shoah, prigoana si exterminarea romilor, genocidul din Rwanda, masacrul din Indonezia din 1965, crimele impotriva umanitatii comise de stalinistii ajunsi la putere in toate regimurile de tip sovietic, iata numele rusinilor absolute din secolul XX.

In aceasta zi, cand are loc sanctificarea lui Ioan al XXIII-lea si a lui Ioan Paul al II-lea, este bine sa ne reamintim ca acesti suverani pontifi au fost cei care au respins mitul antisemit al poporului deicid. Ioan Paul al II-lea a fost cel care a consfintit pozitia Bisericii Catolice in aceasta privinta: antisemitismul e un pacat major, o crima impotriva crestinismului. Iata un fragment din cuvantul Papei Ioan Paul al II-lea la Muzeul Memorial Yad Vashem din Ierusalim:

As bishop of Rome and successor of the Apostle Peter, I assure the Jewish people that the Catholic Church, motivated by the Gospel law of truth and love, and by no political considerations, is deeply saddened by the hatred, acts of persecution and displays of anti-Semitism directed against the Jews by Christians at any time and in any place. The church rejects racism in any form as a denial of the image of the Creator inherent in every human being.

 

http://www.polirom.ro/catalog/carte/negru-si-rosu-5123/

http://www.lapunkt.ro/2013/10/15/cu-ioan-t-morar-despre-roman-si-memoria-secolului-xx/

http://history1900s.about.com/od/holocaust/a/gypsies.htm

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pope/john_paul/speech.asp

http://inliniedreapta.net/insemnare/sfantul-ales-pentru-infrangerea-raului/

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers