TLS: “They wanted to be free” (despre anul 1989)

October 28, 2009

This week’s TLS (Times Literary Supplement)
A note from the Editor

The anniversary of the annus mirabilis 1989 has encouraged inevitable analysis of why the Berlin Wall came down, why no one quite anticipated it and how much any single individual can in decent truth be praised or blamed. Vladimir Tismaneanu reviews a wide range of books that offer explanation, praising Victor Sebestyen for his “vivid portrait” of the Stalinist leaders of the time, detailing the “frantic womanizing” of East Germany’s Erich Honecker, the “pathological vanity” of Romania’s Nicolae Ceausescu and “the narrow-minded slyness” of the Bulgarian Todor Zhivkov. Did Mikhail Gorbachev make a decisive difference? The historian Constantine Pleshakov is dismissive of the Soviet reformer. Our reviewer concludes that he “dramatically altered the rules of the game”.

If the leaders of Eastern Europe were variously engaged in the run-up to their year of trial, those of 1914 shared a common pursuit, shooting birds from the sky. Miranda Carter has written a triple biography of George V, Wilhelm II and Nicholas II, stressing their shared mediocrity and passions. Nicholas is judged just about the worst of the three. Philipp Blom praises Carter’s “insistent gaze into characters that might have sprung from an imagination as merciless as Flaubert’s and as absurd as Gogol’s”.

With men like these, what role has there ever been for diplomats? Sir Jeremy Greenstock, UK ambassador to the UN during the Iraq war of 2003, has been prevented so far from publishing his own book of praise and blame for Blair, Bush and Saddam. This week he considers his former colleague Sir Ivor Roberts’s new edition of Satow’s Diplomatic Practice, a “treasure” for separating the calls of “duty from stupidity” and understanding how matters ought to be handled by men of reason.

This is also the issue of the TLS in which we review a selection of journals more specialized than our own. The “Golombok Rust Inventory of Marital State” is, it seems, a critical tool for subscribers to the Journal of Sex and Marital Therapy.

Peter Stothard

PS Voi posta in curand eseul-recenzie pe website-ul meu:

www.tismaneanu.com

 

O premiera intelectuala: Marius Lazurca isi deschide blog la Vatican

Citesc pe blogul lui Cristian Patrasconiu despre o premiera de maxim interes: ambasadorul Romaniei la Vatican, Marius Lazurca, distins filosof, specialist in Levinas, in fenomenologie si in teologie, spirit dinamic si deschis, diplomat de inalta tinuta, si-a inaugurat propriul blog.

http://longtelegram.shortlist.ro/

Titlul blogului este inspirat de un document intelectual si politic crucial pentru atitudinea Vestului in relatiile cu Stalin su succesorii sai: “The Long Telegram” trimisa de la Moscova, unde lucra la Ambasada SUA, catre Departamentul de Stat, de catre istoricul si diplomatul George F. Kennan. Era un document impresionant ca nivel de reflectie, eruditie si premonitie,  in care se formula, imediat dupa al II-lea razboi mondial, strategia cunoscuta sub numele de containment. Aceasta viziune (dezvoltata in faimosul articol semnat “Mr X” in trimestrialul Foreign Affairs (1947),  a inspirat politica internationala americana de la Razboiul Civil din Grecia si criza Berlinului si pana in anii prabusirii Blocului Sovietic.  Recomand aici substantiala carte a cunoscutului istoric John Lukacs, George Kennan: A Study of Character (New Haven: Yale University Press, 2007). In timpul cat am fost bursier la Woodrow Wilson Center (2008-2009) am putut citi carti din biblioteca donata de ilustrul ganditor pentru Institutul ce-i poarata numele si care functioneaza in acest exceptional centru de studii avansate.  Am consultat editia in limba rusa din Dostoievski, am citit adnotarile lui Kennan pe Crima si pedeapsa, Fratii Karamazov si Demonii…

Interviul luat de Cristian Patrasconiu lui Marius Lazurca lumineaza intentiile, filosofia si natura acestui incitant proiect.

http://patrasconiu.ro/?p=952

Ii urez remarcabilului diplomat si bunului meu prieten Marius mult succes!

Kandinsky la New York: O expozitie magnifica, intalniri cu Andrei si Valery Oisteanu

La sfarsitul saptamanii trecute, am fost la New York pentru doua zile. Am participat, vineri 9 octombrie, la Institutul Cultural Roman, la o masa rotunda prilejuita de aparitia excelentei lucrari a lui Andrei Oisteanu, Inventing the Jew : Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other East-Central European Cultures (University of Nebraska Press, 2009, traducere in engleza de Mirela Adascalitiei, prefata de Moshe Idel). In sala in care se aflau peste 80 de persoane, au luat cuvantul, comentand bogatia documentara si profunzimea interpretativa a cartii, Randolph Braham (distinguished professor of political science, CUNY), Moshe Idel (Hebrew University, anul acesta Fellow la New York University, unul dintre cei mai respectati specialisti in gandirea religioasa iudaica), Vladimir Tismaneanu si autorul cartii.

Recenzia mea la volumul lui Andrei Oisteanu a aparut intr-o versiune mai scurta in Times Literary Supplement si va fi publicata in extenso intr-o revista academica americana si in revista 22. Sa spun in treacat ca foarte curand va apare in TLS recenzia mea la cartea Martei Petreu despre relatia dintre Mihail Sebastian si Nae Ionescu. Dezbaterea de la ICR New York s-a caracterizat prin impecabilul profesionalism al organizarii si inalta calitate a interventiilor (intrebari, comentarii). Am intalnit printre participanti vechi cunostinte bucurestene, medici, istorici de arta, filologi, arhitecti, oameni cu cariere impresionante la New York, Philadelphia etc, precum si multi  doctoranzi originari din tara. Erau prezenti si numerosi americani fara radacini romanesti dar interesati de subiect, limba utilizata fiind in chip normal engleza.

Sambata trecuta am avut bucuria sa vizitez retrospectiva Vasily Kandinsky de la Muzeul Guggenheim. Am petrecut acolo cateva ceasuri de neuitat in compania lui Andrei Oisteanu si a prietenului nostru comun Stefan Benedict.  Am vazut panze de Kandinsky pe care le stiam de la Munchen, altele de la MOMA, multe pe care le cunoasteam doar din albume. Intregul Muzeu Guggenheim este in aceste saptamani un spatiu Kandinsky. Am fost din adolescenta atras de expresionism, de culorile magice ale artistilor grupati in Der Blaue Reiter. L-am iubit, il iubesc si acum pe Franz Marc. Cartea lui Kandinsky despre spiritualitate in arta (1913) a fost una din lecturile mele formative. Dezagregarea formelor traditionale si reconstructia lor intr-un alt univers vizual si metafizic au facut din Kandinsky, ca si din Paul Klee, unul dintre marii deschizatori de drumuri ai artei moderne.

In dupa-amiaza aceleiasi zile ne-am intalnit cu poetul si eseistul Valery Oisteanu si sotia sa Ruth la ei acasa, in East Village. O conversatie fabulos-arborescenta, eruditie, umor irezistibil, dar si un fel de tristete, de Weltschmerz, pentru valorile disparute ale unei Europe distrusa de comunism si fascism. Il cunosc pe Valery de ani de zile (de prin 1966, poate mai devreme, a fost coleg de clasa in liceu cu sora mea Rodica), si il consider drept unul dintre cei mai rafinati si avizati specialisti in avangarda secolului XX, de la cubism si expresionism la expresionismul abstract, de la dadaism si suprarealism la experimentele cele mai recente.  Am vorbit pe larg despre expozitia Entartete Kunst (Arta degenerata) organizata de Hitler si Goebbels in 1937 pentru “a demasca” modernismul artistic.  O expozitie in care picturile lui Kandinsky erau stigmatizate precum acelea ale altor genii ale artei secolului XX. Tot asa cum erau arta moderna fusese excomunicata de comisarii bolsevici ai “iluminarii maselor”.

Iata mai jos linkul la articolul sau despre expozitia Kandinsky aparut in revista new-yorkeza Brooklyn Rail.

http://www.brooklynrail.org/2009/10/artseen/vasily-kandinsky

Impotriva abjectiei: Solidaritate, omenie, moderatie (un eseu de Ioan Stanomir)

Despre solidaritate, omenie şi cetate

de Ioan Stanomir

Fără a exagera, sentimentul dominant în spaţiul public  românesc este unul în care abjecţia se întâlneşte cu isteria. Mai  mult decât oricare instanţe, televiziunile de ştiri sunt responsabile  pentru impunerea unui cod de conduită în economia căruia  iresponsabilitatea intelectuală este întrecută doar de apetenţa gregară  pentru beţia de cuvinte. Dincolo de reperele istorice pe care le-aş  putea invoca, ceea ce se întâmpă, în România anului de graţie  2009, nu are corespondent în istoria noastră modernă: de  această dată, suveranitatea mediatică este omnipotentă,  ambiţia ei ultimă fiind aceea de a uzurpa rolul naţiunii înseşi.

S-a scris, memorabil, despre abjecta campanie iniţiată de Realitatea  TV. În joc nu este numai confiscarea/ mutilarea unor valori, ci şi articularea unei viziuni politice graţie căreia presa este asimilată naţiunii, aceasta din urmă fiind eliminată, entuziast, redusă fiind la postura de telespectator lobotomizat. Imaginea ştirilor şi dezbaterilor TV este una profetică: în condiţiile unei demobilizări politice evidente, televiziunea de ştiri devine, în cheie grotescă, un “amic al poporului”, o voce ce pare să vorbească în numele său.

Dar această voce nu este în fapt decât un ultim avatar  dintr-o  serie  istorică, definită prin încercarea de a domestici/ castra democraţia autohtonă. Între bâtele din iunie 1990 şi virulenţa  moderatorilor TV, diferenţa este de instrument, iar nu de substanţă intelectuală. Violenţa verbală ţine locul celei fizice, doar în măsura în care anestezierea naţiunii este mai lesnicioasă şi eficientă decât anihilarea opoziţiei. Obsesia antiprezidenţială evocă, cum s-a spus, campaniile începutului de an 1990:duşmanii naţiunii sunt indicaţi, iar liniştea se cere protejată, cu orice preţ.

În acest context isteroid şi laş, generator de demisii morale, solidaritatea umană şi intelectuală  este parte din gramatica moderaţiei. Simplul act de a refuza invitaţia la trivialitate şi sperjur devine o manifestare a curajului etic.  Nobleţea este pusă la încercare în aceste vremuri,căci fiecare atac îndreptat împotriva unui prieten este şi o tentativă de a activa un vechi instinct al replierii şi retragerii. Ca şi cum spaţiul public ar  fi contaminat în totalitate de acest morb al vulgarităţii agresive.

Iată de ce lectura blogului tău, dragă Vladimir, îmi aminteşte de  misiunea pe care istoria, inclementă, a încredinţat-o exilului democratic şi figurilor sale. Atunci când România captivă devenea un obiect inform, modelat de teroare, Mihail Fărcăşanu, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca  redescopereau virtutea trării în adevăr. Cedării, ei îi opunea un sens , stenic, al încrederii în fibra etică a naţiunii noastre, trădărilor le răspundea viziunea unei Românii severe, a spiritului şi fermităţii morale. Peste decenii, această flacără a libertăţii arde din nou în paginile blogului tău, acolo unde  întâlnirea dintre moderaţie, memorie şi ethosul democratic anunţă naşterea unui nou patriotism viitor. Insultele, insinuările, calomniile nu sunt decât note de subsol : ceea ce contează, acum, este preţuirea solidarităţii fără de care omenescul se pierde, strivit în strânsoarea ucigaşă a rătăcirii morale.

Paginile de aici sunt o prelungire a pedagogiei libertare cu care te-ai confundat, în anii de după 1990. Vocea  colectivă care se articulează, acum, în jurul tău, este cea pe care o vom asocia României viitoare. Singurătatea, izolarea, demonizarea sunt parte din preţul pe care este nevoie să îl plătim istoriei. Indiferent de victorie sau de înfrângere, solidaritatea moderaţilor şi prietenilor libertăţii este cărămida pe care se ridică un patriotism sincer şi vizionar. Căci, în cele din urmă,  blogul tău este un laborator de idei şi un baraj ridicat în faţa uitării.

Despre civilitate, dialog si autoritarism retoric: Angelo Mitchievici ii raspunde Alinei Mungiu-Pippidi

„Acesta” nu este „ăsta”

 de Angelo Mitchievici

 „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi.” Afirmaţia îi aparţine lui Voltaire, una dintre personalităţile marcante ale secolului XVIII, un spirit al Luminilor recunoscut nu numai prin opera sa, ci şi printr-o extraordinară locvacitate care-l făcea un adversar de temut pentru orice interlocutor punându-l în dificultate, spre exemplu, pe prietenul său regal, Frederic al II-lea al Prusiei. Ceea ce mi-a atras atenţia la fraza lui Voltaire ţine de ceea ce pare la prima vedere o exagerare. Voltaire nu se referă la părerile contradictorii, deşi mulţi le socot şi pe acestea intolerabile, ci, mai grav, la părerile „dezgustătoare”, cu care aparent nu se poate face niciun compromis. Ori tocmai de aceea, chiar şi la această extremă, chiar şi atunci când este dezgustătoare acea opinie trebuie să se facă auzită nu în numele ei, ci al libertăţii de exprimare. Ceea ce ar putea să ne inducă în eroare ţine de faptul că gândim acele opinii „dezgustătoare” în sensul unui atac la persoană. Ori eu nu cred că la aceasta se referă Voltaire, scriitorul se plasează în spaţiul ideilor unde anumite idei pot fi pentru el dezgustătoare, chiar dacă omul care le enunţă ar putea fi, să acceptăm un alt paradox, un om încântător. Ceea ce doreşte să salveze Voltaire nu este acea persoană, ci un principiu, acela al libertăţii de opinie. Scriitorul, întemniţat pe nedrept la Bastilia pentru o vorbă ironică adresată Cavalerului de Rohan, i se pare de neconceput existenţa societăţii fără libertatea de opinie a oricui, a oricărui „celălalt” ale cărui idei le poate respinge pentru că îl dezgustă, dar a căror enunţare nu doreşte să o împiedice. Dimpotrivă. Lecţia lui Voltaire este inestimabilă şi ar trebui poate să figureze ca motto al oricărei dezbateri.

 Articolul „Nebraska, moliile şi referendumul” al Doamnei Alina Mungiu-Pippidi din România liberă ( joi, 8 octombrie 2009) face referire la o astfel de idee „dezgustătoare” pentru domnia sa, aceea a înfiinţării unui parlament unicameral, idee susţinută cu argumente de către domnul Cătălin Avramescu, filosof politic, cadru didactic, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, şi de către domnul Ioan Stanomir, profesor universitar la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti. O parte din articolul Doamnei Mungiu-Pippidi desfăşoară polemic argumentele sale la o astfel de reformă parlamentară pe care o consideră inoportună, ineficientă etc. Las deoparte chestiunea de fond a acestui articol, mi se pare util ca o dezbatere să aibă loc într-un cerc al specialiştilor, apoi într-un cerc mai larg al societăţii civile în paralel cu discuţiile politicienilor. Nu critica pertinentă, legitimă, a Doamnei Mungiu-Pippidi deranjează în acest articol tratând opinii „dezgustătoare” , ci felul în care transferă acest dezgustător asupra celor doi intelectuali de marcă transformându-şi articolul într-un pamflet ieftin. În afară de a-i fi citit excelenta carte, Filozoful crud. O istorie a canibalismului (2003) şi de a-i fi urmărit intervenţiile în câteva emisuni nu ştiu mai mult despre domnul Cătălin Avramescu, iar până la un punct Doamna Mungiu-Pippidi îi concede magnanim oarecare calităţi. Ceea ce ştiu însă probează un intelectual rafinat, cu un umor lipsit de umori, un umor de cea mai bună calitate, astuţios în dezbateri. În schimb, Ioan Stanomir mi-e mai mult decât apropiat, este un prieten pe care am învăţat să-l apreciez în timp dincolo de sensibilitatea puternică în care am regăsit imprimate nenumărate lecturi, pentru ceea ce edifică un caracter: dragostea pentru adevăr, sentimentul onoarei şi al loialităţii, discernământul.

Am participat împreună pe o durată îndelungată la scrierea celor trei volume din Explorări în comunismul românesc şi la volumul de memorialistică O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia Roman Patapievici, despre ce a însemnat ultimul deceniu de comunism, cel al epocii de aur, pentru cei patru semnatari Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir şi subsemnatul.  Îmi cunosc prietenul nu numai din cărţi, şi ele nu sunt puţine, ci din schimbul permanent de idei, şi îl consider unul dintre vârfurile generaţiei noastre cu un discurs care impune oricărui spirit lucid, dincolo de cât de „dezgustătoare” ar putea fi ideile invocate pentru un adversar declarat. Ioan Stanomir are una dintre contribuţiile esenţiale la exegeza eminesciană cu volumul Reacţiune şi conservatorism (2000) reluat cu o serie de completări în 2008 cu titlul Eminescu- Tradiţia ca profeţie politică, pornind de la publicistica eminesciană şi înscriindu-se printre cele câteva excepţionale ale lui Dan C. Mihăilescu, Ioanei Bot, Iulian Costache, Ilina Gregori Caius Dobrescu, Pompiliu Crăciunescu. Avem în Ioan Stanomir unul dintre puţinii teoreticieni pertinenţi ai conservatorismului, Conştiinţa conservatoare (Nemira, 2004), Spiritul conservator – De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (Curtea Veche, 2008), dar şi un specialist în drept constituţional cu câteva volume publicate pe acest domeniu, De la pravilă la Constituţie (Nemira, 2002), Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc (Polirom, 2005) pentru a numi pe aceste două mari teme doar cărţile de autor şi nu volumele colective şi antologiile pe care le-a coordonat. În plus, Ioan Stanomir este, cum spuneam, profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, exact domeniul în care Doamna Mungiu-Pippidi îi contestă competenţa.

 Cu un simplu click oricine se poate informa pe internet asupra volumelor enumerate mai sus şi asupra unui activităţi publicistice şi academice consistente. Nu ştiu dacă Doamna Mungiu-Pippidi i-a citit aceste cărţi, presupun că tonul lejer pe care-l adoptă vine dintr-o ignoranţă în acest sens, pentru că este mai facil să sari peste bibliografie şi să treci direct la biografie şi dacă aceasta nu îţi furnizează elemente favorabile discreditării să consulţi un discurs şi uneori o frază sau nici măcar atât, o etichetă. Faptul de a-l lua de urechi şi a-l pune la colţ fără cea mai mică ezitare pe Ioan Stanomir nu mai are de-a face cu ideile „dezgustătoare”, ci cu comportamentul dezgustător, abuziv, al unei suficienţe şi superbii chestionabile în orice context s-ar plasa. Ca şi Doamna Mungiu-Pippidi, domnul Ioan Stanomir lucrează într-o universitate serioasă unde este respectat, este un coleg cu care poţi discuta civilizat la o cafea, care îţi răspunde politicos la întrebări, care are toate datele civilităţii. De aceea, tratarea sa ca un şcolar care nu şi-a făcut temele nu constituie o scăpare, ci o deliberată insultă, pentru că Doamna Mungiu-Pippidi coboară vertiginos de la polemică, de la dezbaterea ideilor, la jignire, minimalizând nu doar ideile „dezgustatoare”, ci şi pe cel care le susţine. Şi uite aşa, ceaiul fin al ironiei englezeşti cu aromă de banchet socratic se transformă în laptele gros al grosolăniei piperate cu familiarisme inoportune, în bancul în care se aude acea voce răguşită a resentimentului. Citat nu odată ca specialist în drept constituţional, cu cărţi în acest domeniu, Ioan Stanomir a fost desemnat drept preşedinte al Comisiei de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional Românesc. Profesorul Ioan Stanomir a lucrat în cadrul unui colectiv eteroclit repezentat din specialişti în materie din domeniul universitar, Radu Carp, conferenţiar la Universitatea Bucureşti, Corneliu Liviu Popescu, profesor de drepturile omului la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, Elena Simina Tănăsescu, profesor de drept constituţional la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti,  Iulia Motoc, profesor de drept şi relaţii internaţionale la Universitatea Bucureşti, membră în United Nations Human Rights Committe, Marius Bălan, lector dr. in drept constituţional, Universitatea „Al I. Cuza” din Iaşi, Dacian Dragoş, porfesor de drept administrativ şi drept european, prodecan al facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, Veress Emöd, doctor în drept la Universitatea din Pecs, Ungaria, Constantin Valentin, profesor de drept internaţional la Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara, Manuel Guţan, conferenţiar la Facultatea de Drept a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Cercurile specialiştilor din zona universitară sunt extrem de restrânse, iar acolo se cunosc foarte bine atât impostorii cât şi competenţii. Faptul că toate aceste personalităţi, toţi aceşti profesori cu experienţă au acceptat să lucreze într-o comisie prezidată de un profesor universitar de numai 35 de ani (la acea dată), reprezintă cel puţin un vot de încredere dacă nu o altă modalitate de recunoaştere a competenţei profesorului Ioan Stanomir.

 Însă pentru Doamna Mungiu-Pippidi, Ioan Stanomir este un neisprăvit care se pronunţă în necunoştinţă de cauză asupra unei posibile reforme a sistemului parlamentar şi implicit a Constituţiei. Într-un fel, tratându-l ca pe un intelectual de doi bani, un impostor ale cărui articole le numeri grandilocvent, Doamna Mungiu-Pippidi îi jigneşte indirect şi pe membrii acestei comisii incapabili să discearnă cu cine lucrează şi de către cine se lasă coordonaţi. Putem presupune că printr-o eliminare justă într-un timp record cei care nu împărtăşesc opiniile Doamnei Mungiu-Pippidi sau sunt angrenaţi într-un proiect legat de numele lui Traian Băsescu sunt, într-un fel sau altul, nişte imbecili patenţi. Ducând până la ultimele consecinţe acest proces de decantare intelectuală, Doamna Mungiu-Pippidi şi câţiva aleşi vor rămâne singurii autorizaţi de CV-ul propriu să emită idei. Nu cunosc nicio situaţie în care Ioan Stanomir să se fi exprimat jignitor la adresa unui coleg în spaţiul public, cu atât mai puţin la adresa Doamnei Mungiu-Pippidi, iar ceea ce este cu adevărat remarcabil la el ţine tocmai de această moderaţie prevenitoare care-l probează pe intelectualul educat. Dacă nu ai chef să-i citeşti cărţile pentru a te edifica asupra intelectualului, cred că este suficient să-l asculţi pe Ioan Stanomir vorbind pentru a te edifica atât asupra competenţei sale cât şi a eleganţei sale de a chestiona situaţii deseori dificile, aflate în centrul confruntărilor politice. Nu vei auzi acolo nici retorica grosolăniei pipărate, nici gluma deocheată, nici limbajul bălţat. Este un exerciţiu simplu pe care oricine îl poate face. Cred că o astfel atitudine de familiaritate devălmaşă, un astfel de comportment abuziv descalifică un intelectual de talia Doamnei Mungiu-Pippidi cu merite incontestabile, cu un discurs pertinent, ale cărei articole le citesc cu mult interes, chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord cu ideile vehiculate acolo.

Ceea ce Doamna Mungiu-Pippidi uită ţine de faptul elementar enunţat de Voltaire, anume că libertatea unei societăţi se construieşte nu doar cu propriile tale opinii, ci şi cu cele ale „adversarului”, chiar şi atunci când acestea ţi se par „dezgustătoare” şi că a coborî discuţia la nivelul insultei înseamnă a coborî în magma din care sunt create autoritarismele, fiecare cu intransigenţele lor schimonosite de resentiment. Ori tocmai că unui astfel de presupus autoritarism îi răspunde mai abitir în articolele sale Doamna Mungiu-Pippidi, autoritarism pe care constat că-l practică cu nonşalanţă şi scârbă princiar-academică, adaptându-l după necesităţi, faţă de cei care îndrăznesc să aibă o altă opinie. În cele din urmă, nu ştiu dacă este mai bine să avem un parlament bicameral sau unul unicameral, atât argumentele pro cât şi cele contra reţin aspecte esenţiale ale acestei posibile reforme, însă cu certitudine pot susţine că profesorul Ioan Stanomir, domnul Ioan Stanomir sau mai simplu Ioan Stanomir nu este un „ăsta”.

 PS. Deşi am găsit dezgustătoare şi inutilă artistic scena de felaţie dintre Maria Magdalena şi Isus Hristos din piesa de teatru Evangheliştii (2006) cu un cert succès de scandale, m-aş fi socotit vexat dacă această piesă ar fi fost împiedicată să apară sau ar fi fost cenzurată, întrucât apariţia ei retrasează încă odată spaţiul libertăţii noastre, iar literatura reprezintă o formă de libertate. În măsura în care articolele Doamnei Mungiu-Pippidi nu se vor rinoceriza transformându-se în acele articole-măciucă tipice din presa românească de ură şi resentiment, în măsura în care va menţine tonul civilizat al dezbaterii, o voi citi în continuare cu interesul şi respectul cuvenit unui coleg universitar şi unui remarcabil intelectual.

Mihai Sora despre calomnie: Nu e nimic de joaca in aceasta indeletnicire malefica

Iata un nou capitol din pedagogia morala propusa de Mihai Sora in dialog cu Luiza Palanciuc.

Comentariul meu: Calomnia se naste din saracie a inimii, s-ar putea spune. Un suflet vitregit nu lasa drum admiratiei. Ii lipseste coarda generozitatii.  Pentru calomniator, oricine reuseste este un beneficiar al jocurilor de culise. Succesul este prin definitie dubios si trebuie “demascat”. Calomniatorul traieste jos si injoseste pe toata lumea. Nu cred ca, stiind ca face rau, ar regreta faptele, minciunile sale. El pangareste cu buna stiinta. Jubileaza scriind pamflete gaunoase, atribuind motivatii sordide celor pe care ii detesta. Cand calomniatul tace, calomniatorul, insurubat in certitudinile sale peremptorii, se sufoca de furie.  Nu poate suporta ideea ca tacerea este expresia unui total, nimicitor dispret. (VT)

Tradarea intelectualilor?

In paginile ex-Cotidianului, dl Adrian-Paul Iliescu isi continua rafuielile cu cei pe care, de ani de zile, ii stigmatizeza drept corifei ai unei drepte radicale (fara urma de argumente ideologice serioase si recurgand la prestidigitatii de un trist amatorism). Discursul sau se plaseaza exact in acea zona a resentimentului explorata pe larg, in ultimele saptamani, pe aces blog de idei.

Un profesor de filosofie morala si politica stie diferenta dintre conservatorism (neo sau traditional) si orice forma de radicalism. La fel, un om care i-a studiat pe Michael Oakeshott, pe Kenneth Minogue ori pe Roger Scruton, nu poate ignora caracterul rational al abordarilor ce se revendica din traditia lui Edmund Burke si Benjamin Constant.  Ori, mai nou, din aceea a lui Raymond Aron si a lui Isaiah Berlin.

Dar, furat de patos polemic, profesorul API gaseste de cuviinta sa peroreze pedant si bombastic impotriva intelectualilor care nu strang randurile sub flamura oligarhica si care mai cred ca exista sanse de succes pentru un proiect democratic intemeiat pe statul de drept, pe transparenta si pe respectul pentru cetatean, nu pe manipularea sistematica a maselor printr-o brutala propaganda mediatica.

Proiectand probabil propria sa mentalitate, propriile anxietati si frustrari, profesorul de filosofie politica incearca sa gaseasca cele mai josnice motivatii in spatele atitudinilor publice ale unor Mircea Mihaies, Teodor Baconsky, Teodor Paleologu si Traian Ungureanu. Optiunile acestora s-ar explica printr-o  insatiabila pofta de putere, un vorace apetit pentru functii si privilegii, pentru recompense financiare, trai luxos si alte asemenea aranjamente.  Se reiau de fapt ponositele atacuri impotriva unor Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si H.-R. Patapievici.  Sinceritatea este exclusa din capul locului.  Principiile sunt eliminate din start: Catalin Avramescu alearga dupa  functii, pe Teodor Baconsky il “radem” cu “informatii” din caniveau, Cristian Preda nu are de fapt  valoare, Ioan Stanomir habar nu are drept constitutional  (reiau din alte asemenea “capodopere” impotriva intelectualilor care nu inteleg sa devina detractorii lui Traian Basescu). Ramanem noar noi, cei puri si duri, transformati in statui ale unei moralitati dezlantuite, anti-dictatoriale, anti-”dinastice”, anti-autoritare, anti-Basescu, anti, anti, anti…In compania lui Emil Constantinescu, SRS, Nistorescu, Romosan, Mugur Ciuvica, Victor Ciutacu, Crin Antonescu, Adrian Nastase, Sorin Oprescu, Octav Cozmanca, Ion Iliescu si altii din acelasi aluat.  E pacat ca si persoane onorabile ajung sa murmure aceste nefericite melodii.

Nu-i trece nici o secunda prin minte ca oamenii pot avea un numar de principii in care chiar cred. Ca decomunizarea este un ideal pentru care merita sa lupti, fara nici un fel de avantaj material ori politic.  Ca minciunile si injuriile presei aservite pot crea o fireasca stare de greata.  In rest, cuvinte multe, idei putine si si rea-credinta cu carul. Iata un pasaj:

“Efectul acţiunii lor selecte nu e, cum s-ar fi aşteptat cineva, revigorarea societăţii sau măcar a culturii, ci pur şi simplu îmblânzirea lor bruscă, transformarea în pioşi sacerdoţi ai dictaturii Băsescu.”

Chiar asa?  ”Dictatura Basescu”? Sa-si fi pierdut dl Iliescu proprietatea termenilor? Ori in vremuri de campanie electorala se poate spune si scrie orice, fara teama ca va trebui sa-ti sustii pozitia cu argumente logice si bibliografice? Intr-o dictatura, opozitia este prigonita, umilita, injosita. Exista teroare si cenzura. Lipsesc spatiile de expresie publica a dezacordului cu dictatorul. Pluralismul politic este prohibit.  Cei care indraznesc sa critice puterea platesc scump pentru gestul lor: arestari, hartuieli, exil ori chiar mai rau.

Regimul Iliescu, mai ales in anii 1990-1991, a reprezentat o “democratie totalitara”, spre a relua notiunea propusa de ganditorul politic Jacob L. Talmon. A pariat pe lozinci si practici populiste de joasa speta, inclusiv acel de trista amintire slogan “Moarte intelecualilor!”  A incalcat flagrant principiile statului de drept prin aducerea detasamentelor urii formate din mineri inselati  si dirijati de securistii si agitatorii regimului.Ma intreb, unde vede dl Iliescu metode similare in cazul actiunii politice a lui Traian Basescu?  Calcam deliberat in picioare intelesul cuvintelor?  Il desfid pe dl Iliescu sa-mi spuna care sunt elementele comune dintre regimul dictatorului neo-castrist Hugo Chavez din Venezuela, ori al “bonapartisului cu chip kolhoznic” cum il numea Adam Michnik pe Lukasenko, si Traian Basescu. Este presa strangulata in Romania precum in Venezuela si in Belarus? Sunt televiziunile amutite?

Cititi editorialul lui H.-R. Patapievici din EvZ, 8 octombrie, si veti vedea cum stau lucrurile. Sloganul “Noi vrem respect” este noua ideologie a spalarii pe creier.  (În acelaşi sens argumentează şi Mihai Neamţu într-un articol despre noua demagogie, publicat de Hotnews.Ro). Religia politica a unei neo-nomenklaturi gata sa recurga la orice mijloace, da, la orice mijloace, pentru a-si neutraliza diabolizatul adversar. A te preface ca nu vezi aceste lucruri inseamna sa reproduci modelul mental al comunistilor romani interbelici despre care Petru Dumitriu spunea candva ca au fost fie imbecili, fie de rea credinta.

La doua decenii dupa prabusirea regimului Ceausescu, ar fi fost de sperat ca vom sti sa nu ne jucam cu asemenea notiuni. Iar din partea unui specialist in filosofia politica, ar fi fost de asteptat o analiza riguroasa a notiunii de intelectual public, a mizelor actualelor polemici culturale, un dialog cu cei care nu gandesc ca el, iar nu un pamflet meschin, saturat de pica si ranchiuna.

Breaking News: Mihai Sora despre prostie, viclesug si pseudo-candoare

Un jurnalist cultural invoca recent alianta (reala, nu imaginara) cu echipa de la ex-Cotidianul, specializata in lovituri sub centura, atacuri grosiere la adresa intelectualilor publici, calomnii , etc, recurgand la argumentul candorii, al “idealismului”, al naivitatii. Am scris acum doua zile pe acest subiect. Iata o extraordinara analiza a filosofului moral Mihai Sora legata de diferenta dintre candoare, prin definitie onesta si si vulnerabila, si duplicitate. Ori, daca vreti, cabotinaj.

Reflectiile lui Mihai Sora din acest dialog desfasurat la timp (1 octombrie 2009) si cu probitate de Luiza Palanciuc, reprezinta o lectie de intelepciune si demnitate.  Sunt de acord cu pozitia seninatatii verticale a domnului Sora, dar nu pot sa nu impartasesc ingirjorarea Luizei Palanciuc.  Atunci cand oameni care ar putea sa detina o busola morala decid sa o azvarle in neant ca pe un instrument vetust, lucrurile devin grave.  Este o imensa sansa, o sursa de curaj intelectual, mai mult deci decat o binevenita consolare, ca in lumea bantuita de spiritul primar agresiv despre care scria candva Marin Preda, rasuna vocea calma si profunda a marelui filosof Mihai Sora.

“Naivitatea” sarmanului Ovidiu Simonca

Ovidiu Simonca a plecat prin demisie de la ex-Cotidianul. Invoca acum un soi de “iluzii”, de naivitate, de credulitate, ba poate chiar si o ingenuitate tradata. Nu stia, sarmanul Ovidiu Simonca, ce program are ex-Cotidianul. Nu citise abjectiile secretate de Nistorescu si Romosan, spre a-i numi doar pe ei, la adresa unor oameni (Mircea Mihaies, I. T. Morar, H.-R. Patapievici, Tom Gallagher, subsemnatul) pe care candva se jura ca ii respecta (macar pe unii dintre ei).  Pe blogul revistei Cultura, Mihai Iovanel (un autor ce nu poate fi nicicum banuit de simpatii pentru orientarea acestui blog, iar reciproca nu este falsa) observa:

“Insa un comentariu tot am de facut in ce priveste trecerea lui (a lui OS) pe la Cotidianul, apropo de ‘naivitatea’ pe care o invoca acum. Cum se face ca din atatea si atatea subiecte pe care le-ar fi avut la indemana si pe care – activitatea sa de pana acum o arata fara gres – are capacitatea de a le identifica & exploata, Ovidiu Simonca de gasit de cuviinta sa scrie primul sau articol de la Cotidianul tocmai impotriva lui Vladimir Tismaneanu (aflat in plin razboi total cu Cornel Nistorescu, seful ziarului)?”

Intr-adevar, ma intreb si eu, poate mai putin “naiv”, oricum, sper, mai putin victima a “iluziilor” decat dl Simonca, chiar cum se face?  Chiar nu stia ca fisa postului pe care fusese angajat includea ca principala activitate ceea ce se cheama hatchet job? Pozitie pentru care se calificase, cu asupra de masura, inca de la nevroticul articol intitulat “Nervii domnului Mihaies” aparut acum vreo doi ani in Observator Cultural. Dupa care au urmat atacurile, obositoare si previzibile precum o ploaie de toamna, impotriva tuturor celor care azi sunt tintele calomniilor desantate ale lui Nistorescu. Trista degringolada, datatoare de seama pentru acest timp al vertebrelor absente…

Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (II)

Omul care mârâie (II)

de Angelo Mitchievici

Poate că înainte de a apărea pe scena politică, omul resentimentului apare pe scena literaturii, îl regăsim printre Demonii lui Dostoievski, în frunte cu Piotr Stepanovici Verhovenski. În celula sa revoluţionară alături de nebuni inspiraţi precum Kirilov se află aceşti oameni ai resentimentului, gata să răstoarne lumea din temelii nu pentru a instaura o nouă ordine cum s-ar crede, ci pur şi simplu pentru a vedea distruse, aneantizate toate acele valori de care nu se pot apropia şi le sunt insuportabile. Un nou tip de om al resentimentului apare cu revoluţionarul radical, cu Serghei Neceaev sau imaginarul Rahmetov al lui Cernâşevski care-şi transformă resentimentul într-o ură activă, elaborată şi a căror dorinţă de distrugere se adresează nu doar lumii vechi, ci oricărei lumi. Geniul scriitorului îl anticipează sau îl descrie într-un mod care-l emblematizează. Omul resentimentului se naşte nu doar în subterana dostoievskiană, ci şi în laboratorul savantului Filipp Filippovici printr-un experiment îndrăzneţ. Nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov poate sta alături de Ferma animalelor al lui George Orwell ca fabulă a naşterii omului nou ca om al resentimentului. Din câine de pripas, Şarikov este transformat prin operaţia strălucitului savant în proletarul Poligraf Poligrafovici. În zorii umanităţii sale primele cuvinte care succed mârâitului originar sunt nişte înjurături groaznice, iar printre primele cuvinte articulate cu sens injurios – omul resentimentului nici nu cunoaşte un alt sens al limbajului – este şi imprecaţia: „burjuilor”. Asistentul profesorului, doctorul I.A.Bormenthal notează în carnetul său observaţiile clinice sesizând preponderenţa înjurăturii la javra pe cale de a se transforma în om: „Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens.” Dacă javra avea ceva uman în existenţa sa obidită într-o lume ostilă, în afectele sale orientate către mila trecătorilor, în schimb, omul nou poartă cu sine toate trăsăturile javrei sau mai precis tot ceea ce face dintr-un câine ca simbol al loialităţii şi prieteniei o javră. Şarikov devine rapid un proletar sadea orientându-şi o ură tâmpă nu lipsită însă de viclenia care ţine loc de inteligenţă către creatorul său Filipp Fillipovici, cel care i-a dat un adăpost confortabil şi o identitate umană, încercând ulterior să-l civilizeze.

Nu este greu de înţeles fabula bulgakoviană care are în centrul său omul nou, homo sovieticus (Homocus), cum îl denumeşte Aleksandr Zinoviev în cartea sa omonimă. Resentimentarul este plin de o ură grea, o ură care nu se epuizează, existenţa sa este asemeni unui mârâit continuu, la orice îi depăşeşte puterea de înţelegere. Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate relamente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică, curăţenia sufletească.

Nimic nu înveseleşte orizontul resentimentarului în afara unei ticăloşii, inteligenţa, atunci când există, este dată deoparte pentru a lăsa să curgă neostenit bala invectivei. Laşitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-şi pună pielea în băţ, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el mai ales atunci când îşi ca scut suprem şi alibi rahatul. Pentru că înotând în rahat nu mai ai cum să te murdăreşti, rahatul devine arma cea mai puternică, mirosul îl copleşeşte pe inamic. Marin Preda descrie o scenă scatologică exemplară, dar care nu are nimic din veselia rablesiană abucuriilor excrementale ale pântecelui. Scriitorul îşi aminteşte de un eveniment din copilărie, o trântă despre care în basme eroii spun că-i mai dreaptă. Numai că, odată pus la pământ adversarul său, acesta trage un scatol, putoarea îl sileşte să se îndepărteze, în aceste condiţii victoria nici nu mai poate fi adjudecată, adversarul său triumfă în modul cel mai josnic cu putinţă. Putoarea sa a învins anulând orice demnitate a unei fair fight, a unei competiţii oneste în urma căreia adversarii s-ar putea regăsi ca prieteni şi nu ca inamici, sau inamici fiind s-ar regăsi în respectul reciproc pe care-l stabileşte un duel. Omul resentimentului poartă adeseori cu sine ca sconşii cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, sila de abjecţie îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi.

Şarikovul lui Bulgakov, expresie a omului resentimentului, acuză permanent o stare de iritare care are ca obiect tot ce ţine de demnitatea umană cu care nu se împacă, îl deranjează că nu este lăsat să înjure, să scuipe, refuză teatrul pentru că nu înţelege nimic şi refuză tot ceeea ce are legătură cu o etică superioară, în schimb din lumea spectacolului îi place un singur lucru: circul. Omul resentimentului se regăseşte pe sine la circ, însă nu unul propriu-zis, ci unul mediatic, acolo se poate da în stambă, poate exersa figurile sale favorite având drept numitor comun macularea adversarului, se poate prosti, îşi poate da poalele peste cap şi poate mârâi cu folos din moment ce este în văzul tuturor. Scandalul îi prieşte, ca şi Şarikov se bucură când îl provoacă, i se pare naturală starea de răzmeriţă perpetuă, se consideră permanent nedreptăţit, se agită cu un fel de instabilitate psihomotorie, muşcă la comandă, mai ales când ea este însoţită de promisiunea unui os, dar şi la întâmplare, când îi vine şi detestă orice nu i se potriveşte. Şi cât de puţine i se potrivesc! Însă omul resentimentului n-ar fi „om” destul dacă nu şi-ar găsi şi argumentul doctrinar care să-i legitimeze ura. Şarikov încearcă timid cu o broşură, corespondenţa lui Engels cu Kautsky din care nu înţelege o iotă, dar pe care o reduce convenabil la principiul: „Să se ia totul şi să se împartă.” Bulgakov era cât se potate de ironic făcând instrucţia lui Şarikov cu o astfel de carte, pentru cei care nu au carte, scriptura doctrinei devine cartea cărţilor care le justifică resentimentul prin formula magică a distrugerii societăţii din temelii. Nu trece mult până când Şarikov devine ceea ce se i se potriveşte cel mai bine, şeful subsecţiei de ecarisaj şi sub această marcă cetăţenească exemplară – ce poate fi mai frumos decât să îţi extermini aproapele? – comite şi primul său denunţ.  În acest denunţ, fiecare mărunţis capătă dimensiuni apocaliptice instrumentat la scara resentimentului travestit în civism, binefăcătorul său a devenit un menşevic, pronunţând discursuri antirevoluţionare, conspirând masiv pentru a teroriza regimul sovietic. Acuzaţia de contrarevoluţionarism atât de populară odinioară încât te putea băga la închisoare pentru ani buni rimează perfect astăzi cu cele de terorism sau cu alte acuzaţii privind monstruoase conspiraţii mondiale.

E inutil să cauţi o raţiune de ordin ideologic sau un mobil de ordin etic la aceşti Şarikovi. Nu există niciun un argument mai puternic al omului resentimentului decât ura sa. În spatele oricărei „probe irefutabile” se află mârâitul său, un mârâit constant care devine sesizabil ca un zgomot de fond chiar şi atunci când ofuscat, hipersensibilul resentimentar îşi oferă indignarea civică drept probă forte la dosar, sau când acesta trece în registrul ironic încercând să sugereze o detaşare superioară de subiect mimând obiectivitatea. Mârâitul este vocea adâncă, imperturbabilă, viscerală, a resentimentului. Cu puţină concentrare o poţi auzi, fiecare cuvânt nu este decât o reverberaţie a ei, mârâitul încalecă fraza sau o poartă pe lungimea sa de undă. De aceea, chiar şi atunci când se străduieşte să împrumute haina de ocazie a moderaţiei, discursul resentimentar face apel la alte vocile ale resentimentului, la acel teren friabil care se regăseşte în fiecare din noi şi unde resentimentul ar putea rodi splendide flori monstruoase. Discursul resentimentar se doreşte camera de rezonanţă a unui mârâit generalizat, al unui concert de mârâituri. El şi-a atins scopul când în locul unui răspuns articulat de partea cealaltă a ecranului sau a foii tipărite sau a amvonului se aude un alt mârâit. Este semnul că mesajul a ajuns acolo unde trebuia.  

 În Moromeţii, Marin Preda face portretul unui astfel de resentimentar, dar nu ca un dat, ci ca devenire întru resentiment, ca om imposibil de mulţumit, încărcat de ameninţări surde, burzuluit, o ură maladivă care îl macină. Critica a tratat drept revoltă legitimă atitudinea lui Niculae Moromete îndreptată asupra claselor exploatatoare. Personajul lui Marin Preda, copilul de ţăran cu aptitudini pentru învăţătură, dar căruia tatăl i-a barat drumul către ea, construit cu nuanţe în filmul reuşit al lui Stere Gulea din 1988, devine în al doilea volum al romanului, rămas neecranizat, resentimentarul tipic însufleţit de ura de clasă. Critica de specialitate i-a tratat ca pe nişte precursori incasabili, revoluţionari care chiar dacă nu ajung la un limbaj articulat al revoltei nu se mai abţin s-o mârâie. Devenit activist, deşi ar fi putut ajunge şi învăţător în sat cum îşi dorea odinioară, Niculae profesează limbajul resentimentului, nimic nu-l mulţumeşte, pregăteşte colectivizarea forţată, adică distrugerea lumii în care a trăit, şi-şi caută argumentele în broşuri precum cea pe care o descoperă tatăl lui, intitulată „Umanism în gândirea secolului”. Ceea ce a pierdut Niculae este bucuria vieţii care-l individualizeaza pe tatăl lui cu plăcerea taifasului, a vorbei cu mai multe înţelesuri şi amestecul ironic în treburile cetăţii aşa cum puteau fi ele văzute din poiana lui Iocan. În cărţile şi filmele modelate ideologic, acest om al resentimentului îşi va găsi permanent locul, mereu morocănos, suspicios faţă de orice şi faţă de oricine, mai puţin faţă de Partid, refuzând existenţa lumilor alternative, raportând totul la etalonul său îngust bazat pe excluderi.

Omul resentimentului este un om care refuză lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei. Pentru aceşti oameni totul se transformă într-o conspiraţie, totul devine rea intenţie, iar din aproapele lor aleg numai ceea ce-l poate minimaliza, trăsături în baza cărora anihilarea lui devine legitimă. Adesea omul resentimentului îşi proiectează reaua credinţă în celălalt, pentru ca injuriile sale să facă priză. Inutil şi zadarnic să încerci: cu omul resentimentului nu există niciodată dialog. De ce? Pentru că nu poţi răspunde cu cuvinte unui mârâit.