Despre neoconservatorism: Valori, principii, idealuri

Sugerez lectura acestor articole aparute recent pe tema neoconservatorismului, un curent ideologic extrem de influent, pe cat de contestat in unele cercuri, pe atat de eronat interpretat. Din ratiuni care se cer ele insele discutate cu calm, cu probe bibliografice, sine ira et studio. Studentii de la stiinte politice si filosofie vor putea aprecia ce este si ce nu este valid din critica neoconservatoare a liberalismului in versiunea sa americana contemporana (de fapt o orientare de stanga rusinata de propria identitate). Dar, mai ales, vor putea pretui optiunea consecvent antititotalitara (antifascista si anticomunista) a acestei directii intelectuale.  Puterea ideilor, despre care scrie Ioan Stanomir, omagiindu-l pe Irving Kristol, este sansa noastra de a nu capitula la ceasul in care miselia, ranjind obscen, pare sa fie castigatoare.  In anii 70 si 80, cand atatia intelectuali erau gata sa cedeze, neoconservatorii au spus adevarul despre imperiul Raului. Au diagnosticat si au avertizat, cu cuvintele lui Jean-Francois Revel, how democracies perish.   Acest lucru nu trebuie uitat, orice ar spune ignarii cu tupeu.

http://www.revistaverso.ro/

http://www.revista22.ro/irving-kristol-sau-despre-puterea-ideilor-6737.html

William Safire, ziarist conservator, campion al clarităţii morale, RIP

La cateva zile dupa trecerea in lumea celor drepti a lui Irving Kristol, s-a stins din viata William Safire, unul dintre cei mai inteligenti jurnalisti si comentatori de orientare conservatoare. Imi amintesc anii 80, cand Safire ironiza ca nimeni altul minciunile demnitarilor sovietici. A scris atunci despre seful militar al Pactului de la Varsovia, Ogarkov, numindu-l “the marshal with an Irish name”.  In New York Times a aparat, vreme de decenii, intr-un mediu neprielnic, valorile conservatoare contre vents et marées. Necrologul lui Safire (“Political Columnist and Oracle of Language”) din New York Times (28 septembrie 2009), semnat de Robert D. McFadden,  mentioneaza cateva din formularile sale de unoptriva caustice si profunde:, de pilda aceea despre acei “hopeless, hysterical hypocondriacs of history”.   Merita tinute minte si regulile lui Safire pentru cei care se dedica scrisului: “Remember to never split an infinitive.  Take the bull by the hand and avoid mixing metaphors.  … Avoid clichés like the plague. And don’t overuse exclamation marks!” 

Crezul sau politic a fost cel al conservatorismului libertarian pe care l-a definit in termeni de libertate individuala si de guvernamant minimal.  A fost un maestru al limbii engleze, un redutabil duelist in planul ideilor si un campion al claritatii morale.

NEW YORK  (AP) – William Safire, the conservative columnist and word warrior who feared no politician or corner of the English language, died Sunday at age 79.

The Pulitzer Prize winner died in Maryland, his assistant Rosemary Shields said. He had been diagnosed with cancer, but she declined to say when that had happened or what type of cancer he had.

Safire spent more than 30 years writing on the Op-Ed page of The New York Times. In his “On Language” column in The New York Times Magazine and more than a dozen books, Safire traced the origins of words and everyday phrases such as “straw-man,” “under the bus” and “the proof is in the pudding.”

New York Times Co. Chairman Arthur Sulzberger Jr. said in a statement: “For decades, Bill’s columns on The Times’s Op-Ed Page and in our Sunday Magazine delighted our readers with his insightful political commentary, his thoughtful analysis of our national discourse and, of course, his wonderful sermons on the use and abuse of language. Bill will be greatly missed.”

Michael Oreskes, senior managing editor of The Associated Press, who served as a correspondent and Washington bureau chief of the Times during Safire’s years as a columnist, said the conservative writer was a mentor and friend to a generation of Washington journalists of all political persuasions.

“He believed in the values of journalism – of ferreting out the truth and holding leaders to account, Republicans and Democrats,” Oreskes said. “Above all, he loved to encourage his colleagues to break a good story and raise hell.”

Safire penned more than 3,000 columns, aggressively defending civil liberties and Israel while tangling with political figures. Bill Clinton famously wanted to punch the curmudgeonly columnist in the nose after Safire called his wife “a congenital liar.”

Shields said: “Not only was he brilliant in language and assessing the nuances of politics, he was a kind and funny boss who gave lots of credit to others.”

As a speechwriter in the Nixon White House, Safire penned Vice President Spiro Agnew’s famous phrase, “nattering nabobs of negativism,” a tongue-in-cheek alliteration that Safire claimed was directed not at the press but at Vietnam defeatists.

Safire also wrote several novels and served as chairman of the Dana Foundation, a philanthropy that supports brain science, immunology and arts education.

Along with George Will and William F. Buckley Jr., Safire’s smooth prose helped make conservatism respectable in the 1970s, paving the way for the Reagan Revolution.

Safire was a pioneer of opinionated reporting. His columns were often filled with sources from Washington and the Middle East, making them must-reads for Beltway insiders.

Author Eric Alterman, in his 1999 book “Sound and Fury: The Making of the Punditocracy,” called Safire an institution unto himself.

“Few insiders doubt that William Safire is the most influential and respected pundit alive,” Alterman wrote.

Safire’s scathing columns on the Carter White House budget director Bert Lance’s financial affairs won him the Pulitzer Prize for commentary in 1978; in 1995 Safire was named to the Pulitzer board.

Critics said Safire made loose accusations trumpeting various “scandals” by the Clintons that were never borne out by the facts.

“Like a pioneering blogger, Safire years ago started grabbing bits of information and wrapping them in the tightest partisan, what-if spin possible,” Eric Boehlert wrote in the Web site Salon in 2004. “When the accusation unraveled, he’d simply ignore the thud of his charges hitting the floor.”

From 2001 to 2003, Safire also published several columns pressing the case that Saddam Hussein was linked to the Sept. 11 attacks, calling it an “undisputed fact” that hijacker Mohamed Atta met with a senior Iraqi intelligence official in Prague in April 2001. The 9/11 commission said that meeting never happened.

Safire’s pun-filled “On Language” column exploring the foibles and abuses of the English language was far less controversial, winning him more admirers across the political spectrum.

Safire lived in the Washington suburb of Chevy Chase, Md., with his wife, Helene, a British-born jewelry designer; they had a son and a daughter.

Safire, born Dec. 17, 1929, to a Jewish family in New York City, was the youngest of three boys. He attended Syracuse University but dropped out after two years to work as a legman for a Republican political strategist and publicist Tex McCrary, who had a column in the New York Herald Tribune.

Safire started writing speeches for Nixon in 1965 and followed him to the White House. He left shortly before the Watergate break-in erupted into a full-fledged scandal.

Despre neoconservatorism

Incetarea din viata a lui Irving Kristol a readus in dezbaterea intelectuala  tema neoconservatorismului.  Unul din forumistii care au comentat articolul meu din EvZ in memoria acestui ganditor de exceptie ma intreba de ce nu explorez substanta, corpul ideatic al neoconservatorismului.

I-am raspuns ca am scris pe larg pe acest subiect. Am fost eu insumi vreme de peste 10 ani contributing editor al revistei ORBIS (A Journal of World Affairs) publicata la Philadelphia de Foreign Policy Research Institute.  Am publicat in ORBIS numeroase articole si recenzii, mai ales in perioada cand editor era Daniel Pipes, unul dintre neoconservatorii proeminenti, fiul istoricului Richard Pipes, el insusi istoric al Orientului Mijlociu.  Am participat la numeroase evenimente organizate in anii 80 la FPRI, inclusiv prezentarile facute de Midge Decter, Irving Kristol, Adam Ulam si Richard Pipes. In Commentary (revista lunara editata vreme de decenii de Norman Podhoretz, iar acum de fiul acestuia, John) am citit eseul lui Leszek Kolakowski “Totalitarianism and Lie” in care ilustrul filosof polonez scria ca minciuna este sufletul nemuritor al comunismului (am scris un rejoinder publicat in sectiunea “Letters“).   Tot  in Commentary am citit articolele lui Podhoretz despre Soljenitin, precum celebra interventie a lui Daniel Patrick Moynihan pe tema antiamericanismului de la Natiunile Unite (“The US in Opposition“).  Tot acolo am citit articole despre efectele perverse ale actiunii afirmative, despre noul antisemitism de stanga si cate altele.

Din mai tanara generatie de ganditori apropiati de neoconservatorism sa-i pomenesc pe Carl Gershman (actualul presedinte al NED-National Endowment for Democracy), pe Penn Kemble (plecat prea devreme dintre noi), pe Arch Puddington, pe Richard Perle, pe Ken Adelman, pe Paul Wolfowitz, pe Francis Fukuyama (care s-a delimitat insa in anii recenti de ceea ce el priveste drept un triumfalism riscant legat de nation and state-building) si pe Joshua Muravchik, astazi cercetator la American Enterprise Institute. Cartea lui Muravchik, Raiul pe pamant: Marirea si decaderea socialismului, a aparut in romaneste in 2007 la editura Brumar din Timisoara in traducerea lui Dorian Branea. Intr-un fel, mediat dar incontestabil, ideile lui Kristol il vor fi influentat si pe Mark Lilla, candva ginerele sau, fostul student al lui Harvey Mansfied la Harvard…

Midge Decter, sotia lui Norman Podhoretz, autoarea unor studii importante de demascare a feminismului radical, a ipocriziei unor intelectuali incapabili sa se desparta de mirajul socialist si a exhibitionismului camp,  a condus un panel in timpul conferintei pe care am organizat-o, in octombrie 1987 la New York, pe tema “Will the Communist States Survive?  The View from Within”. In anii 80, Midge Decter a condus the Committee for the Free World. Printre participantii la acea conferinta de neuitat se numarau Agnes Heller, Ferenc Feher, Miklos Haraszti, Jan Vladislav (traducator, poet, disident), Jan Kavan (editorul lui East European Reporter, avea sa devina in anii 90 ministrul de externe al Republicii Cehe), Antonin Liehm (editorul lui Lettre Internationale), Dorin Tudoran, Mihai Botez, Richard Pipes, Aleksandr Zinoviev, Carlos Franqui, disidentul din Nicaragua devenit apoi ministru al culturii, Umberto Belli, Arthur Waldron, Svetozar Stojanovic, Hellmut Sonnenfeldt (celebru pentru controversata “doctrina” ce i-a purtat numele), Daniel Pipes, William Luers (fostul ambasador american la Praga, apoi presedintele lui Metropolitan Museum of Art), Paul Hollander, Michael Radu (s-a stins din viata in martie 2009), Jakub Karpinski (disident, sociolog polonez, a incetat din viata acum cativa ani), Irena Lasota, Aleksander Smolar, Carl Gershman, Carlos Alberto Montaner.  Cuvantul de deschidere l-a rostit Jerzy Kosinski, scriitorul american de origine poloneza, autorul lui Being There si The Painted Bird. In sala se aflau figuri de seama ale lumii intelectuale si politice new-yorkeze, inclusiv Susan Sontag.  Am editat ulterior, impreuna cu specialista pe problemele Chinei comuniste, Judith Shapiro, volumul bazat pe lucrarile conferintei, Debates on the Future of Communism (Macmillan, 1990).

Spun aceste lucruri pentru ca datorez si datoram neoconservatorilor imaginea netrucata asupra totalitarismului comunist, solidaritatea cu cei care nu au ingenuncheat si faptul ca ei au fost cei care au spus lucrurilor pe nume intr-un timp in care altii predicau “dialogul” cu potentatii comunisti.

Cititorii interesati de analiza pe care am facut-o originilor, continutului si implicatiilor doctrinei neoconservatoare, pot consulta in volumul meu Scopul si mijloacele: Eseuri despre ideologie, tiranie si mit (Curtea Veche, 2004), mai multe eseuri grupate in partea a VI-a, “De la postmarxism la postistorie“. Intre acestea, “Walter Laqueur si polivalenta constiintei istorice”, “Controverse politice si istorie contemporana”, “Marturia lui Whittaker Chambers”, “Memoriile intelectualilor din New York” si, in mod deosebit, “Neoconservatorismul: un proiect de reconstructie intelectuala”.

Amintesc, mai ales pentru cititorii mai tineri, ca aceste texte au fost transmise in epoca la Radio Europa Libera.  Ripostam atunci atacurilor dirijate de aparatul ideologic al PCR imptriva “instigatorilor la un nou Razboi Rece”.  Nu mi-as fi inchipuit, nici in cele mai negre cosmaruri, ca la doua decenii dupa caderea comunismului vom asista la diabolizarea neoconservatorilor de catre tineri ori mai putin tineri publicisti care se declara conservatori. Dar de ce ma mir? O stim prea bine, no good deed goes unpunished…

Am purtat in acei ani numeroase discutii despre neoconservatorism si neoconservatori cu istoricul Vlad Georgescu, cu Daniel Pipes, cu Michael Radu, cu Adam Garfinkle (astazi editorul lui American Interest), cu Carlos Rangel, cu Jean-Francois Revel, cu Midge Decter. M-am intalnit in cateva randuri cu Norman Podhoretz (lucru mentionat si in dosarul meu de urmarire de catre agentura securitatii din SUA).  Ulterior, am intrat in cercul legat de William Phillips si Edith Kurzweil la Partisan Review unde am scris destul de frecvent (ami ales dupa 1971, pana la extinctia revistei).  Exista o legatura intelectuala profunda intre Commentary si Partisan Review, chiar daca uneori pozitiile celor doua publicatii au fost divergente (mai ales in anii 60). Cata vreme un Roger Shattuck, co-editor al Partisan Review, aplauda contracultura, Podhoretz se delimita tot mai transant de Noua Stanga si de simpatizantii liberali ai acesteia, inclusiv vechiul sau prieten, celalalt Norman, Mailer ( a scris despre aceste lucruri in volumul sau Ex-Friends). Tot atunci s-a produs ruptura dintre Podhoretz si Jason Epstein care a culminat in aparitia unui numar din New York Review of Books cu o coperta indicand reteta de producere a cocktailului Molotov. Neoconservatorismul s-a nascut din revolta morala impotriva iresponsabilitatii unor intelectuali pentru care America nu putea avea nicicand dreptate.  Podhoretz a scris o carte pe care stanga nu i-o va putea ierta vreodata: Why We Were in Vietnam.  Astazi el este senior fellow la un think tank apropiat de neoconservatori, Hudson Institute.

Iata un fragment din articolul din 1985 despre proiectul neoconservator:

“Neoconservatorismul nu poate decat sa-i irite pe pontifii socialismului ‘real’. El exprima un salutar consens spiritual asupra unor teme fundamentale pentru viata politica si culturala. Caracteristica sa nu este nicidecum lipsa de flexibilitate, patosul unei credinte presupus infailibile, ci, dimpotriva,vocatia de a tine piept ofensivelor staliniste si neo-staliniste. Neoconservatorismul este expreisia unei reactii intelectuale legitime a unui grup de ganditori ultragiati si revoltati de declinul valorilor care stau la baza democratiilor occidentale. … Situat la antipodul elitismului antiintelectual al contraculturilor stangiste, neoconservatorismul denunta esenta reactionara a ceea ce trece astazi drept liberalism.”  (p. 231).

Este vorba, fireste, de simulacrul de liberalism imbratisat de apostolii unei social democratii care se rusineaza sa-si rosteasca numele. Eseul meu pornea de la contributiile unor ganditori asociati cu neoconservatorismul:  Norman Podhoretz, Walter Laqueur (ulterior s-a detasat de acest curent), Irving Kristol, Gertrude Himmelfarb, Robert Nisbet, Midge Decter, Peter Berger, Jeane Kirkpatrick, Richard Pipes.  Au existat puternice interferente cu ideile unor Michael Novak, Herman Kahn, Daniel Bell, Nathan Glazer, Allan Bloom, Saul Bellow, Seymour Martin Lipset, Paul Nitze, Irving Louis Horowitz (profesor la Rutgers University si editorul revistei Society).  In plan artistic, ideile neoconservatoare au fost articulate de Hilton Kramer, multa vreme chief art critic la New York Times.  Cu sprijinul lui Kristol, Kramer si Roger Kimball au intemeiat revista The New Criterion.  Neoconservatorii au crezut in fundamentele unei lumi eliberata de radicalisme utopice. In anii 70 au infiintat the Committee on the Present Danger, o initiativa care a contribuit in mare masura la configurarea doctrinei Reagan. Au criticat acerb ceea ce ei percepeau drept conciliatorismul lui Henry Kissinger si capitulationismul lui Jimmy Carter.  Politica externa preconizata de ei poate fi privita drept un neo-wilsonism moderat, dar ferm.

Ulterior, in special dupa 11 septembrie, s-a petrecut o radicalizare a viziunii interventioniste neoconservatoare, criticata virulent de un Jacob Heilbrun (fost sustinator) intr-o carte mult-discutata si discutabila.  Sa mai amintesc legaturile politice stranse cu senatorul Henry (Scoop) Jackson, cu Lane Kirkland, conducatorul anticomunist al AFL-CIO (marile centrale sindicale), ori cu Jack Kemp.

Exista un fel de paraliteratura cu ambitii atot-explicative care incearca sa prezinte neoconservatorismul drept un fel de cabala inspirata de tezele celor doi Leoni: Trotsky si Strauss. Mi se pare o simplificare, de fapt o caricaturizare, absolut puerila. Ideea revolutiei democratice globale nu s-a nascut odata cu Kristol si Podhoretz. To make the world safe for democracy este un slogan wilsonian. Neoconservatorii au demonstrat luciditate in raport cu primejdia totalitara sovietica si nu au cedat ofensivelor unui pacifism ruinator. S-au opus faimoaselor eforturi de a ajunge la nuclear freeze. Au sustinut amplasarea rachetelor americane in Germania Federala atunci cand stanga europeana organiza manifestatii mamut de protest.  Cand nu putini militanti liberali (in sens american) deplorau initiativa de aparare stategica (SDI) a lui Ronald Reagan drept o elucubratie, fizicianul neoconservator Robert Jastrow a fost principalul ei avocat.  Scutul anti-racheta, despre care vorbim atat de mult azi, este o urmare a cercetarilor legate de SDI.

Ganditorii neoconservatori au sfidat si au incalcat nu putine tabu-uri ale establishmentului.  Victoria Occidentului in Razboiul Rece a fost, in mare masura, si victoria neoconservatorismului.

Studentilor de la filosofie, stiinte politice si istorie, cititorilor interesati de destinul ideilor in lumea contemporana, de lupta dintre democratia liberala si totalitarism, le recomand un film documentar cu un titlu cat se poate de relevant: Arguing the World. Irving Kristol este unul dintre protagonisti.

Mostenirea lui Irving Kristol: ascensiunea, succesul si dilemele neoconservatorismului

In revista online Open Democracy, editata de neobositul critic cultural Danny Postel, politologul Cas Mudde propune o evaluare analitica a rolului capital al lui Irving Kristol in geneza, dinamica si tensiunile inerente gandirii si politicilor neoconservatoare.  Nu este nici o exagerare in a spune ca Irving Kristol a fost cel care definit, mai clar si mai transant decat oricine altcineva, scopurile, agenda intelectuala si morala a miscarii neoconservatoare. 

A fost un spirit dotat cu o energie inepuizabila, dar si cu o imaginatie strategica greu de egalat. Ideile sale au influentat pozitiile economice si politice ale unor Jack Kemp si Ronald Reagan. A fost prieten apropiat cu judecatorul Robert Bork. Cum scria ieri in New York Times discipolul sau David Brooks, editorialist al acestui cotidian, Kristol a practicat, cu umor si eleganta, stilul unui angajament detasat (detached commitment). Articolul lui Brooks se intituleaza “Three Cheers for Irving”, aluzie la cartea lui Kristol, Two Cheers for Capitalism.  Kristol a inteles riscurile implicate in orice forma hubris istoric, de cult al progresului. Retetelor utopice ale radicalismului iacobin, le-a contrapus moderatia iluminismului scotian. De la Adam Smith a invatat, si nu a contenit sa o spuna, ca modernitatea capitalista nu poate functiona eficient in absenta unei dimensiuni morale.

Cas Mudde,  23 – 09 – 2009

 

The pioneer of one of the United States’s most potent intellectual-political currents has died. But it is far too early for an obituary of the neo-conservative movement or its ideas.

 

 

Neo-conservatism: Irving Kristol’s living legacy

 

 The death of Irving Kristol on 18 September 2009 at the age of 89 has stilled the most powerful and effective voice of the first generation of neo-conservatism. The term was used (with pejorative intent) by the leftwing writer-activist Michael Harrington in 1973, but came to be embraced by Irving Kristol and many of his followers. Kristol – the “godfather” of a movement that included such diverse figures as Nathan Glazer, Seymour Martin Lipset, and James Q Wilson – leaves a complex legacy of political influence and intellectual achievement, mixed with a degree of confusion about where exactly neo-conservatism now stands.

http://www.opendemocracy.net/article/neo-conservatism-irving-kristol-s-living-legacy

A incetat din viata Irving Kristol, fondatorul neoconservatorismului

 

A incetat din viata Irving Kristol (1920-2009), ganditor social original, fondator al curentului cultural si politic neoconservator, fost editor al revistelor Encounter si Public Interest, figura de varf a ceea ce s-a numit cercul intelectualilor din New York. A sustinut importanta revistelor relativ mici, stiiind ca dezbaterile dintre intelectuali pot duce la schimbari de paradigme politice: “Cu o circulatie de cateva sute de exemplare, poti schimba lumea”.  A actionat ca un intelectual public, s-a implicat in marile controverse, uneori le-a declansat. Era un idealist sceptic, un ganditor fara iluzii, dar cu idealuri. In necroolgul din New York Times din 19 septembrie 209 este citat cunoscutul comentator conservator George F. Will: “Kristol a descoperit si a educat autori mai tineri sensibili la convingerea sa ca scopul stiintelor sociale nu este sa ne spuna ce trebuie sa faca guvernul, ci mai degraba sa ne spuna ce face guvernul si nu reuseste, ceea ce este intodeauna un lucru important”.  Nu a fost autorul unor tratate de istoria ideilor, a preferat stilul comentariului politico-sociologic bine informat si al editorialelor remarcabile prin franchete. 

Neoconservatorismul a fost si ramane, din perspectiva intemeietorului sau, o noua sinteza, un efort de regandire a structurilor institutionale in consonanta cu o traditie pe care, spre deosebire de multi dintre amicii sai formati la City College din New York in anii 30 si 40, el a ainvatat sa o admire si sa o cultive. In pofida a ceea ce au scris detractorii din diversele tabere ulcerate de ascensiunea neoconservatorismului, mai ales in perioada Reagan, Kristol a fost un partizan al moderatiei.  In 1964, referindudu-se la o afirmatie a candidatului prezidential republican Barry Goldawater, Irving Kristol scria:

“Extremismul in apararea libertatii este intotdeauna un viciu deoarece extremismul este un alt nume pentru fanatism”.

Kristol a fost primul din acel faimos cerc (“the Family”) care s-a despartit de iluziile stangii liberale, mai ales cele legate de ingineria sociala implicata in strategiile actinii afirmative si ale intregii filosofii numita Great Society. A criticat efectele perverse ale politicilor de welfare si affirmative action, demonstrand ca,   in loc de a remedia injustitiile economice, ele duc de fapt la perpetuarea si chiar augmentarea acestora.  Textul sau, Reflections of a Neoconservative, aparut in Partisan Review, a devenit o referinta clasica. Ii repugna exhibitionismul de orice fel: estetic, ideologic ori politic. Rostea adevarul calm si lucid. Acolo unde Norman Mailer ori Gore Vidal se distrau de-a revolutia, Kristol vedea pericolul degenerarii anarhiste.  Riposta sa a fost implacabila.  A creat reviste, institute, grupuri de reflectie.  A stiut ca lupta se da in campusurile universitare si a incurajat revistele conservatoare studentesti mai ales prin intermediul lui Institute for Educational Affairs pe care l-a condus impreuna cu William Simon.  A fost un constructor si un inaintemergator.

L-au urmat Norman Podhoretz, Midge Decter si gruparea din jurul revistei Commentary.  A fost prieten cu Nathan Glazer, Daniel Bell si Daniel Patrick Moynihan, dar a indraznit sa devina republican in pofida atasamentelor de tinerete.  A fost cel dintai celebru intelectual din New York care a decis sa paraseasca metropola avangardei, mutandu-se la Washington.  Nu a nutrit vreo iluzie privind credibilitatea declaratiilor pasnice ale sovieticilor. A scris continuu impotriva amagirilor nascute din cinsimul de tip Realpolitik.  Ideile sale erau convergente, uneori identice, cu cele sustinute de profesorul Richard Pipes, marele istoric al Rusiei de la Universitatea Harvard, autorul, intre altele al unei carti intitulata Survival Is Not Enough.   Cu monstrii totalitari, a spus-o clar, nu poate ajunge la compromis.  Dimpotriva, a sustinut cu consecventa ceea ce s-a numit liberalismul anticomunist intr-o perioda in care aceasta pozitie era departe de a fi populara (este ea oare acum?). Ideile lui Jeane Kirkpatrick din celebrul articol Dictatorship and Double Standards (publicat in Commentary si citit cu entuziasm de Reagan inainte de a fi ales presedinte) , fundamentul doctrinei Reagan in politica internationala, au fost prefigurate in scrierile lui Kristol.

In contrast cu multi dintre amicii sai de-odinioara, Kristol a imbratisat deschis valorile democratiei de piata, a sfidat contracultura neo-nihilista si a spus ca este mandru ca este american. A respins ceea ce s-a numit the adversary culture si si-a argumentat stralucit optiunea. A detestat stilul oracular, verbozitatea pompoasa, poncifele gaunoase. A cultivat ironia fina, sarcasmul bine dozat si argumentatia coerenta.  A indraznit sa spuna lucruri socante pentru liberalii mereu auto-culpabilizanti chiar atunci cand acest lucru putea conduce la izolare, la denigrare si la anatemizare.

A demascat ipocrizia stangistilor chic si a diversilor fellow travellers.  A fost un Cold Warrior, a luptat in cadrul Congresului pentru Libertatea Culturii. Revista Encounter, pe care a initiat-o, la Londra, impreuna cu poetul Stephen Spender, a fost una dintre cele mai puternice tribune ale liberalismului anticomunist.  In 1952, cand multi liberali americani si stangisti europeni preferau sa ignore amenintarea rosie, Kristol a mers impotriva curentului si a scris un text despre libertatile civile, aparut in Commentary, in care, dupa ce se delimita de ceea ce el identifica drept “demagogia vulgara” a senatorului McCarthy, scria:

 “Exista un lucru pe care americanii il stiu despre senatorul McCarthy.  Asemeni lor, el este anticomunist fara ambiguitati. Despre purtatorii de cuvant ai liberalismului american, ei nu stiu acest lucru.  Si nu fara oarecare justificare”.

Formula intelectuala a lui Irving Kristol a fost una a cautarii continue in numele unui ideal al individualismului civic.  De aici si “convertirile” sale, faptul ca nu s-a cramponat de retete teoretice anacronice ori de-a dreptul compromise.  Cele doua influente fundamentale asupra conceptiei sale politico-etice au fost criticul literar Lionel Trilling, autorul unei carti de mare impact, The Liberal Imagination, “un  liberal scptic” si filosoful politic Leo Strauss, “un conservator sceptic”. Sotia sa, Gertrude Himmelfarb, a scris carti de istorie a perioadei victoriene menite sa revigoreze directia liberalismului clasic.  Fiul lor, William Kristol, a fost chief of staff  al vicepresedintelui Dan Quayle, este editorul revistei Weekly Standard, importanta publicatie neoconservatoare.  Intr-un moment in care se poarta atacurile virulente impotriva acestei viziuni politice, economice si morale, cand neoconservatorismul este demonizat de activistii variilor scoli radical-dogmatice, este bine, este drept  sa nu uitam ca in anii 60, 70 si 80, neoconservatorismul a simbolizat un proiect de reconstructie si de rezistenta moral, culturala si politica. Revolutia legata de numele lui Ronald Reagan a fost nemijlocit legata deopotriva de conservatorismul traditional si de neoconservatorism.  Ambele curente accentueaza importanta distinctiilor traditionale dintre Bine si Rau, rolul valorilor religioase in universul spiritual modern.  L-am intalnit pe Irving Kristol la Philadelphia in 1987, cand a tinut o prezentare la Foreign Policy Research Institute unde lucram pe vremea aceea.  Director era Daniel Pipes, cunoscutul expert in istoria Orientului Mijlociu, prieten de familie si de idei cu oaspetele.  Scrisesem de-acum pe larg despre directia de idei neoconservatoare, indeosebi in comentariile mele transmise la Radio Europa Libera.  Am fost impresionat de eleganta, acuratetea si umorul prezentarii lui Irving Kristol. Nu avea iluzii despre Gorbaciov, dar stia sa vada ceea ce putem numi marja de oportunitate nascuta odata cu perestroika.  Era convins ca sansa Occidentului sta in fermitatea atasamentului pentru valorile care au intemeiat Statele Unite.  Imi amintesc recenzia lui Kristol din New York Times Book Review la cartea lui George Konrad Antipolitics.  Recunoscand meritele intelectualului disident maghiar, Kristol avertiza, cred ca era in 1986, impotriva ispitelor neutraliste, a unui neo-gaullism naiv si potential anti-american. Pentru el, eliberarea Europei de Est si Centrale insemna demolarea sovietismului, nu o vaga si incerta “finlandizare”.   Neoconservatorismul promovat de Irving Kristol si imbratisat de Ronald Reagan a fost unul al increderii in oamenii simpli, in ceea ce se cheama common sense, o viziune care se opune oricarui utopism elitist si pretuieste decenta ca valoare fondatoare a unei comunitati libere.

 

Cristian Preda despre Irving Kristol

Sunt trist aflând că a încetat din viață Irving Kristol (1920-2009), eminent gânditor politic american.
Fondator al curentului neo-conservator, Kristol a fost una dintre referințele mele intelectuale la începutul anilor ‘90.
Textul său intitulat “De ce sunt neo-conservator” a apărut într-unul dintre primele numere ale revistei Sfera politicii, atunci când, sub inspirația lui Vladimir Tismăneanu, această gazetă participa direct la democratizarea spiritului public din România.

Roger Kimball despre Irving Kristol

I just heard the sad news that Irving Kristol, “the godfather of Neoconservatism,” died today. I will have more to say about this remarkable man elsewhere, but I wanted to take a moment now to register my sorrow at the passing of a friend whom I greatly admired and a man whose intellectual labors did so much to preserve and nurture the vital traditions of American conservatism. Irving was a man of remarkable literary and political judgment. He was also a draught of good cheer. I never saw him without a smile on his face and a twinkle in his eye. He positively radiated benignity.

Editor, essayist, instigator of numberless intellectual initiatives (including The New Criterion, which Irving helped to start), he possessed in a very high degree two complementary gifts. He had uncanny knack for ferreting out talent in others. He was a superb editor, by which I do not just mean that he was a dab hand at strengthening your prose, but also–a much rarer gift — that he was a dab hand at strengthening your ideas. He instantly saw what was at stake in a controversy or battle of ideas, and he quietly, cheerfully help his writers seize that golden core.

That instinct for the pertinent was something his own writing exhibited with unfailing clarity. Most of Irving’s essays were quite short — an exception was a superlative, and lengthy, reflection on Tacitus and nihilism first published in Encounter, the English monthly that Irving edited in the 1950s with Stephen Spender. His favored form, though, was the literary surgical strike. Irving could pack an extraordinary amount in 1200 – 1500 words. Whether the topic was the welfare state, foreign policy, the totalitarian temptation, or the terrible legacy of the 1960s, Irving always articulated exactly what was at stake in the subject under discussion. He was a practical man, consummately attuned to what, for lack of a more elegant term, I will call the “policy implications” of ideas. But he saw with unusual perspicacity that ideas mattered. In a 1973 essay called “On Capitalism and the Democratic Idea,” he put it thus:

For two centuries, the very important people who managed the affairs of this society could not believe in the importance of ideas — until one day they were shocked to discover that their children, having been captured and shaped by certain ideas, were either rebelling against their authority or seceding from their society. The truth is that ideas are all-important. The massive and seemingly solid institutions of any society — the economic institutions, the political institutions, the religious institutions — are always at the mercy of the ideas in the heads of the people who populate these institutions. The leverage of ideas is so immense that a slight change in the intellectual climate can and will — perhaps slowly but nevertheless inexorably — twist a familiar institution into an unrecognizable shape.

Well put, is it not? And how often we need to remind ourselves of that weighty moral.

Probably Irving’s most frequently quoted mot concerned neoconservatism, the intellectual-political movement with which he is indelibly identified. “A neo-conservative,” he said, “is a liberal who has been mugged by reality.” That was the great gift Irving gave to his, to our, generation: an unforgettable reminder that ideas mattered because of the realities they nurtured or discouraged. He saw with a kindly but unflinching clarity what mischief the seductive lullabies of utopian fantasy had prepared for its acolytes. His passing is a sad loss not only to conservatives to but also to the nation: those eloquent reminders seem fewer and farther between these days, yet are ever more needful. RIP.

Conservatorismul american in doliu: Au incetat din viata Robert D. Novak si Rose Friedman

Nota VT: Putini au fost ziaristii care sa influenteze dezbaterile publice americane cu atata pasiune precum Robert D. Novak. Conservator ca orientare, fara  insa a fi un spirit doctrinar(ist), Novak a fost in egala masura un iconoclast, a sfidat numeroase tabu-uri, castigandu-si la un moment dar porecla de prince of darkness.

Despre Rose Friedman, sa spun doar ca a fost o ganditoare originala, partenera loiala a sotului ei cu care nu a avut vreodata dezacorduri majore (cu exceptia razboiului din Irak: ea l-a sustinut, el a fost contra). Cum scrie si Bruce Weber, autorul necrologului din New York Times, Rose a fost co-autoarea, impreuna cu Milton Friedman, a unor importante lucrari de economie libertariana. Despre relatia dintre ea si faimosul ei sot, Rose Friedman spunea: “I was smart enough to know that he was smarter“.  Dar tot ea spunea: “I’ve always felt that I’m responsible for at least half of what he’s gotten“.  Iata un articol de George Scarlat in memoria acestor doua figuri remarcabile ale conservatorismului american.

Conservatorismul in doliu: Au murit Rose Friedman si Robert Novak

de George Scarlat

La inceputul acestei saptamani dreapta americana a fost indoliata de doua ori. A murit, la 78 de ani, Robert Novak, comentator de televiziune de orientare conservatoare, autor a numeroase articole si carti pe teme politice. A murit, la 98 de ani, si Rose Friedman, sotia lui Milton Friedman marele ganditor al conservatorismului american si laureat al premiului Nobel pentru economie.

Cine si de ce ataca intelectualii publici?

Nota VT:  Am primit un mesaj din partea ziaristului George Scarlat, unul dintre cei mai atenti observatori ai peisajului politico-intelectual din Romania zilelor noastre. Il public mai jos intrucat mi se pare patrunzator ca interpretare si deschizator de dialog onest.  Intr-adevar, a sosit momentul ca o serie de intelectuali sa aiba curajul sa se pozitioneze si sa spuna unde se situeaza in raport cu o stanga nereformata, ipocrita, dar influenta, cu o extrema dreapta misticoida, colectivista si anti-occcidentala, dar mai ales cu aspiratia de a construi/consolida un pol de centru-dreapta robust, credibil si viabil.

Draga Vladimir, am urmarit interventiile de pe blogul tau dar si editorialul pe care l-ai scris in “Evenimentul Zilei” referitoare la linsajul intelectualilor in general si mai ales la atacurile imunde la adresa ta. Mi-a atras atentia comentariul de pe blogul lui Cristian Preda preluat si pe blogul tau cu o prezentare pe care ai intitulat-o “Georg Lukacs, Scoala de la Frankfurt si problema convertirii”.

Foarte interesanta abordare, mi-am spus. Da, Tismaneanu a fost de stanga in tinerete, dupa cum il denunta detractorii sai, pentru a-i sublinia presupusul oportunism, dar ulterior s-a convertit la convingeri liberale. Si pentru ca multi oameni au luat-o la vremea lor pe drumul Damascului si s-au convertit, au fost amintiti in dezbaterea despre care vorbim Leszek Kolakowski, Adam Michnik si multi altii, care s-au lepadat de Satana, adica de marxism si au devenit anti-marxisti.

Kolakowski si stanga occidentala

THE NEW CRITERION

Jul 22, 2009 03:18 PM

Kolakowski v. Thompson

by Michael Weiss

Martin Amis’s John Self, the antihero of Money, is staring at a character called Martin Amis: “The lips were parted, suspended, the eyes heavy and unblinking. If I stare into his face I can make out the areas of waste and fatigue, the moonspots and bone shadows you’re bound to get if you hang out in the twentieth century.”  Leszek Kolakowski hung out in the twentieth century. Rather like Auden, with his deep, dry-season furrows, his face bore its own imprints of that century’s turmoil.  As Christopher Hitchens puts it in a fine tribute to Poland’s recently deceased intellectual historian, Kolakowski was a “man with a forbiddingly craggy visage, austere to the point of asceticism,” and even the briefest journey through his prose goes some way in answering that thorny question of the relationship between body and mind.

One may never get around to reading Main Currents of Marxism, Kolakowski’s shelf-straining trilogy on the mad delusions of utopian political economy, but even the lesser tributaries repay reading. The plain fact is that Kolakowski thought like Mill and wrote like Nabokov, and that’s a twinning of genius that we won’t soon encounter again. See, for instance, his famous dust-up, in 1974, with E.P. Thompson, author of The Making of the English Working-Class and a lifelong communist who, like his old Eastern European comrade, became a “revisionist” Marxist after 1956 (the invasion of Hungary, Khrushchev’s “Secret Speech”), but unlike him did not take the further logical step of breaking with the movement altogether.

Cosmin Popa despre “Elegii Conservatoare” (Idei in dialog, iulie 2009)

Despre speranţa elegiilor conservatoare

Lectura noii cărţi a lui Mihail Neamţu îl trimite pe cititor cu gândul la caracterul înnoitor al speranţei. Principiul care călăuzeşte Elegiile conservatoare este ilustrat de cuvintele lui Georges Bernanos: „disperarea înfrântă reprezintă forma cea mai înaltă a speranţei”. Într-o Românie devastată moral, social și politic de patru decenii de comunism și aruncată în vârtejul unei neterminate „tranziţii”, exasperarea și dezamăgirea predomină în viaţa cetăţenilor săi. Într-un atare context, Mihail Neamţu construiește o pledoarie elocventă și temeinică pentru redescoperirea „dreptăţii ca virtute sufletească, ca dar al discernământului personal”.

Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate

Acest principiu este punctul de sprijin pentru regenerarea nu doar a civismului ca expresie a libertăţii, ci și a structurilor profunde ale vieţii comunitare precum familia, asociaţile profesionale, școala sau biserica. Argumentele în favoarea educaţiei clasice şi a valorilor tradiţionale sunt completate de hermeneutica relaţiei între Ortodoxie şi modernitate. Astfel, pe lângă critica mimetismului gol, marcat de sterilitate şi amoralitate în raportarea noastră la Europa, Mihail Neamţu pledează pentru adoptarea celor mai bune dintre soluţiile social-politice verificate ale liberalismului clasic, fără de care societatea românească post-comunistă riscă, în continuare, deriva.

Dilema Veche dezbate Conservatorismul românesc

Salut iniţiativa lui Cristian Ghinea de-a realiza un număr al Dilemei Vechi pe tema conservatorismului românesc. Semnalez mai jos trei intervenţii importante:

Sever Voinescu: Proiectul pe care conservatorii ar trebui să-l propună României trebuie să urmărească liniile de forţă ale statului minimal în economie şi maximal în etică. Concret, asta înseamnă un stat care este preocupat în primul rînd de propăşirea sectorului privat, şi nu de propria dezvoltare. Mai departe, statul maximal în etică nu înseamnă deloc că statul devine un educator etic, un arbitru al moralei sau şi, mai grav, un judecător moral. Pur şi simplu, guvernanţii asumă ideea hegeliană după care statul este o realitate etică. Mai precis, guvernanţii sînt pe deplin conştienţi că orice gest al statutului, fie formalizat în legi, hotărîri de guvern sau ordine ministeriale, fie neformalizat, în declaraţii publice, răspunsuri, comentarii, explicaţii ori puncte de vedere, are o încărcătură etică formidabilă. Înainte de a furniza soluţii prin politici publice sau odată cu aceste politici, statul emană o anumită etică. Un anumit semnal etic însoţeşte şi transcende orice act guvernamental. Această etică se impune imediat în socialul românesc, vulnerabil şi extrem de influenţabil cum este. Vorba veche care spune că „peştele de la cap se-mpute“ explică perfect starea României de azi.

Ioan Stanomir: Ceea ce momentul actual impune, în ordine intelectuală, este abandonarea poncifelor pe care deceniile de comunism le-au pus în circulaţie, creionînd imaginea unui conservatorism românesc închistat, ruginit şi lipsit de orizont în reflecţia sa politică. Se poate argumenta că, de la Titu Maiorescu la Ioan C. Filittti şi N. Iorga, mişcarea conservatoare, plurală intelectual, a rămas fidelă unui spirit care poate inspira un tip de gîndire conservatoare, în datele României de astăzi. Rezerva faţă de marile planuri de societate imaginate raţional şi cu ignorarea realităţii, accentul pus pe un patriotism în marginile adevărului sînt mărcile unui conservatorism care îşi are rădăcinile înfipte în această experienţă auhohtonă, întinsă pe aproape şapte decenii.

Mihail Neamţu: Conservatorismul este un mănunchi de opţiuni plurale care, deşi intersectează cîmpul reflecţiei teologice, refuză să devină o religie politică, presărată cu decizii infailibile ori ambiţii imperiale. Oricare ţi-ar fi setul de principii doctrinare, în fond, o agendă devine convingătoare numai prin stilul persoanei şi onestitatea unei prezenţe nemijlocite. Da: respectul pentru valorile perene, libertatea individuală, proprietatea privată şi integritatea morală sînt opusul progresismului isteric, al colectivismului sindicalist, al intervenţionismului guvernamental şi al omniscienţei birocratice. Dar chiar dacă ventilează prin agora „valorile tradiţei“, nu poate fi conservator insul care se răsteşte întruna, vociferează idiosincratic ori tropăie pe mormintele aproapelui său. Intransigenţa unor convingeri religioase nu exclude supleţea expresiei libere. Ataşamentul sincer faţă de familie poate evita sacralizarea unui „noi“ exclusivist-tribal ori fetişizarea idolatră a săculeţului cu pămînt natal. Emoţiile patriotice rămîn genuine atunci cînd sînt controlate de autoironie, respectul pentru vecini şi raţiune critică.