Despre tiranie si tiranofilie. O scrisoare de la Toma Pavel (Updated)

22/04/2014

Articolul tău, dragă Volo, despre Libertate, tiranofilie şi valoare estetică, consacrat celor trei mari scriitori ai Americii Latine: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez şi Mario Vargas Llosa, ne aminteşte din nou, în stilul tău simplu, amical şi convingător, că mulţi scriitori şi filozofi remarcabili s-au declarat în favoarea unor tirani. Heidegger, autor al unei opere bogate şi durabile, îl admira pe Hitler, Garcia Marquez, prozator de un talent extraordinar (şi a cărui recentă dispariţie o regretăm cu toţii), l-a slăvit toată viaţa pe Fidel Castro. Dimpotrivă, atît Octavio Paz cît şi Varga Llosa au apărat libertatea.

Citindu-te şi fiind cu totul de acord cu tine, mi-am amintit de felul în care Blaise Pascal pune problema tiraniei. Oamenii, spune el, pot excela prin forţă, inteligenţă, talent, frumuseţe. Un rege sau un şef de stat cu adevărat puternic are dreptul să ceară să fie admirat (sau temut) pentru forţa de care dispune. Un mare filozof, un savant important, sau un scriitor de talent au dreptul să fie admiraţi fiecare pentru inteligenţa sau arta lor. O actriţă de o mare frumuseţe şi talent poate fi preţuită pentru talentul şi frumuseţea ei. Dar, continuă Pascal, un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.

Faptul că Elena Ceauşescu era soţia unui şef de stat nu o califica drept geniu al ştiinţei. Ideea că bărbatul ei, dictator realmente puternic, era, în acelaşi timp, un geniu al Carpaţilor era tiranică şi, de altfel, ridicolă. Dar nu mai puţin tiranic, în sensul pascalian al cuvîntului, este obiceiul de a stima opiniile politice ale filozofilor, artiştilor, savanţilor. Ei pot fi preţuiţi pentru operele lor şi, bine înţeles, ca orice cetăţean, pot avea opinii politice. Dar proclamînd public opiniile lor politice ca un mare adevăr, aceşti savanţi, artişti sau filozofi acţionează într-un mod tiranic. Sein und Zeit de Heidegger e o operă splendidă. Predica lui în favoarea regimului naţional-socialist, ţinută de la catedra de rector de universitate, a fost un gest tiranic. Noam Chomsky e un mare lingvist, dar cărţile lui politice, propagate pe baza celebrităţii lui universitare, reprezintă un abuz. La fel, Dragoste în timpul holerei de Garcia Marquez e un roman minunat, dar nu pot, nu vreau şi nu trebuie să acord pledoariilor lui în favoarea lui Fidel Castro mai multă atenţie decît opiniilor politice exprimate de primul venit la cafenea.

Din păcate, cum Pascal ştia bine, lumea e condusă de opinii, acestea se osifică în obiceiuri, iar părerile intelectualilor amatori de dictatură se răspîndesc în ciuda incompetenţei lor şi devin influente. În faţa acestui gen de influenţă tiranică şi tiranofilă, opoziţia unor oameni ca Octavio Paz sau Varga Llosa e admirabilă: ei nu încearcă să convingă lumea de propriul lor geniu politic ci se ridică împotriva corului intelectualilor iresponsabili. Aşa cum fac şi minunatele tale articole, draga Volo.

Al tău,

Toma Pavel

 Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/the-lives-of-the-novel-a-history-by-thomas-g-pavel/2007558.article

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/

http://www.lapunkt.ro/2014/04/18/un-cautator-de-lumi-imposibile-gabriel-garcia-marquez-1928-2014/

http://www.contributors.ro/cultura/la-committee-on-social-thought-despre-diavolul-in-istorie-hotel-lux-steinhardt-si-nu-numai/

Update 1. Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie:

O interventie exceptionala in spatiul public romanesc. Toma Pavel, o figura intelectuala formidabila de statura stelara, altfel indreptatit sa fie retinut in a intra in mocirla care tine loc de forum intelectual in Romania, ii scrie lui Vladimir Tismaneanu. Contextul: o discutie publica privind privind optiunile politice si ideologice ale repausatului Gabriel García Márquez.V. Tismaneanu a notat inclinatiile anti-liberale si pro-tiranie ale recentului respausat. Cum era de asteptat, apologeti incapabili sa sesizeze nuante au sarit indignati. Interventia profesorului Toma Pavel pune lucrurile la punct.“…un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.”Cititi tot textul. Merita.

Pentru prietenii care sunt mai putin familiari cu opera profesorului Pavel: Cand spun o figura intelectuala stelara, nu exagerez cu nimic. Faptul ca nu e cunoscut cum ar trebui in Romania e o rusine nationala. Pe de alta parte, azi isi va lua o portie din ceea ce inseamna costul la a fi cunoscut in Romania si la a participa (chiar si indirect) la dezbaterea publica loco. Nici nu a apucat textul sau sa fie publicat ca s-au gasit imediat neispravitii de serviciu sa-l interpeleze si sa-i dea lectii pe modelul deja cunoscut.

Update 2. Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste. Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de greata.

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

 


Amintirea unei lumi ucise: Agnes Heller, Stefan Zweig, Wes Anderson

20/04/2014

Motto: “In istorie, momentele in care domina ratiunea si impacarea sunt scurte si efemere.” — Stefan Zweig

Ati vazut filmul lui Wes Anderson “Grand Budapest Hotel”? Daca da, veti intelege imediat titlul acestui articol. Daca nu, va indemn sa o faceti cat mai curand. Este o comedie apocaliptica derulata pe marginea abisului, un requiem pentru acel spatiu cosmopolit, polifonic si polimorf, care a fost Europa Centrala inaintea catastrofei naziste, acel moment de cezura in istoria civilizatiei moderne cand Viena lui Hitler a a invins Viena lui Wittgenstein. Aparuta la editura Hasefer in 2006, in splendida traducere semnata de Eva Galambos si Eva Tutui, cartea de eseuri (lecturi si relecturi) a distinsei ganditoare maghiare Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University din New York, este o marturie tragica despre o lume disparuta, ori mai precis spus despre un univers anihilat.

Este vorba de spatiul central european, cu ale sale hoteluri, cafenele, burgtheatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangarda, dezbateri infinite intre liberali, conservatori, sionisti, marxisti de diverse tendinte, bolsevici, cu ale sale nevroze, traume, naluciri, utopii. Lumea lui Herzl si Freud, a lui Wat, Milosz si Herbert, a lui Klimt si Mahler, a lui Attila Jozsef si François Fejtő, a lui Gal Gabor, Ervin Sinko, Joseph Roth, Paul Celan, Benjamin Fondane si Danilo Kis, a tanarului Cioran si a lui Karl Kraus. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocarlie.

Titlul cartii lui Agnes Heller, “Fiorul evocarii unor lumi ucise”,  spune totul despre dimensiunea metafizica a analizei, despre dificultatile logice si psihologice de a scrie cu constiinta ca vorbesti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranta, nu stilul il face actual, desi unii scriitori–mai putin talentati–cred ca da si incearca sa fie cu orice pret ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel putin ne face sa credem ca ceea ce scrie este adevarat, mai exact, impresioneaza pentru ca este adevarat”.  “Adevarul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte.  De aceea sunt actuali Kafka, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Koestler, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenitin, Vargas Llosa. Doua fragmente din Singer:

“–Ce sa fac, rabine?

–Sa nu faci nimic rau.

–Asta-i tot?

–Asta-i foarte mult.”

Ori:

“–Ai vazut adevarul?

–Nu intru totul. Dar am vazut minciuna lor, raspunde Ezriel.

–E totuna.”

Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelstam ori “Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt,, altele melancolia ranita a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Priviti atent fotografia de mai jos si veti intelege la ce ma refer.

 Este pacat ca, din cate stiu, nu prea s-a vorbit despre aceasta carte. Evocarea/studiu dedicata lui Isaac Bashevis Singer, “Romanul picaresc in umbra Auschwitz-ului”, este extraordinara. La fel, evocarea lui StefanZweig, pentru care a trai in Cosmopolis insemna unicul mod de supravietuire. Cand hoardele neo-barbare au distrus acest vis, cand Lumea de ieri” s-a naruit, Zweig si-a pierdut orice urma de speranta si s-a sinucis in exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfaramate, a sarmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fara destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertesz, alt autor discutat in carte.  Scrie Agnes Heller:

“Simt cat de cumplita trebuie sa fi fost trairea acestei prabusiri. Vorbesc ca membra a unei generatii care s-a nascut in infern si care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns intr-un cerc superior, apoi, incet, foarte incet, a inceput sa se inalte pana cand astazi, rezistand cu succes vietii, poate sa-si aleaga din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Este generatia care a invatat din propriile experiente ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine si ale izbavirii, ce inseamna liberalismul fricii, concept propus de regretata ganditoare americana Judith Shklar, mentionat de Tony Judt in impresionantul articol in memoria lui Leszek Kolakowski din “NewYork Review of Books”  (24 septembrie 2009). Despre Agnes Heller putem spune cu egala indreptatire ceea ce sugereaza Tony Judt in acest tulburator text:

“For two generations of men and women, born between 1880 and 1930, the characteristically Central European experience of the twentieth century consisted of a multilingual education in the sophisticated urban heartland of European civilization, honed, capped, and sideshadowed by the experience of dictatorship, war, occupation, devastation, and genocide in that selfsame heartleand”.

In acest sens, liberalismul fricii inseamna “the uncompromising defense of reason and moderation born of firsthand experience of the consequences of ideological excess; the ever-present awareness of the possibility of catastrophe, at its worst when misunderstood as opportunity or renewal, of the temptation of totalizing thought in all its protean variety”.

Este liberalismul celor care nu accepta sa se prosterneze in fata falangelor urii, acel spirit rebel, neinregimentat si care nu poate fi domesticit, simbolizat de Stefan Zweig, prozatorul central-european caruia regizorul Wes Anderson si formidabila sa echipa de actori ii aduc un electrizant omagiu in filmul “Grand Budapest Hotel”.

Despre Agnes Heller si filosofia politica, recomand excelentul eseu semnat de Marius Stan:

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

Articolul de mai sus este versiunea largita a eseului meu aparut in revista online “Literatura de azi”:

http://literaturadeazi.ro/content/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson

M-a impresionat acest mesaj postat de Dragos Paul Aligica pe Facebook:

Zice V. Tismaneanu in contextul articolului sau: “…Este liberalismul celor care nu acceptă să se prosterneze în faţa falangelor urii … simbolizat de Stefan Zweig, prozatorul central-european căruia regizorul Wes Anderson şi formidabila sa echipă de actori îi aduc un electrizant omagiu în filmul “Grand Budapest Hotel”. “

Intamplarea face ca am vazut filmul in Viena, saptamana trecuta. La sfarsitul filmului, pauza, apoi pe ecran apare: “Bazat pe scrierile lui Stefan Zweig”. In acel moment a trecut ca un curent electric prin sala, inclusiv subsemnatul a zis, aha…. Ne-a picat fisa. Habar nu aveam si se vede treaba ca nici majoritatea celor din sala nu stiau ca filmul are aceasta filiatie sau context. Efectul a fost palpabil. 

Nu stiu daca acest efect ar fi fost posibil altundeva, daca acea combinatie de ignoranta conjuncturala si avizare intelectuala generalizate la o sala plina este posibila altundeva decat in Burg Kino pe Opernring, dar oricum eu am stricat efectul aici pentru cititorii mei. Daca nu stiati deja, acum stiti. Ideea insa e simpla: filmul se vede altfel cu Zweig in minte.

Daca puteti sa mergeti sa vedeti filmul, mergeti. In cel mai rau caz va aparea ca o comedie buna. Dar e mai mult in acest film decat ceea ce transpare la prima vedere.

PS
Tot intamplarea face ca in perioada asta o expozitie Zweig e deschisa in Viena (Theatermuseum). In lumea Occidentala pare sa pluteasca din ce in ce mai mult o senzatie de sfarsit de epoca. Figuri tragice ca Zweig, aduc aminte de alte momente asemanatoare cand civilizatia occidentala, liberala, eleganta si generoasa a intrat in penumbra.

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-de-ieri

 


Un cautator de lumi imposibile: Gabriel Garcia Marquez (1927-2014)

17/04/2014

In memoria varului meu, doctorul Pedro Meneses Imber (1962-2014)

Stiam ca era foarte bolnav, acum am aflat ca a incetat din viata. A fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atator prieteni, ca pe o voce menita sa schimbe nu doar lexicul, ci si axele de coordonate ale literaturii. In viziunile sale, se intalneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud. Fernando Botero si Marc Chagall. Cand il citesti, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvant, “magul realismului magic”. Este ceva deopotriva grandios si intim, epic si febril in acest efort de a lua masura acelor o suta de ani de singurate, de a traduce in cuvinte deceniile unui razboi civil ce nu s-a oprit, in fond, nici azi.

In plan politic, Garcia Marquez a fost un om de stanga. A simpatizat cu stanga radicala. Mai mult, cand alti intelectuali latino-americani, inclusiv oameni de stanga precum un Teodoro Petkoff,  si-au ridicat vocile impotriva tiraniei castriste, el a tacut si a continuat sa mentina relatii amicale cu patriarhul leninist de la Havana, In articolul extrem de patrunzator aparut in “New York Times” (18 aprilie 2014),  Michiko Kakutani mentioneaza o declaratie a unei intelectuale care nu putea fi suspectata de vederi de dreapta. Ma refer la Susan Sontag: “Pentru mine este scandalos ca un scriitor inzestrat cu un asemenea imens talent poate fi purtatorul de cuvant (spokesman) unui guvern care a trimis mai multi oameni in inchisoare (proportional cu populatia tarii) decat orice alt guvern din lume”.

Evident, opera literara, in cazul de fata geniala, nu se confunda cu optiunile politice ale unui scriitor. Pentru noi, in anii 70 si 80, Garcia Marquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortazar, evident Borges, erau oaze ale sperantei. Una din cartile la care tin foarte mult este “El olor de la guayaba”, dialogurile dintre Gabo si Plinio Apuleyo Mendoza. O ciudata concidenta face ca tocmai in aceste zile am recitit, intr-un numar al revistei “Dissent” din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia. Ma gandeam sa scriu pe marginea acelui text. Iata ca am facut-o aici si acum…

 

Gabriel Garcia Marquez with Book on Head

 

Asemeni lui Sartre, Garcia Marquez a avut multe iluzii, la unele a renuntat, a persistat in altele. A fost, din pacate, selectiv in denuntarea tiraniilor si a tiranilor. Nu stiu ce-ar fi avut de spus daca ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramon Mercader, asasinul lui Trotki, dar si despre dezastrul stangii revolutionare, inclusiv al celei din Cuba, in secolul XX. Nu a imbratisat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa si Octavio Paz. A ramas atasat de Fidel, in pofida nenumatelor probe ca promisiunile revolutiei din Cuba au fost de mult tradate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor ametitoare si un cautator asiduu de lumi imposibile…

http://www.amazon.com/olor-guayaba-Fragance-Guava-Conversaciones/dp/968132546X

PS: Fiind la Caracas in 1982, am locuit la matusa mea, Sofia Imber (vara primara a tatalui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tanar ca mine cu 11 ani. Il chema Pedro, ca si pe fiul, si el disparut prea tanar, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frati. Impreuna cu el am vazut prima oara “Apocalypse Now”. Cand a venit la Washington, acum cativa ani, am mers imreuna la libratia mea favorita, “Politics and Prose”. Sofia si primul ei sot, marele scriitor Guillermo Meneses, lucrasera cu Gabo in anii 50, la Bogota. Facusera parte din acelasi cerc intelectual. Drumurile lor s-au despartit in anii 70, dar Sofia mi-a vorbit intotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.

Pedro on Horseback - Fernando Botero

Fernando Botero, “Pedro on a Horse”

Cand a primit premiul Muzeului de Arta Contemporana care purta numele Sofiei pana cand colonelul Chavez a decis sa-l inlature, Gabo a donat suma substantiala ce i se cuvenea pentru dezvoltarea acestei institutii. Al doilea sot al Sofiei a fost celebrul ganditor politic Carlos Rangel.

imageRotate

Pedro, Adriana, Daniela si Sofia

In urma cu cateva saptamani, stateam de vorba, la Fribourg, cu Victor Ieronim Stoichita despre Sofia si pasiunile ei, politice si estetice. Pedro a murit inacceptabil de tanar. Era chirurg la Miami. Henrique Capriles Radonsky, candidatul opozitiei la alegerile prezidentiale din Venezuela, a postat pe FB acest mesaj:

https://es-es.facebook.com/HenriqueCaprilesRadonski/posts/675019799227443?stream_ref=10

Recomandari:

http://voxxi.com/2013/07/29/10-facts-about-artist-fernando-botero/

http://english.eluniversal.com/nacional-y-politica/140417/henrique-capriles-in-wsj-meaningful-dialogue-is-necessary-in-venezuela

http://www.contributors.ro/cultura/adios-gabo/

http://www.nytimes.com/2014/04/18/books/gabriel-garcia-marquez-literary-pioneer-dies-at-87.html?_r=0

 

 


Zaharia Stancu, duplicitarul perfect (un articol de Luminita Marcu)

09/04/2014

Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.

Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea  impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.

O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.

Un stahanovist al realismului socialist

Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).

În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.

Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări “Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.

Pentru textul integral al acestui excelent articol:

http://www.contributors.ro/cultura/zaharia-stancu-duplicitarul-perfect/

 


CIA, “Doctor Jivago” si Razboiul Rece

07/04/2014

In memoria poetului Andrei Bodiu (1965-2014)

In “Washington Post” a aparut un fascinant articol despre rolul CIA in publicarea in editii menite sa circule in Blocul Sovietic a romanului “Doctor Jivago” al marelui poet si prozator rus Boris Pasternak. Pentru cei mai tineri, merita reamintit ca Boris Pasternak a fost unul dintre titanii literaturii ruse si ca doar un capriciu al lui Stalin poate explica faptul ca a scapat nevatamat din ororile dictaturii bolsevice. Nevatamat este un fel de a zice, pentru ca Pasternak a fost fortat sa traiasca din traduceri si din publicarea sporadica a unor poezii socotite drept inofensive de cerberii regimului. Dar a scapat cu viata, spre deosebire de Boris Pilniak, Osip Mandelstam si Isaak Babel.

Timp in care a lucrat la ceea ce avea sa devina capodopera sa si una din marile carti ale secolului XX: romanul “Doctor Jivago”, experiment istorico-psihologic panoramic, meditatie despre destinul intelectualului in maelstromul revolutionar si despre cautarea transcendentei intr-o lume ce si-a pierdut busola. Tocmai dimensiunea religioasa este cea care i-a facut pe cenzori sa interzica publicarea cartii. Ajunsa in Vest, gratie profesorului comunist Vittorio Strada, cartea fost publicata de catre editorul de stanga Feltrinelli. Pe aceasta cale (inca destul de obscura, cel putin pentru mine), ajunge la CIA care, prin canale intermediare sofisticate, sustine publicarea si chiar difuzarea ei, in cadrul pavilionului Vaticanului de la Expozitia Universala din Bruxelles din 1958,. Mai tarziu, filmul cu Julie Christie si Omar Sharif avea sa consacre succesul mondial al cartii. Tema muzicala este azi una din cele mai cunoscute, evocare melancolica a vremurilor de restriste traite de doctorul Iuri Jivago, alter ego-ul lui Pasternak.

Boris Pasternak ((1890-1960)

Succesul occidental al romanului, decretat “antisovietic”, i-a scos din minti pe Nikita Hrusciov, Mihail Suslov si pe ceilalti demnitari sovietici. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatura a exacerbat situatia. Ca efect al presiunilor insuportabile exercitate pe toate caile, vizibile si invizibile, Pasternak a refuzat premiul. A fost atacat in chip imund in sedinte publice de infiereare. La una dintre aceste procesiuni ale urii a luat cuvantul Valdimir Semiceastnii, pe atunci prim-secretar al Comsomolului, care l-a comparat pe traducatorul lui Hamlet cu un porc. Cu putine exceptii, intre care Kornei Ciukovski, Konstantin Paustovski, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Ilya Ehrenburg si nu multi altii, “inginerii sufletului”, cruciatii partinitatii, s-au dezlantuit in denuntarea “tradatorului”. Peste cativa ani, Hrusciov l-a rasplatiti pe nemernicul Semiceastnii  numindu-l presedinte al KGB, ca succesor al lui Aleksandr Shelepin.

In Romania, Zaharia Stancu publica in “Gazeta Literara” un articol infam in care repeta mecanic si absurd: “Pasternak? N-am auzit!”. Nu am la indemana textul, dar cred ca-l poate cita si comenta Luminita Marcu. Boris Pasternak a murit insingurat si chinuit, supus unui suupliciu al rafuielilor isterice si al invectivelor insolente. Numele sau revenea in literatura oficiala odata cu publicarea ciclului memorialistic “Oameni , ani, viata” de Ilya Ehrenburg in paginile revistei “Novyi Mir” condusa de iconoclastul poet ex-stalinist, devenit anti-stalinist, Aleksandr Tvardovski, protectorul lui Aleksandr Soljenitin. Ulterior, apareau volume de versuri si chiar texte de proza. Romanul insa a putut fi publicat abia in perioada de glasnost de dupa venirea la putere a lui Miahil Gorbaciov. In anii 70, a aparut in Romania un vlum de poezii de Pasternak, suprb trduse de Marin Sorescu. Citez din memorie: “O, de stiamde la-nceput/Ca versul scris cu sange-omoara…”

Atunci cand scriem istoria politica si intelectuala a Razboiului Rece e bine sa ne amintim ca CIA, pe langa atatea alte misiuni, a avut-o si pe aceea de a incuraja andirea libera, neiregimentata, in lumea comunista. A facut-o discret, precum in cazul Congresului pentru Libertatea Culturii ori in cel examinat mai sus. Nu pot spune decat ca sunt total de acord cu filosoful britanic A. J. Ayer, activ in cadrul Congresului, care spunea ca dintre toate posibilele utilizari ale bugetului acestei agentii, sustinerea libertatii a fost cea mai fericita si demna de lauda. Razboiul Rece nu a fost doar unul al conflictelor militar-politice mocnite si, uneori, declansate,, ci, in egala masura, o competitie intre doua universuri valorice, intre doua pariuri privitoare la destinul individului si dreptul sau la demnitate.

http://www.washingtonpost.com/world/national-security/during-cold-war-cia-used-doctor-zhivago-as-a-tool-to-undermine-soviet-union/2014/04/05/2ef3d9c6-b9ee-11e3-9a05-c739f29ccb08_story.html

http://www.nytimes.com/books/00/04/23/reviews/000423.23joffet.html

 


Iulian Capsali, ayatolahul Tismaneanu si punguțele de sange

03/04/2014

Marturisesc ca pana deunazi numele Iulian Capsali nu-mi spunea mai nimic. E vina mea. Il observasem, in trecere, pe unele forumuri, mi se parea violent ca limbaj si cam agresiv ca sentimente, dar neimportant. Facand acum o rapida incursiune pe internet, gratie amicului Google, am descoperit un text care m-a lasat perplex. Daca asa gandeste si scrie un viitor europarlamentar independent, vai de noi. Prefer sa cred ca este o facatura, un text atribuit domnului Capsali. Dar nu este singurul semnat Capsali si nici eu nu sunt unica sa tinta. Anti-liberal, anti-occidental, anti-intelectual, anti-sistemic, suspicios, daca nu mai mult, la adresa greco-catolicilor si nu doar a lor, Iulian Capsali este numele unui sindrom. Unul baroc in care se logodesc fantasme colectiviste si primordialiste intr-un cu aliaj cu certe afinitati, horribile dictu, extremiste. Dar vigilentii de serviciu cam absenteaza acum, nu-i auzim indemnand la purificarea spatiului public, cum o faceau acum o saptamana la adresa unui site conservator, pro-american, pro-israelian si anti-Putin. Tace si “Vocea Rusiei”.

“Dupa ce i s-a invalidat prin vot sustinerea unei moluște securistoide mucegăite in rele (care este dat in gat acum de partenerii politici ca a plusat in fata FMI-ului, organism colonial care cerea reduceri de 10% din salarii, molusca îmbibată in alcool oferindu-se din oficiu, ca un guvernator premiant, sa le urce la 25% ! ), “elitele” noastre vor sânge. Volodea Tismaneanu, care simte bine momentul, a iesit la atac mirosind o victima care nu are impetuozitatea necesara ca sa-i transmita public cuvenitele trimiteri la origini. Aceasta fericire tâmpă, excitata, de pe fața”elitei” noastre ce participa la ritualul de linșaj, are forma metafizica a capului vacii Kobe abatorizate, pus pe o lada de cărți. Cu cât cărțile sunt mai mânjite, cu atât satisfactia de a arunca cu ele dupa trădătorul cauzei neoliberale va fi pe măsură. Iar Volodea, simtind asta, aduce  pe care le imprastie ritualic peste capul acestui animal imbecilizat de propaganda si care, la randul lui, secreta ideologie. Acest tablou orgiastic, in care ideologia este îmbibată în sânge, este imaginea pe care ayatolahul Tismaneanu o arată pedagogic, demonstrativ, oricui are intentia sa se opuna proiectului globalizarii. Orice om cu o fireasca propensiune identitara va fi aruncat in piata publica. Punguțele de sânge stau gata pregătite în frigiderele ayatolahului criptobolsevic.” Orice comentariu este de prisos…

Acelasi Iulian Capsali, pe forumul blogului “Certocratia” ca raspuns la un articol al d-lui Dorin Tudoran:

“Nu mai e nimic de adaugat. Punctum cu… punctum, ati demolat o temelie roasa de elanuri rollerian-stahanoviste (neplacut adevar!), de dorinta de infailibilitate comprimata in spatele unui personaj unanim recunoscut (tehnica folosita si de ucenicul nesatios M. Neamtu). De la tovarasul prof. Tismaneanu pana la domnul prof.Tismaneanu este un balans rapid, de metronom. Orwell sta nelinistit in poll position. Nu cred ca isi imagina ca aceia care au studiat societatile tiranice (cunoscandu-le dinlauntru), pot sa-si reproduca fara cusur, sa-si impropieze comportamentele analizate intr-o lume (cat de cat) libera. Copilul calaului (ideologic), dupa ce isi “ucide” ritual tatal (in fata natiunii), devine la randul sau “calau”. Este, domnule Tudoran, un subiect de roman si de scenariu de film. Din pacate nu este o fictiune, ci o realitate de istorie extrem de recenta.” “Una dintre fetele mele m-a intrebat: “Ce faci tata, iar scrii despre Tismaneanu?” Asa se explica totul; in general istoria se face si datorita unor erori marunte, aleatorii. Cateodata amuzante, cateodata nefericite. Cert este ca dl. Tismaneanu a devenit un personaj la noi in familie :) Urmat de un comentariu savuros semnat Gh. Campeanu: “Mi-e teama ca intrebarea domnului Capsali (am perceput-o aproape ca pe una ” retorica”) nu poate de fapt fi satisfacuta numai cu umor ‘certocratic’. Chiar si certocratia poate avea fisuri, iar cazul in speta (interesul dlui. Tismaneanu fata de cartierul Dvs. din blogosphera) cred ca poate fi transat in favoarea dlui. Capsali.  Am admirat si rabdarea Dvs. fata de farmecul neaos al unora dintre vizitatorii blogului, dar trebuie sa recunosc ca observatiile dlui Capsali au adus o boare de maniere urbane care-mi resusciteaza speranta ca spatiul public romanesc poate redeveni candva mai putin indigest.” La care, dl Capsali raspunde gentil: “Va multumesc pentru sprijin. Macar aici sa avem un blog “mai curat”, ca altfel o sa cerem spor de toxicitate, iar la noi este regula sa plateasca nevinovatii. Si e pacat.” Dl Campeanu continua: “Ce scrieti Dvs. mi se pare in mare corect si echilibrat, in afara metaforelor cu doua taisuri semantice. In definitiv, asta i-am imputat dlui. profesor in anii trecuti, in legatura cu obsesiile jacobine si analiza unilateral retributiva a personajului Silviu Brucan (tot f. complex, cu lumini , dar mai ales umbre foarte adanci). Nu apar tacerea despre trecut (si prezent), dimpotriva, indiferent cit de incomod este adevarul. Monopolizarea adevarului este insa una din principalele carente discursului public din Romania postmoderna.”

Deci, pentru cei mai putin avizati, mi se reproseaza “obsesiile iacobine” si “analiza unilateral retributiva” (sic) despre personajul Silviu Brucan. In traducere libera, dar nu infidela, condamnarea dictaturii comuniste din Romania ca ilegitima si criminala, precum si descrierea lui Brucan ca un fractionist de partid cu un trecut dominat de minciuni crase si justificari cinice ale crimelor politice, nu ca un disident autentic. Din nou, no comment :)

Repet, eu nu-l cunosc pe dl Capsali. Dar, din ce-am citit, n-as putea sa ma alatur parerii d-lui Gh. Campeanu ca avem de-a face cu “o boare de maniere urbane”…

http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/03/11/sorcova-vesela-punctum/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sindromul-capsali-ayatolahul-tismaneanu-si-pungu%c8%9bele-de-sange/

 


Credinţă, politică şi fanatism (Un articol de Ioan Stanomir)

03/04/2014

“În România anului de graţie 2014, un candidat independent este pe cale să ne mântuiască. Iulian Capsali este, aşa cum chiar domnia sa se prezintă, un creştin practicant, a cărui vocaţie este să aducă cuvântul ortodox în Parlamentul European. De o simplitate de cristal, fără fisură şi fără îndoieli carteziene, reflecţia sa evocă intratabilele certitudini ale celor care, în septembrie 1940, aşezau România pe făgaşul naţional-legionar.

Desigur, profetismul neguros al lui Iulian Capsali este adaptat la cerinţele unui timp schimbat. Dincolo de retorică şi de stil, se află, însă, continuitatea unei linii de mentalitate. Ca şi dreapta radicală interbelică, Iulian Capsali invocă valorile tradiţiei şi ale lui Christos, transformând universalismul creştin în vigoare filetistă şi asalt naţionalist. Ca şi aceasta din urmă, domnia-sa situează sub zodia suspiciunii pe cei care, deşi creştini, nu au privilegiul de a fi parte a Bisericii Ortodoxe, greco-catolicii şi protestanţii. Ca şi predecesorii săi intelectuali, Iulian Capsali visează la o Românie a curăţeniei, a purităţii şi liniştii.

Elogiul femeii cuminţi şi la locul ei, aşezate supusă în spatele unui bărbat curajos şi credincios, este consecinţa naturală a unei teologii politice cu profil familiar. Admiraţia faţă de Rusia lui Putin, publică şi deschisă în cazul lui Iulian Capsali, este corolarul acestei ostilităţi implacabile faţă de un Occident vândut Satanei, înfeudat capitalurilor şi fundamental decadent. Iranul sau Arabia Saudită pot fi două modele de administrare “morală” a poziţiei femeii, astăzi-Iulian Capsali se poate inspira şi din aceste zone, în clipele în care îşi creionează scenariul său de societate.

Departe de a fi exotic sau excentric, discursul lui Iulian Capsali este avatarul cel mai recent al unei pasiuni funeste care a dominat imaginarul politic autohton, timp de decenii. Travestiul pe care îl pune în scenă este unul tranparent şi stângace. Conservatorismul şi creştin-democraţia europeană nu au nimic în comun cu această combinaţie de fanatism şi izolaţionism furibund. Rezistenţa în faţa acestor fantasme este o expresie a spiritului critic şi a libertăţii. Ca şi maniera de a reafirma semnificaţia credinţei, fără emfază, fără patetism şi fără pucioasă sau fum.”

http://www.lapunkt.ro/2014/04/03/credinta-politica-si-fanatism/

 


Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

26/03/2014

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK

http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 


Un raspuns obrazniciei lui Mihai Gadea: Andrei Plesu si dreptul la demnitate

12/03/2014

In anul in care aniversam infiintarea Colegiului “Noua Europa”, cand ar trebui sa-i spunem cu totii lui Andrei Plesu ce ii datoram, Mihai Gadea, trambitas al intreprinderii voiculesciene numita “Antena 3″, si-a permis un atac ignobil impotriva fondatorului acestei “oaze in desert”, cum spunea Marius Stan reluind o metafora a Hannei Arendt. Sa-l numesti pe Andrei Plesu “sluga” este o abominatiune, o miselie, o ticalosie. Prima intrebare, fireasca si necesara este: Cine este Mihai Gadea? Cine ii ingaduie lui si altor ciuvici sa scuipe pe valorile acestei tari? Daca nu vom apara dreptul la demnitate, vom fi cu totii victimele atacurilor hienelor, pramatiilor si canaliilor.

Nu stiu daca dl Plesu va raspunde infamelor sudalme. Nu cred ca merita. In ce ma priveste, pentru cititorii acestei platforme, prefer sa reiau un eseu al acestui intelectual critic de anvergura si vocatie europeana, spirit nobil si generos, aparut in in “Dilema Veche” din 3 septembrie 2009. Intr-adevar memorabil, articolul este o invitatie la depasirea poncifelor gaunoase si la asumarea chestiunii demnitatii in termeni de autenticitate naturala, decenta sobra si responsabilitate catusi de putin solemn-oraculara.  Un om cu demnitate nu poate gasi satisfactie  in jignirea semenilor sau. In “La Condition Humaine”, Malraux definea demnitatea drept contrariul umilintei. Demnitatea si resentimentul sunt incompatibile. Daca esti o fiinta demna, nu vrei sa suporti degradarea, umilirea, ofensa lasa, si, nu mai putin important, nu vei umili pe nimeni.

“Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună… Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sînt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

În orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. E cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Cînd cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, cînd cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis – fac parte din „calificările“ demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpînului, respectiv a „comanditarului“. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din ‘Bărbierul din Sevilla’ lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind cîte virtuţi sînt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, cîţi stăpîni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpîn, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălînd picioarele ucenicilor…

Spaţiul acesta subtil dintre suveranitate şi subordonare este materia însăşi a libertăţii umane. Iar demnitatea e bunul uz al libertăţii. Să adăugăm că, de cele mai multe ori, e vorba de un dar, de o vocaţie, şi nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poţi hotărî să fii demn. Te comporţi cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate. Cu alte cuvinte, demnitatea e autentică atunci cînd se exprimă ca naturaleţe. De aceea, nimic nu e mai nepotrivit decît o teorie a demnităţii.”

Despre NEC:

http://www.contributors.ro/cultura/oaze-in-de%c8%99ert-supravie%c8%9buirea-prin-nec/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/un-raspuns-obrazniciei-lui-mihai-gadea-andrei-plesu-si-dreptul-la-demnitate/


Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre

15/02/2014

Motto: “Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,/Et les mots pour le dire arrivent aisément.”–Nicolas Boileau

A aparut zilele trecute la Editura Humanitas (in traducerea semnata de Iuliana Glavan si Patricia Radulescu) o carte excelenta scrisa de politologul Bogdan Călinescu, autor, sub numele Nicolas Lecaussin, al unor remarcabile volume publicate in Franta. Este vorba de un exercitiu de subtila deconstruire intelectuala, de o dezvaluire a relatiilor dintre stat, economie, societate civila, institutii politice si individ in societatile democratice. Studiile de caz sunt Franta si Romania. Tematica este europeana, de fapt globala. Tocquevillian si aronian, Bogdan Călinescu este un ganditor liberal original, ostil apriorismelor sectare si radicalismelor redemptive. Se situeaza, cum o marturiseste el insusi, in linia de gandire emblematic reprezentata de regretatul Jean-François Revel. Ma  astept ca stangistii locali sa sara ca arsi la tezele rostite cu maxima claritate, rigoare metodologica si admirabil respect pentru evidentele factuale de catre politologul franco-roman. Pentru acesti ideologi impenitenti ramane valabil adagiul fanatismelor dintotdeauna: “Cu atat mai rau pentru fapte!”

Bogdan Călinescu nu are inhibitii in a demonta rationalizarile unui etatism care se doreste panaceu universal. Cand unii se obstineaza sa diabolizeze (a cata oara in istoria moderna?) piata libera si proprietatea privata, Bogdan Călinescu indeamna la minimalist etatist si la incredere in capacitatea fiintei umane de a trai si fara umbrele paternaliste. Rodomontadele neo-marxiste ale unui Alain Badiou si ale discipolilor acestuia sunt demistificate drept tot atatea imposturi intelectuale. Leninismul a reprezentat apoteoza etatismului birocratic, nicidecum acel “eveniment” emancipator pe care il glorifica Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Cartea beneficiaza de un persuasiv argument semnat de H.-R. Patapievici. Reiau aici un fragment: „Această carte perfect argumentată constată răul lumii noastre. Nu e capitalismul, cum poate aţi crede, dacă i-aţi asculta pe socialişti, care azi ocupă pieţe, ca să nu mai existe piaţă. Socialiştii, care au ruinat cu principiile lor trei sferturi din lume în doar două generaţii, ar trebui să ştie mai bine că fără ajutorul statelor marxiste nu ar fi putut niciodată obţine aceste rezultate. Răul lumii noastre civilizate e statul, statul care ne-a naţionalizat societăţile, ne-a etatizat vieţile, ne-a ipotecat proprietăţile, a pus botniţă libertăţilor – uniformizând egalităţile şi înregimentând fraternităţile. Statul este monstrul cel mai rece, monstrul care ne-a confiscat totul în numele minciunii că el, statul, este poporul, este societatea, este civilizaţia. Nu, nu este. Iar din cartea lui Bogdan Călinescu aflaţi, din observaţii, şi nu din teorii, de ce nu este şi ce anume, de fapt, este. Concluzia sa, atent şi îndelung susţinută de dovezi, este tranşantă: «Iar singura reformă posibilă a statului este renunţarea acestuia la prerogativele sale, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Cu cât mai puţin stat, cu atât mai bine.»“

http://www.humanitas.ro/humanitas/fran%C5%A3a-europa-rom%C3%A2nia

Pentru comentarii:

Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers