Cele trei iluminari ale lui Aleksander Wat

13/05/2014
Aleksander Wat a fost un mare poet polonez. A scris o carte de convorbiri cu Czeslaw Milosz care ramane una dintre cele mai tulburatoare confesiuni ale iluminarilor in secolul XX. Prima sa iluminare a fost poezia, deci una estetica. A doua a fost imbratisarea comunismului ca religie politica. Atras de Maiakovski, a aderat la crezul modernist si revolutionar al acestuia. A treia a fost apostazia, renuntarea la mitul comunist. Wat a cunoscut teroarea stalinista, Lubianka, Gulagul si a povestit rascolitor despre acel univers de cosmar. S-a sinucis in Franta, la 67 de ani. Luase 40 de tablete de nembutal. Sotia sa, Ola, a gasit doua pagini dintr-un bloc notes. Pe una scria: “Nu ma salva!”. Pe cealalta era un mesaj catre Ola, “viata mea, tot ce exista pentru pentru mine”. Despre Wat, ca si despre Milosz, ca si despre Zbigniew Herbert, ca si despre Julian Tuwim si Antoni Slonimski, cuvintele lui Adam Mickiewicz suna ca o amara profetie: “Nu a gasit fericirea, pentru ca nu exista fericire in tara sa”.
Nu mai putin impresionante sunt cuvintele lui Milosz despre acei intelectuali care, in pofida calomniilor si presiunilor de tot felul, au avut curajul sa devina marturisitori., de la Panait Istrati si Victor Serge la Koestler, Manes Sperber si Gustaw Herling-Grudzinski.  Wat a fost unul dintre acestia “Este bine sa tinem minte ca a existat un element de sacrificiu in insasi dorinta de a depune marturie” (v. articolul “Sperber” in Czeslaw Milosz, “Milosz’s ABC”, Farrar Straus and Giroux, 2001, p. 271) .

Wat a avut un destin asemanator, in atatea privinte, celui al lui Paul Celan. Poetul lituanian, fostul disident Tomas Venclova a scris o biografie a acestui spirit demn, chinuit si mereu nelinistit. Wat este un personaj central in cartea “Caviar and Ashes” de Marci Shore (Yale University Press, 2006). Salut publicarea la Humanitas a cartii “Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european”. Volumul va fi lansat la Bookfest. Tot acolo se va lansa si volumul “Este Dumnezeu fericit?” de Leszek Kolakowski, in curs de aparitie in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche.

 

Este o marturisire care sta la loc egal alaturi de memoriile lui Arthur Koestler, de trilogia lui Manes Sperber, de “O cripta pentru Boris Davidovici” a lui Danilo Kis, de “Arhipelagul Gulag” de Soljenitin, de amintirile unor Gyula Hay, Whittaker Chambers si Margarete Buber-Neumann. Intelectual cu trairi agonice si sperante anihilate, Aleksander Wat, sper a-l cita pe Tony Judt, a trait intr-un secol turbulent si a apartinut unei lumi disparute. L-a urmarit, precum pe Walter Benjamin, ingerul istoriei. A inteles, printre primii, ce coeficient de fanatism era inclus in marele pariu absolutist al comunistilor. A scris, chiar inaintea lui Kolakowski, ca “in secolul XX raul s-a incarnat in istorie, iar bolsevismul a fost diavolul in istorie”. 

 

Aleksander Wat i Czesław Miłosz w Berkeley, 1964 r.

Aleksander Wat si Czeslaw Milosz, Berkeley, 1964

Ii marturisea lui Milosz: “Cum stii, una din viziunile mele despre comunism este a unui progres continuu care in mod automat excita si dezlantuie toate fortele retrograde. Un fel de intoarcere la cele mai stravechi arhetipuri ale vietii sociale. Nu incape indoiala ca acel cult al liderului este de fapt al monarhului.” Unul din pasajele cele mai zguduitoare, de dostoievskiene adancimi,  este discutia din inchisoare cu vechiul bolsevic Steklov. Aici gasim cheia, ori una din cheile spovedaniilor halucinante ale unor Zinoviev, Kamenev, Radek, Piatakov, Sokolnikov si Buharin in macabrele procese-spectacol de la Moscova: “A marturisi sau a nu marturisi, nu aceasta era problema. Acesti oameni au marturisit pentru ca erau dezgustati de trecutul lor”…

 


Literatura ca autocritica nationala: Ioan T. Morar si curajul asumarii trecutului

26/04/2014

Exista carti de fictiune ori memorialistice care pot fi mai revelatoare in privinta traumelor istorice decat tomurile strict academice. Sa ne gandim la scrierile despre Gulag si Holocaust ale unor Primo Levi, Aleksandr Soljenitin, Varlam Șalamov, Paul Goma, Margarete Buber-Neumann, Vasili Grossman, Tadeusz Borowski, Lena Constante, Imre Kertesz sau Danilo Kis. In romanul “Negru si Rosu” aparut in 2013 la editura Polirom, Ioan T. Morar recompune, cu un extraordinar curaj etic si cu un veritabil har estetic, catastrofa Holocaustului si a prigoanei impotriva tiganilor (spre a folosi limbajul epocii) ca parte a unei aventuri identitare deopotriva fascinanta si derutanta.

Aceasta cutremuratoare carte, scrisa intr-un registru stilistic deliberat minimalist, fara nicicun fel de hiperbole si inflorituri retorice, emancipata de orice patetism, trista si coplesitoare precum subiectul ei,  precum norii plumburii adunati deasupra Odessei in flacari, ar trebui studiata in licee la cursurile de literatura romana ca parte a unei bibliografii  indispensabile. Una care exploreaza in profunzime ce-a insemnat secolul ideologiilor “purificatoare”, al  lagarelor de concentrare si al deportarilor in masa. Este vorba de un veac dominat de ceea ce Mircea Mihaies numeste “satanica roata a norocului”. Diavolul s-a intruchipat in istoria acelui secol de o violenta fara precedent, iar Ioan T. Morar, asemeni lui Dinu Pillat in “Asteptand ceasul de apoi”, despre demonism vorbeste in cartea sa.

Georgian Nicolau, personajul principal al cartii traieste schizoid, este in egala masura cameleonic si terorizat  de propriul oportunism, zelot devotat Conducatorului genocidar si, in final, gata sa se desparta irevocabil de acesta, intr-un gest paricid care aminteste teatrul antic. Este romanul unei cariere in lumea cazarmilor, a intrigilor de culise, a serviciilor secrete si a isteriilor ideologice, a unei lumi burgheze pe cale de naruire si a celei totalitare in plina ascensiune. Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman.

 Cînd Roșu și Negru devine un sclipitor Negru și Roșu

 

Ororile de la Odessa, rolul Armatei Romane, ascultand orbeste ordinele unui maresal obtuz, megaloman si rasist, in organizarea unui masacru inspaimantator, una din acele atrocitati care vor ramane pe veci inscrise in istoria barbariei dintr-un secol fara egal intru crime, faradelegi si infamii, trebuie cunoscute si recunoscute daca vrem sa exorcizam acel rau din care s-a nascut monstrul. Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.

“In fata cui sa ne scuzam, Stefan?” “In fata Istoriei, in fata a ceea ce se va scrie acolo…” Citind cartea lui Ioan T. Morar nu ai cum sa nu intelegi, daca iti pasa de viata umana, de viata in general, ca eroizarea unui Ion Antonescu, o intreprindere negationista pe care unii o continua si azi, este o forma de obscenitate.

Fratele tatalui meu, Abram Tisminetki, a murit ars de viu pe un slep din portul Odessa, impreuna cu sotia sa si doi copii,o fata si un baiat, amandoi sub cinci ani. Nu fusese comunist, era de profesie croitor. Avusese un mic atelier la Soroca, l-a pierdut dupa anexarea Basarabiei in iunie 1940. N-a mai apucat sa se evacueze, a ajuns cu familia la Odessa. Restul poate fi citit in acest roman rascolitor. Ii multumesc lui Ioan T. Morar ca l-a scris. Cum ar trebui sa-i multumeasca atatia dintre cei care, evrei sau romi la origine, au avut rude deportate, umilite, lichidate in infernul numit Transnistria. Genocidul armenilor, Gulag, Shoah, prigoana si exterminarea romilor, genocidul din Rwanda, masacrul din Indonezia din 1965, crimele impotriva umanitatii comise de stalinistii ajunsi la putere in toate regimurile de tip sovietic, iata numele rusinilor absolute din secolul XX.

In aceasta zi, cand are loc sanctificarea lui Ioan al XXIII-lea si a lui Ioan Paul al II-lea, este bine sa ne reamintim ca acesti suverani pontifi au fost cei care au respins mitul antisemit al poporului deicid. Ioan Paul al II-lea a fost cel care a consfintit pozitia Bisericii Catolice in aceasta privinta: antisemitismul e un pacat major, o crima impotriva crestinismului. Iata un fragment din cuvantul Papei Ioan Paul al II-lea la Muzeul Memorial Yad Vashem din Ierusalim:

As bishop of Rome and successor of the Apostle Peter, I assure the Jewish people that the Catholic Church, motivated by the Gospel law of truth and love, and by no political considerations, is deeply saddened by the hatred, acts of persecution and displays of anti-Semitism directed against the Jews by Christians at any time and in any place. The church rejects racism in any form as a denial of the image of the Creator inherent in every human being.

 

http://www.polirom.ro/catalog/carte/negru-si-rosu-5123/

http://www.lapunkt.ro/2013/10/15/cu-ioan-t-morar-despre-roman-si-memoria-secolului-xx/

http://history1900s.about.com/od/holocaust/a/gypsies.htm

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pope/john_paul/speech.asp

http://inliniedreapta.net/insemnare/sfantul-ales-pentru-infrangerea-raului/

 

 


Recomandare de lectura: Alain Besançon si utopia incarnata

12/04/2014

Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Contributiile sale apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei. Recomand aici cartea sa despre utopia incarnata aparuta zilele acestea la Editura Humanitas. Mi se par cat se poate de graitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

 

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

 


Fara urma de nostalgie: Mircea Morariu despre memoriile lui Paul Cornea

29/12/2013

Recomand patrunzatoarea, empatica si foarte informata recenzie (aparuta in doua numere din “Adevarul”) a criticului Mircea Morariu la volumul de dialoguri dintre Paul Cornea si Daniel Cristea-Enache. Consider aceasta carte o aparitie de exceptie, un veritabil manual al dezvrajirii. Profesorul Cornea scrie fara patima, dar si fara a face concesii utopismului pe care l-a imbratisat in tinerete si de care s-a despartit, asemeni unor Koestler, Silone, Gide, Manes Sperber, Camus, Annie Kriegel, Pierre Daix, Belu Zilber, Tibor Dery, Carlos Franqui, Leszek Kolakowski, Jan Kott, Alain Besançon ori François Furet. Il amintesc aici pe Imre Toth, istoric al matematicii, ilegalist din specia idealistilor si spirit nobil, lamurit devreme si din vreme, caruia Gabriel Liiceanu ii face un superb portret in “Dragul meu turnator”. As mai aminti numele lui Tudor Bugnariu, pentru care adevarul trebuia rostit pana la capat, fara temeri inutile si omisiuni oportuniste. Nu trebuie uitata Ileana Vrancea cu ale sale importante contributii, apreciate de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

Din pacate, alti intelectuali de stanga din Romania nu au ajuns la acest liman al recladirii identitare prin ruptura cu legendele unei teodicei istoriste menite sa justifice orice faradelege. Ma gandesc la George Macovescu, Niculae Bellu ori Ion Ianosi. Niculae Bellu merita respect pentru onestitatea sa filosofica din anii 70 si 80, dar nu a stiut cum sa explice coerent marile sale iluzii. A ramas prins in clestele paradigmei marxiste. La fel, un ganditor de o scaparatoare inteligenta si o mare sinceritate precum Henri Wald. Facut din alta plamada, Sorin Toma a fost ceea ce se numea un “ostas credincios” pana cand partidul l-a mazilit. Subit, a descoperit racilele sistemului. Dogmatismul sau era unul ontologic. Groparul filosofiei romanesti care a fost C. I. Gulian nu a avut regrete, nu a scris niciun rand in care sa se intrebe cum a putut sa se prostitueze definitiv si irecuperabil. Pe Pavel Tugui, activist dur care incearca sa se prezinte drept un fel de mare liberal in Directia Propaganda si Cultura a lui Leonte Rautu, pe care, vezi Doamne, l-ar fi sfidat, l-a vestejit cu ani in urma regretatul Mircea Zaciu. Despre memoriile unor Dumitru Popescu si Paul Niculescu-Mizil, passons…

Dupa ce traise in schizofrenia minciunii totalitare, Paul Cornea a ales sa traiasca in adevar. Fara gesturi eroice, dar, in mod cert, fara abdicari penibile de la ceea ce ii aparea drept verticalitate. Si-a recucerit onoarea si a inteles sa o apere impotriva intruziunilor unui politic distructiv. A renuntat la sofismele cinice ale “ratiunii dialectice”. L-am comparat cu Mihai Sora si nu cred ca am gresit. Carturari umanisti si spirite liberale, cei doi stiu unde duce divinizarea Istoriei. Cand unii continua sa se excite la discursuri salvationiste si sa exalte colectivisme de varii culori ideologice, Paul Cornea si Mihai Sora apara drepturile individualitatii de a nu accepta dictatul niciunei instante care pretinde ca detine cheia fericirii universale. (VT)

“Apropierea şi ruptura de comunism. Prin cine ştie ce coincidenţă, „Ce a fost. Cum a fost”, cartea de memorii provocate de criticul Daniel Cristea-Enache a profesorului Paul Cornea (Editura Polirom & Editura Cartea Românească, Iaşi- Bucureşti, 2013) a apărut cam în acelaşi timp cu reeditarea la Humanitas a „Închisorii noastre cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid.

 În vreme ce regretatul fost crainic al Europei libere, deţinut politic de cursă lungă, realizează în mai multe volume o cronică a României staliniste văzute din perspectiva închisorilor care mai de care mai dure, profesorul Paul Cornea ne introduce în lumea comunismului românesc în principal de factură dejistă, dar şi ceauşistă, din poziţia fostului aparatcik, fostului activist cultural de nivel mediu. A celui ce regretă asocierea, ce i-a înţeles relativ repede caracterul nefast, ce i-a intuit eşecul, a celui ce a rupt într-un final orice fel de legătură cu utopia, fără nici cea mai mică urmă de nostalgie. Deşi ruptura aşteptată, prognozată, dorită a venit relativ târziu. Din vina sa, dar şi cu concursul celor din jur. Vom vedea de ce.

Paul Cornea scrie despre comunismul românesc din poziţia celui ce nu îşi neagă, nu îşi ascunde, nu îşi catifelează culpa de a fi fost cândva parte activă a unei stângi militante ce a eşuat lamentabil şi care s-a desprins faptic, într-un târziu, complet de ea. Fără însă a nu-şi recunoaşte greşelile, fără a nu-şi asuma  vinile, justificate, lămurite pe îndelete, dar nu şi scuzate iezuistic prin explicaţia cât se poate de validă altminteri că “într-un totalitarism de tip stalinist nimeni nu scapă inocent, doar morţii nu sunt obligaţi la compromisuri.”

Paul Cornea are demnitatea de a comite cu exemplară responsabilitate, fără exclamaţii dramatice şi fără patetisme de prost gust, gestul de a recunoaşte aceste compromisuri şi de a explica prin slăbiciuni strict omeneşti destul de întârziata lui ieşire din “sistem”, din ierarhii, din nomenclatură. De unde diferenţele calitative dintre confesiunile profesorului Paul Cornea şi cele ale profesorului Ion Ianoşi care, aşa cum admite el însuşi în finalul cărţii Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, Iaşi, 2012), a rămas şi acum un om cu convingeri de stânga. O încăpăţânare deloc fericită. O încăpăţânare costisitoare şi la nivelul receptării critice a cărţii. Nu insist.

Paul Cornea  îşi pune pe hârtie mărturiile, slujindu-se de perspectiva celui ce în adolescenţă a aderat nu doar din entuziasm, nu exclusiv din necunoaştere ori din cunoaştere incompletă, ci şi ca urmare a unei cumplite experienţe personale a marginalizării, a excluderii, la comunism. Devenit ilegalist, încă din vremea anilor petrecuţi la Liceul evreiesc, în numele luptei antifasciste, rămas înregimentat şi în slujba partidului care la 23 august nu avea nici măcar 1000 de membri în virtutea unor “convingeri comuniste situate la un nivel de adâncime”, viitorul profesor Paul Cornea a parcurs o traiectorie dintre cele mai sinuoase. A fost promovat foarte rapid redactor-şef al unei reviste pe nume Tinereţea (Tânărul muncitor), o publicaţie de care astăzi nu îşi mai aminteşte nimeni, a fost un meteoric pasager, vreme de numai de trei săptămâni, prin redacţia Scânteii, şi mai apoi a fost numit fără preaviz secretar al C.C. al UTM. Loc în care a surmontat cu mare dificultate pericolul rinocerizării şi de unde a fost mazilit pe nepusă masă, ceea ce  însemna “o sancţiune şi un avertisment în ochii partidului, o excelentă schimbare de macaz în ochii mei”, nu înainte de a participa la organizarea Festivalului Mondial al Tineretului ce a avut loc la Bucureşti în vara lui 1953. Festival despre care recente documente găsite în arhivele scrise ale Europei libere, arhive ce se conservă la Budapesta, au adus importante clarificări. Unele şi referitoare la intempestiva lui organizare, un proces despre care depune mărturie într-o oarecare măsură şi profesorul Paul Cornea în cartea lui.”

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-1_52bd3b81c7b855ff5605925d/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-2-Intalniri-oameni-arta-stiinta-literatura-Si-nu-numai-1_52c01beec7b855ff5612d2e5/index.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/12/23/un-manual-al-dezvrajirii-i/

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html


Felicitari, Mircea Cartarescu! “Orbitorul” triumfa in editia americana

24/12/2013

Primul volum al trilogiei lui Mircea Cartarescu, “Orbitor” a aparut in 2013 la editura Archipelago Books, in minunata traducere a lui Sean Cotter, cel care l-a tradus si pe Nichita Stanescu. Au aparut de-acum numeroase cronici. Scriitorul este asezat in compania lui Burroughs si Borges. In “Los Angeles Review of Books”, Bogdan Suceava scrie: “A novel with a strong original voice, a unique flavor, and well-crafted poetic language, Blinding is a delight and a surprise, a major discovery of this year.” Cotidianul britanic “The Independent” nu face catusi de putin economie de superlative: “The media hysterics who depict Romania solely as the home of demon migrant hordes will not care that a novelist from that country became a hot tip for the Nobel Prize in Literature this year…. Above all, Blinding insists that memory can make a world. ‘The past is everything, the future nothing.’ From that past – which stretches back to encompass all of human history – Cartarescu has fashioned a novel of visionary intensity. Bring on the next instalment – soon.”

http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/reviews/blinding-the-left-wing-by-mircea-cartarescu-book-review–memory-and-satire-meld-magically-in-this-bucharest-tale-8970974.html

http://archipelagobooks.org/book/blinding/

Public aici articolul meu despre volumul al treilea din romanul “Orbitor” de Mircea Cartarescu. Textul a aparut in “Evenimentul Zilei” pe data de 18 iulie 2007. Il consider unul dintre cele mai importante pe care le-am scris in viata mea.

“Nimeni nu va putea, de-acum incolo, sa mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului national. Gratie lui Cartarescu, dezastrul psihologic, sociologic si cultural al Romaniei in perioada „anilor-lumina”, dar si in aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cat se poate de clar. Generatiile mai tinere, care nu au trait pe propria lor piele acele experiente, vor pricepe cat de chinuitoare era viata cotidiana intr-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor si taranilor, dar care era, de fapt, o tiranie a politrucilor, securistilor si birocratilor bornati.

http://www.humanitas.ro/humanitas/orbitor

Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatal personajului principal, au crezut candva in demagogia socialist-egalitarista a regimului, oameni care au imbratisat, cu pasiune romantica, miturile centrale ale sistemului: rolul conducator al partidului, sacrificiile necesare constructiei utopiei unei societati fara clase, santierele tineretului, colectivismul si solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renascute energii morale.

Romanul este o invitatie la amintire ca forma de exorcizare a relelor unui trecut care continua sa-si trimita nevrozante ecouri in viata noastra de astazi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceausescu revin aici ca tot atatea serpentine ale unor angoase si suplicii din vremuri ce pareau de nedepasit. Asa cum apare in romanul lui Cartarescu, national securismul ceausist parea sortit sa dureze o vesnicie. Se ocupau cu imaginea sa diversii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cat de absurde, pe atat de corupatoare.

Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muscatoare si de o stupefianta actualitate, momentele unei dramaturgii a umilintei si rusinii, in care pseudointelectuali aserviti se dadeau peste cap sa edifice schelaria unei monstruoase apologetici de partid si de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat”, in care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al stiintei, urmasul marilor conducatori din vechime. Imaginatia lui Cartarescu isi gaseste in aceasta satira (Doamne, cat de realista!) un spatiu cat se poate de prielnic.

Un Ceausescu secundat de sacerdotii dogmei se ocupa cu selectia demnitarilor pe criterii ce tin mai degraba de cele ale lui Heliogabalus decat de acelea visate de Lenin. Pentru Ceausescu, promovarea in cadrul logocratiei totalitare depinde astfel de limba drept organ central al doctrinei sale.

Linguselile cele mai nesimtite cresc apoteotic in acest infern boschian al ingenuncherii sicofantice: „Rand pe rand, artistii nationali urcara pe scena, unde mesterii tamplari imbracati ca mesteri tamplari le trageau limba afara din gura de-un cot si o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curand, ramasesera insirati pe scena vreo treizeci-patruzeci de monstri de ambele sexe, toti cu limbile facute sul si gata sa linga pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacra a Tovarasului si a Tovarasei (prezenta si ea, mai discret, in uniforma de leopard, intr-un colt al scenei). (…) Intre ei erau faimosul pictor B. Salasa, care-si muia penelul direct in albastrul de Voronet, filmoloaga L. Coproiu si mai ales cel ce-avea sa ramana un Orson Welles al stilului romanesc, Aviar Gaunescu, a carui limba de porc ii inconjura trupul de nu mai putin de douasprezece ori inainte ca varful sa i se tarasca prin praf. Cunoscut pana in indepartata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea sa se aseze de partile dinapoi ale Secretarului General asemeni pestilor paraziti, cu ventuza. Un limbist mai maruntel era W.C. Teodosie, caruia i se prezicea insa un mare viitor. Odata alesi, cantaretii neamului se pusera pe treaba si gradina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) inflori cu exuberanta a milioane de trandafiri.”

Nimeni nu a examinat cu mai multa acuratete decat Mircea Cartarescu mecanismele degradarii intelectualilor-lachei din Romania lui Ceausescu, capacitatea acestora de a se injosi pana la totala aneantizare a coloanei vertebrale.

Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului romanesc („Stalinism pentru eternitate”), nu cunosc pagini mai patrunzatoare decat cele din acest roman despre nalucile ideologice ale ceausismului. „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu descrie si explica efectele utopiei totalitare in lumea balcanico-miticista in care multi au crezut ca stalinismul nu avea cum sa prinda radacini.

Ceea ce probeaza aceasta carte este ca despoti precum Ceausescu nu si-ar fi putut exercita dominatia daca nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delatiunii si fatarniciei. Inrudit cu operele unor Ismail Kadare, Ernesto Sabato sau Peter Nadas, „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu este marele roman al adevarului, al iluminarii etice si al destramarii sufocantului miraj totalitar.”


Un manual al dezvrajirii (I)

23/12/2013

Apariţia volumului “Ce a fost – cum a fost” (dialoguri între profesorul Paul Cornea şi Daniel Cristea Enache), publicat recent de editura Polirom, este un excepţional eveniment cultural, politic şi moral. Strălucit intelectual de formaţie umanistă, trecut prin aventura radicalismului de stânga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea oferă analize de o admirabilă sinceritate şi nu mai puţin lăudabilă profunzime asupra celei de a doua jumătăţi de istorie românească, şi nu numai, a secolului douăzeci. După ştiinţa mea, nu există o altă mărturisire analitică a unui reputat intelectual român de stânga care să atingă cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le întâlnim în acest volum. Îl recomand din inimă tuturor celor care chiar vor să înţeleagă ce a fost şi cum a fost.

Mă opresc în acest articol asupra câtorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvânt de preţuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale cărui incitante intervenţii şi interogaţii sunt complementul ideal al unei discuţii proaspete şi deschizătoare de noi ipoteze istorice şi culturale. Nu este urmă de artificialitate ipocrită în răspunsurile profesorului Cornea. Chiar când interlocutorul se simte mulţumit de argumentele aduse, cărturarul simte nevoie adâncirii, a precizărilor şi clarificărilor. Ruptura sa cu comunismul devine astfel expresia redobândirii identităţii pierdute, a reafirmării unei subiectivităţi confiscată de o mişcare politică pseudo-emancipatoare.

În anii cincizeci, Paul Cornea a deţinut funcţii importante în cadrul CC al UTM (pe linia culturii), apoi în Ministerul Culturii şi, în fine, în fruntea Studioului de Filme Buftea. Nu a fost unul dintre culturnicii Secţiilor de Propagandă, Ştiinţă şi Cultură, nu s-a ocupat cu înfierările, nu a organizat prelucrări stigmatizante, dimpotrivă, a ajuns el însuşi să fie pus la stâlpul infamiei, suspectat de naţionalism evreiesc şi de tendinţe subversiv-revizioniste. A rămas fidel marii sale iubiri pentru literatura românească, a educat magistral generaţii de studenţi, a reuşit să traverseze coşmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Găsim în carte pagini tulburătoare, dar nu mai puţin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hruşciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din România. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu sau Eugen Stănescu. Erau cu toţii agasaţi şi dezgustaţi de politica de un infinit dogmatism promovată de hiper-dogmaticul Leonte Răutu.

Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcţiei de Propagandă şi Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat în continuare. Ce a urmărit Dej când l-a debarcat? Cum a izbutit Răutu să folosească moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de ţar ideologic? Citind această carte, înţelegem mult mai bine trama epică şi aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu în exil. Orice analiză serioasă a destalinizării din România va trebui să ţină cont de mărturia profesorului Paul Cornea. (Reiau fragmente revăzute din articolul meu apărut în revista “22”, 25 decembrie 2013.)

Un manual al dezvrăjirii: Paul Cornea si zeul care a dat greş (I) – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1073924.html#ixzz2oLJ7cNLz

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html


Superba franchete: Amintirile profesorului Paul Cornea

27/11/2013

Aparitia volumului “Ce a fost – cum a fost” (dialoguri intre profesorul Paul Cornea si Daniel Cristea Enache) este un exceptional eveniment cultural, politic si moral. Stralucit intelectual de formatie umanista, trecut prin aventura radicalismului de stanga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea ofera analize de o admirabila sinceritate si nu mai putin laudabila profunzime asupra celei de a doua jumatati de istorie romaneasca, si nu numai, a secolului douazeci. Dupa stiinta mea, nu exista o alta marturisire analitica a unui reputat intelectual roman de stanga care sa atinga cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le intalnim in acest volum. Il recomand din inima tuturor celor care chiar vor sa inteleaga ce a fost si cum a fost.

Voi reveni asupra acestei carti capitale intr-un articol pe care il voi publica in Revista 22. Pentru moment ma opresc aici asupra catorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvant de pretuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale carui incitante interventii si interogatii sunt complementul ideal al unei discutii proaspete si deschizatoare de noi ipoteze istorice si culturale.

Paul Cornea a intrat de tanar in miscarea comunista, a fost unul dintre acei intelectuali care s-au dedicat cu altruism, dar si cu naivitate, pasiunii revolutionare de inspiratie leninista despre care a scris atat de patrunzator marele istoric Francois Furet. Intervenea desigur si socul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea razboi mondial, refuzul categoric al oricarei forme de izolationism etnocentric. Pariul gresit din anii aceia nu inseamna ca si mizele erau eronate. Antifascismul a fost acaparat fraudulos de catre stalinisti ca problematica morala si politica, ceea ce nu-l facea sub nicio forma ilegitim. Ilegitima era uzurparea unei atitudini perfect justificate. Ilegitima era instrumentalizarea manipulativa a antifascismuluui.

In anii 50, Paul Cornea a detinut functii importante in cadrul CC al UTM, apoi in Ministerul Culturii si, in fine, in fruntea Directiei Generale a Cinematografiei (voi reveni asupra paginilor despre Lica Gheorghiu). Nu a fost unul dintre culturnicii Sectiilor de Propaganda Stiinta si Cultura, nu s-a ocupat cu infierarile, nu a organizat prelucrari stigmatizante, dimpotriva, a ajuns el insusi sa fie pus la stalpul infamiei, suspectat de nationalism evreiesc si de tendinte subversiv-revizioniste. A ramas fidel marii sale iubiri pentru literatura romaneasca, a educat magistral generatii de studenti, a reusit sa traverseze cosmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Gasim in carte pagini tulburatoare, dar nu mai putin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hrusciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din Romania. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmalniceanu sau Eugen Stanescu. Erau cu totii agasati si dezgustati de politica de un infinit dogmatism promovata de “perfectul acrobat” Leonte Rautu. Momentul inlocuirii lui Rautu cu Grigore Preoteasa la carma Directiei de Propaganda si Cultura (iunie 1957) ramane unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat in continuare. Ce a urmarit Dej cand l-a debarcat? Cum a izbutit Rautu sa foloseasca moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de tar ideologic? Citind aceasta carte, intelegem mult mai bine trama epica si aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu in exil. Orice analiza serioasa a destalinizarii din Romania va trebui sa tina cont de marturia profesorului Paul Cornea. As adauga si evocarile semnificative despre Constanta Craciun, cu ale sale taceri vinovate si eschive amicale. Acest volum este o mina de aur pentru oprice analize prosopografice pe tema elitei comuniste din Romania.

Sa luam de pilda discutia despre rolul lui Miron Constantinescu. Nu vom sti probabil niciodata care au fost planurile reale ale acestuia, daca le-a discutat vreodata cu vreun reprezentant al Moscovei si, in fond, cat erau ele de cristalizate. Este insa limpede ca in 1956 Miron Constantinescu a fost membrul Biroului Politic al CC al PMR cel mai puternic afectat, la nivelul unei reale crize de constiinta, de atacul lui Hrusciov impotriva mitulului lui Stalin. Spune profesorul Cornea: “In fond, el voia ceva asemanator cu Imre Nagy, un lucru tot atat de utopic, un comunism national eliberat de excese ideologice. Spre deosebire de basarabenii rusofoni grupati in jurul lui Chisinevschi si Rautu, inculti si diletanti, era un autentic intelectual de stanga, ancorat in traditiile culturii romanesti, cu orizont larg si ambitii legitime.” Sunt de acord cu acest portret, as adauga insa ca Miron Constantinescu avea o grava problema de legitimitate: in aprilie 1954, deci la peste un an de la moartea lui Stalin, aprobase ca membru al Biroului Politic, decizia condamnarii la moarte si a executarii lui Lucretiu Patrascanu. Nu avea cum sa invoce o virginala credibilitate anti-stalinista cata vreme participase el insusi la orgiile sangeroase ale acelei perioade. In Ungaria, Nagy nu facuse parte din anturajul lui Rakosi.

M-a bucurat sa observ o convergenta analitica intre pozitiile profesorului Cornea si multe din tezele mele, in special acelea din lucrarea “Stalinism pentru eternitate”. Am descoperit in volum informatii spectaculoase despre intrigile si manoperele lui Dej, despre sicofantismul netarmurit al lui Malvolio Leonte (Rautu), despre anti-intelectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea sa fie exacerbata in epoca Ceausescu. Pentru cei care intretin legenda patriotismului lui Dej, ca sa nu mai vorbesc de Ceaus-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui sa fie punctul de pornire al unei atat de necesare dezbateri privind cultura politica a comunismului romanesc: “Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atat de salbatic ca cel vechi, cu singura deosebire ca e fara Stalin”.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/ce-a-fost-%E2%80%93-cum-a-fost-paul-cornea-de-vorba-cu-daniel-cristea-enach-5167/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers