Miraculosul an 1989: Exit, voce si colapsul RDG

Invaluite ani de zile in falsa glorie a unei propagande desantate, bazate pe duplicitate, teroare, conformism si frica, dictaturile comuniste s-au prabusit asemeni unor castele din carti de joc.  Acum doua decenii, pe 7 octombrie 1989, in Berlinul de Est, avea loc parada militara menita sa salute, cu martiala pompa, ziua de nastere a ceea ce s-a numit “Republica Democrata Germana”. Fondata din ordinul lui Stalin la 7 octombrie 1949, in zona sovietica de ocupatie, die sogennnante DDR a fost o constructie artificiala, intemeiata pe mitul comunist despre “primul stat german al muncitorilor si taranilor” A fost de fapt o sinistra dictatura birocratica, un despotism totalitar in care Partidul Comunist (SED) si-a exercitat puterea inainte de toate prin utilizarea politiei secrete, terifianta Stasi. Oricine a vazut filmul The Lives of the Others stie despre ce vorbesc.  Miscarile protestatare din RDG, adesori sustinute de Bisericile catolica si luterana,  s-au configurat ca actiuni de rezistenta civica inspirate de ethosul luptei anti-autoritare, de constiinta culpei tacerii generatiei care nu si-a ridicat glasul imptriva nazismului.  Victoria Solidaritatii in alegerile din Polonia si formarea guvernului Mazowiecki au catalizat aceste forme de contastatie. Disidenta est-germana s-a transformat in opozitie. 

Albert Hirschman, marele ganditor social american, a scris la inceputul anilor 90 un articol celebru in revista World Politics cu titlul “Exit, Voice, and the End of the GDR”, aplicand categoriile propuse de el intr-o carte extrem de influenta. Exitul s-a realizat prin exodul populatiei din Germania de Est. In august 1961, Zidul Berlinului (numit, pe buna dreptate, al Rusinii) a fost inaltat pentru a impiedica cetetenii est germani sa voteze cu picioarele. A fost simbolul cel mai socant, cel mai dezgustator si cel mai palpabil al Razboiului Rece, in chiar inima Europei Centrale.

Anul revolutionar 1989 a radicalizat miscarile contestare nascute la baza (grassroots). Intre acestea, miscarile pacifiste si ecologiste independente din RDG. Societatea civila era numele si esenta ideii care a torpilat ordinea totalitara. Vocea, puterea celor fara de putere (despre care Vaclav Havel a scris un eseu nemuritor) a inceput sa fie auzita tot mai rasunator. In vara acelui an miraculos, prin Ungaria, s-a produs un nou exod. In loc de a impiedica tranzitul in masa al turistilor est germani catre Austria, cum le-ar fi impus-o “internationalismul socialist”, autoritatile de la Budapesta, primind semnalul verde al Kremlinului, l-au favorizat. Honecker si camarila sa erau sa faca apoplexie. S-au plans lui Gorbaciov, insa fara nici un rezultat. La sesiunea Pactului de la Varsovia desfasurata la Bucuresti (iulie 1989), liderul est german lesina si era dus de urgenta la Spitalul Elias. A doua zi era transportat cu avionul catre Berlinul de Est unde avea sa fie diagnosticat cu cancer. A ramas in toate acele luni (si mai tarziu, pana la moarte) un stalinist infocat, s-a opus oricarei reforme. Aparenta era a unui militant auster, de-a dreptul spartan: in fapt, era un afemeiat inrait, un personaj avid de functii, medalii si onoruri.  Mana sa dreapta era criminalul Erich Mielke, seful Stasi, cel care isi incepuse cariera ca bataus de strada implicat in cateva omoruri si care, in Spania Razboiului Civil, se specializase in lichidarea fizica a militantilor anti-stalinisti (anarhisti si trotkisti).  Fara reticente si fara scrupule, Honecker a ordonat arestari, batai, represiuni. Pentru el, timpurile lui Brejnev reprezentasera paradisul. A ramas de pomina scabrosul sarut dintre cei doi tirani. Liberalizarea gorbaciovista era neindoios, pentru Honecker, ca si pentru Ceausescu, o tradare a sacrelor principii bolsevice, o impardonabila blasfemie.

 

La 7 octombrie, Honecker, Ceausescu, Jakes, Jivkov si alti potentati anti-reformisti au fost martorii unei noi explozii a vocii populare: tinerii din FDJ (Freie Deutsche Jugent), UTC-ul est german, au scandat, in locul lozincilor oficiale, cuvintele: “Gorbaciov, salveaza-ne!”  Prezent acolo, Gorbaciov a urmarit atent ce se intampla. A rostit faimoasele cuvinte” “Viata ii pedepseste pe cei care resping schimbarea”. In acele saptamani, s-a nascut, s-a afirmat  noua viziune: Wir sind das Volk. (noi suntem poporul). Combinatia revolutionara dintre exit si voce  a accelerat colapsul RDG, l-a facut iminent si inevitabil.

Pentru Ceausescu ceea ce a vazut la Berlin a fost un avertisment greu de ignorat, o indicatie ca nu putea astepta nici un fel de sprijin din partea lui Gorbaciov. Dimpotriva, liderul sovietic il detesta cu pasiune pe cel pe care il numea, in conversatiile cu consilierii sai, “Fuhrerul roman”.  Pe 16 octombrie, Honecker era debarcat in urma unei conspiratii la varf. Urmasul sau, o alegere total neinspirata, a fost Egon Krenz, el insusi compromis ca fost supervizor al Stasi din partea Biroului Politic. Intre timp avusesra loc noi demonstratii la Berlin, Leipzig, Dresda, Rostock, urmate de sute de arestari.

Intro- carte recenta, pe care o recomand calduros si asupra careia voi reveni, ziarisul britanic Victor Sebestyen exploreaza declinul Blocului Sovietic si momentele-cheie ale prabusirii fortaretei socialismului militarist numita RDG. Cartea se intituleaza Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire si a aparut anul acesta la editura londoneza Weidenfeld and Nicolson. Extrem de bine documentaa (desi exista si mici, inerente inadvertente), o propun aici drept cartea saptamanii. Volumul contine capitole extrem de percutante despre Romania lui Ceausescu si finalul comunismului dinastic.

 

Krenz nu a rezistat mult in functie: pe cat de vanitos, pe atat de inept, a comis gafa dupa gafa. Pe data de 9 noiembrie, fara ca macar Krenz sa stie ce se petrece, liderul organizatiei de partid din Berlinul de Est, Gunther Schabowski, a anuntat, intr-o conferinta de presa intrata in istorie, libertatea imediata de circulatie pentru cetatenii RDG. In cateva ceasuri, zeci de mii de berlinezi au luat cu asalt punctele de frontiera, inclusiv Checkpoint Charlie. La ora 10 si 45 de minute p.m.,  se petrecea minunea: se dansa, se fraterniza, se bea sampanie pe Zid.  Se terminase cosmarul, incepea sarbatoarea. Desi era noapte, cetatenii RDG puteau simti ceea ce il facuse pe Hegel candva sa asemuiasca debutul Revolutiei Franceze cu “un superb rasarit de soare”. Era clar ca se apropia clipa recastigarii suveranitatii politice.  Iar justificarile pentru existenta RDG devenisera caduce, penibile, de un infinit ridicol.

Cartea saptamanii: “Fiorul evocarii unor lumi ucise” de Agnes Heller

Aparuta la editura Hasefer in 2006, in splendida traducere semnata de Eva Galambos si Eva Tutui, cartea de eseuri (lecturi si relecturi) a distinsei ganditoare maghiare Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University din New York, este o marturie tragica despre o lume disparuta, ori mai precis spus despre un univers anihilat.  Este vorba de spatiul central european, cu ale sale cafenele, burgtheatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangarda, dezbateri infinite intre liberali, conservatori, sionisti, marxisti de diverse tendinte, bolsevici, cu ale sale nevroze, traume, naluciri, utopii. Lumea lui Herzl si Freud, a lui Milosz si Herbert, a lui Klimt si Mahler, a lui Attila Jozsef si Fejto, a lui Paul Celan, Fondane si Danilo Kis, a tanarului Cioran si a lui Karl Kraus. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocarlie.

Titlul cartii, Fiorul evocarii unor lumi ucise,  spune totul despre dimensiunea metafizica a analizei, despre dificultatile logice si psihologice de a scrie cu constiinta ca vorbesti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranta, nu stilul il face actual, desi unii scriitori–mai putin talentati–cred ca da si incearca sa fie cu orice pret ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel putin ne face sa credem ca ceea ce scrie este adevarat, mai exact, impresioneaza pentru ca este adevarat”.  “Adevarul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte.  De aceea sunt actuali Camus, Faulkner, Koestler, Thomas Mann, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenitin. Doua fragmente din Singer:

“–Ce sa fac, rabine?

–Sa nu faci nimic rau.

–Asta-i tot?

–Asta-i foarte mult.”

Ori:

“–Ai vazut adevarul?

–Nu intru totul. Dar am vazut minciuna lor, raspunde Ezriel.

–E totuna.”

Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelstam ori Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt,, altele melancolia ranita a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Priviti atent fotografia de mai jos si veti intelege la ce ma refer.

Este pacat ca, din cate stiu, nu prea s-a vorbit despre aceasta carte. Evocarea/studiu dedicata lui Isaac Bashevis Singer, “Romanul picaresc in umbra Auschwitz-ului”, este extraordinara. La fel, evocarea lui Stefan Zweig, pentru care a trai in Cosmopolis insemna unicul mod de supravietuire. Cand hoardele neo-barbare au distrus acest vis, cand “Lumea de ieri” s-a naruit, Zweig si-a pierdut orice urma de rabdare si s-a sinucis in exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfaramate, a sarmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fara destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertesz, alt autor discutat in carte.  Scrie Agnes Heller:

“Simt cat de cumplita trebuie sa fi fost trairea acestei prabusiri. Vorbesc ca membra a unei generatii care s-a nascut in infern si care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns intr-un cerc superior, apoi, incet, foarte incet, a inceput sa se inalte pana cand astazi, rezistand cu succes vietii, poate sa-si aleaga din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Este generatia care a invatat din propriile experiente ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine si ale izbavirii, ce inseamna liberalismul fricii, concept propus de regretata ganditoare americana Judith Shklar, mentionat de Tony Judt in impresionantul articol in memoria lui Leszek Kolakowski din New York Review of Books din 24 septembrie 2009. Despre Agnes Heller putem spune cu egala indreptatire ceea ce sugereaza Tony Judt in acest tulburator text:

“For two generations of men and women, born between 1880 and 1930, the characteristically Central European experience of the twentieth century consisted of a multilingual education in the sophisticated urban heartland of European civilization, honed, capped, and sideshadowed by the experience of dictatorship, war, occupation, devastation, and genocide in that selfsame heartleand”.

In acest sens, liberalismul fricii inseamna “the uncompromising defense of reason and moderation born of firsthand experience of the consequences of ideological excess; the ever-present awareness of the possibility of catastrophe, at its worst when misunderstood as opportunity or renewal, of the temptation of totalizing thought in all its protean variety”.

Despre Agnes Heller in EvZ: reverberatii, reactii si resentimente

In EvZ de astazi am publicat un omagiu pentru ganditoarea maghiara Agnes Heller, autoarea unor lucrari fundamentale in domeniul eticii si filosofiei politice.  Cartea Dictatorship over Needs, scrisa impreuna cu Ferenc Feher si Gyorky Markus, este o contributie decisiva la intelegerea totalitarismului comunist.

Pe forum au aparut diverse reactii, intre care unele denotand un deloc mascat antisemitism.  Iar antisemitismul se dovedeste in continuare una din formele cele mai agresive si nocive ale resentimentului. A se citi in acest sens excelenta cartea profesorului Philippe Burrin, Resentiment si apocalips: Eseu asupra antisemitismului nazist, aparuta la Editura Hasefer,  in traducerea semnata de Ana Maria Macri si Gina Vieru. Istoric si politolog, Philippe Burrin este directorul prestigiosului Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva. Voi reveni asupra aceste carti pe care o recomand  aici drept cartea saptamanii.

“Weekly Standard” despre “The Essential Herman Kahn” (volum editat de Paul Dragos Aligica si Kenneth R. Weinstein)

Thinking Big: Herman Kahn Didn’t Shrink from the Fundamental Questions

By Gary J. Schmitt |  The Weekly Standard
Monday, September 7, 2009

Gary J. Schmitt reviews The Essential Herman Kahn: In Defense of Thinking, edited by Paul Dragos Aligica and Kenneth R. Weinstein.

When Stanley Kubrick’s Dr. Strangelove first appeared in movie theaters in 1964, it was Peter Sellers’s portrayal of the wheelchair-bound, ex-Nazi adviser to the president on nuclear strategy that grabbed the most attention from audiences and, to this day, remains the most memorable role in the film. Based on Strangelove’s hilarious discussion of possible plans for living in a post-nuclear-war world–including the need for a 10:1 ratio of females to males in order to repopulate the country–movie historians have linked the role, in part, to the Cold War nuclear strategist Herman Kahn. Given Kahn’s own writing about fighting and surviving a nuclear war, it was no surprise that he became a prime target of the disarmament crowd in the early 1960s. And Herman Kahn was no small target. He was an immense man, standing over six feet tall and weighing some 300 pounds, with an equally impressive intellect and gift (and love) for driving public policy debates. On the staff at the RAND Corporation in the 1950s, he was part of a group of mathematicians, physicists, and economists who gave the emerging discipline of nuclear strategy far greater depth and sophistication than it had ever had before. After leaving RAND , he founded the Hudson Institute, a think tank with a reputation for addressing some of the most difficult and challenging policy disputes of the day. Kahn died in 1983 after a massive stroke, age 61. What has been missing is a single volume providing access to Kahn’s thought and, more important, his insights on how to think about public policy. That has now been remedied by The Essential Herman Kahn. Edited and introduced by Paul Dragos Aligica and Kenneth Weinstein, it is a compilation of two dozen selections from Kahn’s writings intended to provide today’s reader with a sense of the substance of Kahn’s work and also of his approach to tackling issues.

Although deeply appreciative of the many past factors that were required to bring about vast improvement in human welfare, he was also fully aware that there is no stopping the train of history.

Painea, vinul si adevarul: Destinul lui Ignazio Silone

Ignazio Silone a fost unul dintre cei mai admirati scriitori italieni ai secolului XX (Faulkner il considera cel mai de seama scriitor italian al epocii sale).  Romanele sale, intre care Fontamara (primavara amara) si Painea si vinul, vorbesc despre viata aspra a taranilor din zona sa natala, dar si despre pasiunile revolutionare de stanga si de dreapta. A fost un antifascist consecvent, a aderat la comunism din ratiuni sentimentale si etice. Nu a fost un ideolog si a detestat orice forma de dogmatism.  A crezut, ca atatia altii, mai ales dupa dezastrul primului razboi mondial,  in fagaduinta egalitarista a marxismului. A imbratisat, cu naiv entuziasm, mitul internationalist.  L-a intalnit pe Lenin, a fost unul dintre fondatorii PC Italian. S-a despartit apoi, in 1927, de secta mesianica a comunistilor italieni, atunci cand a constatat ca era dominata de cruzime, duplicitate si de un servilism total in raport cu Stalin.  Politic vorbind, un destin similar cu cel al unor Boris Souvarine, Panait Istrati, Whittaker Chambers ori Arthur Koestler.

Am scris acum cateva luni pe acest blog un text intitulat “Despre cutremure si conditia umana”. Era imediat dupa cutremurul din regiunea Abruzzi. Plecam de la un articol din New York Times al lui Stanislao Pugliese, , profesor la Universitatea Hofstra, remarcabil istoric al ideilor si biograf al unor personalitati marcante din cultura italiana a secolului XX. Amintesc cartea sa despre Carlo Rosselli, tradusa in romaneste la Polirom (am scris prefata). Nu poti intelege gandirea unui Norberto Bobbio, de pilda, fara a te referi la ideile fratilor Rosselli privind posibilitatea unui “socialism liberal”, anti-leninist si anti-autoritar.  Pugliese este de asemenea editorul unor carti importante, inclusiv Renzo De Felice, The Jews in Fascist Italy: A History ( New York: Enigma Books, 2001).  Tin sa spun ca Stanislao Pugliese a scris o competenta recenzie a cartii mele Fantasies of Salvation (Princeton UP, 1998, paperback 2009) in Philadephia Inquirer (12 iulie 1998).

Silone a descris propria apostazie, convertirea de la comunism la ceea ce el numea socialismul democratic, in contributia sa la volumul The God that Failed, o lucrare fundamentala din perioada Razboiului Rece, manifest al luptei pentru adevar (ceilalti autori erau Koestler, Richard Wright, Louis Fischer, Stephen Spender, Andre Gide).  In cursurile mele despre ascensiunea, decaderea si prabusirea comunismului, The God that Failed este required reading.  Dupa razboi, Silone a fost cel care a determinat, in mare masura, rezistenta reusita la tentativele partidului lui Palmiro Togliatti si Luigi Longo de a inghiti Partidul Socialist Italian, dupa modelul testat in Europa de Est.  Silone a fost unul dintre criticii cei mai profunzi ai totalitarismului, fascist si comunist. A fost un adversar redutabil la comunismului a carui minciuna constitutiva o traise din interior.

Dupa moartea sa, dar mai ales in ultimii ani s-a nascut o controversa legata de posibile contacte intre Silone si politia secreta fascista. Desi viata intelectuala italiana s-a polarizat in legatura cu acest subiect, nu a rezultat nimic concludent menit sa submineze autoritatea scriitorului. Intitulata Bitter Spring (dupa titlul romanului lui Silone),  revelator si adeseori palpitant, volumul lui Stanislao Pugliese despre autorul pretuit de Thomas Mann, Bertrand Russell si Arturo Toscanini,  a aparut anul acesta la Farrar Straus & Giroux. Despre aceasta fascinanta lucrare (care ar merita sa fie tradusa cat mai curand in romaneste) scrie elogios Geoffrey Wheatcroft in New York Times Book Review din 23 august 2009.  Voi scrie mai pe larg intr-un articol viitor.

Sa mai adaug ca volumul The God that Failed este prevazut sa apara, probabil anul viitor, in colectia Zeitgeist pe care o coordonez la Humanitas.  Opera lui Silone ne ajuta sa intelegem mai bine secolul XX, ceea ce un Sigmund Neumann a definit candva drept “the Age of International Civil War”. 

Cartea saptamanii: “Camus: A Romance”

Atunci cand suntem agresati de atatea stiri deprimante, atunci cand ajungem la disperare vazand cum nimicnicia morala prospera, atunci cand nihilismul renaste sub ochii nostri (dar a murit el oare vreodata in toti acesti ani dominati de naluciri ideologice?), atunci cand hienele, lichelele, canaliile si delatorii, imbatati de ura, predica furibund de la pseudo-amvonul Cetatii, batjocorind si spurcand tot ceea ce a mai ramas de batjocorit si de spurcat,  ei bine atunci il recitim, trebuie sa-l recitim pe Albert Camus.

In cartea sa Camus: A Romance aparuta in 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes reconstituie de o maniera captivanta si cu miscatoare empatie un itinerariu spiritual si moral  intr-adevar exemplar. Pornind in cautarea adevarului despre Camus, stand de vorba cu apropiatii scriitorului, rude si prieteni, autoarea se cauta si se gaseste pe sine.  Atunci cand unii nu ezita sa vorbeasca, despre “le siecle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (si, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Nimeni nu a spus lucrurilor pe nume mai onest decat Camus cand a scris: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul incearca sa le remedieze nu esta mai rau decat totalitarismul insusi“. Cum a demonstrat ganditorul politic american Jeffrey Isaac, profesor la Indiana University din Bloomington,  intr-o carte cat se poate de actuala, Albert Camus si Hannah Arendt au dat glas, intr-un veac al umilirii subiectivitatii, eticii revoltei. Or, in acelasi sens, sa ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron si Leon Blum: The Burden of Responsibility (aparuta in romaneste la Polirom).  Imi amintesc perfect ce a insemnat pentru generatia mea publicarea romanelor Strainul si Ciuma ca si a Mitului lui Sisif.  La fel, L’homme revolte, carte care circula pe sub mana, despre care Elizabeth Hawes scrie un fascinant capitol.  In timp ce Sartre si Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunista in genere,  drept expresie a “vicleniei Ratiunii”, Camus a respins aceste rationalizari specioase drept imorale si iresponsabile.   Replica lui Sartre la Omul revoltat a fost textul de 300 de pagini din 1952, Les Communistes et la Paix, manifest al capitularii etice si politice in fata discipolilor/agentilor lui Stalin.  Chiar si mai tarziu, Sartre a continuat sa celebreze marxismul drept la philosophie indepassable de notre epoque.  Nu cred ca exagerez spunand ca in acele timpuri  de rusine si neputinta, Camus ne-a salvat.  Sartre era genial si cinic.  Camus era genial si curat. 

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriti ai Monicai Lovinescu si ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru ca la el etica se imbina intr-o tragica sinteza cu estetica.  Pentru el, filosofia absurdului era una a rezistentei.  A denuntat lagarele staliniste si a platit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectara a existentialismului sartrian.  S-a opus torturii, oriunde aceasta metoda barbara era aplicata.  S-a impotrivit pedepsei capitale pe vremea cand nu multi aveau taria sa o faca (cititi volumul scris impreuna cu bunul sau prieten, Arthur Koestler, aparut in colectia “Zeitgeist” la Humanitas).  A fost deopotriva un mare scriitor si un mare moralist. Pentru iubitorii operei lui Camus, dar nu doar pentru acestia, cartea scrisa de Elizabeth Hawes este o delectare.

Cartea Saptamanii: “Inventing the Jew” de Andrei Oisteanu

A aparut recent la University of Nebraska Press, in traducerea semnata de Mirela Adascalitei,  in prestigioasa serie “Studies in Antisemitism” coordonata de istoricul Robert Wistrich, excelenta lucrare a lui Andrei Oisteanu, Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures.

Cu minutioasa pasiune a detaliului, dar si cu o comprehensiva aptitudine sintetica, Andrei Oisteanu, istoric al religiilor, etnolog si critic cultural, propune o veritabila enciclopedie a prejudecatilor din infrastructura folclorica a culturilor est europene. Mai mult, imbinand exemplar rigoarea cu eruditia, el reuseste sa lege aceste elemente “etnotipice” de dezbaterile din zonele intelectuale de varf.  Lucrarea lui Andrei Oisteanu trebuie citita de toti cei interesati de originile, impactul si metamorfozele nationalismului radical, ale populismului etnocentric si ale miturilor  salvationist-conspiratoriale  in lumea de azi.

Recenzia mea la aceasta lucrare de exceptie va apare intr-o respectata revista intelectuala occidentala. Iata cuvintele de pretuire publicate pe coperta patru:

“This scrupulously researched study is a profound revelation of ‘the other’ in western culture. The ‘imaginary Jew,’ in its specifically Romanian and central-east-European incarnation, reverberates through all of Europe’s hellish myth-making, beginning in the first Christian century. The layering of stories and images has the effect of a masterful horror-film. Andrei Oisteanu’s book is an unflinching look at Europe’s darkest secret. It is therefore an indispensible text.”—Andrei Codrescu, MacCurdy Distinguished Professor at Louisiana State University

“This book is erudite, richly documented and intelligently written. Though both a comprehensive and explicit analysis of so many themes concerning the images of the Jews, it is at the same time an implicit critique of an important component of Romanian culture. However, Andrei Oisteanu’s book is above all a very courageous one.”—Moshe Idel, Max Cooper Professor of Jewish Thought at Hebrew University in Jerusalem

“A profound and illuminating anthropological study, with many cultural, historical, social-political, and religious layers about an old-new topic. The image of the stranger says a lot about the stranger’s own history and psychology but perhaps even more so about his neighbor-observer. Between the fictionalized Jew and the real one rests an entire history of thousands of years. The author of this fascinating book offers a thorough, subtle, and lucid description and analysis of a certain location, but its meaning goes well beyond it.”—Norman Manea, Professor of European Literature and writer-in-residence at Bard College

Radicalism si demonism: Nae Ionescu, M. Sebastian si extremismul revolutionar

Am citit pe nerasuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei si eseistei Marta Petreu pe tema tineretii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relatiei dintre tinarul intelectual evreu roman de la Dunare, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generatiei ‘27,  si principalul doctrinar al extremismului revolutionar din Romania anilor 20 si 30, Nae Ionescu, seducator (la propriu si la figurat) profesor de logica si metafizica, dialectician-prestidigitator fara pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrajit. Cartea trebuie examinata in spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu faptele istorice, , iar nu pe baza de procese de intentii, pe cat de malitioase, pe atat de dubioase.  “Atacurile la baioneta”, exploziile nevrotice, nu-si au locul acolo unde se discuta idei.  Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul sau la Cavantul nu poate fi comaparat cu cel al unui Ion Calugaru, for instance. Tema explorata de Marta Petreu poarta asupra unuia din cele mai controversate si inca sangerande momente din istoria politica si intelectuala a Romaniei interbelice.  Mai presus de orice, Nae Ionescu  a urmarit sa intemeieze religia politica a ortodoxismului romanesc, o filosofie colectivista ostila liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta si democratic) si oricarei forme de rationalism considerat emasculant si lipsit de viata.  Naeionescianismul a fost o viziune totalitara despre fenomenele politice, etice, si religioase, iar tanarul Sebastian a sprijinit aceasta perspectiva anti-pluralista.  Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenta decadenta, corupta si corupatoare.  Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate.  Libertatile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necrutatoare, luate de un Conducator blagoslovit cu providentiala charisma. In conflictul dintre spirit si suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului.  La un ceas cand Europa parea sa fi intrat in ceea ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies, aceste idei explozive pareau sa aibe un viitor si nu este de mirare ca Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadentat.  Ceea ce este surprinzator tine de intensitatea adeziunii sale la o formula spirituala menita sa justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violenta, teroare, crima.  In acei ani de “indracire”, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odata extazul demonismului.

Intitulata Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, cartea publicata la editura Polirom, poate fi citita in mai multe registre: mai intai acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniana) impotriva institutiilor burgheze din Romania. Este vorba in acest caz de atractia lui Sebastian catre ideile fascismului italian si chiar francez, in nici un caz catre rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a nascut nazismul. Mai mult, cel putin in prima faza a Cuvantului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admiratie netarmurita, invecinata cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubratiile rasiste. Etnicismul sau meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reactionar in sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Peguy, Nae venera la patrie et les morts.  Gandirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre si se inrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras.  Cand Sebastian scrie impotriva partidelor politice (in primul rand impotriva celui liberal) el participa, alaturi de profesorul sau, la un atac general-european impotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Sa nu uitam ca primul presedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist nationalist.  Moda crimei politice era contagioasa si afecta toate tarile din regiune.  Pozitia etnocentrica a lui Nae Ionescu nu era esential diferita de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democratiei Nationale (endecja) din Polonia.  In plus, ortodoxismul febril lui Nae Ionescu, fundamentul modelului sau etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcanescu, alarmat de manipularile politice ale credintei.

Al doilea registru ar fi acela al abordarii demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimba paradigma interpretarii lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generatiei, a ajuns la concluzia ca Sebastian a fost in fapt principalul megafon al atitudinilor de extrema dreapta care au constituit viziunea naista despre stat, colectivitate, traditie.  As indrazni totusi sa citesc diferit articolul lui Sebastian “Omul cu revolverul” publicat cu putin timp inainte de interzicerea Cuvantului si arestarea lui Nae Ionescu, ca partea represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G. Duca.    Nu cred ca era vorba de o desantata, iresponsabila, cinica apologie a gangsterismului, ci mai degraba de un text-diagnostic, o premonitorie  incercare de simptomatologie a ceea ce mai tarziu, in Cum am devenit huligan, Sebastian definea drept “o epoca si o mentalitate”.  Apropos de aceasta lucrare, cred ca ar fi fost utila o discutie in detaliu, mai cu seama in ceea ce priveste definirea spiritului anti-totalitar. “Spiritul critic este un civil”, scria exemplar  Sebastian. “Marsurile, odele si simbolurile vagi sunt materia prima a oricarei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize a relatiei de consubstantialitate ideologica, pe baza de anti-individualism, de dispret pentru subiectivitatea autonoma, dintre fascism si comunism.  De acord cu Marta Petreu, nu trebuie sa-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un “model”, dar nu trebuie sa dam o semnificatie de-a dreptul cosmica, inexorabila celor “sapte ani din ‘casa Cuvantului’, cei sapte ani de ‘noroc nemeritat’ si de ucenicie pe langa ’stapanul’ sau, Nae Ionescu”. (p.256)  In plus, sunt mai putin dispus decat Marta Petreu sa dau credit ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo ori atacurilor venite din partea celor care, in acei ani, ridicau in slavi URRS ca patria sperantelor antifasciste.  Nae Ionescu i-a aplicat discipolului sau o “pedagogie negativa” prin acea dezolanta prefata. Textul insa era (si ramane) penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Braniste si Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.

Un “trecut deocheat” a fost intr-adevar aceasta perioada a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca si in cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu cativa ani inaintea “indracirii” acestora.  Pozitiile revolutionare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul “moderat”) au fost probabil cunoscute de exegetii sai, dar, sugereaza Marta Petreu, acestia au preferat a le trece sub tacere.  Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil si heterogen. Sebastian a aderat la extrema dreapta cu patima primei mari iubiri.  Nu la conservatorism, ma grabesc sa o spun, ci la acea formula politica pentru care pasoptismul, Luminile, Revolutia Franceza (inclusiv girondiniii) erau numele unor catastrofale erori.  Tema revolutiei plutea in aer in acea perioada, institutiile statului de drept se clatinau nu doar in Romania.  Pe de alta parte, poate ca ar merita spus ca unii evrei au aderat la fascism in Italia acelor timpuri, inclusiv Margarita Sarfati, atat de apropiata de Duce.  Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal, trateaza tocmai acest delicat, spinos si totusi real subiect.  Sa mai spun ca in anii 30, cand legislatia antisemita ducea la discriminari la adresa studentilor evrei (mai intai numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din Romania care au plecat la studii in Italia lui Mussolini.  Repet, a fi simpatizat cu Mussolini in anii 20 insemna cu totul altceva decat a-l admira dupa 1938, cand Italia fascista a adoptat legislatia rasista inspirata de nazisti.  Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane si asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmarit anihilarea mecanic-tehnologica a unor intregi categorii umane definite in chip biologic.  Cel putin in faza descisa in carte (1929-1933), Mussolini se bucura inca de sprijinul unor intelectuali influenti, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a ramas fascist pina si in timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salo (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care il numea “prietenul poetilor”), nu mai este cazul sa insist.

La fel de interesanta mi se pare analiza relatiei Sebastian-E. Lovinescu: departe de a se identifica moral si estetic cu viziunea sincronista a celui care a fost un fel de Settembrini roman, deci arhetipul anti-naismului, Sebastian a ramas in fond, pana la capat, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii “rumanesti” care ii interzicea identificarea ca roman.  Relatia dintre demonicul Nae si invatacelul sau Iosif Hechter a fost intr-adevar una de o ambivalenta ce tine de resortul psihanalizei. Nefasta prefata scrisa de Nae Ionescu pentru romanul De doua mii de ani nu a dus la finalul relatiilor de mare cordialitate dintre cei doi. Dimpotriva, Sebastian se va feri sa-l acuze direct pe Nae de antisemitism, ii va gasi cele mai contorsionate scuze si va accepta sa-i viziteze superba vila de la Balcic si se costumeze in “mariner” cand accepta invitatia profesorului de a participa la o excursie pe yachtul acestui hedonist specializat in predicarea ascetismului mistic.  Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tanar indragostit de absolut si un alchimist al gandirii pentru care viata nu este altceva decat experiment, aventura, risc.  O iubire care a implicat ambele parti: o stim de la Hegel, dialectica stapanului si sclavului nu este una univoca.  In Sebastian, dincolo de anumite interese indoielnice (ma despart de speculatiile legate de dorinta de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui “june evreu”), Nae a gasit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladiva.  Poate ca tocmai aceasta vulnerabilitate excesiva explica slabiciunea lui Nae pentru cel pe care il remarcase inca de la acel fatidic bacalureat din Braila.  O slabiciune care nu s-a stins vreodata, dincolo de inregimentarea profesorului intr-o miscare totalitara a carei natura tinea de ceea ce Hannah Arendt a numit “logodna intre gloata si elite”.  Si fiindca am pomenit-o pe Hannah Arendt, ma intreb daca nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-rationalului care explica relatia acesteia cu Martin Heidegger la atatia ani dupa episodul de tinerete, tot asa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodata de vraja Logosului naeionescian.

In anumite privinte, cartea este si istoria prieteniilor unei generatii pierdute, ratacite, supliciate, a pasiunilor pentru miscari politice nascute din resentiment abisal si sperante apocaliptice. La stanga si la dreapta, s-au tesut in acei ani prietenii intemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectatii mesianice, pe vise nesabuite ( as vedea cartea lui Marci Shore, Caviar and Ashes, despre generatia lui Aleksander Wat, Jaroslaw Iwaskiewicz si Julian Tuwim). Unele afirmatii nu mi s-au parut suficient de argumentate, exista o tentatie didactica (usor de inteles) si o inclinatie cam apodictica in anumite momente, bibliografia ar trebui actualizata, mai ales daca lucrarea se va extinde, cum sper, asupra intregii Generatii, cu lucrari despre fascismul european ca fenomen intelectual (G. Mosse, R. Griffin, E. Weber, J. Herf, R. de Felice, R. Paxton, Z. Sternhell).  In ansamblu, avem de-a face cu o lucrare de o luminoasa onestitate si de un admirabil curaj spiritual, un exercitiu remarcabil de restituire dezinhibata a unor adevaruri nu intotdeauna comode,  insa mereu necesare.

Cartea săptămânii: Victor Zaslavsky, Class Cleansing. The Massacre at Katyn (Telos Press, 2008).

Înainte de-a pleca într-o scurtă vacanţă propun drept cartea săptămânii remarcabila sinteză, succintă şi zguduitoare, semnată de istoricul Victor Zaslavsky, Class Cleansing. The Massacre at Katyn (Telos Press, 2008). Cartea (care a primit Premiul Hannah Arendt pentru gandire politica pe anul 2008) este dedicată memoriei lui Paul Piccone (1940-2004), fondatorul şi spiritus rector al grupării intelectuale Telos. Din cuprins remarc următoarele capitole: “Class Murder or Class Cleansing”, “The Katyn Massacre: the Search for Those Responsible”, “Gorbachev’s Silence” şi “The Katyn Case: An Object Lesson for Historiography and Politics”.

Volumul începe cu următoarele cuvinte, care nu mai au nevoie de niciun comentariu:

In April and May 1940, more than 25,000 Polish citizens – mainly officers, but also intellectuals, university faculty, teachers, entrepreneurs, executives, land owners, police officers, border agents, and priests – where shot by the agents of the Soviet NKVD. (…) The crime became known as the Katyn Massacre, owing to the location near Smolensk of a concentration camp for Polish prisoners, where the graves containing the bodies were discovered.

În contextul discuţiei privind confruntare cu trecutul totalitar, menţionez importantul articol al lui Florin Ţurcanu din Revista 22.

Cartea săptămânii (Book of the Week): Paul Hollander (ed.), Political Violence, 2008 (în onoarea lui Robert Conquest).

Recomand cititorilor acestui blog volumul Festschrift (Palgrave Macmillan, 2008) în onoarea marelui istoric, poet, politolog şi intelectual public Robert Conquest (n. 1917), senior fellow la Hoover Institution, Stanford University. 

Political Violence

Nicio lucrare onestă despre istoria comunismului nu va putea ocoli sau omite contribuţiile fundamentale ale lui Robert Conquest.

Am citit pentru prima dată o carte de Conquest (The Great Terror) la sfârşitul anilor 1970. Mi-a oferit-o cadou Mona Ţepeneag din biblioteca rămasă după rămânerea soţului ei (Dumitru Ţepeneag) în Franţa. Îmi amintesc cuvintele Monei: “este lucrarea definitivă pe subiect, scrisă de un poet convertit în statistician.” Un statistician al ororii, al prigoanei, al demenţei totalitare. Era cred în vara lui 1978 când m-am întâlnit la Sinaia pentru câteva zile cu Andrei şi Catrinel Pleşu. Am făcut o plimbare spre Stâna regală şi le-am vorbit, entuziast şi răvăşit, despre revelaţia trăită la lectura acestei cărţi. Nu aveam atunci cum să-mi închipui că peste două decenii voi participa la o conferinţă organizată de George Mason University (era în sală şi Mihail-Radu Solcan, redactor la Humanitas şi profesor la Facultatea de Filozofie) pe o temă despre care Conquest a scris lucruri esenţiale: moştenirile falimentului marxismului. Trebuie spus că, alături de Martin Malia şi Richard Pipes, Robert Conquest a ţinut piept valului revizionisto-relativist, insistând asupra naturii ideocratice şi exterministe a sistemelor comuniste.

Robert Conquest

Marea Teroare a apărut în excepţionala colecţie Humanitas “Procesul Comunismului” în traducerea Marilenei Dumitrescu. Mai semnalez şi volumul intitulat Recolta durerii (trad.rom.: Bogdan Marchidianu) – lucrare definitivă privind foametea din Ucraina anilor 1930, orchestrată politic de conducerea Kremlinului. Trebuie menţionate, de asemenea, contribuţiile lui Conquest legate de doctrinele radicale şi războiul civil european al secolului XX (reunite în volume Reflections on A Ravaged Century – despre care am scris la vremea respectivă în volumul Scrisori din Washington).  Conquest a jucat un rol formativ in viata multor intelectuali britanici si americani. Sa spun doar ca Martin Amis i-a dedicat cartea sa Koba the Dread, tot asa cum Christopher Hitchens a scris cu emotie despre prietenia de idei cu Conquest.  Martin Amis citeaza a doua propozitie din Harvest of Sorrow:

“We may perhaps put this in perspective in the present case by saying that in the actions here recorded about twenty human lives were lost for, not every word, but every letter,  in this book.”  That sentence represents 3,040 lives.  The book is 411 pages long. 

Un ultim cuvânt despre editor: Paul Hollander este profesor emerit de sociologie la University of Massachussets, supravieţuitor al Holocaustului, refugiat politic din Ungaria din 1956. Un autentic liberal-conservator, el este consultant principal al lui Lee Edwards în pregătirea Muzeului Memorial al Comunismului din Washington DC. O carte revelatoare rămâne şi de o neliniştitoare actualitate rămâne Political Pilgrims - o sociologiei a fenomenului de corupţie morală şi auto-iluzionare intelectuală al “tovarăşilor de drum.” Îi datorez lui Paul Hollander o caldă recomandare pe coperta primei mele cărţi în limba engleză: The Poverty of Utopia (1988). În ultimii ani, profesorul Hollander a publicat cărţi decisive despre experienţa terorist-concentraţionară a sistemelor comuniste (vezi masivul tom Killing Fields, 2008).

Îndrăznesc să sugerez pe această cale trei lucruri:

1. continuarea traducerilor din Robert Conquest, dublate de dezbateri intelectuale interdisciplinare, asumate eventual de instituţiile abilitate să investigheze trecutul totalitar.
2. traducerea cărţilor lui Paul Hollander şi, în primul rând, a celor menţionate mai sus.
3. acordarea titlului doctor honoris causa de către cel puţin o Universitate românească distinşilor cărturari Robert Conquest şi Paul Hollander.

Ţinând cont de dezbaterile din România, adeseori marcate de un dezolant amatorism, includ în această postare pe blog definiţia operaţională a intelectualului propusă de Paul Hollander:

We consider intellectuals those who are regularly and often professionally engaged in the creation, propagation, or criticism of ideas and institutions associated with matters moral, cultural, social, or political.

Din contribuţia lui Norman Naimark (profesor de istorie, Stanford University), “Stalin and the Soviet Genocide” , extrag următoarea concluzie extrem de pertinentă în raport cu discuţiile privind aplicabilitatea conceptului de genocid în cazul totalitarismului bolşevic:

In the final analysis, both totalitarian  states – Nazi Germany and Stalinist Russia – were perpetrators of genocide, the “crime of crimes”. In spite of the fall of the Soviet Union and the attendant greater access to information, we know much more about the Nazi atrocities than we do about the Soviet ones, and about those who initiated, organized, and carried them out. The crucial issue of intentionality and criminal culpability in the Soviet case can only be settled definitively with full access to Russian archives and to those responsible, who still survive.