Nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup (un dialog cu Daniel Cristea-Enache)

24/08/2014

Daniel Cristea-Enache: Raportarea dvs. la lecturile vechi şi ingenue ale copilăriei, din cărţi-fanion ale realismului socialist, e, după cum se vede, mai degrabă nostalgică decît (auto)critică. Şi e firesc să fie aşa, întrucît relevantă rămîne vîrsta la care se face lectura, iar nu judecata din perspectiva ulterioară. Cînd anume s-a produs, prin revelaţii şi achiziţii intelectuale, maturizarea dvs. ca lector? Care a fost “declicul”? Cartea cărui autor v-a desprins de Pantheonul eroilor sovietici?
Pe de altă parte, e interesant de văzut ce rol au jucat profesorii în această traiectorie: unul important, apropiat de cel al familiei, ori unul nesemnificativ? Aţi fost un elev turbulent, tipul adolescentului răzvrătit, sau unul “model”?
Vladimir Tismăneanu: Probabil că pe la 12-13 ani. Auzisem mult în casă, dar mai ales în discuţiile cu prietenii mei, despre tirania lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor, despre corsetul dogmatic al realismului socialist. Apoi, tatăl meu primea revista sovietică “Novîi Mir” unde au apărut romanul lui Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi memoriile lui Ilya Ehrenburg. Se citeau textele dezgheţului literar din URSS, inclusiv poeziile lui Evtuşenko, Voznesenski şi ale Bellei Ahmadulina, se comentau dezbaterile din Occident despre stalinism. Părinţii mei, dar şi sora mamei şi soţul ei, aveau prieteni în Franţa, în Ungaria, în Cehoslovacia, urmăreau atent destalinizarea din acele ţări. După excluderea sa din PMR, sub acuzaţia de fracţionism (documentul apare în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi despre crearea Omului Nou), în 1960, tatăl meu a fost tot mai deziluzionat de modul practic în care se realizau acele idealuri în care crezuse cu patimă. Aveam 13 ani cînd mi-a spus că Lucreţiu Pătrăşcanu nu fusese trădător, deci cu cinci ani înainte de reabilitarea oficială a celui executat în aprilie 1954. Se simţea un paria şi nu fără motiv. Fusese excomunicat de prietenii săi, eliminat brutal din familia sa politică, fostul său camarad din Spania, Valter Roman, votase pentru excluderea sa din partid într-o şedinţă de pomină de la Editura Politică.Mama era lămurită încă din anii ’50, la fel şi mătuşa mea Cristina Luca. Tata a fost reprimit în PMR în februarie 1964, deci încă sub Dej, dar n-a mai primit nici o responsabilitate importantă în ceea ce se numea “frontul ideologic”. N-a revenit ca profesor la catedra de socialism ştiinţific de la Universitatea din Bucureşti pe care o condusese pînă la mazilire. A rămas, cum s-ar spune, pe tuşă, ca şef de redacţie la Editura Meridiane, de unde s-a şi pensionat în anii ’70. Aş zice că a fost de fapt un noroc, n-a trebuit să participe la orgiile propagandistice ale “Epocii de Aur”. La Meridiane, s-a apropiat de Ion Frunzetti şi de Modest Morariu. Prin tatăl meu am cunoscut-o pe Mona Ţepeneag care lucra acolo ca redactor. Prin Mona, aveam să-l întîlnesc pe Dumitru Ţepeneag. Era, cred, în 1973 cînd revenise pentru puţin timp din Franţa. Domnul Ţepeneag mi-a oferit acces la biblioteca sa, apoi, după rămînerea sa definitivă la Paris, Mona, care se pregătea să plece şi ea, mi-a dăruit cîteva cărţi esenţiale, între care ediţia franceză din Marea Teroare de Robert Conquest, dar şi scrierile unor autori anarhişti. Cred că tot din acea bibliotecă am avut şi cărţile unor Claude Lefort şi Edgar Morin, poate şi pe cele ale lui Jules Monnerot. De la Alexei Florescu am împrumutat, cu ştiinţa tatălui său, veteran din Maquis, ministru al chimiei, cărţi de filosofie şi sociologie, dar şi volume memorialistice, inclusiv cartea de amintiri a Margaretei Buber-Neumann, una din marile mărturii despre comunism şi fascism ca experimente înrudite.

În 1963 m-am mutat de la Liceul “Petru Groza” la nou înfiinţatul Liceu 24, azi Liceul “Jean Monnet”. Eram de-acum un cititor vorace de literatură vestică. E bine să amintim aici ce-a însemnat apariţia revistei “Secolul XX“, în prima fază condusă de poetul ex-stalinist Marcel Breslaşu, apoi de Dan Hăulică şi Ştefan Aug. Doinaş. Apăreau acolo traduceri din autori pînă atunci ignoraţi, negaţi, interzişi. Sigur, noi am intrat în zodia Kafka mai tîrziu decît alte ţări din Est, dar, după 1965, era de-acum posibil să-i citeşti pe marii autori ai modernismului. Încă sub Dej, în “Biblioteca pentru toţi“, apăreau două volume din Nuvela americană contemporană. Se publicau antologii de teatru, inclusiv cu piese de Eugen Ionescu, Jean Giraudoux, Jean Anouilh. Se juca piesa anti-totalitară Rinocerii, cred că la Teatrul de Comedie. În “Contemporanul“, A.E. Baconsky spărgea canonul dominant şi oferea noi criterii axiologice pentru interpretarea poeziei universale, rostea nume stranii pentru cei mai mulţi dintre noi. Reveneau în presă criticii deceniului al patrulea, inclusiv Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Aş zice deci că pe la 14 ani, în vara anului 1964, aveam de-acum formată grila valorică pe care o voi cultiva în continuare.

În anii următori, graţie prieteniei mele cu Lena Răutu (colegă de clasă, fiica fostului dictator cultural), cu Florica Jebeleanu, cu Alexei Florescu, aveam să capăt acces la cărţi din anii interbelici, dar mai ales la cele apărute în colecţii precum “Livre de Poche“. Pe unele din acestea le puteai cumpăra, dacă aveai pile şi noroc, chiar la librării precum “Kretzulescu” şi “Sadoveanu”. Puteai cumpăra de la magazinele de “difuzarea presei” revista “Les lettres françaises“, condusă de Aragon şi de Pierre Daix. Acesta din urmă era critic de artă şi jurnalist comunist, fusese un fanatic stalinist în anii ’50. Era căsătorit cu fiica lui Arthur şi a lui Lise London. Comunist ceh, London luptase în Spania, apoi în Maquis. În anii ’50, a fost unul dintre acuzaţii din oribila înscenare care a fost procesul Slansky. Era bun amic, din anii de luptă comună în FTP-MOI, cu mătuşa mea. Daix se trezise între timp, mergea pe calea apostaziei, scria eseuri despre cubismul lui Picasso, a prefaţat ediţia franceză din O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Conversam despre aceste subiecte cu bunul meu prieten, Radu Stern, critic de artă şi expert în avangardă, care trăieşte la Lausanne. Cred că Radu a fost cel care mi-a dat să citesc Zero şi infinitul de Koestler. Cred că a fost în 1967, aveam 16 ani. Cam de prin 1966 am început să ascult emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, apoi, cu aceeaşi regularitate, editorialele lui Noël Bernard la “Europa Liberă”. Am scris recent şi reiau aici această mărturisire: mă consider copilul spiritual al “Europei Libere”.

Nu a fost o singură carte care m-a “emancipat” în raport cu autorii sovietici, a fost mai degrabă o atmosferă în care pluralismul intelectual, chiar embrionic, devenise posibil. Dar, dacă e să numesc o carte anume, aş spune că a fost De veghe în lanul de secară, tradusă de Catinca Ralea. După ani, aveam să devin bun prieten cu Catinca. Graţie lui Salinger am îmbrăţişat un nonconformism pe care altfel, poate, l-aş fi reprimat. O altă carte care m-a marcat a fost Ciuma lui Camus. Dar şi nuvelele lui Thomas Mann, în primul rînd Moarte la Veneţia şi Mario şi vrăjitorul. A fost şi teatrul lui Camil Petrescu pe care l-am citit şi recitit. Aşa am ajuns să-l consider pe Danton unul din personajele mele favorite.

Nu eram cîtuşi de puţin un tocilar, luam note maxime doar la materiile care mă atrăgeau. Nu suportam autoritarismul, sfidam profesorii conformişti, deci am fost de cîteva ori admonestat de directorul şcolii. Profesorii de la şcoală au contat, îndeosebi profesoara de română, doamna Felicia Hagiac, elegantă, subtilă, rafinată, şi cea de engleză, doamna Liana Voinescu, exemplară printr-un sarcasm gentil şi o pasiune formidabilă pentru poezia de limbă engleză. Datorită ei ştiu şi acum pe dinafară fragmente din sonetele lui Shakespeare. Înaltă de pe peste un metru optzeci, subţire la propriu şi la figurat, superb îmbrăcată, semăna cu Verushka din Blow Up a lui Antonioni. Avea ceva aristocratic în mişcări, în stil.

Am avut şi excelenţi profesori particulari de limbi străine. Datorez acest lucru părinţilor mei care, dincolo de orice constrîngeri financiare (şi acestea n-au lipsit, mai ales între 1960 şi 1964), n-au ezitat să mă susţină în pasiunea pentru limbile străine, plătind aceste ore particulare. Să-l amintesc aici pe Carol Popper, vorbitor perfect de engleză, germană şi franceză, un domn în vîrstă, delicat, mare iubitor de Wagner şi Wilde. De la el am auzit prima oară despre “Tetralogia” wagneriană. Dar ţin să o amintesc şi pe doamna Christiane Herscovits-Paruit, mama marelui traducător care a fost Alain Paruit. Cel care mi-a fost profesor de germană, Basilius Abager, era un personaj despre care mi-ar plăcea să mai vorbim. El mi-a dat să citesc exemplare din revista “Text+Kritik“, numere speciale despre Trakl, Benn, Rilke, Musil, Broch, Kafka. Era un mare meloman, avea o aplecare specială pentru muzica modernă, inclusiv compozitorii polonezi (Lutoslawski, Penderecki). Am reluat engleza mai tîrziu, de dragul conversaţiei, cu Gavril Gabor, ilegalist care trăise în Palestina (în timpul mandatului britanic) şi la Londra, profesor la Arte Plastice. El mi-a dat să citesc Roth, Doctorow, Vonnegut, Updike, Mailer. Am preţuit întotdeauna alteritatea, diferenţa, nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup. Cred, aşadar, că aveam în mine, încă din adolescenţă, o nelinişte care, sper, nu s-a stins şi nici nu se va stinge cît timp mai gîndesc şi mai scriu. În absenţa unei asemenea nelinişti, scrisul devine corvoadă, lectura – obligaţie de serviciu, iar gîndirea se leneveşte iremediabil.

(va urma)
Textul de mai sus aparut in revista online Liternet:

Înapoi la orbire? Leninism resuscitat şi comunism hermeneutic

21/08/2014

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Pe plan global anti-liberalismul pare să fie in ofensivă, in defavoarea pluralismului. Renasc colectivismele utopice, se cultivă din nou miturile redemptive, compromise, credeam multi dintre noi, de catastrofa comunistă. Putinismul nu este, evident, bolşevism redux, dar are in matricea sa mentală obsesia leninistă a opozitiei ireductibile dintre prieten si dusman. Asemeni bolşevismului, putinismul este intolerant, apodictic şi exclusivist.

Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”? Trebuie sa fii fie agramat istoric, fie un cinic incurabil pentru a ignora faptul ca leninismul, ca si national-socialismul, inseamna terorism politic, apoteoza unui partizanat fanatic, cultul nesabuit al violentei si nihilism etic. Pe scurt, ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea distrugerea omului interior. Leninismul este anti-umanism teoretic si practic.

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebuit sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XX-lea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Să ne mirăm? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rau socialism celui mai bun capitalism. Declaratie halucinanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reală nu contează pentru acesti doctrinari. Ceea ce importă sunt dogmele cărora le raman fideli in pofida oricaror evidenţe. Dacă faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rău pentru fapte”. Cititi “Internaţionala mea” de Ion Ianoşi, o carte glorificată drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati să cautati acolo o analiza onestă a bolşevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosş este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele impotriva umanitătii inspirate de ideologia marxist-leninistă.

Profesroul român nu e nici pe departe singur in aceasta gimnastica a negării criminalităţii comuniste. Chiar un filosof de talia lui Gianni Vattimo publica o carte, impreuna cu un alt ganditor, Santiago Zabala, intitulata “Comunism hermeneutic. De la Heidegger la Marx”. Volumul este dedicat lui Castro, Chavez, Lula si Morales. Descântecele dialectice marxiste sunt reciclate heideggerian in favoarea unui renăscut proiect revolutionar. “Gândirea slabă” este convocata spre a sustine “actiunea tare”. In pofida a ceea ce-au insemnat totalitarismele ideocratice ale secolului XX, cei doi filosofi rămân convinsi că “o societate fara clase si de aceea capabila sa traiasca in pace este idealul regulativ al oricarei batalii comuniste in lume”. (v. Gianni Vattimo and Santiago Zabala, “Hermeneutic Communism: From Heidegger to Marx”, New York, Columbia University Press, 2011, p. 117).

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez, exponent al marxismului structuralist, ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practică a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, fanatice. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce i-a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu divinizata „linie a partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu.

„Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă. Ideea de a introduce “energia filosofică” in noile “batalii de clasă” arată cată dreptate avea Leszek Kolakowski cand prevestea, in epilogul trilogiei sale despre principalele curente ale marxismului, renaşterea utopiilor radicale in secolul XXI.

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26541813.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26541812.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/


Vocea lui Virgil Ierunca: Despre revista “Agora”, portavoce a disidenței

12/08/2014

Pentru cei care au trait acele timpuri, sperand cu disperare, ca si pentru cei care nu le-au trait, dar care iubesc libertatea.

*Povestea vorbei. O emisiune de Virgil Ierunca”. Amintim că emisiunea Povestea vorbei este difuzată miercuri, la orele 21.25, şi este repetată joi dimineaţa la 9.25, ca şi duminică seara, la 22.25, ora României.

5 mai 1991

Povestea vorbei.
O emisiune de Virgil Ierunca

Revista „Agora” portavoce a disidenței.

Virgil Ierunca: La microfon Virgil Ierunca şi Alain Paruit. Consacrăm emisiunea revistei „Agora”, condusă de Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu, al cărui prim număr pe anul acesta a apărut într-o nouă prezentare, în condiţii grafice excelente. De data aceasta nu vom repeta elogiile noastre aduse „Agorei”, ci vom da cuvântul criticilor din ţară. Ce însemnează „Agora” în actualul context socio-cultural ne-o spune criticul şi politicianul Cristian Moraru în „Contrapunct”.

Agora”, a firmă el, a fost şi, dat fiind amintitele împrejurări locale, continuă să fie un eminent spaţiu al toleranţei. Ea ne învaţă, şi noi încă învăţăm, aşa corijenţi cum ne-am dovedit şi după decembrie 1989, ce înseamnă să-ţi spui clar şi convingător părerea. Părerea ta, se înţelege. Pentru că mulţi dintre ai noştri concetăţeni îşi spun părerea în continuare – părerile altora, în congruienţa gramaticală este aici coextensivă uneiea spirituală, ce se traduce, până la urmă, într-un efect depersonalizant.

Agora” a fost şi rămâne din nou, graţie aceleeaşi situaţiuni conservate de revoluţionarismele confecţionate din catifeaua tribunelor şi prezidiilor, un loc privilegiat de definire a individuului ca fiinţă politică. Ca portavoce a disidenţei româneşti, a valorilor noastre dintr-un exil, ce poate fi şi el considerat în bună măsură unul al disidenţei. Ea este o întruchipare paradigmatică a identităţii zămislite de exersarea dreptului la adevărul personal, al aceluia în numele căruia se suferă şi chiar se moare.

Puteti asculta emisiunea aici:

http://www.europalibera.org/content/article/24094712.html

Recomandare, direct legata de ceea ce a insemnat Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html

 

 


Ghicitoarea lui Ioan T. Morar si raspunsul meu: Pe cine ar fi provocat Andrei Pleşu la duel?

04/08/2014

Pe blogul sau, Ioan T. Morar scrie:

“Se dă următorul text din Andei Pleşu

“Am observat că DEX-ul e, pentru mai toată lumea, dar mai ales pentru cei care vor să-şi confirme idiosincrasiile, sau să-şi etaleze cunoştiinţele ”riguroase”, un fel de Biblie, un nec plus ultra al exactităţii filologice. O prudentă rezervă ar fi mai înţeleaptă. Pentru a fi infailibilă, lucrarea are mare nevoie de oarecari revizuiri. Iată încă un exemplu: cuvîntul „condescendenţă”, folosit greşit de foarte mulţi. DEX-ul dă ca sens prevalent: respect, amabilitate, bunăvoinţă, deferenţă, ”stimă înaltă faţă de o persoană”.

În subsidiar – şi nu întotdeauna – e menţionat şi sensul, esenţial după mine şi după sursa franco-latină a cuvîntului, de „atitudine arogantă, aer de superioritate, semeţie, infatuare”. A trata pe cineva ”cu condescendenţă” înseamnă, în primul rînd, ”a te coborî (descendere), complezent, dacă nu chiar dispreţuitor, la un nivel aflat sub demnitatea ta”. ”Bunăvoinţa” condescendentă livrează, odată cu gestul unei ”îngăduinţe” de faţadă, şi subtextul unui dispreţ de fond. E un fel de a te arăta amabil, atrăgînd, totodată, atenţia asupra deosebirii de rang dintre tine şi ”beneficiarul” comportamentului tău. A nu sublinia apăsat, cu argumente etimologice şi contextuale, acest sens al termenului ”condescendenţă” e a lăsa loc liber, ba chiar a încuraja, folosinţa lui incultă, strîmbă, direct ofensatoare. „Vă asigur de toată condescendenţa mea!” – mi-a spus acum, cîţiva ani, vrînd să mă flateze, un politician din provincie. Dacă am fi trăit în altă epocă, l-aş fi provocat la duel…!’

(textul întreg, aici)

“Cestiunea”, stimabililor, e următoarea: care e politicianul din provincie pe care Andrei Pleşu l-ar fi provocat la duel dacă trăiam în altă epocă? (eu bănuiesc, dar nu ştiu dacă ştiu!)”

http://blog.itmorar.ro/ghici-ghicitoarea-mea-pe-cine-ar-fi-provocat-andrei-plesu-la-duel/

Raspunsul meu:

Despre politicianul din provincie pe care Andrei Plesu l-ar fi provocat la duel, expertul in caloriferie protocronista si in distrugerea de institutii culturale performante, precursorul lui Ponta intru Imitatio Putini, am scris aici:

http://www.contributors.ro/cultura/marga-versus-plesu-sau-un-biet-salieri-din-balcani/

 

 


Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Imbatabila armă a adevărului: Radio Europa Liberă și năruirea regimurilor comuniste

09/07/2014

Totalitarismul, o stim din clasica definitie data de Carl Friedrich si Zbigniew Brzezinski, inseamna, intre altele, totalul control al informatiilor de catre dictatura partidului unic, monopolul exercitat sistematic si constant asupra comunicatiilor de masa. Obsesia acestui control a marcat sistemele ideocratice, deci despotismele bazate pe suprematia unei ideologii cu pretentii deopotriva stiintifice si mantuitoare, din prima clipa, deci chiar din timpul lui Lenin. Sub Stalin, controlul informatiilor a devenit absolut draconic. Cenzura se aplica fara mila, accesul la radio era cat se poate de dificil. Razboiul Rece a fost nu doar unul politic si uneori militar, ci si unul informational. De nimic nu se temeau mai mult nomenclaturile din Blocul Sovietic decat de adevar.

In aceste conditii, în 4 iulie 1950, incepeau transmisiunile postului de radio Europa Liberă. Prima tara catre care s-a emis a fost Cehoslovacia. Aveau sa urmeze celelate state din Europa de Est si Centrala, precum si, prin postul de radio Libertatea (Svoboda), catre republicile Uniunii Sovietice. Filosofia care a stat la baza transmisiunilor Europei Libere era una a pluralismului, adica opusul discursului cu ambitii infailibile al propagandei oficiale comuniste. Postul de radio românesc a tinut la curent, vreme de decenii, o populatie constant mintita, privitor la realititatile din tara, la marile dezbateri de idei din lume, la framantarile din miscarea comunista internationala.

Imi amintesc cu cat interes ascultam emisiuni precum „Din lumea comunistă“. Cornel Chiriac, cu ale sale emisiuni muzicale intrate in legenda, a fost acea vocea care ne ajuta sa iesim din provincialismul folclorist cultivat de regim. Dar, mai ales, imi amintesc de impactul unic in intregul bloc, al emisiunilor intelectuale de la Paris datorate Monicăi Lovinescu si lui Virgil Ierunca. Fac parte, eu insumi, dintr-o generatie care s-a hranit cu substanta ideatica oferita de cei doi mari intelectuali. Am invatat de la ei ce inseamna libertatea gandirii si nobletea spiritului. Am auzit de la ei, prima oara, de memoriile lui Arthur Koestler si ale Nadejdei Mandelstam, de eseurile lui Raymond Aron, de semnificatiile reabilitarii lui Kafka. In 1968, imi amintesc perfect, am fost practic prizonierul voluntar al emisiunilor Europei Libere despre experimentul politic, social si cultural care a fost Primavara de la Praga.Tot acolo am auzit de Leszek Kolakowski si de ceilalti profesori polonezi care au sfidat regimul Gomulka si au fost solidari cu studentii revoltati de la Universitatea din Varsovia in martie 1968.

Radio Europa Liberă era intr-adevar ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Exista un ecumenism in abordarile acestui post de radio, un refuz al oricarei arogante nationaliste. Patriotismul era unul luminat, deschis si inclusiv. Editorialele lui Noel Bernard au intrat la loc de cinste in istoria jurnalismului romanesc. Erau exemplare prin acuratete, obiectivitate, rigoare analitica. Ulterior, Vlad Georgescu, remarcabil  istoric si disident, a scris editoriale extrem de percutante. La fel, Nicolae Stroescu-Stanisoara, recent trecut in lumea celor drepti. Emisiunile lui Nestor Ratesh de la Washington erau intodeauna impresionante prin bogatia informatiilor si echilibrul analizelor.

As mai aminti importanta rubricii „Scrisori de la ascultatori“. Era o formidabila supapa prin care ajungeau sa fie stiute abuzurile din tara si calcarea in picioare a drepturilor omului. In plus, gratie Europei Libere, aveam sa aflam despre Carta 77, despre miscarile disidente din URSS, Ungaria, RDG, dar, mai ales despre sindicatul liber si autoguvernat Solidaritatea din Polonia. Regimurile comuniste urau Radio Europa Liberă. Au fost organizate atentate impotriva acestui vehicul al adevarului, s-a incercat lichidarea fizica a unora dintre cele mai populare voci. In unele cazuri, din nefericire, s-a si reusit. S-au purtat campanii otravite de intoxicare impotriva celor care transmiteau. Am fost eu insumi tinta unr asemenea sordide atacuri.

In anii ’80, la Europa Liberă, in special prin articolele Monicai Lovinescu, ale lui Virgil Ierunca si ale lui Gelu Ionescu, au fost reflectate pozitiile directiei sincroniste, pro-vestice din cultura româneasca. Au fost vestejite tentativele grupului protocronist, condus de Eugen Barbu, Adrian Paunescu si ciracii lor, de a impune un model cultural autarhic, neo-jdanovist.

O decizie de un admirabil curaj a fost aceea luata de Vlad Georgescu de a transmite ca serial cartea lui Ion Mihai Pacepa „Orizonturi roșii”. A fost o lovitura dura data piramidei hagiografice pe care o reprezenta cultul lui Ceausescu si al sotiei sale.

Regimurile comuniste s-au bazat pe sacralizarea dogmei, deci a unor inlantuiri mecanice de cuvinte. Radio Europa Liberă a opus logosul adevarat celui mincinos, fraudulos si falsificator. La ora actuala, când putinismul se străduie să reconstruiască o ideologie autoritarist-mistificatoare, Europa Liberă si Libertatea continua sa fie repere vitale pentru cei care nu pactizeaza cu dictatura fesebista, cu planurile si cu instrumentele acesteia.

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/article/25449926.html


Gaudium de veritate: Despre Leszek Kolakowski

06/07/2014

Salut aici exceptionalul grupaj din recent tradusele scrieri ale lui Leszek Kolakowski (Curtea Veche Publishing, 2014), publicat in admirabila revista online “LaPunkt”. Gaudium de veritate, nazuinta catre adevar, a fost nervul vital al unei fascinante experiente filosofice care a definit spiritul european in a doua jumatate a veacului trecut. Sa speram ca aceasta chemare va ramane una inspiratoare si pentru noile generatii. Public aici un fragment din prefata pe care am scris-o pentru volumul de eseuri “Este Dumnezeu fericit?” al marelui ganditor. La lansarea de la Bookfest au vorbit H.-R. Patapievici, Constantin Geambasu si cu mine. Daca m-ar intreba cineva care sunt faptele intelectuale cu care ma mandresc, n-as ezita sa spun ca pe prim plan se situeaza promovarea operei lui Kolakowski in Romania si nu doar acolo. Cartile lui Kolakowski, si in primul rand monumentala trilogie despre principalele curente ale marxismului, n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca niciunui intelectual care se respecta. Sa multumim casei editoriale Curtea Veche Publishing pentru devotamentul dovedit in publicarea lor.

Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan-Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările din 1989.

Cuvânt-înainte

Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful francez marxist Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ (p. 274).

Prezentul volum, pentru care fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere, este o colecţie edificatoare şi într-adevăr impresionantă a principalelor sale contribuţii la înţelegerea naturii şi a valorilor stângii (radicală şi democratică) în secolul XX, şi pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii şi a unui relativism galopant. Kołakowski şi-a început itinerariul filozofic în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocităţile naziste şi dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă când a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după dispariţia tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare şi au onorat renaşterea raţiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (şi interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber şi perpetuării ruşinoaselor minciuni despre originile şi consecinţele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă şi molipsitoare, a gândirii lui Kołakowski. Este uşor de înţeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor pe centralitatea drepturilor individuale şi pe respingerea pretenţiei de infailibilitate epistemică a statului. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, este esenţa viziunii lui Kołakowski. El a atacat noile forme de alienare politică şi a protestat împotriva reprimării imaginaţiei umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kołakowski s-a bazat pe scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raţionalizare sofisticată a resentimentului social şi politic, o fantasmă gigantică, cosmică, a redempţiunii, menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulţi dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (şi unii sunt încă) dispuşi să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariţia distopiei bolşevice şi ideile lui Karl Marx. Kołakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar şi în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naştere inevitabil hybris-ului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unităţii totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin şi-a avut originile, conform interpretării lui Kołakowski, în repudierea absolută a statului de drept şi în demonizarea proprietăţii private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga din secolul douăzeci: răspunsul lui Kołakowski la încercarea istoricului E.P. Thompson de a disocia gândirea şi practicile radicale occidentale de experienţa criminală a blocului sovietic — ca să nu mai spunem de China şi alte experimente comuniste asiatice. Kołakowski a insistat că astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înşela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspiraţie marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleiaşi utopii.

Eseul se încheie cu o observaţie melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi stabilită numai într-un sistem de guvernare despotic, în care sunt presupuse privilegiile şi tocmai egalitatea e distrusă; libertatea totală înseamnă anarhie şi anarhia conduce la dominaţia celor mai puternici din punct de vedere fizic — altfel spus, libertatea totală se transformă în opusul ei; eficienţa, ca valoare supremă, cere iarăşi despotism, iar despotismul este ineficient economic, dincolo de un anumit nivel de tehnologie. Repet aceste vechi truisme, fiindcă ele par să treacă neobservate în gândirea utopică; iată de ce nimic nu e mai uşor pe lume, decât să scrii utopii“ (p. 183). În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnităţii într-un secol în care barbaria a renăscut şi regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetişizate, Leszek Kołakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea şi responsabilitatea.
[Cuvânt-înainte la volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 5-8]

http://www.lapunkt.ro/

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 175 other followers