Cunosti tu tara unde-i plagiatu-n floare?

Inteleg ca pentru unii plagiatul comis de actualul premier al Romaniei in teza sa doctorat n-ar mai fi un subiect important. Ca examinarea riguroasa a culturii plagiatului ar fi o zadarnicie. Sunt unele persoane care cred ca temele de dezbatere propuse de excelentul si atat de necesarul site http://integru.org/about ar fi cumva marginale, ca pasamite nu starnesc interesul comunitatii stiintifice internationale. Cu tot respectul, cred ca se inseala. Public aici un remarcabil articol semnat de un distins universitar, profesorul Andrew Galloway, de la Universitatea Cornell. Fac parte dintre aceia care socot ca nu avem dreptul moral sa abandonam acest subiect ca si cum n-ar conta. Plagiatul, fie ca este comis in Romania sau aiurea, este o frauda si trebuie repudiat fara urma de echivoc. In plus, cred ca trebuie sa evitam pericolul orientalizarii si, mai cu seama, al auto-orientalizarii. Sa crezi ca daca plagiatul are loc undeva departe, nu te priveste, este o miopie. Regulile integritatii academice sunt universale si trebuie aparate impotriva impostorilor, indiferent de functiile detinute si de locul unde comit fraudele.

“Cazurile de mare notorietate ale disertatiilor plagiate prezentate recent pe Integru si in alte locuri sunt in mod tipic din domenii unde este implicat un nivel ridicat de putere profesionala si sociala, precum stiintele si economia. Dar care sunt problemele din domeniile umaniste? Aceste cazuri nu pot fi ignorate. Standardele nu ar trebui sa fie diferite fata de cele din stiinte sau alte domenii. Daca spunem ca plagiatorii din domeniile umaniste merita putin mai multa compasiune pentru ca cei care au obtinut doctorate in aceste domenii au sanse mai mici sa obtina pozitii de importanta mare din punct de vedere politic sau economic, atunci pur si simplu adoptam marginalizarea domeniilor umaniste care exista in general in cultura moderna. Umanistii merita cel putin aceleasi standarde ca ceilalti. Lor li se poate chiar atribui inventarea acestor standarde. Un exemplu in acest sens il reprezinta eforturile filologilor si scriitorilor din perioada Renasterii care au incercat sa defineasca lucrarile autorilor antici, considerate canonice in prezent, ca fiind distincte fata de numeroasele lucrari prezentate de scriitori medievali ca fiind autentice, dar care prezinta copii mai mult sau mai putin intentionate ale lucrarilor antice.

Dupa cum se sugereaza din introducerea acestei intrebari intr-un astfel de context istoric si cultural, aceste standarde nu sunt nici eterne, nici transculturale. Contextul conteaza pentru definitie si pentru ratiune. Din pozitia cercetatorului in domeniul literaturii si culturii medievale, sunt perfect constient de multe aspecte ale acestei probleme; lumea pe care o studiez implica reciclarea extensiva a materialelor si acest lucru nu se face deloc din motive de lene, naivitate sau egoism. De exemplu, in cultura medievala incipienta, copierea cat mai fidela a unei imagini dintr-o alta carte in procesul de ilustrare a unei carti sacre de catre un artist monastic poate reprezenta un semn de umilinta. Problema este ca unii artistii au fost mai buni decat modelele lor si poate aveau o inclinatie mai mica de a se supune complet staretilor lor, probabil mai putin cultivati. (Pentru cei curiosi, iau acest exemplu din Jonathan J. G. Alexander, Medieval Illuminators and their Methods of Work, [New Haven: Yale University Press, 1992], pp. 90-92.). In acest context, originalitatea cea mai interesanta si de talent apare adeseori in detalii fine, nu in conceptii largi; aceasta originalitate nu reprezinta ceea ce ar trebui sa faca de fapt autorul, iar presiunea de a suprima mandria este puternica. Nici chiar imitatiile scriitorilor din cultura medievala nu reprezinta in mod categoric furt sau denaturare, desi ar putea reprezenta si aceste lucruri.

Cultura moderna are, cel putin oficial, un imperativ etic diferit decat invelirea unei persoane in mantia ideilor altora. De aceea, cand confrunt cazurile moderne de plagiat despre literatura si cultura medievala, se aplica un set de presupuneri diferite decat cele din cultura insasi – si pe buna dreptate. Plagiatul in domeniile umaniste nu este cu nimic mai bun decat o moneda contrafacuta sau un patent furat – sau furtul unei cercetari stiintifice. Totodata, umanistii pot fi iertati daca se intreaba care este contextul in care apare o astfel de lucrare moderna plagiata (inclusiv mecanica stilistica a lucrarii scrise si cercetarea din spatele acesteia). Umanistii sunt instruiti sa reflecteze asupra contextului social si a configurarii institutionale privind dezvoltarea si circularea ideilor si cuvintelor scrise. Atunci putem noi oferi ceva intrebarilor mai generale privind plagiatul in toate domeniile de dezvoltare intelectuala?

Care ar fi un exemplu? Eu din pacate cunosc multe, datorita rolului meu de mai multi ani de presedinte al Consiliului de Integritate Academica a Colegiului de Arte si Stiinte a universitatii Cornell, din Ithaca, New York, unde am rolul de a actiona ca presedinte pentru cazurile „grele” de plagiat ale studentilor, care ajung la Consiliu. Acest rol m-a facut sa ma gandesc la structurile si presiunile care pot duce la plagiat in randul studentilor sau care m-ar putea ajuta sa opresc plagiatul.

Mi-ar placea sa cred ca am produs unele schimbari. Unul din rezultatele aceste experiente in propriul stil de predare (pentru a ma exprima in mod general) este dublarea eforturilor de a fi implicat cu atentie in procesul de dezvoltare a lucrarii studentilor, si de a nu accepta pur si simplu produsul final. Un altul a fost sa permit experimentarea, chiar si esuarea – cel putin la prima incercare, decat sa insist pe perfectiunea finisata. Aceste doua principii (si le prefer intens fata de folosirea regulata a bazelor de date pentru detectarea plagiatului, desi si acestea sunt folositoare) sunt in general mult mai usor de aplicat la lucrarile de doctorat, unde este mult mai frecventa si uzuala dezvoltarea inceata si incercarile repetate decat este posibil in lucrarile de licenta. Poate din acest motiv sunt destul de sigur ca nu am vazut niciun caz de plagiat in lucrarile de doctorat pe care le-am indrumat, in contrast fata de numeroasele ocazii in care am intalnit plagiate in lucrarile de licenta. Bineinteles, acest lucru se datoreaza in parte rolului meu in examinarea unui intreg Colegiu. Insa cred ca aceasta diferenta este destul de des intalnita.

Recent insa am primit de la Integru un caz al unei disertatii pe domeniul meu de stiinte umane, provenind de la o universitate din Romania, care a produs aceasta reflectare. Pentru ca trebuie sa marturisesc ca acest caz m-a pus in incurcatura. Asta nu pentru ca nu am calificarea necesara. De fapt, nu doar ca sunt familiarizat cu domeniul specific, ci chiar cunosc lucrarea cercetatorului a carui disertatie (ce dateaza de peste patru decenii!) a devenit sursa reciclata de doctorandul roman in cauza [n.r. persoana este acum lector]. Mai mult decat atat, am si calificarile date de experienta mentionata anterior, in care, in capacitatea de presedinte a Consiliului, a trebuit sa evaluez cazuri destul de complexe de plagiat si cereri privind integritatea academica. Dar acest caz m-a pus in incurcatura tocmai pentru ca – precum unele din celelalte disertatii din cazuri de mare notorietate care au ajuns in presa – a fost atat de evident. Acest caz a indicat nevoia, sau cel putin nevoia mea, de a intelege mai profund cum exact s-a putut produce un astfel de incident. Cu siguranta ca nu s-a produs in vid. Sau poate s-a produs pentru ca a existat un vid prea mare de un tip esential, absenta verificarii si criticii de tipul necesar pentru supravietuirea fiecarui domeniu.

Astfel, intrebat ce „urmari” imi pot imagina pentru acest caz, am putut sa raspund doar ca cea mai productiva urmare la care ma pot gandi ar fi o investigatie in structura de supraveghere, finantare, indrumare, evaluare, criticare si sustinere a tezei doctorale sau a oricarei lucrari academice la institutia in cauza. Abia apoi as putea propune schimbari structurale. Insa un pas simplu ar fi adaugarea ca cerinta a prezentei examinatorilor internationali externi pentru toate tezele doctorale, precum se face in mod destul de uzual. Un pas ce presupune mai mult efort ar fi cerinta de a introduce consultari regulate intre studenti si directorii de facultate si membrii comisiei.

Lucrarile moderne din domeniile umaniste merita, in general, acelasi tip de cercetare riguroasa si deci aceleasi laude si critici ca orice alt domeniu. Noi, umanistii, trebuie sa studiem propriul context de generare a cunoasterii la toate nivelele si sa comparam institutiile de cercetare la nivel international si national. Daca exista dovezi care indica o problema a sistemului, inseamna ca domeniul este pregatit pentru o aprofundare a intelegerii structurilor de sprijin si criticare – de tipul cei a cercetarii culturale sistematice pe care umanistii sunt deseori instruiti sa o produca, cel putin in propria cercetare.

Dar, desigur, aceste probleme nu sunt doar pentru umanisti. Cei ce lucreaza in stiintele exacte, economie, stiinte politice si multi altii sunt adeseori la fel de instruiti sa reflecteze asupra si sa critice structurile largi si contextul necesar pentru sustinerea si criticarea ideilor – uneori chiar sunt mai bine instruiti sau mai deprinsi sa efectueze acest lucru decat umanistii.

Dupa cum sper ca este evident, furnizez aceste pareri nu ca pe o opinie sau indrumare bazata pe cunoasterea reala a circumstantelor pe care le-am intalnit, ci chiar opusul: ca pe o invitatie la a continua investigarea si clarificarea de catre altii. Sunt convins ca cercetatorii din toate domeniile, precum si publicul larg informat ar avea multe de oferit ca raspuns, dupa cum sunt sigur si ca discutia ma va ajuta sa inteleg mai bine ce promoveaza o cultura „a integritatii” – sau opusul acesteia – intr-un anumit spatiu si moment de timp.”

Prof Andrew Galloway

Cornell University USA

• Prof Andrew Galloway is the Chair of the Department of English at Cornell University, USA
• He also provided one of the independent reviews for Integru.org in Review 10: Olesia Mihai – PhD thesis copy/paste plagiarism.

http://integru.org/opinions/the-culture-of-plagiarized-dissertations-in-romania-a-call-for-inquiry-in-the-humanities-and-beyond

http://www.youtube.com/watch?v=6uX1MRkBXME

Miasme toxice sau cum este poluata sfera publica

 

Calitatea undei democratii tine, in mare masura, de nivelul discursului public. Am mai avut ocazia sa scriu despre miasmele din ceea ce-ar trebui sa fie conversatia democratica din Romania. Cand intelectuali de inalta tinuta sunt calomniati in chip obscen, cand diversi poltroni, impostori si ratati isi ingaduie sa ii persifleze pe cei care au construit opere menite sa dainuie, semnalele de alarma sint mai mult decat necesare. Insanitatile debitate in anii 90 de Vadim au ajuns sa fie proferate azi de oameni care se pretind intelectuali umanisti, se bat cu pumnul in piept ca democrati, se jura ca sunt post-moderni si pretind ca apara valorile liberale.

Accentuez, nu ma refer aici, la unele bloguri de subterana care s-au specializat in a colectiona tot ce inseamna gunoi, jeg si infamie, tomberoane galagioase fara impact politic semnificativ.  Mult mai grava este inregimentarea unor intelectuali in corul calomniilor. La fel de grava, cum observa recent Dragos Paul Aligica, este tacerea acestor sustinatori ai lui Crin Antonescu in momentul de fata, cand esecul promisiunilor useliste a devenit eclatant.

Unde sunt vocile tonitruante din ianuarie 2012? Unde sunt promotorii halucinatiei propagandistice numita “revolutia bunului simt”? Unii s-au simtit ofensati cand am vorbit despre noua rinocerizare. Nu cred ca m-am inselat. Oameni care frematatu de sacra indignare in raport cu “sinecuristii lui Basescu” sunt astzi complicii activi,  ai adevaratilor sinecuristi. Ceau care se dadeau de ceasul mortii cand venea forba de ICR si IICCMER, socotite “feude ale oamenilor lui Basescu”, se simt minunat astazi in compania oamenilor lui Antonescu. As putea da numeroase exemple, dar cred ca nu e neovoie de el: cititorii stiu la cine si la ce me refer. Jurnalistul Petre M.  Iancu nu greseste cand isi intituleaza editorialul  transmis la Deutsche Welle, “Pululatii purulente”. Suna dur, dar este o descriere exacta, un diagnostic pertinent a ceea ce intampla in Romania.

“Una dintre cele mai frecvente şi mai pernicioase iluzii generate de situaţia din România vizează taberele ei politice şi funcţionalitatea democraţiei dâmboviţene. În fapt, în România democraţia continuă să fie originală.

Mesmerizaţi de ură şi de „Antenele” lui Felix, sau hipnotizaţi de ziarişti ranchiunoşi şi înregimentaţi, mulţi observatori ai fenomenului politic românesc dau semne să creadă în himera potrivit căreia la lucru ar fi în România, ca peste tot, două tabere politice normale. Una de stânga, USL, aflată la putere, şi, ca în orice altă ţară, alta de dreapta, în opoziţie, condusă de Băsescu de la Palatul Cotroceni.

Realitatea este alta. În timp ce la dreapta, o parte extrem de restrânsă a clasei politice mizează în continuare pe democraţie, stat de drept şi alianţele occidentale ale statului român, de cealaltă parte a baricadei se înghesuie mase întregi de nostalgici ai comunismului, ultranaţionalişti şi mercenari care s-au pus în solda oligarhiei.

Obiectivul strategic unic al acestei imense reţele mafiote este acapararea controlului asupra justiţiei, prin desfiinţarea ori convertirea şi pervertirea unor instituţii incomode precum DNA şi ANI.

Întrucât opoziţia politică din parlament e vlăguită şi a amuţit, atacurile cele mai imunde, mai scandaloase şi mai ticăloase ale reţelei se concentrează asupra unicului adversar rămas în picioare după alegerile de la 9 decembrie.

Acest adversar, singurul care mai poate sări în ajutorul asediatei justiţii româneşti e presa independentă şi ziariştii ei. Cu cât abordează ei mai clar adevăratele probleme ale României, cele iscate de o democraţie defectă şi de o majoritate parlamentară antieuropeană şi antidemocratică, o majoritate detestând furibund instituţiile statului de drept, cu atât mai viforos se văd ei supuşi agresiunilor, defăimării, osândirilor mârşave.

Aşa se explică nu doar asasinatele în efigie ale „Ministerului Adevărului” din subordinea lui Felix, care se ocupă de magistraţi precum Cristi Dănileţ, A. Ghica sau Oana Hăineală. În cauză sunt şi alte, aparent mai “elevate” campanii de discreditare, menite să demoleze autoritatea morală a unor intelectuali publici şi a susţinătorilor lor din vest.

De pildă pululaţiile de critici afectate şi de condamnări preţioase şi bombastice în genul diatribei publicate în serial, sub semnătura lui Radu Călin Cristea, în “Observator Cultural” la adresa hipertrofiatelor păcate ideologice de tinereţe ale lui Vladimir Tismăneanu. Păcate în fapt banale şi arhicunoscute, extrem de plicticos înşiruite, pe care detractorul său, nu tocmai competent, un tipic răsfăţat al USL, le simte însă, în continuare, enorm şi le vede şi pe mai departe monstruos.

Sistematicele minciuni, insinuări, calomnii şi semi-adevăruri infamante la adresa unui Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici, ori a rudelor, ascendenţilor şi descendenţilor celor care şi-au asumat activ rolul apărării democraţiei româneşti şi a principiilor statului de drept, au avut şi au acelaşi scop: de a intimida, discredita şi demonta odată cu personalităţile vizate şi ultimele obstacole în calea preluării puterii absolute de către oligarhica elită de la Bucureşti.

E clar, în context, că raportul Comisiei Europene înfierând hărţuielile din presă a pus degetul pe o rană purulentă. Rămâne ca românii să găsească antidotul toxinelor emanate de noua versiune de democraţie originală inventată pe malurile Dâmboviţei, refuzând categoric să mai consume texte şi emisiuni infame.”

http://www.dw.de/pulula%C5%A3ii-purulente/a-16584500

Top 5: Cei mai detestaţi intelectuali publici din România (Dilema Veche)

 

Fac furori şi stîrnesc pasiuni. Cărţile lor au succes, sînt autorii celor mai citite şi mai comentate articole pe site-uri şi prin gazete. Pe cît sînt de iubiţi, pe atît sînt de urîţi. Orice intervenţie publică e sancţionată de zeci, sute de comentarii aberante. Reproşurile sînt cam aceleaşi. Printre expresiile din repertoriul celor care îi detestă şi îi citesc cu sfinţenie se numără: „băi, băsistule“, „băi, plagiatorule“, „băi, moralistule“. Ura se bazează pe clişee. Iată-le:

Horia-Roman PATAPIEVICI

Pentru că a scris Politice, o carte antiromânească; pentru că afirmă şi susţine valorile culturii europene, antiromâneşti, şi acestea; pentru că poartă papion; pentru că e Horia-Roman Patapievici.

Vladimir TISMĂNEANU

Pentru că a fost şeful Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – deci „băsist“; pentru că e profesor de Ştiinţe Politice în Statele Unite şi ne explică nouă cum e cu democraţia; pentru că critică România pe banii statului.

Andrei PLEŞU

Pentru că a plagiat titlul Minima moralia după Adorno; pentru că a participat la faza aia cu „meditaţia transcedentală“ (sic!); pentru că a scris un memoriu adresat lui Ceauşescu; pentru că a fost ministru de prea multe ori; pentru că e filogerman – deci nazist; pentru că e intelectualul lui Băsescu.

 

Mircea CĂRTĂRESCU

Pentru că scrie chestii porno; pentru că scrie cărţi prea grele; pentru că scrie cărţi prea lungi; pentru că scrie, în general; pentru că, în ciuda faptului că scrie chestii porno, prea grele şi prea lungi, are succes în Occident; pentru că a fost la prea multe tîrguri de carte; pentru că n-a fost la Salonul de carte de la Paris.

Gabriel LIICEANU

Pentru că e moralist; pentru că e directorul unei edituri prestigioase; pentru că l-a plagiat pe Heidegger; pentru că n-are şapcă; pentru că e mereu încruntat. (M. M.)

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/top-5-cei-mai-detestati-intelectuali-publici-romania

 

Sufletul rau sau despre resentiment, ticalosie si impertinenta

 

Secolul al XX-lea, ale carui prelungiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor si practicilor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textul Internaţionalei. Impertinenta resentimentara continua sa faca ravagii in Romania. Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul. Public acest articol ca o expresie a solidaritatii mele neconditionate cu acesti intelectuali agresati.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene.

Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange. Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler, Rosenberg ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanarul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann in cartea Viena lui Hitler, traia experienta metropolei cosmopolite prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii murdar-mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romaneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.

Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii. O iertare care, spre a relua lectia monseniorului Vladimir Ghika, se intemeiaza pe cainta celui care a comis pacatul. Sa traiesti de-a pururi pentru a te razbuna, pentru a-ti lua revansa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratarii, al esecului, o invidie sufocanta in raport cu cei care nu se opresc din drum, cladesc, cauta, descopera. Izolarea resentimentarului este demna de compasiune. El nu poate avea prieteni, doar aliati conjuncturali in numele unor aversiuni comune. Liantul falsei lor comunitati este ura, obida, ceea ce se cheama oftică. Nu intamplator este deopotriva o denumire de stare psihologica si de maladie. Oftica ascunde o admiratie secreta, inavuabila, o dorinta de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obtine aceeasi recunoastere. In cartea sa despre relatiile dintre latino-americani si Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, ganditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hraneste din ceea ce se cheama sindromul simultanei iubiri-ura. Un binom in care ura ajunge sa anuleze ce-a mai ramas din dragoste.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator. Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om.

(Fragment din prefata volumului Anatomia resentimentului, aparut in 2010, in colectia “Constelatii”, la editura Curtea Veche. Reiau textul aici, cu minime adaugiri, tinand cont de actualitatea sa greu de contestat).

Text aparut pe platforma LaPunkt

Pentru o excelenta deconstructie a sigaliovismului contemporan:

http://www.lapunkt.ro/2013/03/27/aparatcicul-muraru-fata-in-fata-cu-propriul-hybris/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sufletul-rau-sau-despre-resentiment-ticalosie-si-impertinenta/

O problema de logica: Andrei Plesu despre “intelectualii lui Basescu” si imaginea Romaniei

Reiau mai jos un remarcabil articol de Andrei Plesu publicat pe platforma “Contibutors”. Mi se pare cea mai exacta radiografie a departajarilor (ma exprim cat pot de politicos) din lumea culturala (ba chiar si  cea anti-culturala) romaneasca din ultimii ani:

În ultima vreme, mă confrunt cu o insolubilă problemă de logică. O sumedenie de politicieni, gazetari, analiști, intelectuali anti-băsiști, ca să nu mai vorbesc despre armate întregi de forumiști nemiloși, s-au ocupat – și nu de azi, de ieri – cu diabolizarea, sau măcar discreditarea (morală, juridică, profesională) a cîtorva intelectuali autohtoni, printre care am onoarea să mă prenumăr. Sunt așa-numiții ”intelectuali ai lui Băsescu”.

Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel Liiceanu, şi Horia Patapievici şi Andrei Pleşu (lista e însa ceva mai lungă, nu pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuţi printr-o vastă stilistică a deriziunii şi denigrării. De la băşcălie diletantă la linşaj mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti, impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti), cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”, boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători, lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine! Ce putem pentru ca să facem? E libertate, e egalitate, e democraţie. Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte, valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit; te pomeneşti că îl merităm…

Să revenim însă la problema de logică de care vorbeam la început. Iat-o: exact aceiaşi inşi care ne-au făcut şi ne fac, neobosiţi, portretul horror de mai sus sunt acum foarte supăraţi că unii dintre noi nu ne-am dus la Salonul Cărţii de la Paris ca să reprezentăm patria. Dumneavoastră înţelegeţi? E ca şi cum îl faci pe unul cocoşat, după care îl cerţi că nu participă la parada modei. M-aş fi aşteptat ca organizatorii, politicienii patrioţi şi poporul suveran să se bucure că, în sfîrşit, ne purtăm în concordanţă cu nimicnicia noastră. Că nu mai infectăm ambianţa diafană a culturii naţionale cu false valori, cu nărăviţi ai partizanatului politic, cu baloanele de săpun ale inconsistenţei noastre. Cum să lăsăm nişte neica nimeni, nişte zerouri barate, nişte prăpădiţi fuduli, nişte hoţomani de duzină să ducă steagul României peste hotare?! Păi să zicem mersi că s-au dat la o parte! Imaginea României e salvată! Am scăpat de balastul unei uriaşe tumori. Ei bine, nu! Rezultă că, orice am face, noi ăştia, the bad guys, greşim. Nu suntem la înălţimea exigenţelor! Nu înţelegem să uităm de vanităţile noastre şi să slujim interesul comun.

Mă întreb, inevitabil, ce-ar fi trebuit să facem? Văd două posibilităţi. Una ar fi fost să mergem, ca nesimţiţii, la Paris şi să protestăm acolo împotriva bramburelii de la ICR. (Unii gazetari francezi ne-au reproşat deja că n-am procedat astfel). Dar ni s-ar fi spus imediat că denigrăm ţara pe bani publici, adică pe banii instituţiei care ne-a plătit transportul. Rămîne a doua posibilitate: să mergem la Paris şi să ne comportăm ca nişte români adevăraţi. Să dăm interviuri despre ce frumos şi bine e pe la noi. Întrebaţi dacă e adevărat că primul ministru şi-a falsificat titlul de doctor, noi să spunem că e o minciună grosolană pusă la cale, la un şpriţ, de Băsescu şi Angela Merkel. Întrebaţi despre prestaţia dlui Andrei Marga, ne vom grăbi să spunem că e un om plin de idei originale, un mare stilist şi un iubitor de ţară dedicat trup şi suflet propagării valorilor autohtone, de la caloriferul transilvan, la Dragobetele din Râmnic. (Vom da exemplul înfiinţării unei filiale ICR la Tg. Jiu, absolut necesară pentru lansarea planetară a marelui marginalizat român Constantin Brâncuşi). Întrebaţi ce s-a întîmplat în România astă-vară, vom răspunde prompt (şi niţel ofensaţi): nimic! Şi tot aşa! Vom spune că miniştii şi parlamentarii noştri penali sunt persecutaţi politic, că viitorul nostru candidat la preşedinţie e un mare anglist, un tenace admirator al Europei şi o fire conciliantă, mereu trează. Mă rog, vom avea pentru orice întrebare (căci jurnaliştii sunt, peste tot, la fel…), răspunsul potrivit, adică cel patriotic.

Lăsînd, totuşi, gluma la o parte: nu e cam tare să aflăm că imaginea ţării nu e stricată de Gigi Becali, ci de Neagu Djuvara? Că nu averile neverosimile ale multiplilor baroni locali, nu vilele lor somptuoase, nu discursurile lor fudul agramate şi xenofobe ne cam înnegresc portretul, ci articolele lui Cărtărescu, declaraţiile lui Liiceanu şi bombănelile mele? Nu e cam tare să aflăm că nu răţoiala guvernamentală faţă de instituţiile europene ne dăunează, ci absenţa de la un tîrg de carte a unor scriitoraşi de doi bani?

Pentru viitorul salon internaţional al tipăriturii am, în aceste condiţii, cîteva idei. Invitat de onoare: Dan Voiculescu, ca patron al reintroducerii rafinamentului şi obiectivităţii în cultura televizuală (co-invitaţi, la o masă rotundă în limba franceză: Mihai Gâdea cu o contribuţie despre psihanaliză, Ciutacuciuvicăbadea despre umor, justiţie, sport şi boli ale copilăriei la Aristofan şi Montaigne, Codrin Ştefănescu despre ocultism în antichitatea tîrzie şi Dan Diaconescu despre filosofia surîsului în portretul Giocondei). Premiul pentru reuşită scriitoricească, popularitate şi curajoase acţiuni în ilegalitate, ar putea fi decernat, la festivitatea finală, lui Adrian Năstase.

Ştiu, o să ziceţi că sunt, ca de obicei, părtinitor-băsist. Ok! O masă rotundă paralelă ar putea fi moderată de Traian Băsescu, pe tema: cultul intelectualilor din 1990 pînă în zilele noastre. Participanţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Andrei Marga ca fost ministru ţărănist al Învăţămîntului, Andrei Marga ca fost ministru liberal al Externelor şi Andrei Marga ca actual ministru apolitic al ICR. Şi să se mai termine odată cu trîntorii inventaţi de guvernul Boc! Cu de-alde Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici şi Pleşu. Neagu Djuvara? A se slăbi! Avem Haşotti, avem Vlad Nistor, avem M.Oprişan, zis Francisc al II-lea! Avem 70% în parlament! Vom învinge!

http://www.contributors.ro/cultura/iarasi-si-iarasi-despre-imaginea-romaniei/

Thomas Mann si Mircea Cartarescu: Intelectuali in vremuri sumbre

 

“Men in Dark Times” se intituleaza un superb volum de eseuri al Hannei Arendt. In 1929, Thomas Mann primea Premiul Nobel pentru Literatura. In 1933, isi dadea demisia, ca si fratele sau, Heinrich Mann, ca si Kathe Kollwitz, ca si atatia alti mari intelectuali, din Academia de Arta a Prusiei. Nu avea cum sa “co-existe” cu barbaria. Nu intelegea sa ingenuncheze. Incepea exilul cu tot ceea ce avea sa insemne el: solitudine, instrainare, anxietate.

Mi-am amintit acel episod definitoriu pentru verticalitatea spiritului in vremuri intunecate citind despre gestul lui Mircea Cartarescu. Asemeni lui Gabriel Liiceanu si lui Andrei Plesu, scriitorul a refuzat sa gireze, prin participarea sa, actiunea sistematica de demolare a a valorilor declansata de Andrei Marga si de cei care l-au numit in fruntea ICR. Nazistii au urlat contra lui Thomas Mann, l-au acuzat ca ponegreste patria germana. Scriitorul si-a urmat calea, ascultand doar de constiinta sa.

Demagogia nationalista ordinara, isteria patriotarda nu pot anula semnificatia declaratiilor lui Mircea Cartarescu: un intelectual autentic nu se coboara stand alaturi de un plagiator intr–un spatiu menit sa celebreze creatia autentica. Nu mai conteaza acum ca Ponta a renuntat sa mai participe. A fost de ajuns ca, in a sa lipsa de rusine, a crezut ca poate fi acolo. Ca au existat intelectuali gata sa dea mana cu el la un mare eveniment al spiritului. Mircea Cartarescu a refuzat sa se injoseasca. Nu a acceptat sa-l cautioneze pe Marga, noul Chisinevschi, instrumentul aplicarii sinistrei “Ordinante” care a aneantizat ICR.

Istoria culturii romanesti va retine gestul lui Mircea Cartarescu drept unul de maxima si admirabila demnitate. Din punctul meu de vedere, si, sunt convins, nu doar al meu, Mircea Cartarescu apartine panteonului onoarei.

Buldozerul defect: Cruciada anti-culturala a profesorului Marga

 

Am promis ca nu voi mai scrie pe tema Marga. Iata ca evenimentele din ultimele zile ma fac sa incalc acest angajament. Comunicatele Biroului de Presa al ICR, scrise in sulfuroasa limba de lemn a stalinismului dintotdeauna, atacurile oficiale la adresa unor intelectuali, paroxismul celui mai penibil lautarism: acestea sunt insemnele sub care intelege dl Marga sa domneasca. Forma sa mentala este aceea a ideologului de partid, a activistului pe “frontul propagandei”. Sincer, nu vad diferenta intre ingustimea mentala a profesorului Marga si aceea a unei Olivia Clatici, profesoara de socialism stiintific la Institutul de Constructii, secretara cu propaganda a Centrului Universitar de Partid Bucuresti pana in clipa prabusirii dictaturii comuniste. Am citit zilele acestea memoriile tovarasei Clatici si am regasit acolo exact pattern-ul mental care il defineste pe Andrei Marga. O retorica gaunoasa, o lozincarie incontinenta, acea palavrageala redundanta, aceeasi gargara lipsita de sens si de substanta care ne scotea din minti in “anii-lumina”. Tovarasa Clatici trimite acolo misive catre Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Isi permite sa-l admonesteze si pe H.-R. Patapievici. Imi da si mie, in treacat, o lectie. Este cea care a dirijat sedinta de pomina de “prelucrare” a activitatilor Sectei de Meditatie Transcendentala. Profesorul Marga il ataca pe Andrei Plesu azi. Olivia Clatici si Andrei Marga sunt uniti pe directia axiofobiei.

 Epistola programatică a lui Marga din toamna anului trecut privitoare la identitatea și obiectivele ICR, textul-manifest al viziunii sale neo-protocroniste, era de natură să te lase cu gura căscată. Te întrebi de unde i-o fi venit ideea de a așterne pe hârtie aceste teze ce sună, prin tonul apodictic și amenințător, aproape ca acelea ale lui Nicolae Ceaușescu din iulie 1971. Este un text opus, în litera și spirit, direcției lovinesciene din cultura română.

 Vrea profesorul Marga să fie un fel de strateg al unei noi revoluții culturale? De ce să modifici fundamental ceva care merge bine, s-ar întreba orice om cu scaun la cap. Este ICR o instituție problematică? Dacă da, pentru cine și de ce? Vrea dl Marga ca ICR să devina un fel de Institut Roman pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS), o jalnică oficină propagandistică, precum pe vremea lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu? Îi este dor de ode, panegirice și osanale?

 Primul lucru care te frapează este că dl Marga pare să nu aibă habar de ceea ce-a făcut ICR în acești ultimi opt ani. Această ignorare (reală ori mimată) este jignitoare pentru eforturile validate pe plan mondial al unei instituții cu performanțe extraordinare. Este jignitoare pentru sutele de intelectuali români care au protestat împotriva infamei “Ordonanțe” a lui Ponta.

 În viziunea dl. Marga, ICR pare sortit a deveni un fel de uniune de creație de tip stalinist. Mai lipsesc planurile cincinale, critica, autocritica, dosarele de cadre și ședințele festive. Nu este limpede dacă dl Marga propune doar o viziune non-modernă despre diplomația culturală, ori una de-a dreptul anti-modernă, neo-gândiristă. Ceea ce constat este că, în numele zidirii, profesorul Marga este pus pe demolări. Un amic care îl știe bine îmi scria zilele acestea: “Omul e un buldozer defect, care știe un singur lucru: să măture din cale totul”.

 Îți trebuie o bună dispoziție cu totul specială și o irepresibilă aplecare hermeneutică spre a pricepe ce vrea să spună de fapt noul președinte al ICR. Deci ICR ar trebui să devină un stat major al fanteziilor futurologice, un fel de think tank, o combinație de Rand Corporation, Brookings Institution, Clubul de la Roma. Grandomanie? Fugă de realitate? Nostalgie pentru Comitetul de Stat al Planificării și Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, condus de savanta de renume mondial?

 A citit dl Marga rapoartele anuale de activitate ale ICR? Este el la curent cu programele de burse, școli de vară etc. pentru promovarea limbii române? În rest, cuvinte sforăitoare care nu fac decât să oculteze absența unei viziuni riguroase și bine structurate. Poate n-am observat eu, dar n-am notat vreo referință la colaborarea cu institutele culturale din alte țări, la activitățile EUNIC. Sub masca unei seriozități posace, programul propus de profesorul Marga este contra-productiv prin iresponsabilitatea sa lăuntrică.

 Ajungem acum la adevărata miză a demersului lui Andrei Marga, care, cum nota Alexandru Gabor într-un articol din „Revista 22”, este unul autarhic, nombrilist, potențial izolaționist prin refuzul de a recunoaște, dincolo de un șirag al vorbelor fără noimă, experimentul și inovația drept premise ale unei veritabile comunicări culturale globale. O spun cu sinceritate și cu regret: textul lui Andrei Marga va rămâne în istoria intelectuală românească drept un manifest al reacțiunii anti-moderne, al unui nou obscurantism. Actiunile sale din aceste luni probeaza ca echipa Marga, patronata si incurajata de duumvirii Victor Ponta si Crin Antonescu, isi face un titlu de glorie din transformarea ICR intr-un cosciug al culturii romanesti in ceea ce are aceasta modern, inovator si deschis. A sost momentul ca buldozerul defect sa fie trimis acolo unde ii este locul, intr-un depozit cu scule ruginite mostenite din timpuri de trista amintire.

 Ramane de vazut cat va mai dura aceasta ridicola si extrem de penibila poveste. Dl Marga a devenit nu doar subiect de bancuri in tara, ci si prilej de jena pe plan international. Nu cunosc un caz mai uluitor de degradare a prestigiului unui intelectual in cateva luni decat acela al actualului presedinte al ICR. Domnii Ponta si Antonescu i-ar face lui Andrei Marga un imens serviciu daca ar grabi plecarea sa de la ICR. Nu mai vorbesc de serviciul pe care l-ar face culturii romane.

 (Articolul de mai sus este versiunea adusa la zi a unui text aparut in editia online a revistei “22″ si pe “Contributors” in luna septembrie 2012. Cititorii vor putea observa ca am anticipat ceea ce avea sa devina tragedia ICR. Trebuie sa recunosc insa ca actiunile lui Andrei Marga au depasit cu mult negrele mele previziuni de atunci).

Refuz sa stabilesc ierarhii ale ororilor absolute

A aparut in Lituania, cu titlul Esu iš tų, kurie atsisako hierarchizuoti absoliučias baisybes (I am among those who refuse to establish a hierarchy of absolute horrors), in revista “Kultūros barai”, Vol. 2, 2013, interviul meu luat de politologul Tomas Kavaliauskas, specialist in tranzitiile post-comuniste. Iata mai jos cateva fragmente:

TK: Today the word “nationalism“ has become discredited due to nationalistic movements that are often share xenophobic and antisemitic attitudes all over Europe. However, in 1989 in East Central Europe nationalism had a positive meaning, I think because back then it was liberal nationalism – for your and my freedom. The Singing revolution shared creativity and harmony rather than ethnic hatred (possibly with some exceptions in sensitive minority territories). Does it mean we should be careful in what sense today we use the term „nationalism“ ? This term might be confusing when we refer to a different political context and different time horizon. Would you agree that in 1989 East Central Europeans shared liberal nationalism that was constructive, not destructive? If so, then perhaps liberalism and nationalism are not necessarily contradictory terms apriori ? But is it possible to rehabilitate the positive meaning of it after harsh ultra-nationalistic riots in Warsaw on November 11th in 2011 and 2012 in the name of Independence celebration?

VT: Nationalism, we know from Isaiah Berlin, is a Protean, more often than not ambivalent force. It is one of the main political impulses of modernity, a vibrant set of ideas about collective memories, identities, loyalties, anxieties, hopes, aspirations. In its early romantic form, nationalism had a strong emancipatory, universalistic, civic component. Then came the Wagnerian moment, with the emphasis on volkisch community, Blut und Boden, biological bonds, the metapolitical cult of mythological ancestry, the exaltation of tribalistic allegiances. Liberal nationalism lost ground to its main rival, illiberal nationalism. Instead of rational discourses on civic identities, the new prophets engaged in liturgic, salvationist rodomontades.

The twentieth century was, to a great extent, a battlefield between these two visions. Liberalism and nationalism are not mutually exclusive. As Israeli political philosopher Yael Tamir argues, liberal nationalism is more than an abstract possibility. American sociologist Leah Greenfeld, drawing from Isaiah Berlin and Daniel Bell, correctly argues that nationalism is a matter of dignity. But an inflamed, paroxistic sense of dignity can easily turn into paranoia. This is the reason why the great Yugoslav writer Danilo Kis defined nationalism as individual and collective paranoia. The revolutions of 1989, like the Hungarian Revolution of 1956, fused the ethnic and civic yearnings. They were attemtps to reclaim national and political sovereignty, confiscated by the totalitarian regimes. I think that the ethnic moment is indispensable, traditions cannot and ought not be erased in the name of disembodied constructs. At the same time, we should be very cautious when national symbols are used in the political battles. The tragic lessons of Yugoslavia‘s collapse need to be kept in mind as an enduring caveat.

TK: Visiting Bucharest in 2010 I had an opportunity to watch on local television an interview with you. I was amazed that during prime time an intellectual could get 3 hours. This is unimaginable in Lithuania where the TV sadly is devoured by commercial entertainment programs. Should I conclude that Romanian television is considerably more advanced in terms of promotion of intellectual culture?

VT: Tempi passati! The Romanian TV stations are also strongly commercialized and have very few intellectual shows. Add to this the role played by „Antena 3“, a very powerful station owned by a media tycoon who had collaborated with the Securitate, and you have a pretty accurate picture of the not so glorious situation. As a matter of fact, „Antena 3“ has gone of its way to besmirch critical intellectuals and present them as slaves of the West. Despicable campaigns have been waged against such intellectuals as Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies, Horia-Roman Patapievici, and Andrei Plesu.

TK: And may we add one more question on your book “The Devil in History” which received great reviews by such distinguished sholars like John Gray and Richard Overy? May I ask how American audience digest Communism being equalled to Nazism ? In Brussels Lithuanian Europarlamenterian Vytautas Landsbergis and Latvian Europarlamenterian Sandra Kalnietė have attempted to equal Communism to Nazism or more precisely Stalinism with Hitler’s Fascism, but failed to convince those Westerners to whom only Fascism seems to be total evil. To what extent would you agree that it is also a cultural and psychological issue — Westerners who have no experience of Stalinism are capable of acknowledging the evil of Holocaust but fail to grasp civilizational evil in gulags and Siberia ? Does this problem also lie in the fact that there is European consensus on the evil of Holocaust and extermination of Jewish populations, but there is no consensus on Communist Stalinism and genocide of own Russian people?

No doubt, some people are quite unhappy with this analogy. Ironically, my book came out precisely at the time when Oliver Stone promotes his outrageously revisionist fantasies about the US and the Cold War. The problem is thus linked to the failure to engage in a genuine exercise of moral imagination. I think there is also a deficit of empathy in the West regarding the victims of communism. Adopting an empathetic approach would make less difficult understanding things that Vassili Grossman understood so well: Communism (not only Stalinism, I hasten to add) and Fascism (or, if you prefer Nazism) embody the experience of radical evil. I am among those who refuse to establish a hierarchy of absolute horrors. Evil was evil, no matter what its graphic symbol was, the swastika or the hammer and sickle. The root of these demonic experiments with millions of human lives was the frantic cult of ideology, the ecstasy of absolute transformation of nature, society, and mind. It is not only the transvaluation of all values, in Nietzsche’s terms, but an overall restructuring of morality. Good and evil are not abolished, but falsified (as French historian Alain Besancon showed, it was Russian Christian philosopher Vladimir Soloviev who was probably the first to diagnose this revolutionizing of morality). Certainly, the reluctance to condemn Communism in as unequivocal terms as Fascism is linked to the humanist heredity of Marxism. Many people still find hard to admit that the roots of Stalinism should be sought after in the Leninist hubris. Lenin’s hubris, in turn, cannot be separated from the utopian ambition to make humanity happy, at any cost. Both Communism and Fascism were redemptive political fantasies.

http://www.kulturosbarai.lt/

Marga versus Plesu sau un biet Salieri din Balcani

Ministru uselist si  gropar al ICR, corifeul neo-protocronist Andrei Marga a publicat in ziarul “Ziua de Cluj” al amicilor sai Octavian Hoandra (pana recent si director de comunicare al ICR-Marga) si Rares Bogdan (favorit al aceluiasi Marga), un text in care il admonesteaza pe Andrei Plesu. Distanta dintre domnii Plesu si Marga ca anvergura ideatica, ca vocatie constructiva si ca farmec intelectual este precum aceea dintre Mozart si Salieri. Articolul lui Marga este o explozie nedisimulata de vanitate ulcerata, de mediocritate tafnoasa. Vorbele lui Marga ilustreaza o paradigmatica rabufnire resentimentatara. Striga in acest articolas un mistuitor complex de inferioritate.  Il public aici  cu comentariile mele in italice. Mentionez petitia cu titlul “Adio, ICR!” initiata de scriitorul Radu Vancu si ii indemn pe cititori sa o semneze. Eu am facut-o.

http://www.petitieonline.ro/petitie/adio_icr_-p28301144.html

OCHIUL CURȚII

de Andrei Marga

L-am tratat mereu pe Andrei Pleșu cu un amestec de colegialitate și condescendență.

Condescendenta? Cu ce drept? Care sunt meritele extraordinare ale lui Marga spre a se raporta astfel la Andrei Plesu? De fapt, ma intreb cu ce drept trateaza el oamenii in chip condescendent? Discutati cu universitarii din Cluj despre lunga domnie a  lui Marga la UBB. Ineleganta atitudinilor sale este proverbiala.

Fiind împreună în guvernul Radu Vasile, l-am pus alături de cei pe care i-am tratat cu respect. Devenind între timp, se pare, ochiul curții, Andrei Pleșu mă atacă, înăuntrul unei ofensive mai largi împotriva a tot ceea ce este viu și promițător în țară, după aprilie 2012, când a început schimbarea regimului din România. Crin Antonescu, Victor Ponta, Cristina Anghel, Ioan Ghișe, Petre Roman sunt, de asemenea, țintele sale.

Diatribele anti-europene si anti–americane ale lui Crin Antonescu, asaltul la adresa institutiilor statului de drept, plagiatul lui Ponta, iata ce defineste, pentru Marga, “tot ce este viu si promitator in tara”. Noul Chisinevschi recunoaste ca e vorba de o schimbare de regim inceputa in aprilie 2012. Cred ca daca ar avea o clipa de sinceritate, ar spune ca e mandru de dezastrul politic din vara anului trecut.

Nu merită să comentez sfătoșeniile unui frustrat în fața istoriei. Cu toate acestea, fac cinci mențiuni.

Daca Andrei  Plesu este un frustrat, sa admitem ca sursa “Horia” este un mare satisfacut in fata istoriei. Fostul lector universitar de marxism si presedinte al Consiliului Asociatiilor Studentilor Comunisti din Centrul Universitar Cluj (functie din nomenclatura) isi permite sa-l ia peste picior pe cel care a fost hartuit in anii 80, trimis “la munca de jos”, calomniat, surghiunit din Bucuresti si cate altele. Ii face lui Andrei Plesu un mare hatar: catadicseste sa faca “cinci mentiuni”.

În primul rând, nu există nicio probă pentru susținerile sale în ceea ce mă privește. Eu nu am fost servitorul unei curți care va sfârși într-o detestare generală. Eu nu am discutat niciodată despre modele în politică și nici nu am turnat vreodată pe cineva. Acum observ – cum, de altfel, bănuiam – că Andrei Pleșu și învățăceii săi nu par străini de dosariada menită să-i compromită pe intelectuali, de la Adrian Marino încoace, precum și pe cei care mai pun în mișcare lucrurile. Pe scurt, Andrei Pleșu vorbește fără probe, ceea ce, în condiții normale, ruinează un moralist.

Ba da, domnule Marga, ati fost si sunteti servitorul entuziast al curtii useliste. Ba da, ati dat informari Securitatii sub nume de cod. Daca nu e adavarat ceea ce-a publicat Colegiul CNSAS, dati in judecata aceasta institutie. Cum n-ati facut-o,  din cate stiu, pana acum, nu ne ramane decat sa spunem ca nu spuneti adevarul. Adica mintiti. Andrei Plesu nu vorbeste fara probe, Dvs nu spuneti adevarul, deci va descalificati nu doar ca intelectual, dar si ca, vorba raposatului, “simplu cetatean”.

 În al doilea rând, Andrei Pleșu a folosit, ca puțini alții în această țară, bani publici pentru o promovare personală chestionabilă. Îmi pare rău că trebuie să o spun, căci fiecare luptă pentru recunoaștere. Poți avea însă o conștiință curată câtă vreme tu nu ai promovat decât ca favorit al oricărui regim? Las răspunsul în seama fiecăruia.

Nu Andrei Plesu a folosit bani publici pentru promovare personala, ci Dvs, cu volumul aparut la editura institutiei pe care o conduceti. Ati calcat in picioare principiul esential al evitarii conflictului de interese. Reamintesc ca “New Europe College” este o institutie privata. Cand a fost Andrei Plesu un favorit al regimului comunist? Dvs insa ati fost. Nu cunosc vreun text al Dvs de ruptura cu trecutul de nomenclaturist ideologic.

În al treilea rând, Andrei Pleșu se opintește să discute situația României care, precum în orice țară europeană, depinde de politică. Andrei Pleșu vrea imposibilul: să ne convingă de faptul că el nu face politică, atacând politica schimbării unui regim. I-aș spune direct că greșește, căci nu se pot păcăli la infinit oamenii cu un discurs pretins „apolitic”, într-o situație evident dependentă de politică Aproape toate textele sale acre conțin această ipocrizie: înlocuirea discuției politice propriu-zise cu considerații laxe, moral-estetice, despre orice.

Andrei Plesu nu are nevoie de mine ori de altcineva pentru a dovedi falsitatea eclatanta, de-a dreptul buimacitoare, a spuselor Dvs. Sunt cunoscute luarile sale de pozitie critice la adresa unor actiuni ori declaratii ale lui Traian Basescu. La fel, acelasi Andrei Plesu a scris lucruri aspre despre magnatii USL. Andrei Plesu este un spectator angajat, in sensul aronian al conceptului. Dvs sunteti doar angajat. Puteti indica macar o delimitare a Dvs de tandemnul Ponta-Antonescu? Cred ca sunteti prima persoana care il acuza pe dl Plesu de “acreala”. Mi-e teama ca suferiti de o dezolanta confuzie a perceptiilor…

În al patrulea rând, Andrei Pleșu, grație unor împrejurări pe care nu le discut aici, întâmpină puține critici și alternative cunoscute de public la discursul său. El este tratat cu complezență pentru că este mereu simpatic, cum își dorește. În fapt, ce propune Andrei Pleșu? Efectiv nimic. Având respect pentru șarmul său de cafenea, nu pot să nu reiau o maximă: „toate florile să înflorească”. Adaug însă că de aici nu rezultă că toate fructele sunt bune.

Tocmai l-ati acuzat pe dl Plesu ca este “acru”.  Acum spuneti ca incearca sa fie mereu simpatic. Va propun sa meditati la urmatoarea posibilitate: Andrei Plesu chiar este simpatic. Ceea ce, nu veti fi surprins sa aflati, nu e cazul Dvs. Sunteti perceput ca ingamfat, brutal, autoritar, arogant, vindicativ. Aceste trasaturi au devenit paroxistice in ultimul an. Despre maxima pe care o invocati, permiteti-mi sa va intreb daca este una romaneasca? Cum recent ati facut aluzii pejorative la statutul meu de “emigrant”, poate ca am uitat eu unele intelepte rostiri din popor. Memoria imi zice ca ar putea fi vorba de faimoasa lozinca maoista din 1956 privind “cele o suta de flori” si “cele o suta de scoli”. Ma insel, domnule Marga?

În al cincilea rând, venind din provincie, nu știam de organizarea în haită decât la lupi. Îmi pare rău să o regăsesc la unii concetățeni, care participă la încercări de sfâșiere comandate. Nu mi-e teamă. Sunt doar dezamăgit.

Cand ati aparut la Realitatea TV impreuna cu Octavian Hoandra si alti amici ai Dvs intr-o emisiune condusa si manipulata de protejatul Dvs Rares Bogdan, un oribil linsaj mediatic al fostei conduceri a ICR, v-a trecut macar o secunda prin minte ideea ca semanati cu o haita de lupi sosita din provincie? Domnule Marga, nu Andrei Plesu se comporta ca lider al unei asemenea haite, ci Dvs cu ceata de stipendiati din jurul Dvs.

Închei cu o observație în treacăt, promițând să revin, dacă va fi cazul. În epoca libertăților și a deschiderilor, România a fost împinsă, din păcate, în stagnare și sărăcie. Ea are nevoie, simplu spus, de o reconstrucție, în care orice forță promițătoare este de salutat. Andrei Pleșu se face că nu vede toate acestea. El rămâne ochiul vigilent al curții.

Care curte, domnule Marga? Dvs vorbiti de “curte” cand sunteti ministru si beneficiar direct al  revolutiei nesimtirii? Cine a impins Romania in “stagnare si saracie”? De ce recurgeti la asemenea insinuari maligne ce nu va onoreaza? Chiar va rog sa reveniti, mi-ar face o mare placere sa citesc ce veti avea de spus. Dvs nu sunteti o “forta promitatoare”, ci reincarnarea unei viziuni posomorate, vestede, vetuste si veninoase despre cultura, despre politica si despre valori.

PS Nu e niciun fel de surpriza ca acest penibil pamflet margian a fost preluat de cotidianul.ro al echipei Nistorescu-Romosan-Spanu.

Pentru textul actualizat al articolului meu si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/marga-versus-plesu-sau-un-biet-salieri-din-balcani/

 

Foloasele ignorantei: Doamna Carmen Musat si comunitatea epistemica globala

 

Dorind parca sa ilustreze ceea ce numesc revolutia indecentei, doamna Carmen Musat editorializeaza zglobiu, apodictic si fals in revista pe care cu onor o poseda, o conduce, o coordoneaza si o sponsorizeaza. Iata un citat: “Este în această „înghesuială“ atît de contraproductivă semnul unei îngrijorătoare lipse de viziune şi de discernămînt, căci nu poţi suplini absenţa traducerilor în limba franceză cu prezenţa scriitorilor români în capitala franceză. Şi nici nu poţi contracara sumele uriaşe pe care fosta conducere a ICR le-a făcut cadou lui Vladimir Tismăneanu cu alte cheltuieli, la fel de puţin justificate, destinate unei clientele noi, dar, în fond, la fel de lipsită de scrupule şi de avidă de privilegii financiare.”

Care este experienta doamnei Musat in organizarea unor conferinte internationale? Stie ce inseamna sa aduci laolalta personalitati de prim rang din domeniul stiintelor umane? Ce eforturi logistice sunt implicate in asemenea evenimente intelectuale? Poate sa indice macar o conferinta pe care a initiat-o si coordonat-o intr-o importanta capitala culturala si politica a lumii? Unde sunt volumele editate de doamna Musat si/sau de asociatii ei pe teme de mare actualitate, lucrari care sa includa prezente romanesti semnificative si care sa fie recenzate in reviste de cert prestigiu? Cate carti a publicat doamna Musat la, sa spunem, Central European University Press? Nu este oare menirea ICR sa sustina integrarea cercetatorilor romani, indeosebi in zonele umaniste, in comunitatea epistemica globala? Ori trebuie sa continuam valsul nombrilist si sa privim cu dispret spre marile dezbateri mondiale despre democratie, memorie, revolutii, totalitarism, dictatori si dictaturi? Precizez ca ICR a sustinut conferintele, in colaborare cu alte institutii care au oferit sprijin logistic la Washington. Intre acestea, in primul rand Woodrow Wilson International Center for Scholars. Cartile au aparut la CEU fara nicio subventie din paretea ICR. Poate merita amintit ca profesorul Andrei Marga este alumnus al lui Wilson Center, unde a fost fellow la inceputul anilor 90. Daca profesoara Carmen Musat nu stie ce reprezinta Woodrow Wilson Center in lumea stiintelor umane, il poate consulta pe ministrul Marga.

Deci, nici macar dupa trei saptamani de demascari (adica ponegriri) “incendiare” ale lui “Homo Brucanus” transfigurat, din stiute ratiuni, in “Homo Sovieticus”, sub semnatura unui exponent al PNL, doamna Musat nu este multumita. Tarnacopul lui Artur Silvestri este scos din nou la iveala. O asigur ca doamna Musat ca nu mi s-a facut cadou absolut nimic, ca am semnat contracte legale, ca mi-am indeplinit toate acele obligatii contractuale. Cum le vor fi indeplinit si participantii la varii evenimente ale ICR, muzicale, literare, cinematografice ori aniversare. A vorbi despre “cadouri” in ce priveste relatiile dintre ICR si mine nu este nici metafora, nici hiperbola, ci calomnie. In loc sa propuna recenzarea celor trei volume aparute la CEU Press in paginile unei reviste care se numeste “Observator Cultural”, doamna Musat se ocupa cu asemenea vendete prea putin culturale.

Nu-mi ramane decat  sa o indemn pe profesoara Musat sa citeasca textul regretatului profesor Gale Stokes de la Universitatea Rice din volumul editat de mine si de Bogdan C. Iacob, “The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History” (CEU Press, 2012). Articolul este studiul de maxima profunzime, poate chiar ultimul aparut inaintea neasteptatei sale stingeri din viata, al unuia din marii istorici ai Europei de Est si Centrale. Sigur, doamna Musat va intreba: “Si cat a fost platit acest profesor?” Ori poate va dori sa stie cat au fost platiti, la alte conferinte din aceasta serie, Ken Jowitt, Thomas Simons, Timothy Snyder si Mark Lilla–ca si Gale Stokes, ca si mine, cei patru au prezentat keynote speeches). Goethe a spus candva: “Pentru valet nu exista erou”. Hegel a adaugat: “Si asta nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.

http://www.ceupress.com/books/html/TheEndandtheBeginning.htm

http://www.ceupress.com/books/html/Stalinism-Revisited.htm

http://www.ceupress.com/books/html/Promises-of-1968.htm