Recomandare de lectura: Alain Besançon si utopia incarnata

12/04/2014

Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Contributiile sale apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei. Recomand aici cartea sa despre utopia incarnata aparuta zilele acestea la Editura Humanitas. Mi se par cat se poate de graitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

 

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

 


Fara urma de nostalgie: Mircea Morariu despre memoriile lui Paul Cornea

29/12/2013

Recomand patrunzatoarea, empatica si foarte informata recenzie (aparuta in doua numere din “Adevarul”) a criticului Mircea Morariu la volumul de dialoguri dintre Paul Cornea si Daniel Cristea-Enache. Consider aceasta carte o aparitie de exceptie, un veritabil manual al dezvrajirii. Profesorul Cornea scrie fara patima, dar si fara a face concesii utopismului pe care l-a imbratisat in tinerete si de care s-a despartit, asemeni unor Koestler, Silone, Gide, Manes Sperber, Camus, Annie Kriegel, Pierre Daix, Belu Zilber, Tibor Dery, Carlos Franqui, Leszek Kolakowski, Jan Kott, Alain Besançon ori François Furet. Il amintesc aici pe Imre Toth, istoric al matematicii, ilegalist din specia idealistilor si spirit nobil, lamurit devreme si din vreme, caruia Gabriel Liiceanu ii face un superb portret in “Dragul meu turnator”. As mai aminti numele lui Tudor Bugnariu, pentru care adevarul trebuia rostit pana la capat, fara temeri inutile si omisiuni oportuniste. Nu trebuie uitata Ileana Vrancea cu ale sale importante contributii, apreciate de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

Din pacate, alti intelectuali de stanga din Romania nu au ajuns la acest liman al recladirii identitare prin ruptura cu legendele unei teodicei istoriste menite sa justifice orice faradelege. Ma gandesc la George Macovescu, Niculae Bellu ori Ion Ianosi. Niculae Bellu merita respect pentru onestitatea sa filosofica din anii 70 si 80, dar nu a stiut cum sa explice coerent marile sale iluzii. A ramas prins in clestele paradigmei marxiste. La fel, un ganditor de o scaparatoare inteligenta si o mare sinceritate precum Henri Wald. Facut din alta plamada, Sorin Toma a fost ceea ce se numea un “ostas credincios” pana cand partidul l-a mazilit. Subit, a descoperit racilele sistemului. Dogmatismul sau era unul ontologic. Groparul filosofiei romanesti care a fost C. I. Gulian nu a avut regrete, nu a scris niciun rand in care sa se intrebe cum a putut sa se prostitueze definitiv si irecuperabil. Pe Pavel Tugui, activist dur care incearca sa se prezinte drept un fel de mare liberal in Directia Propaganda si Cultura a lui Leonte Rautu, pe care, vezi Doamne, l-ar fi sfidat, l-a vestejit cu ani in urma regretatul Mircea Zaciu. Despre memoriile unor Dumitru Popescu si Paul Niculescu-Mizil, passons…

Dupa ce traise in schizofrenia minciunii totalitare, Paul Cornea a ales sa traiasca in adevar. Fara gesturi eroice, dar, in mod cert, fara abdicari penibile de la ceea ce ii aparea drept verticalitate. Si-a recucerit onoarea si a inteles sa o apere impotriva intruziunilor unui politic distructiv. A renuntat la sofismele cinice ale “ratiunii dialectice”. L-am comparat cu Mihai Sora si nu cred ca am gresit. Carturari umanisti si spirite liberale, cei doi stiu unde duce divinizarea Istoriei. Cand unii continua sa se excite la discursuri salvationiste si sa exalte colectivisme de varii culori ideologice, Paul Cornea si Mihai Sora apara drepturile individualitatii de a nu accepta dictatul niciunei instante care pretinde ca detine cheia fericirii universale. (VT)

“Apropierea şi ruptura de comunism. Prin cine ştie ce coincidenţă, „Ce a fost. Cum a fost”, cartea de memorii provocate de criticul Daniel Cristea-Enache a profesorului Paul Cornea (Editura Polirom & Editura Cartea Românească, Iaşi- Bucureşti, 2013) a apărut cam în acelaşi timp cu reeditarea la Humanitas a „Închisorii noastre cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid.

 În vreme ce regretatul fost crainic al Europei libere, deţinut politic de cursă lungă, realizează în mai multe volume o cronică a României staliniste văzute din perspectiva închisorilor care mai de care mai dure, profesorul Paul Cornea ne introduce în lumea comunismului românesc în principal de factură dejistă, dar şi ceauşistă, din poziţia fostului aparatcik, fostului activist cultural de nivel mediu. A celui ce regretă asocierea, ce i-a înţeles relativ repede caracterul nefast, ce i-a intuit eşecul, a celui ce a rupt într-un final orice fel de legătură cu utopia, fără nici cea mai mică urmă de nostalgie. Deşi ruptura aşteptată, prognozată, dorită a venit relativ târziu. Din vina sa, dar şi cu concursul celor din jur. Vom vedea de ce.

Paul Cornea scrie despre comunismul românesc din poziţia celui ce nu îşi neagă, nu îşi ascunde, nu îşi catifelează culpa de a fi fost cândva parte activă a unei stângi militante ce a eşuat lamentabil şi care s-a desprins faptic, într-un târziu, complet de ea. Fără însă a nu-şi recunoaşte greşelile, fără a nu-şi asuma  vinile, justificate, lămurite pe îndelete, dar nu şi scuzate iezuistic prin explicaţia cât se poate de validă altminteri că “într-un totalitarism de tip stalinist nimeni nu scapă inocent, doar morţii nu sunt obligaţi la compromisuri.”

Paul Cornea are demnitatea de a comite cu exemplară responsabilitate, fără exclamaţii dramatice şi fără patetisme de prost gust, gestul de a recunoaşte aceste compromisuri şi de a explica prin slăbiciuni strict omeneşti destul de întârziata lui ieşire din “sistem”, din ierarhii, din nomenclatură. De unde diferenţele calitative dintre confesiunile profesorului Paul Cornea şi cele ale profesorului Ion Ianoşi care, aşa cum admite el însuşi în finalul cărţii Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, Iaşi, 2012), a rămas şi acum un om cu convingeri de stânga. O încăpăţânare deloc fericită. O încăpăţânare costisitoare şi la nivelul receptării critice a cărţii. Nu insist.

Paul Cornea  îşi pune pe hârtie mărturiile, slujindu-se de perspectiva celui ce în adolescenţă a aderat nu doar din entuziasm, nu exclusiv din necunoaştere ori din cunoaştere incompletă, ci şi ca urmare a unei cumplite experienţe personale a marginalizării, a excluderii, la comunism. Devenit ilegalist, încă din vremea anilor petrecuţi la Liceul evreiesc, în numele luptei antifasciste, rămas înregimentat şi în slujba partidului care la 23 august nu avea nici măcar 1000 de membri în virtutea unor “convingeri comuniste situate la un nivel de adâncime”, viitorul profesor Paul Cornea a parcurs o traiectorie dintre cele mai sinuoase. A fost promovat foarte rapid redactor-şef al unei reviste pe nume Tinereţea (Tânărul muncitor), o publicaţie de care astăzi nu îşi mai aminteşte nimeni, a fost un meteoric pasager, vreme de numai de trei săptămâni, prin redacţia Scânteii, şi mai apoi a fost numit fără preaviz secretar al C.C. al UTM. Loc în care a surmontat cu mare dificultate pericolul rinocerizării şi de unde a fost mazilit pe nepusă masă, ceea ce  însemna “o sancţiune şi un avertisment în ochii partidului, o excelentă schimbare de macaz în ochii mei”, nu înainte de a participa la organizarea Festivalului Mondial al Tineretului ce a avut loc la Bucureşti în vara lui 1953. Festival despre care recente documente găsite în arhivele scrise ale Europei libere, arhive ce se conservă la Budapesta, au adus importante clarificări. Unele şi referitoare la intempestiva lui organizare, un proces despre care depune mărturie într-o oarecare măsură şi profesorul Paul Cornea în cartea lui.”

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-1_52bd3b81c7b855ff5605925d/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-2-Intalniri-oameni-arta-stiinta-literatura-Si-nu-numai-1_52c01beec7b855ff5612d2e5/index.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/12/23/un-manual-al-dezvrajirii-i/

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html


Felicitari, Mircea Cartarescu! “Orbitorul” triumfa in editia americana

24/12/2013

Primul volum al trilogiei lui Mircea Cartarescu, “Orbitor” a aparut in 2013 la editura Archipelago Books, in minunata traducere a lui Sean Cotter, cel care l-a tradus si pe Nichita Stanescu. Au aparut de-acum numeroase cronici. Scriitorul este asezat in compania lui Burroughs si Borges. In “Los Angeles Review of Books”, Bogdan Suceava scrie: “A novel with a strong original voice, a unique flavor, and well-crafted poetic language, Blinding is a delight and a surprise, a major discovery of this year.” Cotidianul britanic “The Independent” nu face catusi de putin economie de superlative: “The media hysterics who depict Romania solely as the home of demon migrant hordes will not care that a novelist from that country became a hot tip for the Nobel Prize in Literature this year…. Above all, Blinding insists that memory can make a world. ‘The past is everything, the future nothing.’ From that past – which stretches back to encompass all of human history – Cartarescu has fashioned a novel of visionary intensity. Bring on the next instalment – soon.”

http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/reviews/blinding-the-left-wing-by-mircea-cartarescu-book-review–memory-and-satire-meld-magically-in-this-bucharest-tale-8970974.html

http://archipelagobooks.org/book/blinding/

Public aici articolul meu despre volumul al treilea din romanul “Orbitor” de Mircea Cartarescu. Textul a aparut in “Evenimentul Zilei” pe data de 18 iulie 2007. Il consider unul dintre cele mai importante pe care le-am scris in viata mea.

“Nimeni nu va putea, de-acum incolo, sa mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului national. Gratie lui Cartarescu, dezastrul psihologic, sociologic si cultural al Romaniei in perioada „anilor-lumina”, dar si in aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cat se poate de clar. Generatiile mai tinere, care nu au trait pe propria lor piele acele experiente, vor pricepe cat de chinuitoare era viata cotidiana intr-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor si taranilor, dar care era, de fapt, o tiranie a politrucilor, securistilor si birocratilor bornati.

http://www.humanitas.ro/humanitas/orbitor

Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatal personajului principal, au crezut candva in demagogia socialist-egalitarista a regimului, oameni care au imbratisat, cu pasiune romantica, miturile centrale ale sistemului: rolul conducator al partidului, sacrificiile necesare constructiei utopiei unei societati fara clase, santierele tineretului, colectivismul si solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renascute energii morale.

Romanul este o invitatie la amintire ca forma de exorcizare a relelor unui trecut care continua sa-si trimita nevrozante ecouri in viata noastra de astazi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceausescu revin aici ca tot atatea serpentine ale unor angoase si suplicii din vremuri ce pareau de nedepasit. Asa cum apare in romanul lui Cartarescu, national securismul ceausist parea sortit sa dureze o vesnicie. Se ocupau cu imaginea sa diversii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cat de absurde, pe atat de corupatoare.

Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muscatoare si de o stupefianta actualitate, momentele unei dramaturgii a umilintei si rusinii, in care pseudointelectuali aserviti se dadeau peste cap sa edifice schelaria unei monstruoase apologetici de partid si de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat”, in care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al stiintei, urmasul marilor conducatori din vechime. Imaginatia lui Cartarescu isi gaseste in aceasta satira (Doamne, cat de realista!) un spatiu cat se poate de prielnic.

Un Ceausescu secundat de sacerdotii dogmei se ocupa cu selectia demnitarilor pe criterii ce tin mai degraba de cele ale lui Heliogabalus decat de acelea visate de Lenin. Pentru Ceausescu, promovarea in cadrul logocratiei totalitare depinde astfel de limba drept organ central al doctrinei sale.

Linguselile cele mai nesimtite cresc apoteotic in acest infern boschian al ingenuncherii sicofantice: „Rand pe rand, artistii nationali urcara pe scena, unde mesterii tamplari imbracati ca mesteri tamplari le trageau limba afara din gura de-un cot si o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curand, ramasesera insirati pe scena vreo treizeci-patruzeci de monstri de ambele sexe, toti cu limbile facute sul si gata sa linga pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacra a Tovarasului si a Tovarasei (prezenta si ea, mai discret, in uniforma de leopard, intr-un colt al scenei). (…) Intre ei erau faimosul pictor B. Salasa, care-si muia penelul direct in albastrul de Voronet, filmoloaga L. Coproiu si mai ales cel ce-avea sa ramana un Orson Welles al stilului romanesc, Aviar Gaunescu, a carui limba de porc ii inconjura trupul de nu mai putin de douasprezece ori inainte ca varful sa i se tarasca prin praf. Cunoscut pana in indepartata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea sa se aseze de partile dinapoi ale Secretarului General asemeni pestilor paraziti, cu ventuza. Un limbist mai maruntel era W.C. Teodosie, caruia i se prezicea insa un mare viitor. Odata alesi, cantaretii neamului se pusera pe treaba si gradina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) inflori cu exuberanta a milioane de trandafiri.”

Nimeni nu a examinat cu mai multa acuratete decat Mircea Cartarescu mecanismele degradarii intelectualilor-lachei din Romania lui Ceausescu, capacitatea acestora de a se injosi pana la totala aneantizare a coloanei vertebrale.

Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului romanesc („Stalinism pentru eternitate”), nu cunosc pagini mai patrunzatoare decat cele din acest roman despre nalucile ideologice ale ceausismului. „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu descrie si explica efectele utopiei totalitare in lumea balcanico-miticista in care multi au crezut ca stalinismul nu avea cum sa prinda radacini.

Ceea ce probeaza aceasta carte este ca despoti precum Ceausescu nu si-ar fi putut exercita dominatia daca nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delatiunii si fatarniciei. Inrudit cu operele unor Ismail Kadare, Ernesto Sabato sau Peter Nadas, „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu este marele roman al adevarului, al iluminarii etice si al destramarii sufocantului miraj totalitar.”


Un manual al dezvrajirii (I)

23/12/2013

Apariţia volumului “Ce a fost – cum a fost” (dialoguri între profesorul Paul Cornea şi Daniel Cristea Enache), publicat recent de editura Polirom, este un excepţional eveniment cultural, politic şi moral. Strălucit intelectual de formaţie umanistă, trecut prin aventura radicalismului de stânga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea oferă analize de o admirabilă sinceritate şi nu mai puţin lăudabilă profunzime asupra celei de a doua jumătăţi de istorie românească, şi nu numai, a secolului douăzeci. După ştiinţa mea, nu există o altă mărturisire analitică a unui reputat intelectual român de stânga care să atingă cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le întâlnim în acest volum. Îl recomand din inimă tuturor celor care chiar vor să înţeleagă ce a fost şi cum a fost.

Mă opresc în acest articol asupra câtorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvânt de preţuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale cărui incitante intervenţii şi interogaţii sunt complementul ideal al unei discuţii proaspete şi deschizătoare de noi ipoteze istorice şi culturale. Nu este urmă de artificialitate ipocrită în răspunsurile profesorului Cornea. Chiar când interlocutorul se simte mulţumit de argumentele aduse, cărturarul simte nevoie adâncirii, a precizărilor şi clarificărilor. Ruptura sa cu comunismul devine astfel expresia redobândirii identităţii pierdute, a reafirmării unei subiectivităţi confiscată de o mişcare politică pseudo-emancipatoare.

În anii cincizeci, Paul Cornea a deţinut funcţii importante în cadrul CC al UTM (pe linia culturii), apoi în Ministerul Culturii şi, în fine, în fruntea Studioului de Filme Buftea. Nu a fost unul dintre culturnicii Secţiilor de Propagandă, Ştiinţă şi Cultură, nu s-a ocupat cu înfierările, nu a organizat prelucrări stigmatizante, dimpotrivă, a ajuns el însuşi să fie pus la stâlpul infamiei, suspectat de naţionalism evreiesc şi de tendinţe subversiv-revizioniste. A rămas fidel marii sale iubiri pentru literatura românească, a educat magistral generaţii de studenţi, a reuşit să traverseze coşmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Găsim în carte pagini tulburătoare, dar nu mai puţin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hruşciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din România. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu sau Eugen Stănescu. Erau cu toţii agasaţi şi dezgustaţi de politica de un infinit dogmatism promovată de hiper-dogmaticul Leonte Răutu.

Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcţiei de Propagandă şi Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat în continuare. Ce a urmărit Dej când l-a debarcat? Cum a izbutit Răutu să folosească moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de ţar ideologic? Citind această carte, înţelegem mult mai bine trama epică şi aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu în exil. Orice analiză serioasă a destalinizării din România va trebui să ţină cont de mărturia profesorului Paul Cornea. (Reiau fragmente revăzute din articolul meu apărut în revista “22″, 25 decembrie 2013.)

Un manual al dezvrăjirii: Paul Cornea si zeul care a dat greş (I) – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1073924.html#ixzz2oLJ7cNLz

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html


Superba franchete: Amintirile profesorului Paul Cornea

27/11/2013

Aparitia volumului “Ce a fost – cum a fost” (dialoguri intre profesorul Paul Cornea si Daniel Cristea Enache) este un exceptional eveniment cultural, politic si moral. Stralucit intelectual de formatie umanista, trecut prin aventura radicalismului de stanga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea ofera analize de o admirabila sinceritate si nu mai putin laudabila profunzime asupra celei de a doua jumatati de istorie romaneasca, si nu numai, a secolului douazeci. Dupa stiinta mea, nu exista o alta marturisire analitica a unui reputat intelectual roman de stanga care sa atinga cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le intalnim in acest volum. Il recomand din inima tuturor celor care chiar vor sa inteleaga ce a fost si cum a fost.

Voi reveni asupra acestei carti capitale intr-un articol pe care il voi publica in Revista 22. Pentru moment ma opresc aici asupra catorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvant de pretuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale carui incitante interventii si interogatii sunt complementul ideal al unei discutii proaspete si deschizatoare de noi ipoteze istorice si culturale.

Paul Cornea a intrat de tanar in miscarea comunista, a fost unul dintre acei intelectuali care s-au dedicat cu altruism, dar si cu naivitate, pasiunii revolutionare de inspiratie leninista despre care a scris atat de patrunzator marele istoric Francois Furet. Intervenea desigur si socul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea razboi mondial, refuzul categoric al oricarei forme de izolationism etnocentric. Pariul gresit din anii aceia nu inseamna ca si mizele erau eronate. Antifascismul a fost acaparat fraudulos de catre stalinisti ca problematica morala si politica, ceea ce nu-l facea sub nicio forma ilegitim. Ilegitima era uzurparea unei atitudini perfect justificate. Ilegitima era instrumentalizarea manipulativa a antifascismuluui.

In anii 50, Paul Cornea a detinut functii importante in cadrul CC al UTM, apoi in Ministerul Culturii si, in fine, in fruntea Directiei Generale a Cinematografiei (voi reveni asupra paginilor despre Lica Gheorghiu). Nu a fost unul dintre culturnicii Sectiilor de Propaganda Stiinta si Cultura, nu s-a ocupat cu infierarile, nu a organizat prelucrari stigmatizante, dimpotriva, a ajuns el insusi sa fie pus la stalpul infamiei, suspectat de nationalism evreiesc si de tendinte subversiv-revizioniste. A ramas fidel marii sale iubiri pentru literatura romaneasca, a educat magistral generatii de studenti, a reusit sa traverseze cosmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Gasim in carte pagini tulburatoare, dar nu mai putin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hrusciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din Romania. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmalniceanu sau Eugen Stanescu. Erau cu totii agasati si dezgustati de politica de un infinit dogmatism promovata de “perfectul acrobat” Leonte Rautu. Momentul inlocuirii lui Rautu cu Grigore Preoteasa la carma Directiei de Propaganda si Cultura (iunie 1957) ramane unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat in continuare. Ce a urmarit Dej cand l-a debarcat? Cum a izbutit Rautu sa foloseasca moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de tar ideologic? Citind aceasta carte, intelegem mult mai bine trama epica si aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu in exil. Orice analiza serioasa a destalinizarii din Romania va trebui sa tina cont de marturia profesorului Paul Cornea. As adauga si evocarile semnificative despre Constanta Craciun, cu ale sale taceri vinovate si eschive amicale. Acest volum este o mina de aur pentru oprice analize prosopografice pe tema elitei comuniste din Romania.

Sa luam de pilda discutia despre rolul lui Miron Constantinescu. Nu vom sti probabil niciodata care au fost planurile reale ale acestuia, daca le-a discutat vreodata cu vreun reprezentant al Moscovei si, in fond, cat erau ele de cristalizate. Este insa limpede ca in 1956 Miron Constantinescu a fost membrul Biroului Politic al CC al PMR cel mai puternic afectat, la nivelul unei reale crize de constiinta, de atacul lui Hrusciov impotriva mitulului lui Stalin. Spune profesorul Cornea: “In fond, el voia ceva asemanator cu Imre Nagy, un lucru tot atat de utopic, un comunism national eliberat de excese ideologice. Spre deosebire de basarabenii rusofoni grupati in jurul lui Chisinevschi si Rautu, inculti si diletanti, era un autentic intelectual de stanga, ancorat in traditiile culturii romanesti, cu orizont larg si ambitii legitime.” Sunt de acord cu acest portret, as adauga insa ca Miron Constantinescu avea o grava problema de legitimitate: in aprilie 1954, deci la peste un an de la moartea lui Stalin, aprobase ca membru al Biroului Politic, decizia condamnarii la moarte si a executarii lui Lucretiu Patrascanu. Nu avea cum sa invoce o virginala credibilitate anti-stalinista cata vreme participase el insusi la orgiile sangeroase ale acelei perioade. In Ungaria, Nagy nu facuse parte din anturajul lui Rakosi.

M-a bucurat sa observ o convergenta analitica intre pozitiile profesorului Cornea si multe din tezele mele, in special acelea din lucrarea “Stalinism pentru eternitate”. Am descoperit in volum informatii spectaculoase despre intrigile si manoperele lui Dej, despre sicofantismul netarmurit al lui Malvolio Leonte (Rautu), despre anti-intelectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea sa fie exacerbata in epoca Ceausescu. Pentru cei care intretin legenda patriotismului lui Dej, ca sa nu mai vorbesc de Ceaus-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui sa fie punctul de pornire al unei atat de necesare dezbateri privind cultura politica a comunismului romanesc: “Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atat de salbatic ca cel vechi, cu singura deosebire ca e fara Stalin”.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/ce-a-fost-%E2%80%93-cum-a-fost-paul-cornea-de-vorba-cu-daniel-cristea-enach-5167/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/


Recomandare de lectura: “Dragul meu turnator” si mlastina comunista

16/11/2013

O mlastina cu cadavre in curs descompunere–asa descria Arthur Koestler experimentul comunist. Cand, in urma cu cateva luni, am primit de la Gabriel Liiceanu, ca attachment, textul cartii pe care tocmai o terminase, nu mi-am putut reprima dorinta de a-l citi integral. Autorul imi solicitase unele detalii despre Editura PMR, apoi Editura Politica. M-am lasat prins in acea lectura si am fost cu desavarsire absorbit. Scrisa sub semnul unei legitime revolte morale, dar in egala masura sobra si riguroasa, cartea reconstituie mecanismele delatiunii in sistemul totalitar romanesc al anilor 70. Ar trebui citita de toti cei care mai intretin iluzii privind “liberalizarea” din acei ani. Ar trebui citita de toti cei carora le pasa de destinul subiectivitatii intr-un sistem care face din drepturile omului o comedie grotesca. Gabriel Liiceanu demonstreaza dincolo de orice indoiala rationala ca regimul era unul criminal, in sensul profund, dar si literal, al cuvantului: adica unul care incalca continuu si sistematic proprille legi. Constitutia RSR, ne reaminteste filosoful, adoptata in 1965, garanta libertatea de constiinta, dreptul la viata privata, inviolabilitatea locuintei, secretul corespondentei si cate altele. Securitatea actiona anti-constitutional, iar acest lucru indreptateste actiunea in justitie impotriva ofiterului care s-a ocupat de urmarirea maniacala a tanarului ganditor.

http://www.humanitas.ro/humanitas/dragul-meu-turn%C4%83tor

De ce era periculos Liiceanu? Aparent, era un cercetator dedicat unor teme ezoterice, subiecte de maxima abstractie, fara legatura cu evenimentele politice din cotidianul absurd al comunismului romanesc. Era insa pe drumul devenirii filosofice ca discipol al unui om de care regimul se temea si pe care incerca sa-l controleze pe toate caile: Constantin Noica. Se construia un posibil nou lot al intelectualor. Putin conta ca intre acestia ar fi fost inclus chiar si un ilegalist precum filosoful marxist Henri Wald, culpabil de a fi tinut piept sacalilor dogmatici de la Institutul de Filosofie. Cel care a servit informatiile cerute de Securitate a fost colegul de institut al lui Gabriel, absolventul Scolii Superioare de Stiinte Sociale “A. A. Jdanov”, redactorul-sef al “Revistei de Filosofie”, expertul in “aterism stiintific”, Octavian Chetan. Simuland cordialitatea, mimand o pretuire reala pentru gandirea lui Noica, jovialul Chetan purta discutii cu Liiceanu pe teme de filosofie contemporana. Il indema sa faca minime concesii ideologiei dominante, dar il asigura, in acelasi timp, de o oarecare simpatie pentru efortul sau de a traduce texte din Heidegger, in primul rand “Scrisoarea asupra umanismului”. Delatiunile lui Chetan erau contrapartea hermeneutica a inregistrarilor lui “Teofil” (numele codificat pentru “tehnica operativa”). Oricum, a ne intreba “de ce” era pusa in miscare aceasta masinarie aberanta ar insemna sa ignoram ceea ce ne-a transmis marele scriitor Primo Levi despre universul concentrationar: Acolo nu exista de ce.

Angrenajul descris de Gabriel Liiceanu este unul kafkian. Evident, teroarea nu mai este una fatisa, precum in anii 50. Se peroreaza despre “legalitatea socialista”, iar securistii obtin diplome de absolventi ai facultatilor de drept. Imediat dupa moartea lui Dej, Ceausescu spusese ca oamenii nu trebuie sa se mai teama de organele de securitate. In aprilie 1968 este reabilitat Lucretiu Patrascanu, premierul Maurer deplange “acele mult prea triste si prea urate fapte”. Perioada de relativa relaxare a lasat sa pluteasca multe sperante privind un fel de primavara de la Bucuresti. A fost o mare amagire, cum s-a dovedit in 1971, odata cu instituirea, prin “Tezele din iulie”, a noii glaciatiuni. Gabriel Liiceanu surprinde perfect socul declansarii noi campanii anti-intelectuale si anti-occidentale: “Dupa sase ani de relaxare ideologica, cand geturile incepusera sa se topeasca si apele spiritului prinsesera sa curga din nou, clipocind vesele in ritmul libertatii, Ceausescu, dupa vizitele facute in China si Coreea de Nord in mai 1971, se intorsese in tara, purtand in tolba, asemeni lui Odiseucare pleaca de la curtea lui Eol cu Crivatul legat intr-un burduf, vanturile ideologiei comuniste asiatice. … Venise din nou inghetul si, odata cu el, vremea censorilor, a propagandistilor,  a activistilor, a ideologilor, a agitoatorilor”. Dar trecuse in realitate vremea lor? Nu ne lasem noi prinsi in mirajul plasmuit tocmai pentru a-i permite lui Ceausescu sa pozeze in “carmaci al destinului national”? Traind in cercul stramt al meschinelor lor reglari de conturi, noii administratori ai corectitudinii istorice habar nu au (ori se prefac ca habar nu au) ce era Securitatea anilor 70, cum opera ea, care ii era misiunea si cum intelegea sa si-o indeplineasca. Sa afirmi ca a existat un moment de pauza a represiunii este o ineptie, oricum am privi lucrurile. Sa crezi ca abia la mijlocul anilor 70, odata cu SLOMR, miscarea Goma si greva anticomunista a minerilor din Valea Jiului, Securitatea si-ar fi reluat actiunile teroriste, este o proba de crasa ignoranta. Este oare nevoie sa le reamintim acestor pseudo-naivi ca regimul nu a renuntat nicio secunda la dogma sacrosancta a “rolului conducator al partidului”, decretat de Ceausescu drept legitate obiectiva? Daca noii Calibani ar merge la biblioteca, ar putea rasfoi colectia “Luceafarului” barbist, revista unde apareau imundele atacuri inca din 1967-1968, impotriva “Europei Libere”.

Regimul actiona aparent contradictoriu: pe de o parte ii ingaduia lui Liiceanu sa plece cu o bursa in Germania, pe de alta cataloga acea calatorie drept debutul unei cariere subversive. Impresionant este portretul altui marxist, istoricul matematicii si al filosofiei Imre Toth, un om care supravietuise schingiuirilor naziste si care crezuse candva in promisiunile emancipatoare ale comunismului. Mi-a vorbit admirativ sora mamei mele, Cristina Luca. In 1969, publicase o carte cate a facut valuri: “Ahile. Paradoxele eleate in fenomenologia spiritului”. Ramas in Germania, Toth a facut tot posibilul sa-i ajute pe unii tineri filosofi din Romania care mergeau pe un drum independent. Intre acestia, Gabriel Liiceanu. Securitatea vedea in aceasta relatie de solidaritate spirituala un complot sinistru. Cum ar fi putut pricepe submediocrii securisti ca Imre Toth, bunul prieten al lui Petru Cretia, era un geniu? Intr-un mesaj catre Gabriel Liiceanu, scris in 2009, cu putin timp inaintea mortii, Imre Toth facea o rascolitoare marturisire despre propria-i depresiune: “Tot ceea ce a fost, adica este, viata mea dansa fara intrerupere in fata ochilor mei, ca un roi agitat de fluturi in permanenta miscare browniana, o permanenta tortura sadica, ziua si noaptea * Toate macromoleculele miraculoase ale farmaceuticii moderne au ramas fara efect * Unica consolare–slaba, dar oricum o consolare–am gasit in lectura permenenta a Psalmilor, care de altfel au constituit una din lecturile mele preferate si in epoca paleolitica a convingerilor mele comuniste * Asemeni regelui David, nici pentru mine nu a crescu balsam in Ghilead”. Aceasta scrisoare-spovedanie a lui Imre Toth este una dintre cele mai frumoase si cutremuratoare pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata. Ii indemn pe cititori sa zaboveasca asupra ei. Nu vor regreta.

Cartea este si un prilej de a ragandi statutul ancilar al stiintelor umane in regimul comunist. Portretele hingherilor ideologici de la Institutul de Filosofie, canalii, snapani, grobieni, mi-au amintit scrierile lui Aleksandr Zinoviev. Cerberul ideologic C. I Gulian, groparul filosofiei romanesti, urland ca un apucat, politrucul abject Radu Pantazi, secretarul de partid al Academiei RSR, culturnicul servil Alexandru Tanase: o teratologie perfect surprinsa de cel care le-a fost victima. Mediocritatea se ingemana cu miselia. Randurile despre Pantazi sunt antologice. Mi-au readus in memorie ce-mi spunea matusa mea despre diversele ilegaliste care taiau si spanzurau la Comisia Controlului de Partid: “Pantazi al nostru era o pocitanie ticaloasa. (Ramane o discutie de facut alta data de ce, intrupandu-se, utopia lui Marx a avut vocatia speciala de a scoate deasupra si a folosi tocmai cazaturile speciei umane. De ce a avut ea oare harul acesta al selectiei inverse? De ce, in istorie, a izbandit la un moment dat o societate in care ierarhiile politice mergeau mana-n mana cu ierarhia gradelor de ticalosie?) Pantazi al nostru era un armonios.  Statura de pitic, ochii verzi bulbucati, mesa rarita de pe frunte, dintii galbeni, burtica proeminenta, crescuta pe neasteptate sub un stern plat si umflandu-i dezavantajos vesta costumului (purta mereu costim trois-pieces), pantofii galbeni, mansetele pantalonilor care nu razbeau niciodata pana la pantofi si care lasau sa se vada cele mai stranii culori de sosete, afectarea unei sprinteneli ce se concretiza in mici piruete ridicole,, spunand in mod spontan ceva despre felul in care invartea prin viata, toate astea–dublate de machiaverlacuri ieftine, de cruzimi amestecate cu poltronerii, de smecherie si incultura, de felul in care, in mai toate cuvantarile, scotea ‘Partidul’ la inaintare,–faceau din Pantazi un personaj dezgustator, care te trimitea cu gandul la un imposibil si monstruos cocktail de specii animale: broscoi, ratoi falosi sau–ca sa recuperam si vorba pe care o foloseau comisarii sovietici atunci cand demascau, in sedinte, dusmanul–’vipere lubrice’”. Cat priveste paginile de confesiuni ale securistilor, marturisesc ca Liiceanu a reusit sa ma faca a crede ca sunt reale. Ceea ce, literar vorbind, este extraordinar. A durat pana sa realizez ca e vorba de o docu-fictiune, ca suntem invitati sa participam la o drama cu actori reali, dar si cu confesiuni inchipuite. Fascinanta deopotriva ca document, ca marturisre si ca izbanda literara, cartea este o necesara clarificare a ceea ce-a insemnat decenta, onoare si probitate in acele timpuri sumbre. Evident, Gabriel Liiceanu nu a fost un disident. N-a spus niciodata ca ar fi fost. Dar regimul l-a tratat cu maxima suspiciune, a tesut in jurul sau un paienjenis al turnatoriilor menit sa-l anihileze in clipa in care s-ar fi ajuns la momentul anchetelor. Ceea ce deranja cel mai tare la Liiceanu era tocmai alteritatea sa, faptul ca era diferit de colegii de insitut, de fapt de majoritatea celor deveniti, vorba lui Gramsci, intelectuali organici ai regimului. Gandea altfel, vorbea altfel, scria altfel. Oranduire a resentimentului, comunismul absolutizeaza gelozia sociala. Oricine se comporta onorabil, devine automat suspect.

Cum explicam comportamentul lui Chetan? De ce nu a schitat niciodata un minim efort de a lamuri rolul sau in urmarirea lui Liiceanu, Noica si probabil ca nu doar a lor? L-am cunoscut pe vremea cand eram inca student la Faculttatea de Filosofie. Ne-am intalnit la Cluj, la sesiunea cerucrilor stiintifice studentesti in 1973. Prezentasem o lucrare intitulata “Noua Stanga intre utopie si disperare”. Fusese propusa pentru premiul I, a intervenit tovarasa Olivia Clatici (secretara a Centrului Universitar de Partid Bucuresti), am luat doar mentiune. Octavian Chetan s-a apropiat de mine, mi-a spus ca ar vrea sa publice textul in “Revista de Filosofie”. Am debutat, asadar, in acea revista, ca student. Am scris apoi articole despre tanarul Lukacs, Gramsci, Marcuse, Adorno, Korsch, Habermas, ba chiar si despre noii filosofi francezi. Pe Octavian Chetan l-am vazut rar, lucram cu adjunctul sau, Mihai Ciurdariu. Nu m-a descurajat sa scriu pe subiecte legate de marxismul occidental. In acelasi timp. fiecare numar din revista debuta cu gretoase panegirice la adresa secretarului general si a “stralucitelor sale contributii” la doctrina marxist-leninista.

Cred ca Octavian Chetan era un servitor a ceea ce Kostas Papaioannou a numit ideologia rece. Turna impasibil si senin, fara scrupule si fara reticente. Avea propriile probleme de dosar, devenise un suporter neconditionat al regimului. Cum altfel ar fi putut ajunge, in anii 80, redactor-sef al Editurii Politice? Daca avusese vreodata caracter, il pierduse demult. Era un exponent al faunei care prospera in mlastina comunista. Comitea raul in chip natural, spontan, instinctiv, cu, moral vorbind, idioata nepasare.

http://www.lapunkt.ro/2013/11/14/diavolul-ca-turnator-si-bunul-filosof-jurnal-de-film-3/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-paltinisul-magic-dupa-treizeci-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/


“Orbitor” in engleza! Turneul lui Mircea Cărtărescu in Statele Unite

12/10/2013

Mircea Cărtărescu Comes to North America!

http://archipelagobooks.org/mircea-cartarescu-comes-north-america/

Cartarescu-image

Blindingforweb1.1

This month we invite you to come out and help us welcome Mircea Cărtărescu as he journeys to North America to celebrate the launch of his remarkable novel Blinding, beautifully translated from the Romanian by Sean Cotter.

Mircea Cărtărescu was born in 1956 in Bucharest, Romania. One of the foremost contemporary novelists and poets of Romania’s 1970s “Blue Jeans Generation,” his work was always strongly influenced by American writing in opposition to the official Communist ideology. Cărtărescu is the winner of the Berlin International Prize, the Romanian Writers’ Union Prize, the Romanian Academy’s Prize, the Swiss Leuk Spycher Preis, the Serbian Grand Prize for International Poetry, the 1992 nominee for the Prix Mèdicis, among other awards. His Nostalgia was published by New Directions. He currently lives in Bucharest.

Sean Cotter’s translations from the Romanian include Liliana Ursu’s Lightwall and Nichita Danilov’s Second-hand Souls. His essays, articles, and translations have appeared in Conjunctions, Two Lines, and Translation Review. His translation of Nichita Stănescu’s Wheel With a Single Spoke was the 2013 winner of the Best Translated Book Award in Poetry. He is Associate Professor of Literature and Literary Translation at the University of Texas at Dallas, Center for Translation Studies.

Praise for Mircea Cărtărescu
“Cărtărescu’s themes are immense…. They reveal to us a secret Bucharest, folded into underground passages far from the imperious summons of history, which never stops calling to us.” –Le Monde (France)

“Cărtărescu’s phantasmagorical world is similar to Dalí’s dreamscapes.” –Kirkus Reviews

Gripping, impassioned, unexpected– the qualities that the best in literature possesses.” –Los Angeles Times Book Review

“If George Lucas were a poet, this is how he would write.” –New York Sun

Reality has become promiscuous. Seldom have we seen Eros and Thanatos in such an obscene embrace…” -Neue Zürcher Zeitung


Recomandare de lectura: Despre speranta, dragoste si supravietuire in Gulag

27/07/2013

Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor carti excelente de istorie a Rusiei, inclusiv superba “Natasha’s Dance”. A scris despre ororile colectivizarii, despre strategiile salvarii individului in conditiile terorii generalizate. Amintesc aici remarcabilul volum “The Whisperers”, una din cele mai importante carti despre anii stalinismului dezlantuit. Am citit acum un volum bazat pe corespondenta, purtata vreme de peste opt ani, intre doi fost colegi, inainte de razboi, la Facultatea de Fizica a Universitatii din Moscova. Erau colegi de grupa, s-a nascut intre ei o iubire ce avea sa strapunga zidul totalitar menit sa sa distruga sentimentele umane. Este o carte adevarata,  profunda si emotionanta, o contributie esentiala la recuperarea dimensiunii subiective a istoriei acelor ani. Titlul cartii, aparuta in editie americana la Metroplitan Books in 2012, este un vers dintr-un poem al Annei Ahmatova: Just send me word…

Solzhenitsyn bravely wrote about the brutality of Stalin's network of gulags

El, Lev Miscenko, mobilizat in iunie 1941, dupa atacul german,  a a ajuns prizonier, a trecut prin lagarele naziste, a evadat, s-a reintors in patrie si a fost condamnat pentru “tradare si spionaj”. Ea, Svetlana, a trait evacuarea, foametea, a pierdut rude apropiate in razboi si a asteptat. Exista un celebru poem de Konstrantin Simonov despre iubitele care asteptatu necontenit, chiar atunci cand “plangeau pe grind galbenele ploi”. Figes se ocupa de destinul literar si politic al lui Simonov in “The Whisperers”.

Lev a fost deportat, a devenit zek (detinut in lagarele sovietice, asemeni haftling-ului din cele naziste), in zona arctica, la Peciora. Svetlana a lucrat la un institut de cercetari legate de cauciuc (era fiica unui mare specialist in acel domeniu). In chip miraculos, au ajuns sa-si scrie. Nu voi povesti aici care au fost tacticile de o imensa inventivitate pentru a putea comunica. Svetlana l-a vizitat, in pofida distantei imense si a nenumaratelor oprelisti. Ea ducea de fapt doua vieti: cea oficiala, de la Moscova, under era cercetatoare si o loiala membra a “colectivului”, chiar membra de partid. A doua viata, cea reala, era in scrisori, in putinele vizite, in pachetele trimise. Vorbim aici de peste 1,500 de scrisori, cel mai larg fond de acest gen existent la ora actuala. Ele se gasesc in arhiva Asociatiei “Memorial” din Moscova.

Orlando Figes le-a descoperit, le-a citit cu atentie, i-a contactat pe Lev si pe Sveta,a facut cu ei interviuri adancite,  a publicat acum acest volum extraordinar. Eu unul am citit cartea pe nerasuflate, m-am identificat cu personajele, am aflat enorm despre lumea din lagare si despre aceea din exterior. Destinul Svetei poate fi comparat cu acela al printeselor Maria Volkonskaia si Ekaterina Trubetkaia, sotiile a doi eroi decembristi, imortalizate in poemul lui Nekrasov “Femeile ruse”.

Nu este nimic fals, nimic artificial in corespondenta din acesti autentici exponenti a tot ce a avut mai nobil spiritul inteligentstiei ruse. Lev nu a fost Osip Mandelstam,  un poet genial. Sveta nu a fost Nadejda Mandelstam, marea marturisitoare, dar biografiile lor apartin aceluiasi spatiu al demnitatii agresate. Vorbesc aici despre o noblete modesta, durabila si demna. Intr-o scrisoare din martie 1952, Lev ii marturiseste Svetei pretuirea  sa netarmurita pentu femeile pe care le-a intalnit in viata: “Au fost atat de multe femei in viata mea ale caror calitati le admir incat niciun fel de exemple negative, intalnite direct ori ralatate, nu mi-ar putea schimba opinia.” (p. 229)

Prima scrisoare a fost trimisa de Lev matusii sale din Moscova, voind sa afle daca Sveta mai traieste (nu avusesera niciun fel de comunicare in anii razboiului). O ruga sa evite a o alerta, in caz ca este in viata. Nu voia sa-i faca rau prin relatiile cu un “ciumat”. De indata ce a aflat ca Lev traieste, Sveta i-a scris. Nicio secunda nu a acceptat ideea absurda ca ar fi tradat. Citez din Orlando Figes: “Like millions of other Soviet citizens, Sveta lived in a dual world of belief and doubt. In her public life she was a functionary of the Soviet system; her research on tyre production was necessary to the military-industrial complex which also rested on the exploitation of prisoners like Lev. But in her private life, emotionally, she identified completely with these prisoners, and tried to ease their suffering by sending money, food, and medicines.” (p. 219).

http://www.orlandofiges.co.uk/JustSendMeWordbyOrlandoFiges.php


Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

18/01/2013

Am citit ieri, pe nerasuflate, o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, cu fondatorea acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei. S-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina. Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Chavez a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze dictatorul?

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme. Fiul ei, Fernando Coronil a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de o boala neiertatoare.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat)  in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, Gerard si Anne Philipe si atatia altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William Luers, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Impreuna au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice si culturale, de la Eduardo Frei si Lech Walesa la Borges si Mario Vargas Llosa. Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate  de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre.

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948,incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Sofia m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita:

Dear Sofia,

You will not believe, but I finished the book. It is a most revealing, grippingly moving testimony about the search for truth and meaning in a world full of parallel mirros and mendacious, self-serving rhetoric. What makes the reading electrically absorbing is your refusal to adjust to any kind of fashionable dogmas. For good reasons, you despise hypocritical fools and sanctimonious preachers.

Yes, you say that existentialism was not your cup of tea, yet your whole life has been most intensely experienced as a quest for authenticity, for a realm where art, truth, and freedom become one. A strange coincidence makes that your memoir (it is, after all, a non-conventional memoir) came out in 2012. I published a book, also in 2012, in Romanian, with the title “The Secret World of the Nomenklatura: Recollections, Revelations, Portraits”. It includes a wonderful picture of Nema whom I loved dearly. I talk about how you and Carlos helped me resurrect as a Western intellectual. I even mention Lena Lecalot whom I met thanks to you in Paris, in October 1981.

You have many friends and admirers, as well as as many foes and detractors. This is my fate as well, especially after I chaired the Truth Commission (the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship) in Romania in 2006. Your struggle and amazing life story have inspired me. Allow me thank you wholeheartedly.

Congratulations to Arlette Machado for having made this extraordinary book possible.

Azi dimineata Sofia mi-a trimis un mesaj din care reiau aici doar o fraza:

 I think, and hope, more people love us than hate us…

http://www.eluniversal.com/arte-y-entretenimiento/121205/las-mil-historias-de-sofia-imber
 
http://200.2.12.132/SVI/sofiacarlos/index.php?option=com_content&task=view&id=89&Itemid=275

De 7 noiembrie: Stalin, Putin si sfidarile memoriei

07/11/2012

Candva, nu atat de demult, ziua de 7 noiembrie figura in calendarul sacru al comunismului global. Se aniversa puciul bolsevic din 1917 devenit, prin consecintele sale, o revolutie totalitara. Propaganda comunista prezenta aceasta zi drept inceputul saltului omenirii “din imperiul necesitatii in imperiul libertatii”. In fapt, incepuse aplicarea unui program fara precedent de exterminare sociala justificat prin comandamente utopice camuflate in limbaj scientist. Una dintre cele mai impresionante carti despre catastrofa sovietica se intituleaza “Utopia la putere”. Mirajul ideologic s-a evaporat, dar raman in urma nostalgii pentru timpurile presupus glorioase ale imperiului sovietic. Putinismul nu este o revenire integrala la stalinism, nu este intemeiat pe universalizarea terorii, nu-si propune transformarea conditiei umane. Dar acest nou tip de dictatura mentine in structurile sale ideatice si institutionale cultul liderului suprem, ingheata si mistifica memoria, transforma partidele in entitati derizorii, submineaza dreptul la protest, piratizeaza resursele economice si confera politiei secrete puteri de neimaginat intr-un stat democratic. Tot mai insingurat, tot mai suspicios, tot mai irascibil, Vladimir Putin aminteste de Stalin in ultimii sai ani de viata.

Despre aceste lucruri, despre eforturile de a salva memoria la ceasul restauratiei autoritare, scrie jurnalistul David Satter in fascinantul sau volum pe care il analizez mai jos.

Pertinentul volum al lui David Satter este un veritabil ghid pentru cei care doresc să înțeleagă avatarurile politicii post-sovietice din Rusia și eșecul elitelor și societății de a-și asuma trecutul traumatic bolșevic. Analist experimentat al problemelor sovietice și post-sovietice, Satter este un excelent ziarist și un exemplar cronicar al traiectoriilor intelectuale și politice din această țară. Principala sa teză este aceea că o entitate politică democratică în care individul este tratat în mod decent și în care drepturile omului sunt luate în serios nu poate fi construită pe un fundament caracterizat de amnezie, mistificare și minciuni flagrante. Principala problemă examinată de Satter este modul în care a fost abordată în Rusia mostenirea stalinismului, cum și de ce fantoma generalissumului continuă să bântuie imaginarul public și memoria colectivă. Splendid documentată și alert scrisă, cartea oferă prețioase episoade ce prezintă varii reacții la memoriile încă neasumate ale perioadei totalitare. „Democrația administrată” a lui Putin, de fapt un autoritarism latent care cuprinde o constelație de pretenții ideologice evidente și eclectice (etatism, Eurasianism, naționalism), este înrădăcinată în chiar această proliferare a negării trecutului.

Format în cultura conspirativă a KGB-ului, „Țarul Vladimir” rămâne profund atașat de fondatorul posedat al poliției secrete bolșevice (CEKA), Felix Dzerjinski, aristocrat polonez care a decis să renunțe la vis timpuriu de a deveni preot și s-a transformat într-un fanatic leninist. Capitolul care abordează eforturile continue de a transforma acest torționar într-un erou este în mod special revelator și profund tulburător. În mod similar, Satter scoate în evidență încercările de impune la nivel public admirația pentru Iuri Andropov, el însuși un leninist convins care, în calitate de șef al KGB în ani șaptezeci și optzeci, a supervizat persecuția dizidenților sovietici și neutralizarea oricărei forme de opoziție. Nu este surprinzător așadar că regimul Putin consideră astfel de personaje istorice nefrecventabile drept exemple de dăruire civică și idealism politic. În același timp, cercetători și jurnaliști independenți care doresc să salveze memoria de astfel de mistificări rămân izolați și par a fi angajați într-un demers donquijotesc pentru căutarea adevărului. Din acest punct de vedere, volumul lui Satter nu este doar un excelent raport asupra stadiului îngrijorător în care se află memoria și justiția morală în Rusia contemporană, ci și un efort de a sprijini acești activiști aflați în dificultate. De exemplu, membrii societății “Memorial”, care refuză să accepte politica oficială a amneziei.

Pentru Satter, Rusia este o țară „care nu a fost dispusă să își asume în totalitate adevărul despre de comunism.” După încercările lui Boris Elțîn, niciodată duse la bun sfârșit, de a organiza un proces al Partidului Comunist, situația a luat o direcție diferită: mitologiile perioadei sovietice au fost reabilitate și cei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în mai marginalizați. Nu este nicio surpriză faptul că Viaceslav Nikonov, un analist politic apropiat de cercurile puterii și nepotul ministrului de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, poate declara cu impunitate că „oamenii nu sunt interesați de trecut. Orice încercare de a dezgropa trecutul provoacă doar nemulțumire.” Rămâne de văzut cine sunt cei care resping asumarea trecutului și care sunt interesele acestora. Cum ne putem explica faptul că la două decenii după prăbușirea URSS nu a existat nici un act de expiere din partea statului rus pentru milioanele de victime inocente ucise de regimul sovietic?

Sunt de acord cu Satter, care consideră că niciun stat de drept, nicio democrație funcțională și credibilă, nu poate exista dacă ilegalitățile trecutului continuă să fie ignorate și sistematic banalizate. Apelând la tot felul de raționalizări, rușii (ori cei mai multi dintre ei) au evitat să-și asume propriul trecut apasator. Rezultatul acestei regretabile situații este că moralitatea în Rusia este sub asediul cinismului și al disprețului generalizat pentru valorile pe care odată le afirmau dizidenții: civism, demnitate și memorie. Statul rus actual are prea puține motive să promoveze etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu propria istorie de martiriu dar și complicitate, încearcă să anexeze memoria victimelor în beneficiul propriei imagini, care este prezentată drept una a rezistenței continue împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai bune capitole ale volumului de față discută fascinația pentru comunism, un subiect captivant care este încă de actualitate. Nu sunt foarte convins că la sfârșitul anilor șaptezeci bolșevismul încă era un proiect mesianic mobilizator. Era de fapt o dogmă osificată și rutinizată. Visul originar al revoluției mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperialist tradițional. Cu toate acestea, timp de decenii comunismul a funcționat precum o religie seculara care a oferit principalele repere și direcția morală pentru generații succesive. Amoralismul real al bolșevismului era ascuns de proclamații retorice obsesive despre egalitate și fraternitate. Era o ficțiune, dar o ficțiune electrizantă.

Acest liant cvasi-etic este acum regretat de acei numeroși nostalgici care preferă să își amintească victoria împotriva Germaniei naziste în detrimentul ororilor Gulagului. Comparat cu experiența Europei Centrale si de Est în justiția de tranziție, Rusia efectiv și-a suspendat renasterea morală. Motivele acestui eșec sunt indubitabil legate de slăbiciunea voinței politice. Putin s-a declarat drept admirator al lui Alexandr Soljenițîn, dar manualele de istorie oficiale, publicate cu binecuvântarea lui Putin, au fost doar vulgare încercări de a legitima teroarea anilor treizeci ai secolului trecut. Dacă Rusia se va transforma într-o reală comunitate democratică, atunci în sfârșit va trebui să confrunte problemele examinate și identificate atât de judicios de volumul lui David Satter.

David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past (New Haven & London: Yale University Press, 2012), recenzie de Vladimir Tismaneanu în “International Affairs”, vol. 88, no. 4 (2012), pp. 904-905 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

http://yalepress.yale.edu/book.asp?isbn=9780300111453

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers