Esenta sistemului comunist: O propunere de discutie

 

Pe 5 martie se vor implini 60 de ani de la moartea lui Stalin. Este momentul sa pornim o discutie despre ce au insemnat regimurile comuniste, care au fost institutiile lor fundamentale, cum au putut supravietui vreme de decenii, de ce s-au prabusit in imensa lor majoritate. Mai ales ca judecatile superficiale abunda si ca se uita ca fara aparatele ideologice, fara nomenclatura si fara politia secreta aceste dictaturi n-ar fi putut functiona. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat si reconfirmat, in pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului “Intact” drept o victima a cine stie carei conspiratii denigratoare. Dan Voiculescu a fost una din rotitele acelui sistem lipsit de legitimitate si ostil ideii insasi a unui stat de drept.

Sa le luam pe rand. Partidul era institutia decisiva. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se auto-proclamase detinator al adevarului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea pretentia infailibilitatii epistemice. Asa vazuse lucrurile Lenin, fondatorul bolsevismului, el insusi un marxist convins, asa au continuat sa le vada discipolii sai. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic in clipa in care a a acceptat renuntarea la principiul sacrosanct al “rolului conducator al partidului”. Ceea ce s-a numit “democratia interna de partid” era o gluma. Fractiunile fusesera interzise inca din martie 1921. Fractionismul era un pacat capital. Liderul partidului era nu doar seful suprem al aparatului, ci si sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov indeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Rautu si Dumitru Popescu raspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej si Ceausescu. Scopul era indoctrinarea in masa, subordonarea culturii si a educatiei fixatiei bolsevice (inrudita cu aceea fascista) a formarii “Omului Nou”. In randul militantilor, ratiunea critica fusese inlocuita prin credinta oarba. Sectele staliniste erau organizatii ale oamenilor fara dubii.

Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, scolile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura etc (o paranteza: in pofida unei campanii de o stanjenitoare stridenta si de o sistematica rea-credinta–ma refer la serialul lui Radu Calin Cristea din “Observator Cultural”, dar si la alte texte de acelasi gen aparute in aceeasi revista ori in “cotidianul” nistorescian, in “Romania Mare”, in “Tricolorul” etc–precizez ca nu am lucrat niciodata in aceste aparate; nu eu, ci profesorul Ion Ianosi a fost instructor, vreme de zece ani, in cadrul CC al PMR, nu am scris niciun rand in “Scanteia” ori in “Era Socialista”, acolo era redactor dl Paul Dobrescu, azi profesor la SNSPA si presedintele Consiliului de Etica pentru care premierul Ponta nu a plagiat). Fiecare comitet judetean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, insa una relativ marginala (de pilda “Viata Studenteasca si “Amfiteatru”). In anii duri ai stalinismului, revistele de istorie si filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai putin in anii 70 si 80. Rolul aparatelor ideologice era sa reproduca dominatia simbolica si sa delegitimeze orice forma de autonomie reflexiva. In Romania, mai ales dupa 1971, s-a nascut un sincretism ideologic (protocronism) in care stalinismul traditional se ingemana cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecintele acestui baroc ideologic pot fi constatate si azi, indeosebi in osanalele la adresa unor Adrian Paunescu sau Sergiu Nicolaescu precum si in tentativele de eroizare primordialista, de romantizare etnocentrica, a trecutului. Cultul personalitatii, ajuns la dimensiuni faraonice, era intretinut prin mecanismele culturii de masa, conferinte, simpozioane, poeme, volume omagiale etc

Politia secreta, in cazul Romaniei Securitatea, avea rol punitiv si profilactic. Teroarea initiala, de o amplitudine si de o violenta fara precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societatii politice (partidele democratice), intimidarea intelectualitatii, suprimarea societatii civile, deplina inregimentare sociala (colectivizarea fortata, deportarile de tarani, “lichidarea chiaburimii ca clasa”). Universul concentrationar comunist a fost intemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. Dupa 1956, deci dupa “Raportul Secret” al lui Nikita Hrusciov (februarie) si dupa Revolutia Maghiara (23 octombrie-3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control si manipulare. S-a produs, totusi, acea de-radicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales dupa 1968, a permis aparitia unor gesturi de disidenta remarcabile. Ele au fost insa strivite in fasa de catre regim, iar disidentii au fost calomniati, expulzati, izolati. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decat actiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Brasov (noiembrie 1987), de la Timisoara, Bucuresti si Cluj (decembrie 1989), regimul, constient de ceea ce se petrecuse in Polonia, a recurs la represiune deschisa, a abandonat masca “democratiei socialiste”. Cand discutam Securitatea, este important sa tinem cont de faptul ca teroarea nu s-ar fi putut execita in absenta colaboratorilor, a turnatorilor, a informatorilor, a delatorilor, a “persoanelor de sprijin”. Nu toata lumea a dat note informative, nu toata lumea avut nume de cod.

Nu am zabovit aici, cum s-ar fi cuvenit, asupra dimensiunii economice. In aceasta privinta, ideile mele se intalnesc cu acelea ale ganditorilor maghiari Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus, formulate in volumul clasic “Dictatorship over Needs”. Pentru analiza politicilor economice ale comunismului romanesc, recomand scrierile istoricului Bogdan Murgescu. Despre expansionismul revolutionar bolsevic voi scrie separat.

Pentru cititorii interesati de subiectul acestui articol:

http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-comunism

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/esenta-sistemului-comunist-o-propunere-de-discutie/

Metamorfoze si abdicari: Despre Lucia Hossu-Longin si banalizarea Raului

Am vazut multe in acesti ultimi ani: profeti ai democratiei ajunsi sa aprobe si chiar sa salute demagogia iresponsabila a unui Crin Antonescu, universitari onorabili justificand ordinarul mega-plagiat al lui Victor Ponta, politologi legitimand becalizarea PNL, reviste de cultura cautionand ofensiva obscurantista a lui Andrei Marga, jurnalisti candva respectati ridicand in slavi stilul “sportiv” al premierului plagiator si gudurandu-se penibil pe langa acesta, fosti disidenti mimand echidistanta, dar folosindu-si inepuizabilul rezervor de malitie intr-o singura directie, a “sinecuristilor lui Basescu” si cate altele.

Dar, trebuie sa recunosc, recordul a fost atins de catre Lucia Hossu-Longin, autoarea “Memorialului durerii”, fosta secretar general al IICCR (in perioada Marius Oprea-Stejarel Olaru), eroizandu-l pe detinutul de drept comun, nu politic, infractorul Adrian Nastase si comparand soarta acestuia cu a lui Iuliu Maniu. Simpla alaturare a acestor doua nume intr-un asemenea context mi se pare obscena. Este un sacrilegiu si consternanta banalizare a suferintelor indicibile ale marilor personalitati calomniate, prigonte, intemnitate si asasinate de comunisti.

Oricat de pornit sau pornita ai fi impotriva lui Traian Basescu, oricat ti-ar displace Monica Macovei, oricat te-ar deranja DNA si ANI (desi ma intreb de ce te-ar deranja daca nu ai probleme de integritate), in ruptul capului nu pot pricepe cum poate ajunge o anticomunista declarata precum Lucia-Hossu-Longin colega de imunde campanii cu Ciripoi. Nu pot pricepe cum poate echivala jurnalista care il elogiaza pe generalul Ion Mihai Pacepa, crimele comuniste cu actiunile firesti, cat se poate de transparente, ale unui stat de drept. Nimeni si nimic nu o obliga pe doamna Lucia Hossu-Longin sa jigneasca moralitatea si sa-si ruineze propria imagine in cultura democratica romaneasca intr-un mod atat de rusinos.

Cum a fost posibila metamorfoza Luciei Hossu-Longin, schimbarea ei la fata? Cand a spus dansa adevarul, in clipele cand vorbea cu patos si compasiune despre martiriul unor Maniu, Mihalache, Dinu Bratianu, ori acum cand il aseaza pe Nastase, condamnat de justitia statului de drept, nu de agentii lui Stalin, alaturi de acestia? Care sa fie resorturile unei asemenea stupefiante transfigurari? Despre aceste lucruri scrie un articol informat si transant Ioan T. Morar pe blogul sau:

http://blog.itmorar.ro/mituri-false-ale-societatii-romanesti-lucia-hossu-longin-luptatoarea-la-doua-capete/

Pentru comentarii la textul meu, publicat intr-o versiune actualizata:

http://www.contributors.ro/cultura/metamorfoze-si-abdicari-lucia-hossu-longin-si-banalizarea-raului/

Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

Am citit ieri, pe nerasuflate, o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, cu fondatorea acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei. S-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina. Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Chavez a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze dictatorul?

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme. Fiul ei, Fernando Coronil a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de o boala neiertatoare.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat)  in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, Gerard si Anne Philipe si atatia altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William Luers, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Impreuna au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice si culturale, de la Eduardo Frei si Lech Walesa la Borges si Mario Vargas Llosa. Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate  de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre.

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948,incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Sofia m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita:

Dear Sofia,

You will not believe, but I finished the book. It is a most revealing, grippingly moving testimony about the search for truth and meaning in a world full of parallel mirros and mendacious, self-serving rhetoric. What makes the reading electrically absorbing is your refusal to adjust to any kind of fashionable dogmas. For good reasons, you despise hypocritical fools and sanctimonious preachers.

Yes, you say that existentialism was not your cup of tea, yet your whole life has been most intensely experienced as a quest for authenticity, for a realm where art, truth, and freedom become one. A strange coincidence makes that your memoir (it is, after all, a non-conventional memoir) came out in 2012. I published a book, also in 2012, in Romanian, with the title “The Secret World of the Nomenklatura: Recollections, Revelations, Portraits”. It includes a wonderful picture of Nema whom I loved dearly. I talk about how you and Carlos helped me resurrect as a Western intellectual. I even mention Lena Lecalot whom I met thanks to you in Paris, in October 1981.

You have many friends and admirers, as well as as many foes and detractors. This is my fate as well, especially after I chaired the Truth Commission (the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship) in Romania in 2006. Your struggle and amazing life story have inspired me. Allow me thank you wholeheartedly.

Congratulations to Arlette Machado for having made this extraordinary book possible.

Azi dimineata Sofia mi-a trimis un mesaj din care reiau aici doar o fraza:

 I think, and hope, more people love us than hate us…

http://www.eluniversal.com/arte-y-entretenimiento/121205/las-mil-historias-de-sofia-imber

 

http://200.2.12.132/SVI/sofiacarlos/index.php?option=com_content&task=view&id=89&Itemid=275

Imperativul adevarului: Papa Benedict si fratii Castro

Papa Benedict al XVI-lea merge la Havana, capitala insulei-inchisoare aflata de decenii la cheremul capriciilor ideologice ale fratilor Castro si ale acolitilor acestora.  Armando Valladares, erou al disidentei anti-totalitare, un intelectual, da, un intelectual, care a platit cu 22 de ani de inchisoare curajul de a sfida despotismul, a scris un text care sintetizeaza perfect ingrijorarile si sperantele prietenilor libertatii in aceste momente. 

Sa ne amintim ca una din nepieritoarele contributii morale ale predecesorului Papei Benedict, Ioan Paul al II-lea, a fost enciclica “Splendoarea adevarului” (Veritatis Splendor).

Thus, in every sphere of personal, family, social and political life, morality–founded upon truth and open in truth to authentic freedom– renders a primordial, indispensable and immensely valuable service not only for the individual person and his growth in the good, but also for society and its genuine development.

Adevarul este ca drepturile omului sunt incalcate brutal in Cuba. Adevarul este ca presupusul internationalism al castro-guevarismului nu a fost si nu este decat o strategie de expansiune la nivel continental a unui model de organizare terorista a societatii, de anihilare a economiei de piata si de constrangere umilitoare a libertatii umane. Adevarul este ca  ideologia oficiala, marxism-leninismul, detine monopolul in Cuba, iar libertatea de expresie este inexistenta. Adevarul este ca regimul nu recunoaste ideea de cetatean si trateaza populatia ca o masa de subiecti ai statului omnipotent si pretins omniscient.

Pentru reflectiile lui Valladares si informatii privind noile masuri represive din Cuba impotriva Doamnelor in Alb:

http://inliniedreapta.net/vizita-lui-benedict-al-xvi-lea-in-cuba-sperante-si-ingrijorari/

Lectia lui Havel: Despre sentimentul oceanic si revolutia existentiala

Mircea Cartarescu il numeste pe Havel  ”providentialul lider ceh” (in contrast cu nefastul Ion Iliescu) si are dreptate. Tot asa cum Andrei Plesu pune degetul pe rana cand spune ca “nimeni nu a riscat în România cât a riscat Havel”. Carisma lui Havel a fost una umana, cea a lui Iliescu, de fapt o anti-carisma, este rece, razbunatoare, posomorata si opaca precum ideologia urii pe care a iubit-o si continua sa o iubeasca. Pe scurt, inumana.

Nu voi repeta lucrurile admirabile, emotionante si atat de frumoase care s-au scris in aceste zile despre filosoful libertatii Vaclav Havel (cititi textele unor Ioan Stanomir, Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, N. Manolescu, Traian Ungureanu). Impreuna cu Mircea Mihaies am scris candva, in anii 90, o carte intitulata “Vecinii lui Franz Kafka” in care Havel este un personaj central. Un articol de Anne Applebaum aparut in “Washington Post” din 20 decembrie sintetizeaza impecabil mesajul unei gandiri care transcende inselatoarea facticitate si se plaseaza in zona intelegerii conditiei umane ca respingere a oricaror fatalitati constrangatoare. Propun aici trei citate din opera lui Havel, puncte de reper moral pentru cei care nu accepta relativismele cinice, refuza compromisurile putrede si nu consimt la nicio forma de despotism. Regasim aici ceea ce Koestler numea, pe urmele lui Freud si Jung, sentimentul oceanic.

 

 

“…orice revolutie existentiala trebuie sa redea speranta unei reconstructii morale a societatii, ceea ce reprezinta o innoire radicala a relatiilor dintre indivizi si ceea ce numesc ‘ordine umana’, care nu poate fi substituita de nicio ordine politica. O noua experienta a existentei, o noua ancorare in univers, un sentiment al unei ‘responsabilitati crescute’, cu noi valente, o relatie interioara redefinita in raport cu ceilalti indivizi si cu comunitatea–toti acesti factori precizeaza  clar directia in care trebuie sa ne indreptam”.

“In sistemul post-totalitar, a trai in adevar prezinta mai mult decat o dimensiune existentiala (redand umanitatea naturi sale inerente), sau o dimensiune gnoseologica (relevand realitatea asa cum e), sau o dimensiune morala (creind un exemplu pentru altii). Mai are si o deloc ambigua dimensiune politica. Daca pilonul principal al sistemului este trairea in minciuna, atunci nu e surprinzator ca pericolul fundamental pentru sistem este trairea in adevar. Acesta e motivul pentru care ea trebuie zdrobita mai sever decat orice altceva”.

“Cand vorbesc despre a trai in adevar, evident ca nu am in vedere numai ceea ce rezulta din gandirea conceptuala, cum ar fi un protest sau o scrisoare scrisa de un grup de intelectuali. Poate fi orice mijloc prin care o persoana sau un grup se revolta impotriva manipularii: orice, de la o scrisoare a intelectualilor la o greva a muncitorilor, de la a refuza sa votezi intr-o farsa electorala la a tine un discurs fara menajamente la un congres oficial, ori chiar o greva a foamei, de exemplu. Daca negarea telurilor vietii este un proces complex, si daca acesta se bazeaza pe manipularea multipla a tuturor expresiilor vietii, atunci,  din aceeasi cauza, orice exprimare libera a vietii ameninta indirect din punct de vedere politic sistemul post-totalitar, inclusiv acele forme de expresie carora, in alte sisteme sociale, nimeni nu le-ar atribui o potentiala semnificatie politica si nici capacitate exploziva”.

http://www.politicaromaneasca.ro/

 http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/

http://johnkeane.net/wp-content/uploads/2010/12/havel-review-tismaneanu-vladimir.pdf

http://www.ned.org/for-reporters/the-journal-of-democracys-in-praise-of-v%C3%A1clav-havel-available-for-limited-time

In Memoriam Laura Pollan: Sa traiesti, sa lupti si sa mori pentru democratie

A incetat din viata, intr-un spital din Havana, Laura Pollan (1948-2011), conducatoarea miscarii “Doamnelor in Alb” (Las Damas de Blanco), expresie si simbol al resurectiei societatii civile in Cuba dictaturii senil-totalitare a fratilor Castro. Este un moment care indoliaza sufletele tuturor celor care indragesc  societatea deschisa si detesta tirania. Dar si unul de fortificare a sperantei ca intr-un viitor apropiat suflul democratic global si mobilizarea civica interna vor duce la acea deschidere pe care nici un despotism, nici macar caudillismul dialectic,  nu o poate impiedica la infinit. Duminica, la Havana, sotul Laurei Pollan, disidentul Hector Maseda, liderul Partidului Liberal, o formatiune civic-democratica interzisa de regim numita Partidul Liberal, a participat la un mars in memoria activistei trecuta in lumea dreptilor. De altfel, debutul miscarii “Doamnelor in Alb” a fost legat de arestarea,in 2003, a unor activisti anti-totalitari, intre care Hector Maseda. Obiectivul a fost si ramane eliberarea tutror detinutilor politici, a tuturor prizonierilor de constiinta. Cum scrie Yoani Sanchez: “Nu au ales sa se organizeze in jurul unei doctrine ci in jurul pozitiei incontestabile pe care o reprezinta dragostea de familie”.

Asa a pornit de fapt si Carta 77 in Cehoslovacia, prin angajamentul unor oameni cu convingeri politice si filosofice foarte diferite de a sustine valorile universale ale drepturilor omului. Aceasta a fost valoarea-cheie pe care au sustinut-o Jan Patocka, Vaclav Havel, Jan Urban, Rita Klimova, Dana Nemcova, Martin Palous, Vaclav Benda, Michal Zantovsky si colegii lor atunci cand au pornit lupta lor impotriva “normalizarii” de tip Husak.  Este si crezul disidentului chinez Liu Xiaobo, autorul Cartei 2008, laureat al Premiului Nobel pentru pace, intemnitat in China comunista.

Astazi , in “Washington Post”, un impresionant articol de Yoani Sanchez intitulat “Legacy of a Lady: How Cuban Activist Laura Pollan Changed a Nation”. Pe blogrollull revistei “22″ ca si pe acela al meu se pot gasi linkuri catre blogul condus de Yoanni Sanchez. Politologul Alexandru Gabor si studentii sai de la SNSPA au si tradus in romaneste texte aparute pe acest blog al libertatii, au creat chiar un blog romanesc dedicat acestor oameni atat de curajosi, fiinte de o admirabila verticalitate care merita neclintita noastra solidaritate.

http://www.washingtonpost.com/opinions/the-legacy-of-laura-pollan-cubas-lady-in-white/2011/10/16/gIQAUizlpL_story.html

http://generacionyro.wordpress.com/

http://www.desdecuba.com/generaciony

http://www.solidaridadconcuba.com/prensa/detallesprensa/detalleprensa3.asp?id=77

Zidul Rusinii si statul de nedrept

La cinci decenii de la construirea in inima Europei a Zidului Rusinii, un zid ce avea sa desparta fara mila familii si prieteni, tine de domeniul suprarealismului sa vezi oameni care regreta acele timpuri ale fricii, umilintei si dezonoarei. Zidul Berlinului a fost impus in chiar inima Europei ca simbol al distinctiei dintre o lume a nelibertatii si una a libertatii. Germanii din Est votau, cum se spunea, cu picioarele, fugeau de binefacerile “socialismului real”. Fondata in 0ct0mbrie 1949, die sogennante DDR, cum i se spunea, era o nascocire a lui Stalin si a instrumentelor sale locale. Se pretindea un stat antifascist, insa a refuzat sa plateasca vreodata despagubiri victimelor dementei politici de exterminare a evreilor practicata de nazisti. Era o dictatura cinic-politieneasca, asa cum se poate vedea din exceptionalul film “Das Leben der Anderen”.

http://www.youtube.com/watch?v=n3_iLOp6IhM

Au existat nise ale societatii civile, dar acestea au fost prigonite sistematic, in pofida sustinerii de catre bisericile catolica si luterana a miscarilor pacifiste independente. Am scris pe larg despre aceste miscari intr-un articol aparut in 1987 in revista “Problems of Communism”,  intitulat “Nascent Civil Society in the GDR”. Istoricul Georg Herbstritt mi-a spus in 2007 ca textul meu circula in mediile disidente din Berlinul de Est si ca exemplarele xeroxate fusesera confiscate de catre Stasi. Era insa greu de pronosticat colapsul RDG intr-un timp atat de scurt, in chip predominant, dar nu exclusiv non-violent (regimul a organizat oribile campanii represive in 1988 si 1989 impotriva demonstrantilor pasnici arestati si batuti de politia comunista). S-a dovedit insa ca era vorba de un castel din carti de joc, un penitenciar cu pretentii statale, ca fara sprijin constant din partea URSS, nu existau sanse de supravietuire pentru RDG.

Mi se va spune ca folosesc retorica Razboiului Rece. Asa sa fie, nu am niciun motiv sa rosesc, a fost o retorica fara de care ne-am fi sufocat in marasmul terorii directe si indirecte, al capitularilor, tradarilor, delatiunilor, complicitatilor si suspiciunilor. Gratie (si) acelei retorici s-a putut respira dincolo de Cortina de Fier. Marturiile abunda, cadavrele celor impuscati pentru ca incercau sa sara Zidul depun marturie. A nu admite aceste lucuri este de-acum o chestiune psihanalizabila.

Am vazut prima oara acel zid in 1968, eram, impreuna cu mama mea, intr-o excursie ONT in RDG. Nu te puteai apropia, zareai Poarta Brandenburg, totul era pustiu in jur: tacere, teama, disperare. Granicerii din punctele de observatie erau instruiti sa traga in oricine va incerca sa evadeze din “paradisul” lui Ulbricht si Honecker. Peste ani, Ronald Reagan va rosti istoricul discurs in care l-a indemnat pe Gorbaciov sa demoleze acel zid sinistru. A venit annus mirabilis 1989 si imposibilul s-a intamplat: in noiembrie zidul a cazut, dictatura PSUG s-a prabusit, a urmat finalul RDG si unificarea Germaniei. Ceea ce ideologii oficiali numeau “avanpostul socialismului in Vest” s-a dovedit o fictiune ideologica, rezultatul dikatului sovietic, o organizare efemera intemeiata pe militarism, teroare, propaganda, minciuna si frica. ”Primul stat german al muncitorilor si taranilor” nu era nici stat, nici german, nici al muncitorilor, nici al taranilor. In momentul prezentarii in fata Bundestagului a concluziilor Comisiei conduse de fostul disident, pastorul Reiner Epplemann, privind dictatura PSUG (SED) si consecintele sale, Roman Herzog, presedintele din epoca al Germaniei, a numit RDG ein Unrechtstaat, opusul statului de drept, deci statul de nedrept. Nimic nu a simbolizat mai flagrant acest stat de nedrept decat odiosul Zid al Rusinii.

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/zidul-rusinii-si-statul-de-nedrept/

Aleksandr Soljenitin: Supremul martor

Au trecut trei ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si ganditor rus Aleksandr Soljenitin. Anul acesta se implinesc doua decenii de la naruirea imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficalal statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental duplitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a trai in adevar a fost acompaniat de straduinta sa de a luminaa resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa iremediabil si ireductibil barbara.

Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta. Ma bucur sa anunt aici aparitia unei carti exceptionale despre gandirea politica si morala a autorului “Primului cerc” si al”Arhipelagului Gulag”. Este vorba de o lucrare a distinsului istoric al ideilor, profesorul Daniel Mahoney, aparuta in traducere romaneasca la Polirom. Daniel Mahoney este un savant autentic si un intelectual critic. A coordonat antologii din operele lui Raymond Aron si Aurel Kolnai (voi reveni asupra acestui autor prea putin cunoscut). Textele sale au aparut nu doar in lumea anglo-saxona, ci si in Franta, in spcial in excelenta revista “Commentaire”. Este apropiat de familialui Soljenitin si prieten cu ilustrul istoric Alain Besancon. Conduce sectia de recenzii a revistei “Society”. Cartea sa despre Soljenitin ar trebui citita de toti cei care indragesc libertatea si detesta tiraniile de orice culoare .

  

 “Daca despre Soljenitin s-a putut spune ca, sub aspectul urmarilor pe care le-a avut asupra istoriei, este scriitorul dominant al secolului XX, Daniel J. Mahoney are in vedere in cartea sa tocmai latura de disidenta politica ce ar indreptati afirmatia de mai sus. Bineinteles, autorul nu pretinde ca Soljenitin ar fi un filosof politic in sensul strict al cuvintului, dar reuseste sa-i reconstituie, in diferite etape si din diferite lucrari (unele netraduse in limba româna, precum vastul proiect Roata rosie, dedicat caderii Rusiei imperiale si nasterii Uniunii Sovietice), viziunea asupra conditiei politice a omului. Sint interesante mai ales punerea in contextul epocii a acestei viziuni si comparatiile cu figuri politice si nu numai de prim-plan, inclusiv disidenti precum Václav Havel.

Volumul, aparut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunis­mului si Memoria Exilului Romanesc, a fost publicat la editura Polirom.”

http://www.polirom.ro/catalog/carte/aleksandr-soljenitin-dincolo-de-ideologi-4241/

„Prin aceasta carte concisa si densa, cititorul roman are sansa intilnirii cu o extraordinara figura a secolului XX: Aleksandr Soljenitin, ginditor politic. Analizind vasta opera literara a autorului rus, profesorul Daniel Mahoney – el insusi reputat filosof american si stralucit discipol al lui Pierre Manent – scoate la suprafata apologia pe care acesta o face societatii civile si libertatii moderate de responsabilitate. Martor al ororilor totalitare si victima a comunismului bolsevic, Soljenitin propune o luminoasa etica a reconcilierii prin cainta personala si curaj moral. Intr-un spatiu public dominat de ipocrizie si autovictimizare, modelul sau se impune demn si izbavitor. Confruntat cu minciuna si lasitatea veacului, Soljenitin nu oboseste sa rosteasca adevarul in iubire.” (Mihail Neamtu)

Aleksandr Soljeniţîn–Supremul martor

 de Vladimir Tismaneanu

 Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljenitin cuvintul Gulag a intrat in vocabularul curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljenitin, “1984” de Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler.  Intr-adevar, Soljenin a fost martorul suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul ingredient ideologic. Datorita lui Soljenitin, omenirea a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci. A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Solohov, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului, insista ca tot ce scrisese Soljenitin despre crimele comuniste era adevarat.  Cartile sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljenitin insa nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci si cel care a adus tema lagarelor in prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor esentiale.

Filosof al actiunii disidente, Soljenitin a acuzat comunismul ca este o dictatura a minciunii.  Pentru el, ca si pentru Berdiaiev ori Sestov, comunismul era inaainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar.  In 1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljenitin cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa traiasca in adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea nedezmintita a lui Aleksandr Soljenitin. Nu este necesar sa fii de acord cu toate pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir” a publicat nuvela “O zi din viata lui Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta.  La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljenitin.  Cei care continua sa exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-si aminteasca acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o noua matrice morala. Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la adevar. Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului, Soljenitin a invins un sistem care s-a visat etern.  Cum a scris cindva George Kennan, nu exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljenitin pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.

 (Articol aparut in “Evenimentul Zilei” imediat dupa stingerea din viata a lui Aleksandr Soljenitin pe 3 august 2008).

A trai in adevar: Despre disidenti in vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina)

Sunt destui, din pacate, cei care cred ca in Romania nu a existat nici o activitate disidenta serioasa, ca am fi fost locul unde nu s-a intamplat nimic in afara de sumbrul cenusiu al represiunii directe si indirecte, acompaniat de uralele obscene ale cultului personalitatii. Regimul a stiut sa genereze si sa perpetueze, prin perfide mijloace de dezinformare, aceasta falsa perspectiva. Fireste, nu a existat o miscare sociala autonoma precum “Solidaritatea”, dar nu putem ignora, daca nu vrem sa ofensam adevarul istoric, actiunile muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului (august 1977) si de la Brasov (noiembrie 1987), Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), Apelul lui Paul Goma pentru respectarea drepturilor omului, protestele unor Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Ion Vianu, Carl Gibson, Geza Szocs, Victor Frunza, Gh.Calciu, ale grupului de actiune Banat, ale lui Ion Puiu, Nicu Stancescu si lista este inevitabil incompleta. Au existat eforturile de mentinere in viata ale nucleului de baza al PNT, asigurate in primul rand de caatre Corneliu Coposu si cei apropiati de acesta. Au existat demersuri individuale prea putin cunoscute ale unor oameni care au refuzat sa ingenuncheze.

Revista “Obiectiv Cultural” care apare la Braila si despre care am mai avut prilejul sa scriu aici propune o restituire a adevarului ce merita salutata. Viorel Padina, membru marcant al candva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecintele actiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, haituit, hartuit, turnat de oameni in care a avut incredere. Poet exceptional (nu sunt critic, imi spun doar parerea de cititor), excelent eseist si ganditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertatoare abuzurile, abdicarile, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupator. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) in anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilitatii s-a nascut actiunea disidenta a lui Viorel Padina, o actiune, dar si o pasiune, care nu a contenit pana azi. 

Viorel Padina, pseudonimul literar al lui Viorel Abălaru, cunoscut în mediile virtuale sub nickname-ul AVP, s-a născut pe 29 octombrie 1950, în localitatea Gura Padinii, judeţul Olt.
Unul dintre dizidenţii marcanţi ai culturii române şi singurul scriitor român din Epoca de Aur care a avut curajul de a da în judecată o editură românească, poetul Viorel Padina şi-a câştigat renumele nu doar prin radicala opoziţie făcută regimului comunist, dar şi prin crearea uneia dintre cele mai autentice şi inovatoare viziuni poetice produse în ultimele trei decenii de literatură română.
Este autorul celebrului volum “Poemul de Oţel”, o veritabilă bombă cu ceas a poeziei româneşti, şi redactorul materialului dizident “Apel către Europa” şi al samizdatului “NU!”, ultimul fiind un manifest anticomunist aflat în arhivele Securităţii.
În anul 1980, Viorel Padina redactează materialul “Apel către Europa”, pe care intenţiona să-l trimită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă materialul a fost interceptat de Securitate şi nu a mai ieşit din ţară.
Volumul “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Românească”, dar nu a apărut din cauza dosarului “pătat” al autorului. De aceea, Viorel Padina va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosarul nr.611-1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti, cartea având să vadă lumina tiparului, la aceeaşi editură, abia în 1991.
De asemenea, Viorel Padina este şi autorul “Planetei-Ou” (http://planetaou.wordpress.com/).
OPERA:
“Urmărit de Securitate”, Editura Romanati, 1990 – broşură autobiografică, proză.
“Poemul de oţel”, Editura Cartea Românească, 1991 – poezie.
Tulburătoarele sale texte pot fi citite pe http://viorelpadina.wordpress.com

Iata un fragment din interviul cu Viorel Padina :

Da, e o diferenţă între a contesta un satrap sau o birocraţie tembelă şi a contesta sistemu comunist însuşi, chestie pe care nici măcar “Carta 77″ ori manifestele programatice ale “Solidarităţii” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici “Carta 77″ la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici “Solidaritatea” lui Walesa or Michnik, nici, apoi, disidenţii ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliţia ce se pregătea de perestroika şi de glassnost, păi cum drea… oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ţinând de respectarea drepturilor omului – aşa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituţiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertăţii de conştiinţă & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceauşescu, “pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuţie constituţionalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic. Or, mie nu mi-a trebuit decât un an de viaţă iepocală (măsurat din momentul în care am părăsit studenţia mult trasă de păr şi vieţişoara-mi de june poesel din anturajul angeloidului conformist Nichita şi din grădiniţa literar-estetică a Cenaclului de luni, unde ne bucuram de iluzia libertăţii pe care existenţa într-o aglomeraţie spontană de pretini hyperinteligenţi şi supertalentaţi şi-o poate procura oriunde, fie şi-n ghetoul cel mai trist sau în puşcăria cea mai securizată, şi până ce voi fi păşit, după absolvirea facultăţii, în viaţa reală a Lagărului) ca să-mi dau seama că răul “iepocal” nu-şi avea originea doar în liberul arbitru sau în comportamentul unui satrap infernal, în ticăloşia presupus lombrosiană a unor tovi sau băieţi aflaţi momentan la amoralu’ caşcaval, ci emergea din chiar natura obiectivă a sistemului, astfel că aproape oricine – vreau să spun 98-99% din populaţia Lagărului – ar fi procedat tot ca ipochimenii ce ne enervau or ne oripilau pe-atunci, dacă ar fi fost în locul lor… Prin asta nu vreau să scuz pe nimeni, aloo (căci gradele de ticăloşie ale celor ce s-au aflat în slujba răului au fost totuşi diferite, de la activiştii şi securiştii torţionari, la zmecheroşii cinici care doar te dispreţuiau pentru că nu erai şi tu adaptabil ca un purice de blană şi te-njurau de mamă, dar îţi aruncau o firimitură de pâine, de libertate sau de slană, şi pâna la nemernicii cu faţă cât de cât umană), ci sunt doar necăjit că aproape nimeni altcineva n-a înţeles, atunci, despre ce-i vorba, sau, dacă o fi înţeles, n-a făcut nimica – din laşitate sau din comoditate – spre a denunţa sistemul infernal din interior, astfel că atunci când acesta a căzut printr-o minune cerească, zic unii, dar în fapt în mod necesar şi fatal, noi n-am putut avea o alternativă la detaşamentul de frunte al tovilor şi băieţilor de altădată, ceea ce a făcut ca la conducere să vină tot ei, transformaţi din porcii sau câinii detaşamentului iepocal în bobor curat “revoluţionar”, halal…

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/52057-viorel-padina-s-au-transformat-din-teroristii-de-ieri-in-revoluionarii-de-azi.html

Pentru versiunea largita a textului mei si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/

Despre stanga si dreapta in Romania de astazi (plus cateva ganduri despre G. M. Tamas)

Excelent articolul lui Dragos Paul Aligica aparut pe www.contributors.ro.  A nu vedea ce s-a realizat intelectual dar si in planul propunerilor de politici publice dinspre centru-dreapta, inseamna a nu cunoaste spatiul publicistic si al conversatiei democratice din Romania. Delimitarile, departajarile ideologice nu sunt focuri de artificii retorice, politicile fiscale reprezinta anumite viziuni despre cresterea economica, de-comunizarea tine de perspectiva morala asupra fundamentelor statului de drept. Aceste lucruri sunt discutate de Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica intr-o carte importanta, “Reconstructia dreptei” aparuta in 2009 la Humanitas.

Stanga romaneasca este de fapt rezultatul unei serii de imposturi, uzurpari si travestiuri. Daca partidul succesor al PCR (FSN, apoi PDSR, apoi PSD) ar fi mers pe linia unei de-nomenklaturizari autentice (cum promitea solemn candva Mircea Geoana), daca si-ar fi asumat ruptura cu sistemul Iliescu, daca s-ar fi deziliescianizat (sorry for the hyper-barbarism!), daca reinnodau traditia intrerupta in anii inghitirii PSD de catre PCR/PMR, deci traditia lui Titel Petrescu, Serban Voinea, Iosif Jumanca, am fi avut despre ce vorbi.

Dar acest partid si-a ales ca model PRI din Mexic (constient ori subconstient, deliberat ori spontan, nici nu mai conteaza). Doctrinar este precara si lipsita de orizont strategic-conceptual. Nu este corect sa afirmi ca dreapta detine reurse, cata vreme sarmana stanga se zbate in chinurile paupertatii neconsolabile si incurabile. Dl Rogozanu stie f. bine ca exista Institutul de Studii Social-Democrate “Ovidiu Sincai” (parca primeau/primesc si ei ceva sprijin bugetar) fiind think-tank al unui important partid, Inst. Revolutiei, pastorit de Ion Iliescu (sigur bugetar).  Editia integrala, cu o noua parte despre anii 2009-2011, tocmai a aparut la Curtea Veche. Dl Rogozanu a scris despre unul din volume in chip favorabil. Ma rog, era inainte de a sa metanoia gauchista.,

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

Despre Claude Karnoouh, pomenit de Dragos Aligica, je m’abstiens. S-a scris destul si cat se poate de limpede pe blogul “In linie dreapta”. Filosoful G. M. Tamas imi este insa un vechi prieten si un intelectual stralucit, un umanist european care, spre stupoarea mea, in ultimii ani, a virat intr-o directie cu care nu stiam sa aiba minime afinitati. Lecturile filosofice ale lui Tamas, contributiile sale la discutiile despre nationalism, tribalism, modernitate (ma refer la scrierile de dinainte de 2000) sunt serioase si pline de intuitii. G.M. Tamas a scris candva un text memorabil intitulat “A Farewell to the Left”. Apoi, deziluzionat de experientele sale in zona conservatoare si neo-conservatoare, a scris “A Farewell to the Right”. Pacat ca in aceasta serie de adio-uri nu a izbutit sa se plaseze la centru. Am polemizat anul trecut cu GMT in revista “22″ numind stilul sau (mai degraba decat ideile, confuze si nu tocmai coerente) marxism histrionic. In cartea mea”Fantasmele salvarii”, aparutain prima editie in 1998, il citam de mai multe ori pe Tamas.  In muklte privinte, ideile noastre convergeau. Din nefericire, a ajuns acum sa incarneze el insusi, cu ciudat entuziasm, as spune de neofit, asemenea fantasme. Este trist sa-l vad “anexat” de oameni care n-au habar de traditia reala a miscarilor disidente si pentru care drepturile omului, interpretate in directia Balibar, Zizek si Badiou, sunt doar un paravan simbolic pe care nu dau doi bani (“GlamourGulag” este doar un exemplu de asemenea nefericite optiuni pseudo-conceptuale). Pe platfoma “Vox Publica”, dl C. Rogozanu isi exprima admiratia pentru non-conformismul lui G. M. Tamas, omul care s-a desparti de liberalism pentru ca i-aar fi inteles limitelee. Ne reaminteste, si bine face, ca G. M. Tamas a fost un disident autentic in Ungaria lui Janos Kadar si ca ar trebui sa se tina seama de acest lucru atunci cand este criticat dinspre centru-dreapta. Ma intreb insa daca dl Rogozanu si prietenii sai ar aplica aceeasi regula in cazul unui Antoni Macierewicz, unul dintre fondatorii KOR (Comitetul de Aparare a Muncitorilor) din Polonia, in 1976, figura de varf in randul consilierilor miscarii “Solidaritatea”, atacat constant dinspre stanga in Polonia? Indignare cu geometrie variabila?

In chestiunea intelectualilor romani, problema lui Tamas este ca intervine in polemici culturale, cu epistole solemn-acuzatoare, fara a avea bagajul informational care sa-l fereasca de gafe. Sincer, nu cred ca a citit cartile Martei Petreu, scrierile Irinei Livezeanu, ale lui Const. Iordachi, ale lui Al. George etc Nu, Marx nu era interzis in Romania lui Ceausescu. G. M. Tamas nu are decat sa consulte programele analitice ale cursurilor de stiinte sociale din invatamantul superior ori sa citeasca antologiile Marx si Lenin din BPT, coordonate de profesorul de estetica marxista Ion Ianosi. Hibridizarea fascistoida a comunismului romanesc nu a insemnat disparitia marxismului, ci bastardizarea sa. Inspiratia fundamentala a regimului a fost marxist-leninista, nu traditionalista, nationalista ori fascista. Ceausescu, draga Gazsi, a murit cantand “Internationala”, nu “Pui de lei”. 

Pentru ca aceasta ultima fraza, in forma initiala, a generat unele confuzii, ma vad nevoit sa o explic.  Era vorba de sovinismul fascistoid afistat de Ceausescu, in fapt o manipulare progandistica menita sa legitimeze o nomenklatura tot mai decrepita condusa de un despot paranoic.  Pe scurt, dincolo de retorica dictaturii, neindoios o combinatie de stalinism si fascism in ultimii ani ai lui Ceausescu, in clipa finala, ca ultim gest pamantesc, in fata plutonului de executie, Ceausescu a cantat “Internationala”, nu un cantec mult timp interzis de regim sub pretextul ca ar fi “nationalist”. Sper ca lucrurile sunt acum cat se poate de clare.