Reflectii despre fuziune si asumarea valorilor. Un articol de Ioan Stanomir

26/07/2014
Fuziunea prin comasare dintre PNL şi PDL indică intrarea într-o nouă etapă de agregare a peisajului politic de la noi. Ceea ce s-a numit, obsesiv, unificarea dreptei este pe cale să se realizeze, fie şi parţial. În decursul a câţiva ani, un nou partid se va naşte, desvârşind contopirea anunţată acum.

Dincolo de nivelul festivismului şi al emoţiilor demagogice, dincolo de concordia ( aparentă) ce pare să domine acum, procesul de unificare al dreptei înseamnă şi reflecţia în marginea unui set de valori şi asumarea, lipsită de ambiguitate, a unei viziuni pe termen mediu şi lung. În măsura în care va rămâne un episod ivit din nevoia de a parafa un acord trecător de susţinere al unui candidat la prezidenţiale, fuziunea dintre cele două partide nu va avea, niciodată, potenţialul de a aduce o schimbare de paradigmă. Ea va fi, cel mult, o mişcare tactică ce satisface orgoliile unor politicieni.

Iar această asumare a valorilor înseamnă, în primul rând, asumarea, comună şi explicită, a lecţiilor dramatice oferite de vara lui 2012. Experienţa traumatică a puciului constituţional se cere privită ca atare- nu poate exista, în acest punct, nici o ambiguitate. Asaltul împotriva statului de drept,lichidarea brutală a Institutului Cultural Român, tentativa de a elimina un întreg sistem de garanţii juridice, toate acestea nu sunt himere, nu sunt elemente de propagandă,ci fapte documentabile, parte a unui şir de evenimente a cărui morală este limpede şi memorabilă. Fuziunea dintre cele două partide nu se poate construi pe amnezie şi complicitate.

De aceea, atitudinea în raport cu procedurile şi valorile domniei legii este testul esenţial de trecut pentru această nouă construcţie instituţională. Menţinerea libertaţii de acţiune a justiţiei independente, consolidarea ANI, reformarea CNA nu sunt obiective negociabile, ci coloana vertebrală a unui proiect de ţară.Alternativa la PSD implică, de la bun început, solidaritatea cu această direcţie de asanare publică. Patriotismul autentic, evocat de vicepreşedintele Statelor Unite, are ca pilon încrederea în egalitatea legii şi în centralitatea statului de drept.

Victoria lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale poate fi o schimbare de curs, capabilă să readucă România în era de plumb şi de complicităţi a guvernării Năstase. Semnificaţia convorbirilor la cel mai înalt nivel, duse între Adrian Duicu şi amicii săi din varii structuri de stat, este clară- în România dominată de PSD nu mai este loc pentru standarde şi proceduri transparente, ci doar pentru bunul plac al puterii celor care nu dau socoteală nimănui, niciodată. Oligarhia PSD are în Victor Ponta un emisar redutabil. Alegerile pentru magistratura supremă sunt ultimul pas.

Credibilitatea unităţii dreptei depinde de capacitatea de a aşeza principii vizionare la temelia noului edificiu. În locul festivismului, să preferăm luciditatea şi scepticismul. Rolul criticii, al vocilor neangajate , este acela de a urmări şi cenzura, reafirmând valoarea memoriei şi a opţiunilor ferme. Libertatea nu se apără cu congrese şi declaraţii optimiste. Este nevoie de un curaj al ideilor şi de o migală pragmatică a acţiunii politice, este nevoie de luciditatea de a confrunta viitorul şi de a imagina un proiect naţional. Aceasta poate fi, în cele din urmă, singura alternativa autentică la voracitatea PSD.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/unificarea-dreptei-dincolo-de-festivism/


Post-Obama: Neoconservatorismul nu a murit

06/07/2014

In “New York Times”, Jacob Heilbrun, editorul revistei “National Interest” si autorul unei carti nu tocmai favorabila celor numiti “neoconi”, scrie despre posibila revenire, in cazul ca Hillary Clinton va ajunge la Casa Alba, a unora dintre acesti ganditori in centrul vietii politice americane, indeosebi in domeniul politicii externe. Este vorba in primul rand de Robert Kagan, autorul faimoasei formule care a facut valva la vremea cand a fost lansata: “Europenii sunt de pe Venus, americanii de pe Marte”. Recent, in influentul saptamanal “The New Republic”, Kagan a scris un eseu menit sa traseze liniile de forta ale politicii externe americane in deceniile urmatoare. Este vorba de angajament statornic pentru proiectele democratice, de rezistenta la ofensivele autoritariste, de sustinere a pluralismului, a valorilor societatii deschise in plan economic, politic, civilizational. Deci opusul izolationismului si ale defetismului.

Fundamental, neoconservatorismul propune o viziune anti-declinista, se opune asadar corului celor care anunta finalul puterii americane. Pe scurt, argumentul lui Kagan, consonant, sa spunem, cu ceea ce spunea intr-un recent interviu pe Hotnews, ganditorul francez Pascal Bruckner, este ca supraputerile nu ies la pensie. Dar este nevoie de vointa, de viziune, de imaginatie politica si inteligenta morala:

“If a breakdown in the world order that America made is occurring, it is not because America’s power is decliningAmerica’s wealth, power, and potential influence remain adequate to meet the present challenges. It is not because the world has become more complex and intractablethe world has always been complex and intractable. And it is not simply war-weariness. Strangely enough, it is an intellectual problem, a question of identity and purpose.”

Robert Kagan (casatorit cu Victoria Neuland) este senior fellow la Brookings Institution, o fortareata a liberalismului. Presedintele acestui puternic think tank, Strobe Talbott, descris ca posibil secretar de stat intr-o administratie Hillary Clinton, a aplaudat textul lui Kagan drept magistral, ceea ce, scrie Heilbrun, echivaleaza cu un botez public venit din partea establishmentului Partidului Democrat (in zona politicii externe). Sigur, exista inca neoconservatori care nu sunt dispusi sa treaca in tabara lui Hillary Clinton, chiar daca, la republicani, se profileaza posibilitatea unei candidaturi de genul Rand Paul. Intre acestia, William Kristol, editorul saptamanalului “The Weekly Standard”. La fel, intre democrati, o Samantha Powers priveste cu suspiciune aceasta alianta cu curs de formare cu personaje pe care le considera responsabile pentru razboiul din Irak. Este de mentionat ca Heilbrun il aminteste in articol ca unul dintre “neoconi” pe Michael McFaul, fost ambasador la Moscova, profesor de stiinte politice la Stanford si senior fellow la Hoover Institution. Pe o lista scurta, sa zicem de cinci persoane, care cunosc in profunzime regimul Putin, McFaul ar figura negresit. Concluzie: neoconservatorismul ca viziune in politica externa nascuta din traditia liberalismului anti-totalitar, nu a murit.

Despre neoconservatorism am discutat pe larg, la Bucuresti, cu prietenul meu Mihail Neamtu:

http://www.youtube.com/watch?v=NKMUJwmosW4

http://www.nytimes.com/2014/07/06/opinion/sunday/are-neocons-getting-ready-to-ally-with-hillary-clinton.html?_r=0

http://www.newrepublic.com/article/117859/allure-normalcy-what-america-still-owes-world

http://www.contributors.ro/cultura/interviu-cu-pascal-bruckner-putin-ne-priveste-ca-pe-niste-degenerati-2/

 


Regimul Putin: Imperialism, brigandaj si memorie falsificata

24/03/2014

Niciodata nu este prea tarziu pentru realism, luciditate si fermitate principiala. Niciodata nu este prea tarziu pentru reactii categorice de respingere a brigandajului in relatiile internationale. Niciodata nu este prea tarziu pentru ca lumea civilizata sa sanctioneze fara echivoc actiunile pirateresti. In “New York Times”, profesorul Michael McFaul de la Hoover Institution, Universitatea Stanford, pana acum cateva saptamani ambasadorul Statelor Unite la Moscova, examineaza natura experimentului dictatorial putinist. Textul este important pentru ca lumineaza combinatia de fantasme si iluzii care au guvernat atitudinile occidentale in raport cu un regim ostil visceral democratiei liberale si valorilor pluraliste. Reluind imaginea refolutiilor, acele sinteze de reforme si revolutii despre care vorbea istoricul britanic Timothy Garton Ash, as spune ca a sosit momentul ca NATO si UE, Occidentul in genere, sa renunte la fantasluzii.

Michael McFaul schiteaza acum echivalentul a ceea ce-a insemnat “Lunga Telegrama” a lui George Kennan in anii de dupa al II-lea razboi mondial, acel document fondator al unei politici care refuza capitularea in fata unui imperialism ideologic cinic, impertinent si arogant. Este acum limpede ca a sosit momentul unei noi politici de containment, de ingradire si indiguire a pornirilor expansioniste ale Kremlinului. Noului Razboi Rece declansat de Rusia lui Putin trebuie sa i se raspunda printr-o noua politica a rezistentei democratice globale. Una din cladirile de la Bruxelles ale Parlamentului European poarta numele sociaistului belgian Paul-Henri Spaak. Acesta, alaturi de crestin-democratii Maurice Schumann, Konrad Adenauer si Alcide de Gasperi, a inteles pericolul expansionist sovietic. Ar fi poate bine sa recitim ce spuneau acesti oameni de stat in anii in care confruntarea cu expansiunea Kremlinului lui Stalin atingea cote de maxima intensitate. In 1961, acest Cold Warrior primea Medalia Libertatii din partea presedintelui John F. Kennedy.

Profesorul McFaul cunoaste in chip remarcabil subteranele puterii moscovite si motivatiile ideologice ale putinismului. El deconspira rolul manipulativ al fantasmelor anti-americane plasmuite si diseminate de propaganda putinista.Aici nu este vorba doar de tehnici de constructie a unei stari de panica si indignare, atat de necesara la ceasul unor aventuri militare gen invazia din Crimeea, ci si de un set de mituri care n-0au disparut din arsenalulul doctrinar al Kremlinului. Tot asa cum, la Conferinta de infiintare a Cominformului din toamna anului 1947, Stalin, prin intermediul lui Jdanov, impunea un maniheism agresiv prin teoria celor doua “lagare” (cel al “pacii si progresului”, in frunte cu URSS, si cel al “razboiului si reactiunii” condus, fireste, de Statele Unite), Vladimir Putin imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, calca in picioare cu superbie dreptul international, actioneaza in functie de o serie de precepte ideologice obsesive. Originea acestora nu este greu de detectat.

Scrie Michael McFaul: “Asemeni secolului trecut, lupta ideologica dintre autocratie si democratie a revenit in Europa. Intrucat institutiile democratice nu au prins niciodata pe deplin radacini in Rusia, aceasta batalie nu a disparut integral vreodata. Astazi insa, societatile democratice trebuie sa recunoasca domnia lui Putin drept ceea ce este–autocratie–si sa imbratiseze lupta intelectuala si normativa impotriva acestui sistem cu aceiasi vigoare dovedita in luptele anterioare din Europa impotriva guvernelor antidemocratice”. Sustinerea opozitiei ruse este o prioritate la acest ceas de maxima gravitate. La fel, Putin trebuie sa inteleaga ca nu poate actiona cu impunitate imptriva altor foste republici din ceea ce a fost Uniunea Sovietica, inclusiv Moldova.

As adauga ca putinismul se bazeaza pe ideologia national-bolsevismului si a imperialismului eurasiatic, ambele cu puternice afinitati in directia fascismului. Faptul ca Putin se proclama “conservator” si se refera la viziunea lui Aleksandr Soljenitin despre viitorul Rusiei nu schimba datele. “Conservatorismul” sau este unul neo-stalinist, nicidecum unul democratic, iar anexarea numelui lui Soljenitin intr-un proiect politic cu certa ereditate kaghebista este o impostura. Pentru Soljentin drepturile omului erau esentiale. Pentru Putin, admiratorul lui Felix Dzerjinski si al lui Iuri Andropov, ele sunt un moft burghez. Prin actiunile sale, direct inspirate de traditia autocratica rusa si de aceea expansionista stalinista, ea insasi nascuta din mitul marxist-leninist al revolutiei mondiale, Vladimir Putin este deopotriva urmasul tarismului si al bolsevismului.

Am anticipat aceasta dinamica in cartea mea “The Devil in History”, tradusa in romaneste in 2013 la Humanitas de catre Marius Stan. Iata un fragment din textul american in care vorbesc despre salvationismul post-comunist si despre conexiunea dintre asumarea trecutului totaslitar si consolidarea valorilor liberale. In abesenta interiorizarii acestor valori, este naiv sa asteptam comportamente democratice din partea liderilor de la Kremlin, oricine ar fi acestia: “It also explains the power of Putin’s neo-authoritarian politics of “managed democracy” in a memory regime of institutionalized amnesia and historical falsification. As for Putin himself, he has abandoned the Yeltsin era’s adamant anti-Leninism and has become, especially since 2006, the proponent of an increasingly aggressive version of neo-Stalinist and neo-i mperialist restoration. The high school history textbook (dealing with the period 1945 to 1991) commissioned by the Kremlin and published in 2008 symbolizes the return to some of the most egregious Stalinist falsifications and a radical break with the legacies of glasnost. Putinism is an ideological conglomerate bringing together Great Russian nationalism, imperial authoritarianism, and a drive to restore the lost grandeur of the Stalin era. The narrative about the past offered by the Putin administration is the quintessential formula of ‘reconciliation without truth.’ In other words, we are dealing with an apocryphal reconciliation.”

http://www.rulit.net/books/the-devil-in-history-communism-fascism-and-some-lessons-of-the-twentieth-century-read-298694-75.html

Articolul lui Michael McFaul poate fi citit aici:

http://www.nytimes.com/2014/03/24/opinion/confronting-putins-russia.html?_r=0

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/


Demonismul totalitar şi spectrele istoriei secolului XX

12/01/2014

In revista “22”, Angelo Mitchievici, conferentiar la Universitatea “Ovidiu” din Constanta, critic literar, critic de film, prozator si istoric al ideilor, a publicat o recenzie subtila, erudita si patrunzatoare la cartea mea “Diavolul in istorie”. Ii multumesc  cordial si o reiau mai jos. Angelo Mitchievici este unul dintre cei mai informati si nuantati interpreti ai fenomenului comunist, inclusiv a puterii de seductie a utopiei marxist-leniniste asupra intelectualilor din veacul XX. Tot in “22”, o substantiala, incitanta  recenzie semnata de istoricul Codrut Constantinescu. Ii exprim deplina mea gratitudine. Dl Constantinescu a scris superb despre cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii”, am reluat aici cronica sa. Nu pot decat sa sper ca dezbaterea in jurul “Diavolului in istorie”, admirabil tradusa de politologul Marius Stan, va continua. Criticul Dan C. Mihailescu a vorbit calduros despre ea la emisiunea “Omul care aduce cartea”. (VT)

“Vladimir Tismăneanu evită capcana de a lega strict prezenţa diavolului în istorie de existenţa singulară a unor lideri genocidari, analizând sistemul şi circumstanţele care fac posibilă ascensiunea lor politică şi susţinerea de care beneficiază atât la nivelul maselor, cât şi al elitelor.

Într-o anatomie a demistificării totalitare, nume precum cel al lui Vladimir Tis­mă­neanu nu pot fi ignorate, iar filosoful po­litic a făcut, la propriu, istorie în calitate de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Ana­liza Dictaturii Comuniste din România şi coor­do­na­tor al echipei care a în­toc­mit Raportul pe baza căruia preşedintele Traian Bă­sescu a condamnat ofi­cial, pe 18 decembrie 2006, în par­lament, regimul co­munist din România ca ile­gitim şi criminal.

Vladimir Tismăneanu este o figură em­ble­matică a gândirii antitotalitare, filosof po­litic de excepţie, unul dintre marii in­te­lectuali critici ai Europei, alături de Les­zek Kołakowski, Ágnes Heller, Milovan Djilas, Czesław Miłosz, Raymond Aron, Fran­çois Furet, Alain Besançon, Adam Michnik, Danilo Kis, Alain Finkielkraut, Miklós Haraszti, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, la care fără doar şi poate pot fi adă­ugaţi Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici sau Andrei Pleşu. Crescut într-o familie devotată utopiei revoluţionare, Vla­dimir Tismăneanu îşi afirmă însă „di­si­denţa“ printr-o vocaţie a examenului cri­tic şi a valorilor liberale, un traseu urmat, mutatis mutandis, de excepţionali gân­ditori de stânga, precum Leszek Ko­ła­kowski, porniţi pe drumul revizionismului marxist în ideea că sistemul comunist este reformabil, că poate dobândi „o faţă uma­nă“, pentru a ajunge ulterior la o netă po­ziţie antitotalitară.

Cea mai recentă carte a sa, Dia­volul în istorie. Despre co­mu­nism, nazism şi lecţiile se­co­lului XX (Humanitas, Bucureşti, 2013, 348 p.), relevă prin in­ter­mediul mizelor intelectuale o agendă in­ternaţională ambiţioasă, pe care recent o configura şi Timothy Snyder în Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, şi anume, rediscutarea, nu doar dintr-o pers­pectivă comparatistică, a proiectului ge­nocidar al celor două totalitarisme, cel na­zist şi cel comunist, dar şi introducerea în jurisprudenţa şi conştiinţa europeană a ace­loraşi calificări şi tratamente pentru comunism ca regim genocidar (altfel spus, exterminist), ca şi pentru regimul nazist. Cartea de faţă se află la capătul unui lung parcurs intelectual şi civic, care porneşte de la prosopografia ideologică a prin­ci­pa­lilor actori politici ai comunismului ro­mânesc din Arheologia terorii, urmată, pe filiera biografiilor totalitare profesate de eminentul sovietolog Robert C. Tucker, de câteva studii de caz remarcabile, Gheor­ghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, în Fantoma lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi Leonte Răutu în Perfectul acrobat. Le­onte Răutu, măştile răului (împreună cu Cristian Vasile), la care se adaugă au­to­biografia unui insider deziluzionat, Lu­mea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, până la o serie de sin­teze, dintre care exemplară şi unică la noi rămâne Stalinism pentru eternitate: o is­torie politică a comunismului românesc, carte care oferă o viziune de ansamblu asu­pra comunismului în România. Există şi o serie de alte volume de sinteză, precum Fantasmele salvării: na­ţio­nalism, democraţie şi mit în Europa postcomunistă, Despre comunism – des­ti­nul unei religii politice, Despre 1989. Naufragiul uto­piei, pentru a enumera doar câteva titluri, care pre­gătesc apariţia acestui vo­­lum remarcabil, care în­globează un proces în­de­lungat de documentare şi reflecţie prodigioasă.

Trebuie spus de la început că diavolul evocat, şi nu invocat de Vladimir Tis­mă­neanu este un ideolog, aşa cum mai ve­chiul diavol medieval era teolog, mai pre­cis, el apare la confiniile cu sistemele to­talitare, cu ideologiile extremei stângi şi ex­tremei drepte, este un diavol care se remarcă prin capacitatea sa de a organiza în spirit utopic societăţile moderne. Vla­dimir Tismăneanu reţinea de la Leszek Ko­łakowski această problematică a încarnării demonului într-un secol atât de agitat şi constata cu surprindere că pentru filosoful polonez diavolul nu era o metaforă. Într-adevăr, cum poate fi o metaforă Ho­lo­caustul şi Gulagul, expresia numaidecât vi­zibilă a demoniei acestui secol. Însă de­monstraţia pe care o pune în scenă Vla­dimir Tismăneanu este una cu mult mai ambiţioasă, aceea de a deconstrui re­sor­turile răului totalitar intrând în chiar mie­zul său ideologic, în inima întunericului, iar acest fapt angajează trei direcţii, una comparatistă, prin care celor două to­ta­litarisme li se releva fondul comun, dar şi diferenţa specifică, una imagologică, de cercetare a bagajului imaginar la confiniile cu utopia pe care cele două totalitarisme îl vehiculează, şi o a treia care ţine de ur­mărirea unei dinamici care le este proprie, felul în care ele se constituie, de fapt, ca variante ale unei modernităţi avortate, mu­tante.

Demersul comparatistic sugerat în titlu vi­zează altceva decât faptul statistic, analiza cantitativă, cum remarcă îndreptăţit po­lemic Vladimir Tismăneanu, adică o con­tabilitate a cadavrelor, de o parte şi de alta, cum o face în cazul regimurilor co­muniste Stéphane Curtois, editorul Cărţii negre a comunismului, carte care altfel a jucat un rol important în stabilirea pro­por­ţiilor hecatombei umane generate de co­munism ca sistem politic. Vladimir Tis­măneanu îşi propune să demonstreze faptul că acest caracter criminal al re­gi­murilor comuniste forjate după chipul şi asemănarea celui bolşevic se regăseşte în gena sa ideologică, iar autorul realizează prin comparaţie cu nazismul ca sistem ge­nocidar un genom al corpului totalitar, urmărit în mutaţiile sale succesive de la stalinizarea accelerată în anii ’30 în Rusia sovietică, culminând cu ejovscina, apexul Marii Terori şi procesele spectacol de la Moscova, la destalinizarea treptată, tre­când prin glasnost şi perestroika, către co­lapsul general care-şi găseşte expresia în reinventarea societăţii civile, a unui spaţiu public spiritual decomunizat şi deziluzionat şi, în cele din urmă, în „revoluţiile de catifea“ din 1989 (cu excepţia românească) şi prăbuşirea Uni­unii Sovietice, în 1991.

Dincolo de configurarea unei mor­fologii politico-ideologice a celor două sisteme totalitare pe baza unei analize minuţioase care relevă erudiţia spec­ta­cu­loasă a profesorului de ştiinţe politice, avem în Diavolul în istorie aproape un ma­nual al genului proxim şi diferenţei specifice a acestor gemini totalitari, co­munism şi nazism. Pornind de la ceea ce Vladimir Tismăneanu apreciază ca afi­ni­tăţi tactice între marxism şi nazism, avem un tablou aproape mendelevian al afi­nităţilor între comunism şi nazism, am­bele sunt ideologii revoluţionare, mile­narisme reconvertite teoretic, decretând rolul conducător al unei comunităţi sa­cerdotale de aleşi care alcătuiesc o par­tocraţie, întemeindu-şi religia politică pe practica unei disoluţii programate a va­lorilor burgheze şi a democraţiei liberale, cultivând ceea ce Mikhail Epstein numeşte mitocraţie, aliaj între mitologie, ideologie şi ştiinţă şi dezvoltând un cult al liderului carismatic, mesianic. Însă Vladimir Tis­mă­neanu evită capcana de a lega strict pre­zenţa diavolului în istorie de existenţa singulară a unor lideri genocidari, ana­lizând sistemul şi circumstanţele care fac posibilă ascensiunea lor politică şi sus­ţi­nerea de care beneficiază atât la nivelul ma­selor, cât şi al elitelor. Desigur, cartea îşi găseşte locul într-un context prestigios al unor demersuri similare, precum cele ale lui Ian Kershaw şi Moshe Lewin, Stalinism and Nazism: Dictatorships in Com­pa­ri­son, François Furet şi Ernst Nolte, Fas­cism and Communism, Henry Rousso şi Richard Joseph Golsan, Stalinism and Nazism: History and Memory Compared, sau Michael Geyer şi Sheila Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared, pentru a numi doar câteva contribuţii esenţiale în domeniu.

Un element de noutate şi în felul în care este tratată tema se referă la cele două sisteme totalitare ca deraieri de la mo­dernitate (Vladimir Tismăneanu) sau mo­dernităţi avortate, în cazul comunismului ca mutaţie malefică a unui legat iluminist. Mi se pare extrem de importantă aducerea în discuţie a caracterului mutagen al co­munismului, care-şi află originea în ca­racterul utopic al filosofiei marxiste trans­formată cu succes, la începutul secolului XX, în praxis revoluţionar de către Lenin şi acoliţii săi, aşa cum Hitler îşi întemeia viziunea despre lume pe concluziile „şti­inţifice“ ale teoreticienilor purităţii şi su­periorităţii rasei ariene. Această mo­der­nitate de orizont utopic a fost adesea adu­să în discuţie în favoarea regimurilor to­talitare, pentru că a permis o dezvoltare economică în salt, cu incomensurabile sa­crificii umane în societăţi de tip neo­scla­vagist cu mână de lucru ieftină recrutată din rândul duşmanilor de clasă, a „in­fe­riorilor“ rasiali, a coloniilor penitenciare, a cetăţenilor subjugaţi, tinzând să elimine un decalaj substanţial faţă de ţările dez­vol­tate din nord-vestul Europei. În centrul mo­dernităţii comuniste stă un mit al pro­gresului cu corelatul utopiilor scientiste, însă această modernitate posedă şi o puternică dimensiune regresivă, o an­ti­modernitate ca premodernitate sau neo­tradiţionalism, pe care-l invocă utilizarea mitologiei nordice sau ideologia neoro­mantică a lui Blut-und-Boden în cazul na­zismului şi modelul vechilor solidarităţi medievale, prin resuscitarea unui na­ţio­nalism în forma sa extremă, primitivă, antisemită şi xenofobă (ceea ce Vladimir Tismăneanu numeşte comunismul di­nas­tic pentru cazul românesc, exemplu sui-generis de „baroc stalino-fascist“). Însăşi gregaritatea propusă de cele două ideo­logii, care afirmă primatul colectivităţii asupra individului, a masei nivelate şi agre­sive asupra elitei izolate, configurează un neotribalism cu riturile lui sângeroase, sacrificiale: procese spectacol, şedinţe de demascare a duşmanului de clasă sau de rasă, interminabile parade animate de un demon al violenţei etc.

Dragul meu turnător al lui Gabriel Liiceanu şi Diavolul în istorie al lui Vladimir Tis­mă­neanu vizează actualitatea post­comunistă, şi nu trecutul unei iluzii (François Furet), sunt cărţi care redeschid la nivelul celei mai elevate reflecţii problema răului în istorie, ca lec­ţie de filosofie politică şi educaţie civică pentru o societate care nu a ieşit pe deplin din sfera tentaţiilor totalitare. Ambele ar putea candida foarte bine la titlul de Carte a Anului 2013.”

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// Diavolul în istorie.     Comunism, fascism şi câteva lecţii     ale secolului XX

// Humanitas, 2013

http://www.revista22.ro/demonismul-totalitar-si-spectrele-istoriei-secolului-xx-o-pedagogie-suigeneris-36169.html

http://www.revista22.ro/fenomenele-totalitare-ale-unui-secol-devastat-36171.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/04/03/balta-rosie-a-nomenclaturii-o-cronica-de-codrut-constantinescu/


A Passion for Truth: In Memoriam Jean Bethke Elshtain (1941-2013)

20/08/2013

The first thing to be said about Jean Bethke Elshtain is that she embodied paradigmatically the idea of a public intellectual, an engaged spectator, to use Raymond Aron’s famous formulation. For her, the concept of liberty as articulated by the dissidents of Eastern Europe (Sakharov, Havel, but also John Paul II) symbolized an indispensable anchor, a source of hope in our turbulent and dismaying world. Both in her writings (21 books and hundreds of articles) and public interventions, Jean was direct, honest, unabashedly dedicated to defending truth against opportunistic lies and cowardly conformity. She identified herself as a Christian thinker and, at the University of Chicago, held appointments both in political science and in the Divinity School.

I first met her in the spring of 2006, at a dinner organized by our common friend, Martin Palous, former Charter 77 spokesman, philosopher and at that moment the Czech Republic’s ambassador to Washington. My wife, Mary, and I spent hours in one of the most enriching intellectual conversations of our lives. A few days later, I was approached by Robert Boyers, the editor of “Salmagundi,” who invited me to a conference on Jihad, violence, and terrorism. He told me that it was Jean Bethke Elshtain who had recommended me. The proceedings came out as a special issue of the journal.

elshtain

 

The “Boston Globe” reported on the conference and described my intervention as the most adamant in support of the war. In fact, I was simply voicing there the ideas held by Joan Bethke Elshtain, Vaclav Havel, Andre Glucksmann and many others who saw the value of a just war against a despicable criminal despotism. It was a difficult task taking into account that Christopher Hitchens, who was also listed as a participant, had to cancel his presence at the very last minute. So, there I was, the East European, debating such hyper-controversial issues with famous critics of the war, including Benjamin Barber, Martha Nussbaum, and Peter Singer. “Public intellectuals, much of the time at least, should be party poopers,” Jean Bethke Elshtain declared in 2001. On that occasion, I definitely was one.

For Jean, values and principles mattered, truth was not a malleable, fluid, relative entity, and the dignity of the individual needed to be defended against any attempts to diminish it. A professor of moral and political philosophy at the University of Chicago, Jean delivered major lectures on various campuses, authored influential books on burning political and ethical issues, including the acclaimed “Democracy on Trial.” She was not afraid to defend her views, to offer logical, historical, and ethical arguments for the need to engage in the Iraq war.

A lifelong student of Augustine (a passion she shared with Hannah Arendt), Jean knew that refusal to act against evil inevitably leads to acquiescence and complicity with it:

The fight against German fascism and Japanese militarism put us in the world to stay. With our great power comes an even greater responsibility. One of our ongoing responsibilities is to respond to the cries of the aggrieved. Victims of genocide, for example, have a reasonable expectation that powerful nations devoted to human rights will attempt to stay the hand of the murderers.

For her, September 11 was a not a “bad accident,” but a fundamental change in world affairs. It marked a mutation not only in political strategies, but also in the American way of dealing with the horrors of war:

I come from a small people, Volga Germans, who would have been murdered or exiled had they remained in Russia rather than making the wrenching journey to America. … An image that crowds out many others in my mind is that of tens of thousands fleeing New York City by foot. As I watched and wept, I recalled something I had said many times in my classes on war: “Americans don’t have living memories of what it means to flee a city in flames. Americans have not been horrified by refugees fleeing burning cities.” No more. Now we know.

At the end of his life, the great sociologist Daniel Bell confessed that he was most worried by the loss of historical sense among America’s youth. His was also Jean Bethke Elshtain’s concern. For her, like for Hannah Arendt, Albert Camus, Isaiah Berlin, Leszek Kolakowski, Judith Shklar, and Paul Ricoeur, truth and memory are inseparable. In the preface of her book, “Sovereignty: God, State, and Self,” she wrote:

One of my persistent worries about our own time is that we may be squandering a good bit of rich heritage through processes of organized “forgetting,” a climate of opinion that encourages presentism rather than a historical perspective that reminds us that we are always boats moving against the current, “borne back ceaselessly into the past,” in F. Scott Fitzgerald’s memorable words from The Great Gatsby. This historic recognition should not occasion resentment or dour heaviness; rather, it should instill gratitude. As this book drew to a close, I realized that it was no culminating magnum opus — few books are — but, rather, a contribution to the shared memory of our time and place. And that is enough.

In her endless quest for truth, Jean Bethke Elshtain illustrated in a most inspiring way that quality described by Thomas Mann as the nobility of spirit.

 

Articol publicat in revista electronica FrontPage.mag:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/a-passion-for-truth-in-memoriam-jean-bethke-elshtain-1941-2013/


Recomandare de lectura: Virgil Nemoianu si statornicia valorilor

09/08/2013

Virgil Nemoianu, profesor la Catholic University of America din Washington, DC,  este un clasic in disciplina pe care o numim istoria ideilor. Este, in egala masura, un filosof al culturii si religiei, un spirit enciclopedic, un umanist aflat mereu intr-o stare de veghe, un aparator al Ratiunii impotriva variilor atavisme si colectivisme. Adaug ca este un erudit cum foarte putini mi-a fost dat sa intalnesc in viata si un spirit comprehensiv in ce priveste filosofia politica. De-a lungul ultimelor trei decenii, am avut sansa sa discut cu profesorul Nemoianu nu doar marile directii din gandirea conservatoare, dar si contributiile unor ganditori precum Leszek Kolakowski si Irving Howe.  La admirabila initiativa a criticului clujean Luigi Bambulea, de care ma leaga amintirea minunatei reviste “Verso”, editura Spandugino din Bucuresti a publicat primul volum din seria de autor Virgil Nemoianu.

Luigi Bambulea este coordonatorul acestui proiect exemplar deopotriva ca substanta si ca infatisare, un demers care va ramane, nu ma indoiesc, in istoria faptelor intelectuale exceptionale ale acestor vremuri. O cultura care se respcta are nevoie de asemenea constructii temeince. Ceea ce da operei lui Virgil Nemoianu durabilitate este tocmai consecventa principiilor analitice combinata cu un suflu al modernitatii asumate. Altfel spus, o antipatie pentru mode si o mare deschidere spre modernitate. Scrierile sale sunt inradacinate in labirintice lecturi pe care numai un spirit indragosit de geometria ideilor le poate organiza cu atata eleganta.

 

 

Sunt incluse aici cartile pe care generatia mea si nu numai ea le-a citit cu imens nesat si indubitabil folos–“Structuralismul” si “Calmul valorilor”. Prima reprezinta o dovada ca a existat in Romania o perioada de relativa liberalizare, macar in plan cultural, cand barosul dogmatismului de tip jdanovist a fost inlocuit cu ceea ce-am putea numi catusele de catifea (o adaptare a sintagmei lui Miklos Haraszti despre “inchisoarea de catifea”). Intelectuali precum Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Zamfir, Mircea Martin, Gelu Ionescu, N. Manolescu, Eugen Simion au fost cei care au testat in chip temerar toleranta si intoleranta sistemului in acea epoca. Stim ce s-a petrecut dupa 1971 si care au fost consecintele noului inghet pentru cultura romaneasca. A existat, cum mi-a spus-o profesorul Nemoianu, o perioada Maurer in dinamica sistemului comunist, iar acesti tineri au facut tot ce puteau pentru a largi orizontul de inteligenta culturala si morala din Romania.

Tanarul intelectual umanist de structura simultan central-europeana si anglo-saxona, care era Virgil Nemoianu, iubitor de Thomas Mann, Chesterton si T. S. Eliot, a prezentat largi fragmente din ceea ce avea sa devina “Structuralismul” in cadrul unui cerc de stilistica lansat de profesorii Mihai Pop, Al. Rosetti si Tudor Vianu si din care faceau parte, intre altii, Toma Pavel, Sanda Golopentia, Mihai Zamfir si Sorin Alexandrescu. Eseul este si azi extrem de incitant, si-a mentinut nealterata prospetimea conceptuala. Cititorii de azi trebuie sa stie ca pe atunci cartile despre curentele de gandire occidentale erau apanajul filosofilor oficiali,care se straduiau, in genere, sa demonstreze “superioritatea conceptiei marxiste”.  Volumul lui Virgil Nemoianu era o exceptie si asa a fost receptat. La fel, scris cu inteleapta empatie, “Calmul valorilor” depune marturie pentru un gust estetic de tip lovinescian, pentru angajamentul deschis in favoarea autonomiei spiritului. Eseurile despre Stefan Augustin Doinas, Ion Negoitescu si Cornel Regman, prietenii “cerchisti” ai ganditorului, sunt ilustratii elocvente a criticii simptomatologice pentru care pleda Virgil Nemoianu in acei ani. Pe scurt, avem de-a face cu un volum magistral care ii va atrage si ii va bucura pe toti cei care vor sa inteleaga dinamica ideilor intr-un veac al atator aprinse si inca neincheiate, nestinse polemici si tensiuni spirituale. 

http://www.edituraspandugino.ro/?pag=autor&autor=virgil-nemoianu&limba=ro


Why Kolakowski Matters

19/07/2013

Leszek Kolakowski (1927-2009) embodied the  power of reason in times of utmost irrationality.  He started his intellectual  itinerary as a young and enthusiastic Stalinist thinker in the devastated post-World War II Poland. He wrote his dissertation on Spinoza and became quite early convinced that there was something deeply rotten at the heart of the communist system. After Stalin’s demise, Kolakowski spearheaded the critical Marxist awakening from what could be called, with a Kantian phrase, the dogmatic sleep. Kolakowski articulated, more persuasively than anyone else, the revisionist rebellion, the search for an alternative Marxism, rooted in the abandoned emancipatory  impetus of the “Economic-Philosophical Manuscripts.”

The revisionists opposed what they perceived as the libertarian young Marx to the old, authoritarian one, and even more emphatically to the Leninist interpretation of Marx. They exposed the atrocities of Stalinism and  decried the rise of a bureaucratic Leviathan shamelessly claiming to represent an increasingly exploited proletariat. Many espoused existentialist ideas and tried to reconcile the Marxian legacy with humanist individualism. Intensely moral, committed to the defense of honor and dignity, Kolakowski was one of the noblest apostates in the history of ideas. He wrote immortal pages about Middle Age heresies and identified his own quest for truth with the dangerous choices of those who had rejected theological absolutisms of any sort.

The great Italian novelist Ignazio Silone, who was a communist in the 1920 and broke with the Party quite early, consideredhimself a Christian without a Church and a socialist without a party. In a way, this was Kolakowski’s path as well. In 1956 he championed a vision of socialism radically opposed to the stultified Leninist tenets. He reclaimed the honor of socialist values against ideological masquerades and police terror. He defended the individual, the real human being, against the new forms of slavery. The communist party, headed by Wladyslaw Gomulka, failed to muzzle the indomitable trouble-maker. A celebrated essay by Kolakowski captured this irreconcilable tension between the party hacks, whom he called the priests, and the truth-tellers, referred to as jesters. He denounced the betrayal by the communist party of the liberating promises of 1956. Expelled from the party in 1966, Kolakowski lost his teaching position at the University of Warsaw in March 1968 when he took the side of the revolted students against the rabidly anti-Semitic communist apparatus. He was forced into exile, taught in England and the US, and wrote immensely illuminating books on the leftist traditions, on myth and  religion, on human freedom,  and on great philosophers. A genuine fox, as Isaiah Berlin would have put it, he rejected any reductionist  attempt aiming to pigeonhole him in Procrustean intellectual formula and proudly enjoyed a theoretical eclecticism encapsulated in the title of one of his most influential essays: “How To Be a Conservative-Liberal-Socialist”.
Pentru textul complet:
http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

Liberalismul conservator: Cristian Vasile despre o noua carte de Ioan Stanomir

04/07/2013

Citesc in numarul pe luna iunie al excelentei reviste clujene “Apostrof”, condusa de Marta Petreu, o densa si incitanta recenzie semnata de istoricul Cristian Vasile la noua carte a profesorului Ioan Stanomir. Regandirea traditiei junimismului politic este un proiect meritoriu pe care Ioan Stanomir il construieste de ani buni, cu pasiune, inteligenta morala si eruditie. (VT)

“Recent, parcă pe urmele istoricului I. C. Filitti (pe nedrept neglijat astăzi), Ioan Stanomir a întreprins un efort notabil de reconsiderare culturală, ideologică şi istoriografică a junimismului politic, demers care s-a concretizat în volumul Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Bucureşti: Editura Humanitas, 2013). Definit ca viziune asupra naturii umane şi a comunităţii, fondată pe valorile opuse programatic radicalismului de după 1789 (p. 8), junimismul apare în carte ca o direcţie liberal-conservatoare, întemeiată pe moderaţie, echilibru, prudenţă şi alegere a „drumului de mijloc“. Educaţia junimistă înseamnă: spirit critic, luciditate şi libertate (p. 26), iar autorul pare că pledează pentru asumarea în postcomunism a unui tip de pedagogie neojunimistă.
Ioan Stanomir remarcă faptul că, în realitate, conservatorii – la o recitire atentă a surselor şi a istoriei politice – sunt parte a unui trunchi liberal autohton care îşi are originile în proiectul de modernizare de după 1829 (p. 44). Nu este chiar o afirmaţie originală, dar autorul aduce în sprijinul ei şi alte argumente solide. De fapt, aproape că se întreabă: cine sunt adevăraţii liberali? Pentru că junimiştii şi, în general, conservatorii rezistă mai bine în epocă tentaţiei xenofobe, antisemite, atât de răspândite în lumea intelectuală şi politică: „Liberalismul românesc este, la 1866-1870, şi un rezervor din care se alimentează antisemitismul local“ (p. 51). Este o carte incomodă şi pentru că formulează implicit rezerve puternice faţă de programul radical al Revoluţiei de la 1848 sau, mai bine zis, al spiritului revoluţionar prea legat de momentul 1789 francez. Ioan Stanomir echivalează de fapt critica junimistă la adresa raţionalismului politic cu respingerea radicalismului din viaţa publică.
Volumul semnat de profesorul de drept constituţional stârneşte şi întrebări legitime legate de evoluţia scrisului istoric despre Junimea şi junimism între 1948 şi 1989. Au existat ordine/directive politice şi editoriale specifice pentru acest subiect istoric (şi politic)? Când şi de ce au existat puncte de inflexiune de-a lungul perioadei comuniste? Aşa cum se ştie, îndeosebi după 1963-1964 se produce o reabilitare (parţială) a Junimii, a lui Titu Maiorescu, dar junimismul politic continuă să fie damnat, indezirabil. La fel cum Titu Maiorescu este (re)descoperit ca filosof şi teoretician al culturii (vezi Simion Ghiţă, Titu Maiorescu: Filozof şi teoretician al culturii, Editura Ştiinţifică, 1974), dar nu şi ca gânditor politic şi social.
Lucrarea lui Ioan Stanomir provoacă la reflecţie în ceea ce priveşte studiul istoriografic şi, în plus, bibliografia şi evaluările autorului legate de cum s-a scris istoria junimismului ridică şi alte întrebări. Spre exemplu, ce este şi cine este un istoric profesionist în România de dinainte de 1989. Pentru că, pe lângă subiectul ca atare adus în discuţie (Junimea, junimismul politic, necesitatea unei clase de mijloc, o stare a treia), cartea lui Ioan Stanomir – prin referirile la literatura de specialitate, la ceea ce s-a scris înainte şi după 1989, înainte şi după 1945 – contrazice şi o percepţie bine încetăţenită sau măcar o nuanţează. Există o anumită reprezentare cu privire la modul de a scrie istorie sub comunism: la Institutul de istorie a partidului comunist (ISISP) existau politrucii, la institutele Academiei supravieţuiesc istorici profesionişti care, dincolo de câteva compromisuri, realizează o istorie onestă, mult mai puţin afectată de ideologie. Fireşte, în mare parte aceasta este şi realitatea. Dar pot fi şi excepţii. Punctual, direct şi indirect, Ioan Stanomir ni le indică. Din ceea ce scrie, se vădeşte faptul că un Anastasie Iordache, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ (cu al său volum Originile conservatorismului din România şi rezistenţa sa în faţa procesului de modernizare, 1821-1882, Editura Politică, 1987) este mai dogmatic decât un Ion Bulei, cercetător la Institutul Partidului, care publicase în acelaşi an şi la aceeaşi editură o carte mai puţin ideologică – Sistemul politic al României moderne: Partidul Conservator.

Ioan Stanomir plasează cazul junimismului politic într-un context mai larg, european, cu raportări adecvate la scrierile unor Edmund Burke, Alexis de Tocqueville şi François Guizot. Probabil, această carte anticipează un volum despre Edmund Burke şi receptarea lui în spaţiul autohton; s-ar putea întrevedea într-un viitor ceva mai îndepărtat şi o lucrare a aceluiaşi Ioan Stanomir despre paşoptism şi paşoptişti, rezultând de aici un triptic absolut necesar despre cultura şi politica românească în secolul al XIX-lea. Fără să îşi fi propus, Junimismul şi pasiunea moderaţiei intră într-un cordial dialog polemic cu volumul datorat lui Adrian Marino şi Sorin Antohi (Al treilea discurs: Cultură, ideologie şi politică în România, Editura Polirom, 2001) care sugera neopaşoptismul drept model pentru România postcomunistă.”

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2096


Premisele libertatii: In Memoriam Kenneth Minogue (1930-2013)

01/07/2013

A incetat din viata unul dintre cei mai influenti si respectati ganditori politici ai timpurilor noastre, profesorul Kenneth Minogue de la London School of Economics. Pentru toti cei inclinati spre gandirea deziderativ- utopica, pentru pasionatii diverselor forme de inginerie sociala, profesorul Minogue, el insusi fost student al lui Michael Oakeshott, a fost un adversar redutabil. A fost convins si a demonstrat in opera ca ca advaratul liberalism, cel fidel traditiei lui Adam Smith, Adam Ferguson, Benjamin Constant, Tocqueville si John Stuart Mill, este consonant cu conservatorismul. Spiritelor exaltate, celor intoxicati cu viziuni salvationiste, partizanilor unui etatism mereu in expansiune, Minogue le-a opus decenta, moderatia si civilitatea ca valori esentiale ale unui spatiu politic transparent si onest.

Cartea lui Minogue, “The Liberal Mind,” scrisa in anii 60, a oferit una dintre cele mai fertile interpretari ale crizei gandirii liberale. Intr-un fel, putem spune ca ideile lui Minogue au pregatit actuala critica a liberalismului pe care o intreprinde John Gray. Iata un pasaj revelator:

“The story of liberalism, as liberals tell it, is rather like the legend of St. George and the dragon.  After many centuries of hopelessness and superstition, St. George, in the guise of Rationality, appeared in the world somewhere about the sixteenth century.  The first dragons upon whom he turned his lance were those of despotic kingship and religious intolerance.  These battles won, he rested for a time, until such questions as slavery, or prison conditions, or the state of the poor, began to command his attention. During the nineteenth century, his lance was never still, prodding this way and that against the inert scaliness of privilege, vested interest, or patrician insolence.  But, unlike St. George, he did not know when to retire.  The more he succeeded, the more he became bewitched with the thought of a world free of dragons, and the less capable he became of ever returning to private life.  He needed his dragons.  He could only live by fighting for causes—the people, the poor, the exploited, the colonially oppressed, the underprivileged and the underdeveloped.  As an ageing warrior, he grew breathless in his pursuit of smaller and smaller dragons—for the big dragons were now harder to come by.”

Ultima carte a profesorului Minogue, aparuta in 2010, a fost “The Servile Mind: How Democracy Erodes the Moral Life”.  Iata un citat care lumineaza viziunea individualist-civica a unui ganditor care a refuzat cliseele progresite si miturile variilor corectitudini demagogic-popuiste, in fapte forme ieftine de cumparare a unei obediente auto-distructive:

“My concern with democracy is highly specific. It begins in observing the remarkable fact that, while democracy means a government accountable to the electorate, our rulers now make us accountable to them. Most Western governments hate me smoking, or eating the wrong kind of food, or hunting foxes, or drinking too much, and these are merely the surface disapprovals, the ones that provoke legislation or public campaigns. We also borrow too much money for our personal pleasures, and many of us are very bad parents. Ministers of state have been known to instruct us in elementary matters, such as the importance of reading stories to our children. Again, many of us have unsound views about people of other races, cultures, or religions, and the distribution of our friends does not always correspond, as governments think that it ought, to the cultural diversity of our society. We must face up to the grim fact that the rulers we elect are losing patience with us.

No philosopher can contemplate this interesting situation without beginning to reflect on what it can mean. The gap between political realities and their public face is so great that the term “paradox” tends to crop up from sentence to sentence. Our rulers are theoretically “our” representatives, but they are busy turning us into the instruments of the projects they keep dreaming up. The business of governments, one might think, is to supply the framework of law within which we may pursue happiness on our own account. Instead, we are constantly being summoned to reform ourselves. Debt, intemperance, and incompetence in rearing our children are no doubt regrettable, but they are vices, and left alone, they will soon lead to the pain that corrects. Life is a better teacher of virtue than politicians, and most sensible governments in the past left moral faults to the churches. But democratic citizenship in the twenty-first century means receiving a stream of improving “messages” from politicians. Some may forgive these intrusions because they are so well intentioned. Who would defend prejudice, debt, or excessive drinking? The point, however, is that our rulers have no business telling us how to live. They are tiresome enough in their exercise of authority—they are intolerable when they mount the pulpit. Nor should we be in any doubt that nationalizing the moral life is the first step towards totalitarianism.

 We might perhaps be more tolerant of rulers turning preachers if they were moral giants. But what citizen looks at the government today thinking how wise and virtuous it is? Public respect for politicians has long been declining, even as the population at large has been seduced into demanding political solutions to social problems. To demand help from officials we rather despise argues for a notable lack of logic in the demos. The statesmen of eras past have been replaced by a set of barely competent social workers eager to take over the risks of our everyday life. The electorates of earlier times would have responded to politicians seeking to bribe us with such promises with derision. Today, the demos votes for them.”

Am citit cu mare folos si recomand aici cartea lui Kenneth Minogue despre ideologie. Intitulata “Alien Powers: The Pure Theory of Ideology”, lucrarea deconstruieste exemplar modalitatile de insinuare a discursurilor mistificatoare, deci a ideologiilor, in insasi tesatura modernitatii politice;

““Have I really been in a battle?” wondered Stendhal’s hero after many hours blundering around the field of Waterloo, and many people today share a similar perplexity. Like Stendhal’s hero, they eat and drink and sustain the business of life, but the meaning of it all depends upon their conviction of contributing to the liberation of workers, women, the colonized, or other varieties of the oppressed. Like Fabrizio del Dongo, they find a regiment and tag along—the Hussars against Patriarchy, the Dragoon Guards of the Proletariat, and so on. Quite where the real battle lies is hotly disputed, but its significance is agreed to be a final end to oppression. (…) My argument, then, is an exploration of the hypothesis that there is a pure theory of ideology, and while from one point of view it is a critique, from another it is a do-it-yourself ideology kit. It begins with some suggestions about how ideology was generated from eighteenth-century social theory. The long central section is an attempt to characterize ideologies as forms of understanding. The last section develops the view that, although ideology must take on political trappings in order to transform the world, its real character is entirely antithetical to the practice of politics. Ideology is to reality, I suggest, as (in Tolstoy’s opinion) the reports of battles are to the concrete experience of individuals in the field. In ideological moods, we think we see in social and political life those clear lines from the history books depicting the battle order of the antagonists in massed array. They have neat, clear names like bourgeois and proletarian, colonialist and national, city-dweller and producer, in a word, oppressor and oppressed. The actual reality, however, is messy. Things change all the time, and it becomes impossible to keep any clear and distinct identities in focus. Confronting the arguments of ideology, we are forced to transform the Stendhalian question: Is it really a battle that we are in?”

 http://pjmedia.com/rogerkimball/


Dupa 80 de ani: Nazismul, bolsevismul si catastrofele secolului XX

31/01/2013
Au trecut 80 de ani de la acel moment fatidic. Pe 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar al Germaniei. Inscaunat de ultimul presedinte al Germaniei weimariene, maresalul Hindenburg, cel care era desemnat drept Fuhrer nu era reactionarul inveterat, instrumentul capitalismului monopolist descris de propaganda comunista, ci un revolutionar de semn contrar in raport cu bolsevismul. Scopul sau era distrugerea sistemului democratiei liberale reprezentat de Republica de la Weimar. Nu era atacat doar liberalismul, ci intreaga traditie a umanismului european, deci si directia conservatoare, parlamentarismul, constitutionalismul, statul de drept. Bolsevismul si fascismul au purtat un razboi pe viata si pe moarte cu spiritul critic.
 
Fascismul, cum scria regretatul ganditor liberal roman Alexandru George, era un bolsevism alb. Revolutia national-socialista avea mai multe obiective: construirea unei comunitati presupus populare (de fapt rasiale), prin eliminarea celor perceputi drept factori patogeni, in primul rand a evreilor. Primul pas a fost excluderea, al doilea a fost eliminarea, al treilea, final, exterminarea. Se instituia starea de urgenta permanenta si erau create lagarele de concentrare. Dupa cateva saptamani, folosind pretextul incendierii Reichstagului, se termina cu partidele politice. Ramanea un singur partid, NSDAP (Partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania). Nu era de fapt un partid, ci o miscare revolutionara intemeiata pe fanatism si devotament neconditionat pentru lider. Ideologia in cazul Germaniei hitleriste, ca si in acela al Uniunii Sovietice si al Italiei lui Mussolini, nu era doar discurs despre putere, era chiar puterea. Erau ceea ce sociologul Daniel Chirot numeste tiranii ale certitudinii. Nazismul, ca si bolsevismul, era o religie politica seculara.

National-socialistii erau nationalisti extremisti, in realitate rasisti, dar si socialisti. Nu erau doar maniaci antisemiti, dar si adversari a ceea ce ei denuntau drept “plutocratia capitalista”. Aveau in comun cu bolsevicii numeroase lucruri, inclusiv cultul partidului unic, al Liderului absolut, exaltarea violentei oarbe si cultivarea unei ideologii exclusiviste. Expansionismul se afla in inima proiectului nazist. La fel si minciuna propagandistica. Hitler a fagaduit renasterea unei Germanii demne. Multi s-au lasat sedusi de demagogia sa. Ceea ce dorea de fapt era dominatia globala. Capitala imperiului nazist urma sa se numeasca Germania.

Nazismul, ca si comunismul, a fost un sistem mitocratic, deci unul care consacra suprematia miturilor politice salvationiste. Hitler era eroul izbavitor, noul Siegfried, iar antisemitismul, fundamentul doctrinei naziste, promitea mantuirea umanitatii. Era, spre a-l cita pe istoricul Saul Friedlander, un antisemitism redemptiv. Odata cu atacul impotriva URSS, in iunie 1941, se planifica Holocaustul. Sistemul lagarelor naziste era similar, in multe privinte, Gulagului. Se organiza si se promova in chip statal resentimentul. Slavii si populatia roma erau decretati fiinte inferioare, la fel cum Stalin proclamase “kulacii” (“chiaburii,” de fapt taranii cu venituri decente) vermina. Construit ideologic, inamicul era demonizat. Evreii trebuiau sa dispara cu desavarsire. Ceea ce-a urmat se stie. In 1939, cei doi monstri totalitari, anticomunistul Hitler si antifascistul Stalin au semnat, prin ministrii lor de externe, Ribbentrop si Molotov, infamul Pact. A urmat atacul asupra Poloniei, a inceput, la 1 septembrie cel de-al II-lea razboi mondial. In ianuarie 1933 demara o serie de catastrofe ale caror consecinte le simtim si azi.

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/nazismul-bolsevismul-si-catastrofele-secolului-xx-1224.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers