Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

Am citit ieri, pe nerasuflate, o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, cu fondatorea acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei. S-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina. Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Chavez a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze dictatorul?

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme. Fiul ei, Fernando Coronil a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de o boala neiertatoare.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat)  in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, Gerard si Anne Philipe si atatia altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William Luers, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Impreuna au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice si culturale, de la Eduardo Frei si Lech Walesa la Borges si Mario Vargas Llosa. Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate  de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre.

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948,incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Sofia m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita:

Dear Sofia,

You will not believe, but I finished the book. It is a most revealing, grippingly moving testimony about the search for truth and meaning in a world full of parallel mirros and mendacious, self-serving rhetoric. What makes the reading electrically absorbing is your refusal to adjust to any kind of fashionable dogmas. For good reasons, you despise hypocritical fools and sanctimonious preachers.

Yes, you say that existentialism was not your cup of tea, yet your whole life has been most intensely experienced as a quest for authenticity, for a realm where art, truth, and freedom become one. A strange coincidence makes that your memoir (it is, after all, a non-conventional memoir) came out in 2012. I published a book, also in 2012, in Romanian, with the title “The Secret World of the Nomenklatura: Recollections, Revelations, Portraits”. It includes a wonderful picture of Nema whom I loved dearly. I talk about how you and Carlos helped me resurrect as a Western intellectual. I even mention Lena Lecalot whom I met thanks to you in Paris, in October 1981.

You have many friends and admirers, as well as as many foes and detractors. This is my fate as well, especially after I chaired the Truth Commission (the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship) in Romania in 2006. Your struggle and amazing life story have inspired me. Allow me thank you wholeheartedly.

Congratulations to Arlette Machado for having made this extraordinary book possible.

Azi dimineata Sofia mi-a trimis un mesaj din care reiau aici doar o fraza:

 I think, and hope, more people love us than hate us…

http://www.eluniversal.com/arte-y-entretenimiento/121205/las-mil-historias-de-sofia-imber

 

http://200.2.12.132/SVI/sofiacarlos/index.php?option=com_content&task=view&id=89&Itemid=275

De 7 noiembrie: Stalin, Putin si sfidarile memoriei

Candva, nu atat de demult, ziua de 7 noiembrie figura in calendarul sacru al comunismului global. Se aniversa puciul bolsevic din 1917 devenit, prin consecintele sale, o revolutie totalitara. Propaganda comunista prezenta aceasta zi drept inceputul saltului omenirii “din imperiul necesitatii in imperiul libertatii”. In fapt, incepuse aplicarea unui program fara precedent de exterminare sociala justificat prin comandamente utopice camuflate in limbaj scientist. Una dintre cele mai impresionante carti despre catastrofa sovietica se intituleaza “Utopia la putere”. Mirajul ideologic s-a evaporat, dar raman in urma nostalgii pentru timpurile presupus glorioase ale imperiului sovietic. Putinismul nu este o revenire integrala la stalinism, nu este intemeiat pe universalizarea terorii, nu-si propune transformarea conditiei umane. Dar acest nou tip de dictatura mentine in structurile sale ideatice si institutionale cultul liderului suprem, ingheata si mistifica memoria, transforma partidele in entitati derizorii, submineaza dreptul la protest, piratizeaza resursele economice si confera politiei secrete puteri de neimaginat intr-un stat democratic. Tot mai insingurat, tot mai suspicios, tot mai irascibil, Vladimir Putin aminteste de Stalin in ultimii sai ani de viata.

Despre aceste lucruri, despre eforturile de a salva memoria la ceasul restauratiei autoritare, scrie jurnalistul David Satter in fascinantul sau volum pe care il analizez mai jos.

Pertinentul volum al lui David Satter este un veritabil ghid pentru cei care doresc să înțeleagă avatarurile politicii post-sovietice din Rusia și eșecul elitelor și societății de a-și asuma trecutul traumatic bolșevic. Analist experimentat al problemelor sovietice și post-sovietice, Satter este un excelent ziarist și un exemplar cronicar al traiectoriilor intelectuale și politice din această țară. Principala sa teză este aceea că o entitate politică democratică în care individul este tratat în mod decent și în care drepturile omului sunt luate în serios nu poate fi construită pe un fundament caracterizat de amnezie, mistificare și minciuni flagrante. Principala problemă examinată de Satter este modul în care a fost abordată în Rusia mostenirea stalinismului, cum și de ce fantoma generalissumului continuă să bântuie imaginarul public și memoria colectivă. Splendid documentată și alert scrisă, cartea oferă prețioase episoade ce prezintă varii reacții la memoriile încă neasumate ale perioadei totalitare. „Democrația administrată” a lui Putin, de fapt un autoritarism latent care cuprinde o constelație de pretenții ideologice evidente și eclectice (etatism, Eurasianism, naționalism), este înrădăcinată în chiar această proliferare a negării trecutului.

Format în cultura conspirativă a KGB-ului, „Țarul Vladimir” rămâne profund atașat de fondatorul posedat al poliției secrete bolșevice (CEKA), Felix Dzerjinski, aristocrat polonez care a decis să renunțe la vis timpuriu de a deveni preot și s-a transformat într-un fanatic leninist. Capitolul care abordează eforturile continue de a transforma acest torționar într-un erou este în mod special revelator și profund tulburător. În mod similar, Satter scoate în evidență încercările de impune la nivel public admirația pentru Iuri Andropov, el însuși un leninist convins care, în calitate de șef al KGB în ani șaptezeci și optzeci, a supervizat persecuția dizidenților sovietici și neutralizarea oricărei forme de opoziție. Nu este surprinzător așadar că regimul Putin consideră astfel de personaje istorice nefrecventabile drept exemple de dăruire civică și idealism politic. În același timp, cercetători și jurnaliști independenți care doresc să salveze memoria de astfel de mistificări rămân izolați și par a fi angajați într-un demers donquijotesc pentru căutarea adevărului. Din acest punct de vedere, volumul lui Satter nu este doar un excelent raport asupra stadiului îngrijorător în care se află memoria și justiția morală în Rusia contemporană, ci și un efort de a sprijini acești activiști aflați în dificultate. De exemplu, membrii societății “Memorial”, care refuză să accepte politica oficială a amneziei.

Pentru Satter, Rusia este o țară „care nu a fost dispusă să își asume în totalitate adevărul despre de comunism.” După încercările lui Boris Elțîn, niciodată duse la bun sfârșit, de a organiza un proces al Partidului Comunist, situația a luat o direcție diferită: mitologiile perioadei sovietice au fost reabilitate și cei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în mai marginalizați. Nu este nicio surpriză faptul că Viaceslav Nikonov, un analist politic apropiat de cercurile puterii și nepotul ministrului de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, poate declara cu impunitate că „oamenii nu sunt interesați de trecut. Orice încercare de a dezgropa trecutul provoacă doar nemulțumire.” Rămâne de văzut cine sunt cei care resping asumarea trecutului și care sunt interesele acestora. Cum ne putem explica faptul că la două decenii după prăbușirea URSS nu a existat nici un act de expiere din partea statului rus pentru milioanele de victime inocente ucise de regimul sovietic?

Sunt de acord cu Satter, care consideră că niciun stat de drept, nicio democrație funcțională și credibilă, nu poate exista dacă ilegalitățile trecutului continuă să fie ignorate și sistematic banalizate. Apelând la tot felul de raționalizări, rușii (ori cei mai multi dintre ei) au evitat să-și asume propriul trecut apasator. Rezultatul acestei regretabile situații este că moralitatea în Rusia este sub asediul cinismului și al disprețului generalizat pentru valorile pe care odată le afirmau dizidenții: civism, demnitate și memorie. Statul rus actual are prea puține motive să promoveze etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu propria istorie de martiriu dar și complicitate, încearcă să anexeze memoria victimelor în beneficiul propriei imagini, care este prezentată drept una a rezistenței continue împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai bune capitole ale volumului de față discută fascinația pentru comunism, un subiect captivant care este încă de actualitate. Nu sunt foarte convins că la sfârșitul anilor șaptezeci bolșevismul încă era un proiect mesianic mobilizator. Era de fapt o dogmă osificată și rutinizată. Visul originar al revoluției mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperialist tradițional. Cu toate acestea, timp de decenii comunismul a funcționat precum o religie seculara care a oferit principalele repere și direcția morală pentru generații succesive. Amoralismul real al bolșevismului era ascuns de proclamații retorice obsesive despre egalitate și fraternitate. Era o ficțiune, dar o ficțiune electrizantă.

Acest liant cvasi-etic este acum regretat de acei numeroși nostalgici care preferă să își amintească victoria împotriva Germaniei naziste în detrimentul ororilor Gulagului. Comparat cu experiența Europei Centrale si de Est în justiția de tranziție, Rusia efectiv și-a suspendat renasterea morală. Motivele acestui eșec sunt indubitabil legate de slăbiciunea voinței politice. Putin s-a declarat drept admirator al lui Alexandr Soljenițîn, dar manualele de istorie oficiale, publicate cu binecuvântarea lui Putin, au fost doar vulgare încercări de a legitima teroarea anilor treizeci ai secolului trecut. Dacă Rusia se va transforma într-o reală comunitate democratică, atunci în sfârșit va trebui să confrunte problemele examinate și identificate atât de judicios de volumul lui David Satter.

David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past (New Haven & London: Yale University Press, 2012), recenzie de Vladimir Tismaneanu în “International Affairs”, vol. 88, no. 4 (2012), pp. 904-905 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

http://yalepress.yale.edu/book.asp?isbn=9780300111453

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

Despre cartile esentiale: Ken Jowitt, secolul lui Lenin si noua dezordine mondiala

Puține au fost contribuțiile cu adevărat esențiale la interpretarea direcțiilor majore ale transformărilor contemporane și în special ale fenomenului totalitar de extremă stânga. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul “Noua dezordine mondială” datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de decenii profesor de stiinte politice la Universitatea California din Berkeley, în prezent senior fellow la Hoover Institution) este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinați cunoscători și analiști ai fenomenului comunist (și nu numai) românesc în convulsionatul secol douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru întelegerea leninismului și a moștenirii sale să fie tradusă în limba română. Cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și datorită entuziasmului editurii Curtea Veche, am bucuria de a include volumul lui Jowit în titlurile publicate în colecția „Constelații”.  Mulțumiri speciale doamnei Doina Jela, redactoarea de carte, și lui Bogdan Cristian Iacob, coordonatorul științific al volumului.

Pentru început voi schița o sumară bibliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare și documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării și al capacității de a surprinde nuanțele cele mai ezoterice ale discursului comunist–”Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965″ (University of California Press, 1971). Meritul cărții era că așeza discuția despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenței și modernizării, văzând în tendințele autonomiste ale comuniștilor români un element de căutare și chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimități. Mai târziu, sub coordonarea lui Jowitt și incluzând notabile contribuții ale profesorilor Keith Hitchins și Virgil Nemoianu, avea să apară un volum colectiv consacrat marilor dezbateri interbelice din România privind problemele construcției instituționale și ale polemicii dintre direcțiile tradiționaliste și cele liberaliste. În același timp, Jowitt a desfășurat o febrilă activitate teoretică publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării și participării, a culturii politice a leninismului interpretat drept „impersonalism carismatic“, a neotradiționalismului brejnevist, a societății parazitare și corupției ordinii comuniste în anii ’70 și ’80. (…)

Subtitlul “Noii dezordini mondiale” indică în mod clar intenția demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincția leninismului. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincția în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care privește sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordinea sa valorică și instituțională, cu cutumele și ritmurile sale, cu noțiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că respinge tentația atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat și una a păcii eterne.

Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbușirea comunismului este deopotrivă originală și incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă și dictatorială, de pretenția omniscienței din partea grupului hegemonic și de monopolul puterii exercitat de partidul comunist ca unic depozitar al autorității publice. Sfera vieții private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesității istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acțiunile liderilor reformiști, de la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menșevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizația de tip leninist. În accepția lui Jowitt, cauzele ultime și fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hrușciov a războiului de clasă și proclamarea doctrinei nonleniniste a „statului întregului popor“; neotradiționalizarea sub Brejnev a culturii politice sovietice prin dispariția elementului mesianic din ideologie și instaurarea unei venalități fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarității în Polonia și apariția unei clase național-revoluționare, precum și relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moștenire de către Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numește și un număr de cauze „parțiale“, între care, încheierea conflictului cu China și reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Inițiativei de Apărare Strategică a președintelui Reagan și, mai ales, conștientizarea impasului economic și, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice și aliaților ei.

Totodată, Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice și cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a exista, mai ales în primul deceniu psot-comunist, prea puțin sprijin religios și cultural pentru comportamentul tolerant și bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare este intră în competiție cu grupuri antiseculare, anticivice, etnocentrice, ostile valorilor liberale și principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mișcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct și, cred eu, realist. Șansa Europei de Est era să nu fie abandonată de către Vestul continentului, ci dimpotrivă, trebuia să adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor mai susmenționate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea continuei „balcanizări” a ei, cu sângeroase conflicte locale și regionale. Pe buna dreptate, Jowitt a afirmat că accederea țărilor foste comuniste la Uniunea Europeană și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei centrale și de est în ultimii 400 de ani.

Kenneth Jowitt a fost printre putinii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui “partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seama în timpuri de criză morală și culturală: “Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist… Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” („The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction”, A Conversation with Ken Jowitt”, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin - mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului, altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă. Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi “reziduurile leninismului” – un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Dispariția, din punct de vedere ideologic, a formațiunilor de tip leninist a lăsat în urma un vacuum care a fost ulterior acoperit de forme sincretice, avându-și rădăcinile în moștenirea epocii comuniste și a celei precomuniste: naționalismul, liberalismul, socialismul democratic, conservatorismul, populismul, neo-leninismul și chiar mai mult sau mai puțin actualizatul fascism. O manifestare a acestei moșteniri este fluiditatea angajamentelor și afilierilor politice care provoacă grava fragmentare a societăților postcomuniste. Mai mult decât atât, în noua (dez)ordine est-europeană de după leninism, instituții independente, precum mass-media și structurile economiei de piață, nu sunt îndeajuns de consolidate, ele neavând capacitatea de a contracara amenințarea noilor experimente de tip autoritar sau patrimonialist, care alimentează profunde sentimente egalitarist-populiste. Vulnerabilitatea partidelor politice din regiune este determinată, în primul rând, de criza generală a valorilor și a autorității. Nu există un ‘liant social’, iar formațiunile politice actuale au eșuat în crearea unui consens necesar pentru a genera patriotismul constituțional sau identități post-convenționale, pentru a folosi termenului lui Jürgen Habermas. În schimb, în rândul populației predomină sentimentul de a fi fost trădați de către politicieni, și persista dezorientarea în raport cu circumscrierea clară a identităților individuale. Pentru a-l parafraza pe regretatul gânditor politic Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală şi de Est cetăţenii sunt în continuare în căutarea sensului propriei existenţe.

Scris cu veritabil har al conceptualizării, — să nu uităm că Jowitt a fost cel care a lansat cu ani în urmă formula „familializării socialismului“, referindu-se la regimul dinastic din România —, refuzând jargonul abscons al unui academism steril, volumul lui Ken Jowitt este o lectură indispensabilă pentru toți cei care nu sunt nepăsători la soarta milioanelor de oameni din zona numită cândva Blocul Sovietic (a se vedea lucrarea clasica pe subiect de Zbigniew Brzezinski). “Noua dezordine mondială” reprezintă sinteza analizelor întreprinse vreme de decenii ale unuia dintre cei mai importanți politologi contemporani, o remarcabilă colecție a reflecțiilor lui Jowitt, atât de pertinente și profunde, pe tema ascensiunii și a decăderii leninismului.

(din prefata mea la volumul lui Ken Jowitt aparut saptamana aceasta la editura Curtea Veche, in traducerea semnata de Carmen Botosaru)

http://www.curteaveche.ro/Noua_dezordine_mondiala_extinctia_leninista-3-1420

http://www.curteaveche.ro/index.php?module=pagesetter&tid=3&filter1=category:eq:39

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-cartile-esentiale-ken-jowitt-si-secolul-lui-lenin/

Despre miracolul estetic: Felicitari, Mircea Cartarescu!

Poate exista o mai mare bucurie decat succesul unui prieten apropiat? Este ceea ce simt acum, afland despre noul premiu primit de Mircea Cartarescu. Am citit ieri, in “The New Republic” o recenzie de Michael Scammell, biograful lui Soljenitin si Koestler, la recent publicata biografie a lui Iosif Brodsky (1940-1996), marele poet rus, arestat si judecat pentru “parazitism” in 1964, fortat sa emigreze in Statele Unite, laureat al Nobelului pentru literatura. Nu sunt critic literar, dar sunt indragostit de literatura. Inca inainte plecarea mea din tara, in 1981, citisem poeme de Mircea Cartarescu. Nu aveam nicio indoiala ca era vorba de un talent clocotitor (lucru notat nu doar de un N. Manolescu, sustinatorul sau neclintit, ci si de jandarmii culturali ai vremii gen Eugen Barbu, care s-au napustit cu atacurile lor imunde asupra tanarului poet). Am citit apoi “Visul”, “Levantul”, volumele din “Jurnal” si cate altele. Reflectiile lui Mircea despre Orwell sunt de o subtilitate si deo  profunzime cu totul remarcabile.

Ma leaga de Mircea o prietenie fraterna. probata, cum se spune, contre vents et marees. In 2006 a publicat u articol pentru care ii voi ramane pe veci indatorat, un strigat de protest inegalabil ca intensitate morala impotriva miseliilor debitate la adresa mea de diverse canalii. Am scris acum cativa ani, in “Evenimentul Zilei” un articol cu titlul “O capodopera numita ‘Orbitor’”. Trilogia lui Cartarescu este, dupa mine, si nu doar dupa mine, cartea cea mare a literaturii romanesti a ultimelor decenii. Evident, nu este singura carte importanta, admirabila, formidabila. Dar, cel putin pentru mine, este acea creatie in care geniul lingvistic si imaginatia emancipata de orice constrangeri mundane se ingemaneaza sub semnul miracolului estetic. Cordiale felicitari lui Mircea Cartarescu si stralucitilor sai traducatori, Gerhart Czejka si Ferdinand Leopold!

Institutul Cultural Român Berlin anunţa printr-un comunicat câştigarea Premiului internaţional pentru literatură – Haus der Kulturen der Welt 2012 de către scriitorul Mircea Cărtărescu. Titlul în limba română „Orbitor II. Corpul” de Mircea Cărtărescu, tradus în limba germană de către Gerhart Csejka şi Ferdinand Leopold („Der Körper”, Editura Paul Zsolnay 2011) este câştigătorul Premiului Internaţional de Literatură 2012 găzduit de Casa Culturilor Lumii (Haus der Kulturen der Welt), Berlin.
Premiul Internaţional de Literatură este decernat anual începând cu 2009 pentru cea mai bună traducere în limba germană a unei opere beletristice internaţionale contemporane, premiind atât autorul, cât şi traducătorii cărţii. Juriul anului 2012, format din 7 personalităţi literare a desemnat câştigătoare lucrarea scriitorului român Mircea Cărtărescu, aleasă dintr-un număr de 141 de opere participante. Cele şase opere nominalizate au fost: Der Körper de Mircea Cărtărescu, traducători Gerhart Csejka şi Ferdinand Leopold; Das Schweigen des Sammlers de Jaume Cabré, traducători Kirsten Brandt şi Petra Zickmann; Allahs Töchter de Nedim Gürsel, traducător Barbara Yurtdas; K de Tom McCarthy, traducător Bernhard Robben; Parallelgeschichten de Péter Nádas, traducător Christina Viragh şi Die Tigerfrau de Téa Obreht, traducător Bettina Abarbanell. Juriul format din Egon Ammann (publicist), Hans Christoph Buch (scriitor), Kersten Knipp (jurnalist, critic literar) Marie Luise Knott (critic literar, traducătoare), Claudia Kramatschek (critic literar, jurnalistă), Ricarda Otte (redactor Deutsche Welle Berlin), Ilma Rakusa, (scriitoare, traducătoare, publicistă) şi-a argumentat astfel alegerea: “Autorul român Mircea Cărtărescu a realizat un roman fulminant şi electrizant din punct de vedere lingvistic, de o intensitate şi strălucire rară. „Orbitor II. Corpul” seamănă unui caleidoscop colorat strident din fragmente de conştiinţă şi amintiri ale copilăriei, episoade de istorie familială, imagini ale Bucureştiului distrus în mare parte sub regimul ceauşist, instantanee politice ale conducerii acestuia şi salturi electrizante, fantastice ale firului gândirii. Traducătorii Gerhard Csejka şi Ferdinand Leopold au transpus cu măiestrie stilul suprarealist al cărţii şi potenţa lingvistică inovativă a acestui ţesut textual fascinant în limba germană, exploatând puterea imaginativă a limbii germane în mod inovativ şi creativ.”

Decernarea premiilor va avea loc miercuri, 6 iunie 2012, la orele 20, în Haus der Kulturen der Welt. Premiul, acordat de Fundaţia Elementarteilchen şi Haus der Kulturen der Welt va fi înmânat câştigătorilor de către fondatorul său, Jan Slovak şi managerul instituţiei prof. dr. Bernd M. Scherer.

Discursul festiv va fi susţinut de cunoscutul scriitor Péter Esterházy. Nina Petri va citi fragmente din traducerea în limba germană, iar autorul, din varianta originală. Festivitatea de premiere va fi prezentată de Sigrid Löffler.

Scriitorul Mircea Cărtărescu este câştigător a nenumărate premii atât în ţară cât şi în străinătate, cel mai recent a fost acordat in 2011, Premiul Festivalului Internaţional Literar de la Vilenica – Slovenia.

Gerhardt Csejka s-a născut în 1945 în localitatea Zăbrani din România. A studiat germanistică şi romanistică. În 1986 a fost bursier DAAD, în cadrul „Berliner Künstlerprogramm” (programul berlinez pentru artişti). Din 1989 trăieşte în Frankfurt am Main. Între anii 1990 şi 2003 a fost profesor de limbă şi cultură română la universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main şi la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz. În 2008 a primit premiul Fundaţiei culturale NRW pentru traducerea primului volum al trilogiei „Orbitor” de Mircea Cărărescu – „Aripa stângă”.

Ferdinand Leopold s-a născut în 1960 în Bucureşti. A studiat indologie, filozofie şi tibetologie la Universitatea din Hamburg. Din 1988 profesează ca traducător independent de texte literare şi filozofice. A tradus operele lui Emil Cioran „Despre Franţa” şi „Despre Germania”. 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-miracolul-estetic-felicitari-mircea-cartarescu/

Iubire si admiratie: Cordiale felicitari, Gabriel Liiceanu!

Gabriel Liiceanu este un om tanar. Nu-mi spuneti ca s-a nascut in mai 1942, este vorba doar de o banala conventie cronologica. Nimic nu frapeaza mai mult la acest indragostit de idei decat o contagioasa bucurie a vietii. Dar nu a oricarei vieti, ci a aceleia examinate, gandite, intemeiata pe spirit critic, pe distinctia cruciala dintre Bine si Rau, pe dialog si necontenita auto-reflectie. Gabriel nu este un spirit jubilant, un optimist de profesie, este adesori intristat si melancolic, deprimat si scarbit, dar nu cedeaza, lupta, ramane pe baricade. Isi gaseste mereu acele resurse interioare care il si ne mobilizeaza. Are in el o deschidere umana pe care prea putini o pretuiesc asa cum se cuvine. Salut aparitia unui volum nascut din iubire si admiratie, acele doua stari pe care Gabriel le-a explorat si le-a ilustrat el insusi in chip incandescent, deci exemplar. Public aici paragraful  introductiv al contributiei mele la aceasta carte, editata de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, intitulata, cum nu se poate mai potrivit, Liber amicorum.

http://www.zetabooks.com/new-releases/liber-amicorum-studii-si-eseuri-n-onoarea-lui-gabriel-lii.html

Putini sunt intelectualli romani care sa provoace, in egala masura cu Gabriel Liiceanu, admiratia si ostilitatea, pretuirea si adversitatea, elogii si diatribe. Lucrul este in fond firesc: cand practici, precum Gabriel, sinceritatea desavarsita in discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malitioase, filistine. Nu ma refer aici doar la pegra, la subterana fetida (despre acesti indivizi nu are sens sa vorbim), ci chiar si la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc quasi-fanatizate (negativ) cand vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Plesu ori de H.-R. Patapievici. Se uita cat a cladit Gabriel in plan pedagogic, cati tineri ii sunt discipoli, se uita de miile de oameni care au fost, sunt si vor fi adevaratii beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numeste editura Humanitas. In anii in care cei mai multi preferau sa vegeteze intr-un climal al uitarii crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colectia „Procesul comunismului” in care au aparut carti clasice ale literaturii anti-totalitare.

Asemeni marilor sai prieteni, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a definit si a consolidat in spatiul public romanesc dimensiunea revoltei morale impotriva Raului radical simbolizat de comunism si fascism. Prin toti porii fiintei sale, in Gabriel respira oroarea in raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentrationar reprezentat de Gulag si de Auschwitz. Din decembrie 1989 si pana astazi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renascute, a stigmatizat fara reticente nesimtirea netarmurita a lichelelor si a lacheilor, a celor pe care Monica Lovinescu ii vestejea cu numele de „trapadusi de curte noua”.

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/iubire-si-admiratie-cordiale-felicitari-gabriel-liiceanu-2/

Monstrii magici ai viselor copilariei: In Memoriam Maurice Sendak

A incetat din viata, la 83 de ani, un geniu al literaturii pentru copii, un scriitor si un ilustrator extraordinar ale carui carti au cultivat fantezia, au incurajat visele si au respins conformismele inhibante. Am vazut acum cateva luni intr-un dialog cu Stephen Colbert, a raspuns degajat la cele mai putin confortabile intrebari. Avea acel umor calm si taios fara de care riscam sa fim coplesiti de toate mizeriile acestei lumi. “Where the Wild Things Are” ramane una dintre cele mai frumoase si tulburatoare carti ale varstei cand incepi sa vezi lumea prin propriile sentimente si emotii. Cand te intalnesti prima oara cu cuvintele care au nelinistit atatia si atatia copii: “Go to your room!”

In “New York Times” de miercuri, 9 mai 2012, Margalit Fox semneaza un articol pe prima pagina cu titlul “A Conjurer of Luminous Worlds, Both Beautiful and Terryfying”, amintind ca Sendak este “widely considered the most important children’s book artist of the 20th century, who wrenched the children’s book ou of the safe, sanitized world of the nursery and plunged it into the dark, terrifying and hauntingly beautiful recesses of the human psyche”.

Imaginatia lui Max, eroul din “Wild Things”, este diferita, in fond, de aceea a creatorului sau. Ne putem inchipui lumea acelor fiinte salbatice, deopotriva infioratoare si adorabile, dupa cum dorim, suntem liberi sa dam frau liber imaginatiei, precum atunci cand ii citim pe Andersen, pe Hauff, pe Oscar Wilde, pe Kornei Ciukovski, pe Vladimir Colin, pe Gellu Naum si pe Mircea Cartarescu. I-am citit acea carte fiului meu, Adam, de zeci de ori, o stie si o stiu pe dinafara. La fel ca si cartile lui William Steig (intre care “The Rotten Island” si “Amos and Boris”) ori cele ale lui Dr Seuss (in primul rand minunata “Yertle the Turtle”). The Wild Things , “Pierre” si celelalte plasmuiri ale lui Maurice Sendak vor acompania generatii de copii in deceniile ce vin, invitandu-i sa nu se teama de mister, de insolit, de imprevizibil, de invizibil. Ne-a daruit o lume fara interdictii si fara spaime.

http://newsfeed.time.com/2012/05/08/watch-maurice-sendaks-last-interview-with-stephen-colbert/

Farmecul pervers al utopiei: Pelerinaje in “Paradisul” sovietic

Eseist, prozator, istoric literar si critic de film, Angelo Mitchievici a scris o carte deopotrivă istorică şi psihologică, o investigaţie de o superbă erudiţie şi nu mai puţin admirabilă intensitate morală. Fin analist al meandrelor comunismului românesc, cunoscător subtil al relaţiei dintre intelectuali şi totalitarism în veacul numit de Hannah Arendt al furtunilor ideologice,  Angelo Mitchievici realizează în Umbrele paradisului (Humanitas, 2011, colectia „Istorie Contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si Vladimir Tismaneanu), un adevărat tur de forţă, o arheologie a avatarelor fascinaţiei exercitate de U.R.S.S. asupra atâtor personalităţi culturale şi politice din România şi Franţa.

  http://www.humanitas.ro/humanitas/umbrele-paradisului

De la Romain Rolland şi Henri Barbusse la Panait Istrati, Alexandru Sahia, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu şi Tudor Arghezi, descoperim în cartea lui Angelo Mitchievici o veritabilă panoramă a orbirii umane, a angajamentelor şi fervorilor puse în slujba unei iluzii. Într-adevăr, nimeni nu este mai orb decât cel care refuză să vadă. Ceea ce am numit cândva frenezia supunerii este tratată aici cu minuţioasă, aş spune chirurgicală rigoare. Universitar de aleasă ţinută, prozator, critic de film şi istoric al ideilor, Angelo Mitchievici nu scrie un rechizitoriu al unei pasiuni care azi, cu beneficiul distanţei, ne apare drept penibilă, absurdă, ridicolă. Şi totuşi, să nu uităm, în anii ’30, cum spunea François Furet, comunismul şi fascismul aveau un viitor. Erau amândouă religii politice incandescente, generau angajamente existenţiale. Aceste lucruri sunt spuse cu maximă claritate de Arthur Koestler în memoriile sale. Autorul marelui roman metafizico-politic Întuneric la amiază a fost el însuşi unul dintre cei magnetizaţi de promisiunea soteriologică a sovietismului. Ruptura sa cu bolşevismul a intervenit abia după procesele-spectacol de la Moscova şi, mai ales, după infamul Pact Ribbentrop-Molotov din august 1939.

Pelerinajele către Mecca sovietică au început imediat după luarea puterii de către bolşevici în noiembrie 1917. Şocată şi traumatizată de hecatombele Primului Război Mondial, stânga internaţională – şi nu doar ea – proiecta în Patria Sovietelor aşteptări febrile născute din disperare, angoasă, debusolare şi revoltă împotriva civilizaţiei burgheze considerate decadentă, chiar muribundă. O civilizaţie acuzată de mediocritate, filistinism, duplicitate, cabotinaj, lipsă de suflet, cinism şi câte altele. Trebuie spus că nu toată lumea a căzut în această capcană, nu toată lumea s-a lăsat sedusă de mirajul sovietic. Printre primii care au descoperit contrastul stupefiant dintre pretenţiile umaniste ale noului sistem, în fapt o mitocraţie partocratică (spre a dezvolta un concept propus de istoricul Martin Malia) purtând veştmintele unei fictive „dictaturi a proletariatului”, au fost anarhiştii americani Emma Goldman şi Aleksander Berkman (amândoi expulzaţi de bolşevici). Tot astfel, marele filosof Bertand Russell observa, după scurte întâlniri cu Lenin şi Troţki la Moscova, că exista un abis între teoria şi practica bolşevismului.

Ispita comunistă, care includea romantizarea U.R.S.S. şi negarea conştientă ori nu, a crimelor dictaturii leniniste, se întemeia, asemenea celei naţional-socialiste mai târziu, pe convingerea că Paradisul poate fi construit hic et nunc, în această lume. În ochii celor care îl venerau, comunismul reprezenta un proiect emancipator absolut. Convinşi că Stalin era garantul acestei întreprinderi eroice, intelectualii îndrăgostiţi de comunism au închis ochii în faţa unor expresii incontestabile ale barbariei totalitare. Plimbaţi cu mare pompă pe banii diverselor agenţii specializate, aceşti „excursionişti în Paradis” au acceptat să ascundă realităţi de o înspăimântătoare atrocitate. Unul dintre cei care au minţit cu bună (adică rea) ştiinţă a fost Walter Duranty, corespondentul la Moscova al cotidianului New York Times. Spre deosebire de Malcolm Muggeridge, jurnalistul britanic care avea să fie expulzat pentru ca a informat lumea despre Marea Foamete din Ucraina soldată cu peste trei milioane de morţi, Duranty a servit publicului american toate legendele staliniste drept adevăruri factuale. În cazul său, oportunismul cras se combina cu şantajul exercitat, se pare, de NKVD. În alte cazuri însă, adoraţia pentru Stalin şi U.R.S.S. ţinea de credinţă. Era vorba de ceea ce Eric Voegelin defineşte drept imanentizarea eshatonului. Uniunea Sovietică era acea another country pe care şi-o doreau intelectualii alienaţi ai Occidentului, aventurieri sau nu, fanatici sau doar naivi, idealişti sau maniaci ai ascetismului voluntarist leninist, de la André Malraux şi Heinrich Mann la Georg Lukacs şi Ludwig Wittgenstein. Se întâlneau în această mitizare trei dimensiuni ale credinţei utopice: mitul, magia, miracolul (reiau aici o idee a istoricului american Fritz Stern, autorul unui celebru eseu intitulat „Naţional-Socialism as Temptation”).

Revelaţiile despre U.R.S.S. au fost contracarate ca efect deşteptător de ascensiunea fascismului. Născut din proiectul Luminilor, universalismul marxist intra în coliziune cu particularismul obsesional al fascismului. Mitologia comunistă conţinea în chiar inima ei această respingere a exclusivismului rasist, a proclamării insolente de către nazişti a unui plan de organizare a lumii în stăpâni (rasa superioară) şi sclavi (rasele inferioare). Comunismul, cum scria Malraux în Condiţia umană, promitea tocmai demnitatea umană, deci contrariul umilinţei. În momentul în care, mai întâi Boris Souvarine, apoi Ignazio Silone, Victor Serge, Panait Istrati, Anton Ciliga, Manès Sperber, Arthur Koestler şi nu foarte mulţi alţii au denunţat marea minciună, la grande supercherie, aparatele propagandistice comuniste i-au anatemizat drept aliaţi „obiectivi” ai fascismului.

Angelo Mitchievici explorează cu luminoasă putere explicativă cum a fost posibilă trădarea cărturarilor, care au fost acele „icoane” sovietice graţie cărora cele mai abjecte abdicări apăreau drept tot atâtea triumfuri. Ura de sine se contopea în aceste prosternări cu dispreţul pentru „lumea veche”, pentru „orânduirea cea cruda şi nedreaptă” pe care zeiţa Istoriei o condamnase definitiv şi irevocabil la pieire. Angelo Mitchievici nu este politolog, dar are o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în raport cu încarnările politice ale pulsiunilor, emoţiilor, patimilor, sentimentelor şi resentimentelor umane. În această carte el reuşeşte să surprindă, coerent şi persuasiv, modul în care fascinaţia exercitată de U.R.S.S. a depăşit cadrele unei intoxicari ideologice pasagere pentru a deveni matricea altor asemenea patologii ale distrugerii spiritului critic. Iată ce-mi scria recent Angelo: „Cei care încearcă să reconfigureze o nouă stângă comunistă ar trebui să reflecteze la această beţie colectivă a utopiei. Am sentimentul că utopia nu şi-a consumat deplin combustibilul şi aici se află naivitatea celor care cred că fenomenul comunist este înmormântat definitiv şi că asistăm la disecţia unui cadavru. În opinia mea, este vorba de hibernare şi nu de deces. În postumitatea comunismului se pregăteşte ceva, un mutant al lui”.

Într-adevăr, nu putem înţelege viziunea „progresistă“ care a stat la baza comunismului românesc (şi nu doar la noi) fără a demistifica eroizarea şi romantizarea U.R.S.S. ca încarnare a Utopiei colectiviste şi egalitariste, ca pământul făgăduinţei. Nu întâmplător, monasticul, asceticul Sahia a iubit U.R.R.S. precum misticii îl iubeau pe Dumnezeu. Călătorii aceştia cădeau în adevărate transe religioase, se închinau, făceau mătănii, erau gata de penitenţă în speranţa că vor fi admişi în comunitatea virtuoşilor, a noilor sfinţi al cărei simbol maxim sacrosanct, în egală măsură mobilizator şi terifiant, era Stalin, marele pontif a ceea ce Czesław Miłosz a numit „noua Credinţă”.

(Acesta este textul prefetei mele la remarcabilul volum al lui Angelo Mitchievici, o carte pe care o recomand ca pe un mare succes al istoriografiei intelectuale romanesti, dar si ca un antidot la eforturile de a propune noi testari ale “ipotezei comuniste”).

 

Ce a fost Gulagul? Despre Raul radical

Felul cum se reactioneaza la aparitii editoriale de exceptie vorbeste despre temperatura etica a unui moment precis. Mai ales atunci cand este vorba de carti esentiale despre catastrofele totalitare ale veacului XX.  Anne Applebaum s-a aflat la Bucuresti pentru lansarea cartii sale despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentala aparuta in traducere romaneasca la Humanitas cu sprijinul IICCMER. Evenimentul a fost sustinut, alaturi de IICCMER,  de catre institutii importante, inclusiv editura Humanitas, ICR, Fundatia “Konrad Adenauer” si Institutul Polonez. Jurnalista americana este una dintre cele mai avizate persoane spre a vorbi despre originile, natura, functiile si efectele sistemului concentrationar sovietic, un univers exterminator intemeiat in timpul lui Lenin si ajuns la dimensiuni colosale, care sfideaza capacitatea noastra de reprezentare, in perioada stalinista. A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism etc) ori despre nazism fara a pomeni lagarele de concentrare este ca si cum ai scrie despre iad fara a-l mentiona pe diavol. Este lectia marelui roman “Viata si destin” al lui Vasili Grossman. Gulagul si Holocaustul au simbolizat incarnarea Raului radical in istorie. Ca si Anne Applebaum, socot ca nu putem ierarhiza raul absolut: ambele infernuri concentrationare au fost abominatiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.

Teroarea facea parte intrinseca din (i)logica sistemului. Ideologia si teroarea erau inextricabil ingemanate. Un comunism care sa nu se fi intemeiat, in faza impunerii si consolidarii sale, pe teroare, n-a existat si n-ar fi putut exista. In martie 1921, cand Biroul Politic bolsevic a votat suprimarea insurectiei de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui “comunism mai uman”, a votat fara scrupule in favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Trotki nu au exprimat vreodata regrete in aceasta privinta. Primul “proces-spectacol”, al Socialistilor Revolutionari (eserii), s-a desfasurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuarii statului de nedrept, al mentinerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim si criminal. (VT)

Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare – aşa rezumă Anne Applebaum – laureată a premiului Pulizer – istoria Gulagului. Scriitoarea şi jurnalista americană a vorbit despre comunismul în Europa centrală şi de est, cu ocazia lansării în România a volumului, “Gulagul. O istorie”, tradus recent de Editura Humanitas. A fost o dezbatere deschisă publicului (peste o suta de persoane), organizată la Institutul Cultural Român şi moderată de Horia Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. Un eveniment memorabil despre o lucrare menita sa dainuie.

http://www.youtube.com/watch?v=pRjhrswJpGg&feature=related

 Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum a fost de ce ar fi interesaţi românii interesaţi de această carte. Răspunsul a venit prompt: “Cu siguranţă au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioţi ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea. Cum arată gulagul în cifre:

Cifrele sunt greu de calculat. Dar între 1929, cînd lagărele au devenit un fenomen, şi până în 1953, când Stalin a murit, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagare. Dincolo de aceştia, alte 6 sau 7 milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilaţi. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experienţa arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populaţiei – unul din 6 sau din 8 oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau ştia pe cineva arestat.

Sunt cunoscute şi locurile în care erau construite lagărele – adaugă ea. Şi erau peste tot, din nord, la coasta pacificului, în mine, şi până în centrul moscovei – unde prizonierii erau folosiţi pentru a construi blocuri sau să proiecteze aeroplane. Nu exista nici o o zonă locuită fără lagăre şi nici o ramură a industriei care să nu fie susţinută de prizonieri. În anii 40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îţi rezolvi treburi cotidiene în oraş fără să dai peste cei din lagăre, implicaţi în diferite activităţi. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluţiei bolşevice – explică Anne Applebaum. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul de 5 ani pentru colectivizarea agriculturii şi creşterea producţiei industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate – ţărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă şi cu o lipsă a forţei de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale şi gaze în nordul îndepăratat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, aşa că au fost construite lagăre şi au fost trimişi prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliţia Politică avea argumentele ei pentru această decizie. Anne Applebaum citează declaraţia unui fost şef de lagăr, Alexei Loghinov:

Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei – spunea el. Şi cum ar putea de alfel să trăiască civilii în condiţiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă şi o sobă cu ceva cărbuni şi supravieţuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcţionarea sistemului. Aşa a fost justificată existenţa lagărelor de la început până la sfârşit.

Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii şi pentru a-i face să sufere. Cele cîteva sute de lagăre, în care erau milioane de prizonieri, erau parte a sistemului de stat şi a economiei, o parte importantă, cunoscută şi temută de toată lumea.

Deşi gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parţial deschise, ruşii de azi ştiu încă foarte puţine despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puţin, iar foştii torţionari nu au fost judecaţi – apreiază dna Applebaum, deşi unii trăiesc. Cu doar câteva mici excepţii, nu au existat investigaţii oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum punctează două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foşi ofiţeri KGB nu au interes să facă publice crimele făcute de oranizaţia din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbeşti despre gulag e privit ca o slăbiciune naţională, care ar putea dăuna imaginii ţării. În fine, întrebată despre cum arată o comparaţie dintre gulag şi holocaust – Anne Applebaum spune că nu există o astfel de comparaţie, nu se poate spune că unul a fost mai rău sau mai criminal decât celălat.

http://www.rfi.ro/articol/stiri/cultura/gulagul-o-istorie

www.crimelecomunismului.ro

Myth, Identity, and Conflict: A Comparative Analysis of Romanian and Serbian Textbooks

Razboiul hartilor si mitologiile competitive au facut si inca mai fac ravagii in Europa de Rasarit si nu doar acolo. A aparut la Lexington Books din cadrul editurii Rowman & Littlefield cartea semnata de Anamaria Dutceac Segesten pe tema atat de actuala a relatiei dintre mit politic, identitate si conflict in lumea post-comunista, cu privire speciala asupra manualelor de istorie din Romania si Serbia.

Absolventa a Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, Anamaria sustinut un remacabil doctorat la Universitatea Maryland (am fost conducatorul stiintific al tezei), a predat la Universitatea din Lund si este in prezent postdoctoral fellow la Centrul de Studii Moderne Europene al Universitatii din Copenhaga. Este vorba de o lucrare curajoasa, lucida, incitanta si splendid documentata, bazata pe o solida cercetare empirica si pe analize de continut, menita sa lumineze raporturile dintre mit politic, identitati colective, educatie  si conflict. Se propune o perspectiva originala asupra optiunilor valorice, sedimentate in discursuri educationale, dintr-o regiune a Europei in care atatea rani ale trecutului raman inca deschise. Autoarea exploreaza persistenta miturilor auto-glorificatoare, redemptive si salvationiste dar si si eforturile de a oferi naratiuni istoriografice oneste, concordante cu adevarurile factuale. Este o carte necesara care demonstreaza ca trecutul nu este o alta tara.

https://rowman.com/ISBN/9780739148655

 

“Myth, Identity, and Conflict: A Comparative Analysis of Romanian and Serbian Textbooks”, by Anamaria Dutceac Segesten, is an examination of how history and politics became entangled in Romania and Serbia. In it, Segesten asks questions like: Is myth present in the history textbooks of Romania and Serbia? If so, are there differences in the ways these myths define the in-group and the relationship with the Other between a country that experienced interethnic conflict (Serbia) and a country that did not (Romania)? Do textbooks affect the odds that conflict will occur? Segesten’s findings confirm the presence of mythologized versions of the past in the history textbooks of both countries over the entire fifteen-year period studied (1992–2007), despite claims for professionalization of textbook-making. Myths of noble origins, of heroism and victimhood, appear in both cases. Segesten finds the language to be ideological and in favor of the ethnic majority, even if over time there is a slow tendency towards moderation (especially in Romania), probably due to the influence of the European Union. Ultimately, “Myth, Identity, and Conflict”, by Anamaria Dutceac Segesten, questions the alleged power of history textbooks to make a difference in ethnically divided societies prone to conflicts.

O carte-monument: “Gulagul. O istorie” de Anne Applebaum

Lagarele de concentrare, scria un cunoscut istoric, au fost rusinea suprema a secolului XX.  Auschwitz si Kolyma, Dachau si Karaganda au fost expresiile palpabile ale prezentei Diavolului in Istorie. Am citit in aceste zile amintirile Emmei Gerstein, istorica literara specializata in Lermontov, prietena lui Osip Mandelstam, a Nadejdei Mandelstam, a Annei Ahmatova si a lui Lev Gumiliov, filosof si etnolog, fiul acesteia si al poetului asasinat in timpul lui Lenin, Nikolai Gumiliov.  Amintiri cutremuratoare, de o franchete ce-ti taie respiratia,  din anii 40, dar si din perioada 1946-1953. Acesti oameni au trait, ca atatea milioane de cetateni ai URSS, in umbra Gulagului. Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Mandelstam a murit in Gulag pentru ca a scris o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice scrise vreodata). Gumiliov a fost deportat in doua randuri. Speranta de viata in Gulag nu o depasea pe aceea din lagarele naziste. Se murea de foamete, de frig, de mizerie, de epuizare fizica si nervoasa. In Gulag, ca si in sistemul concentrationar nazist, individul era superfluu.

În cei 60 de ani de existenţă ai Gulagului – un complex de lagăre de muncă patronate, la modul propriu, de poliţia politică sovietică – 30 de milioane de oameni au trecut prin experienţa de zek (deţinut politic). Adesea, ca să devii un zek, adică mână de lucru ieftină, trebuia să fii doar inocent. Ca să supravieţuieşti, trebuia să-ţi pierzi orice fărâmă de inocenţă. Mulţi, foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul, nu s-au mai întors niciodată acasă, dar şi cei care au avut şansa de a părăsi absurdul arhipelag au purtat până târziu stigmatul moral, politic şi civil de duşmani ai poporului.

Nici măcar Soljeniţîn, care a descris în detaliu viaţa de lagăr, nu a reuşit întru totul să-i convingă pe occidentali şi chiar pe sovieticii „liberi“ de existenţa acestei absurde şi diabolice trăsături a culturii sovietice: munca forţată. Anne Applebaum acţionează însă ca un anchetator conştiincios şi corect care se luptă nu doar cu dificultăţile administrării unei cantităţi imense de probe, adeseori contradictorii şi inexacte, ci şi cu inapetenţa paradoxală a victimelor pentru dreptate, cu tăcerea criminală a foştilor călăi şi cu indiferenţa societăţii. De aceea cartea sa va fi imposibil de ignorat în orice istorie a secolului al XX-lea.

„Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decât oricare altul.“ (Vladimir TISMĂNEANU)  (fragment preluat de pe www.humanitas.ro/humanitas/gulagul-o-istorie).

Luni, 28 noiembrie, ora 18.00, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului  şi Memoria Exilului Românesc  organizeaza Conferinţa Gulagul. Ce ştim acum, susţinută de Anne Applebaum, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. În cadrul evenimentului va avea loc lansarea volumului Gulagul. O istorie, de Anne Applebaum,  apărut la Editura Humanitas cu sprijinul IICCMER.  Proiectul publicarii acestei carti si al vizitei lui Anne Applebaum in Romania a demarat in perioada cand directorul stiintific al IICCMER era Mihail Neamtu, caruia ii multumesc din inima pentru entuziasmul si competenta probate in perioada cat a lucrat in cadrul Institutului.  Ii multumesc, de asemenea, lui Cristian Vasile, actualul director stiintific, care s-a implicat cu pasiune in acest demers extrem de important din perspectiva stiintifica si etica.

Evenimentul are loc la sediul Institutului Cultural Român din strada Aleea Alexandru, nr. 38.

Organizatori: IICCMER, Fundaţia Konrad Adenauer, Editura Humanitas, Institutul Polonez, Institutul Cultural Român.