Complicele tiranului: Gabriel Garcia Marquez si teroarea din Cuba

23/04/2014

A plouat in aceste zile cu omagii aduse talentului nepereche (real) al romancierului columbian Gabriel Garcia Marquez. Sefi de state si de guverne (de la Putin la Ponta) s-au intrecut in pioase reverente catre cel disparut. S-a vorbit mai rar, adeseori in sotto voce, despre concesiile (ma exprim eufemistic) pe care le-a facut lui Fidel Castro, despre deceniile de complicitate activa si directa cu unul dintre cele mai odioase regimuri dictatoriale ale timpurilor noastre. Unii au incercat sa ne convinga ca abdicarea in fata tiranului este un gest inevitabil, ba chiar onorabil.

A fost rationalizat, in fel si chip, comportamentul detestabil al romancierului in aceasta perversa simbioza. Oameni onesti au cautat si mai cauta sa scuze ceea ce se dovedeste a fi impardonabil. Amnezia se combina cu deliberata minimalizare a unui scandal etic. O spun din nou, a nu stiu cata oara: Garcia Marquez a fost un mare scriitor. La capitolul constiinta morala, insa, a capotat jalnic.

Opera sa va fi  mereu studiata, nu ma indoiesc, la cursurile de istoria literaturii in secolul XX. Pactul sau cu diavolul totalitar va fi mentionat la cursurile despre totalitarism si cei care l-au creditat si servit. Asemeni un Maxim Gorki, alt mare scriitor, care a justificat si a glorificat lagarele de munca (adica de exterminare) staliniste. Subiect, asadar, pentru doua materii…

Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Credeam ca a existat ceea ce se numeste un gest redemptiv. Suferintele lui Valladares in Gulagul castrist au fost cumplite. Nu zile, nu saptamani, nu luni, ci ani si ani de zile. Culpa sa? Apararea drepturilor omului.

Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste, mesagerul global al “Bunevestiri” de la Havana.

Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, precum Jean-Paul Sartre si Simone de Beauvoir, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram aici intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de greata.

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

http://cuba.globalmuseumoncommunism.org/cuba/bios/valladares

Articol aparut in ziarul “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/complicele-tiranului-gabriel-garcia-marquez-si-teroarea-din-cuba-.html

 


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


Stelian Tanase si tradarea intelectualilor

19/12/2013

Când vorbim despre trădarea intelectualilor, acel concept propus de Julien Benda, ne gândim la dezertări, la complicităţi mărturisite sau nu nu, cu forţele anti-democratice. Îl cunosc bine pe Stelian Tănase. Am fost cândva prieteni buni, am colaborat la câteva proiecte, am şi scris împreună despre comunismul românesc cel puţin un studiu. M-a invitat şi am acceptat să fac parte din consiliul redacţional al revistei “Sfera politicii”, prima publicaţie politologică din România de după căderea comunismului. Am locuit la el, a locuit la mine.

I-am preţuit mult deschiderea conceptuală şi pasiunea de nestins pentru istoria comunismului. Primul meu interviu după căderea regimului totalitar dat unei reviste din ţară a apărut în “22″ în primăvară anului 1990. Era de fapt o discuţie cu Stelian Tănase, pe atunci redactor-şef al celei mai dinamice publicaţii anti-feseniste din România (alături, fireşte, de ziarul “România Liberă”). Titlul spune multe: “Suntem după prima revoluţie, cum va fi a două?” Textul este inclus în volumul meu “Ghilotină de scrum”.
În acei ani, Stelian Tănase era realmente un personaj care îi scotea din minţi pe fesenişti. A vorbit în Piaţă Universităţii, era o voce respectată în societate civilă. Era înjurat în presă lui Iliescu şi Român, se scorneau cele mai abjecte mişelii contra să. Între timp, a devenit om politic, a fost deputat, vicepreşedinte de partid etc Apoi s-a îndepărtat de politica activă, a continuat să predea ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, a făcut călătorii de cercetare în Statele Unite, a publicat cărţi remarcabile (ficţiune şi non-ficţiune).

Mai ales după 2004, Stelian Tănase s-a distanţat de foştii colegi de valori şi idei. S-a schimbat în relaţiile sociale, a devenit tot mai interesat de imaginea să de mega-jurnalist de televiziune. L-am invitat să facă parte din Comisia Prezidenţială pentru analiză dictaturii comuniste, a acceptat, a scris părţi importante din capitolul despre revoluţia din decembrie 1989. Dar drumurile noastre s-au despărţit. El a devenit tot mai apropiat de zona Vântu şi de PNL, mai întâi sub Tăriceanu, apoi sub Crin Antonescu. A părăsit GDS, n-a mai colaborat la “22″.
Nimic grav, e normal să avem opţiuni divergente câtă vreme ele nu duc la atacuri ad hominem şi mizerii proferate la adresa prietenilor şi nu doar a lor. Aşa am ajuns să nu mai pot dialoga cu el. Citeam textele sale şi mă cruceam. A permis rostirea unor imundiţii la adresa mea în propriile emisiuni. Apoi a făcut lucruri abominabile. Nu întru în detalii. A procedat la fel la adresa ICR-ului condus de H.R. Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu, deşi aceştia au făcut tot ce ţinea de ei spre a-i promova cărţile.
Stelian Tănase a fost, în anii 90, un autentic intelectual critic, comparabil cu personalităţi similare din România, Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. În anii din urmă s-a introlat, din păcate, în ofensivele menite să şubrezească statul de drept şi să permită perpetuarea corupţiei şi a autoritarismului kleptocratic. A semnat, în iulie 2012, scrisoarea către UE în care se susţinea că în România nu avusese loc o tentativă de lovitură de stat. A ales minciună împotriva adevărului. În acest sens, din nefericire, putem spune că şi-a trădat misiunea de intelectual. Numirea sa ca preşedinte interimar al TVR de către USL este proba celor scrise mai sus.

Stelian Tănase şi trădarea intelectualilor – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/stelian-tanase-si-tradarea-intelectualilor-1073443.html#ixzz2nxi06TJQ


Nelson Mandela, RIP (un articol de Silviu Rogobete)

05/12/2013

“Nu ma judecati dupa succesul avut, ci dupa cat de multe ori am fost jos si m-am ridicat din nou. Nu sunt un sfant, decat daca considerati sfant un pacatos care nu se da batut”.

Sunt cuvintele lui Nelson Mandela, cel care a fost cu certitudine demonstrabila pe baza de date istorice una din cele mai fericite, formidabile combinatii de “inima buna” si “minte buna”.

95 de ani, o viata intinsa miraculos – impotriva tuturor circumstantelor – pe parcursul unui secol, au marcat fara precedent istoria Africii de Sud si implicit, prin consecinte, istoria omenirii. Este probabil pentru prima data in istorie cand iertarea dusmanului a fost ridicata la rang de politica de stat, si a functionat.

Mai mult chiar, prin Comisia de Adevar si Reconciliere conceputa de Nelson Mandela si Arhiepiscopul anglican Desmond Tutu, un principiu fundamental Biblic, “veti cunoaste Adevarul si Adevarul va va face liberi”, combinat cu idea iertarii, au devenit baza actiunii politice si chiar juridice. O natiune ravasita, aflata in pragul celui mai singeros conflict imaginabil, a fost plasata ireversibil pe calea reconcilierii, a constructiei unei societati coerent-democratice in care exista loc pentru toti.

Numai un lider care a inteles sa lase la portile inchisorii in care a stat 27 de ani orice resentiment sau ura impotriva celui care l-a trimis acolo pe nedrept, pentru a fi el insusi liber, putea sa aseze bazele unei astfel de politici. Marturisirea de buna-voie a adevarului si iertarea dusmanului au avut puterea miraculoasa de a salva un stat aflat pe marginea prapastiei.

Asta a fost posibil doar sub indrumarea providentiala a unui lider care a fost primul gata sa puna in practica ceea ce le-a cerut compatriotilor sai. Din aceste motive este considerat de toti, indiferent de rasa, culoarea pielii, religie sau origini sociale Tata Madiba, Parintele intregii natiuni. Pentru asemenea fapte si-a castigat dreptul de a fi model de umanitate la nivel global.

Prin natura slujbei pe care am avut-o am avut sansa sa experimentez, in modul cel mai direct in ultimii ani, magnitudinea pretuirii si a respectului pentru Madiba manifestate in propria lui tara. In fapt, Africa de Sud nu se poate imagina pe sine fara Madiba.

Unii comentatori considera chiar ca edificiul democratic va colapsa fara el, altii spun ca despartirea de el este testul maturitatii natiunii. Traditionalistii spun ca Madiba nu a putut sa plece pana nu si-a vazut proiectul de reconciliere indeplinit si ireversibil. Cu toti sunt insa uniti in dragostea si respectul total pentru el si pentru ce a insemnat prezenta lui pentru fiecare dintre ei personal.

Nu am intalnit nici o persoana, alb, negru sau de culoare care sa se fi intalnit vreodata cu Madiba personal fara sa fi fost fermecati de umanitatea sa, de caldura plina de simplitate cu care aborda absolut pe oricine. De respectul pe care il arata in egala masura prietenilor, cat si dusmanilor. Este legendara deja vizita facuta vaduvei arhitectului apartheidului, cu care a servit un ceai, gest care a socat nu doar o natiune, ci a creat o paradigma noua de rezolvare a conflictelor.

Era in acelasi timp ferm in deciziile luate, nu accepta nici un compromis. Iubea nespus de mult copiii. Personal, am avut doua sanse de a-l vedea direct. Strangerea de mana, zambetul ce proiecta lumina, ochii senini si caldul “How are you, Sir” nu pot fi uitate niciodata!

Fara Nelson Mandela Africa de Sud nu ar fi ceea ce este si istoria omenirii ar fi fost mult mai saraca. “Ceea ce conteaza in viata nu este simplul fapt ca am trait; diferenta pe care am facut-o in vietile altora este ceea ce determina semnificatia vietii pe care am trait-o”.

O asemenea viata senina ca cea traita de Madiba nu poate si nu trebuie sa ne lase intristati. Sarbatoriti Viata! “Amintiti-va sa zambiti!”

* Silviu Rogobete a fost consulul general al Romaniei la Cape Town, Africa de Sud.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16142704-iertarea-dusmanului-politica-stat-care-functionat.htm


Monica Lovinescu si destalinizarea ratata din Romania

20/11/2013

Am publicat pe platforma “Contributors” versiunea largita a articolului despre discutia de marti de la Universitatea Maryland despre Monica Lovinescu. Pe forum, am primit un incitant mesaj din partea doamnei Doina Jela. Il public aici impreuna cu raspunsul meu. Este un bun prilej de a explora implicatiile anului 1956 pentru cultura politica a comusnismului romanesc si pentru destinul inteligentsiei romanesti:

DJ:  “Ma bucur de parca as fi fost de fata. in legatura cu acest calificativ de ”orfani ai curajului” referitor la intelectualii din Romania, la  deosebirea intre sfasietoarele  ”prises de conscience” intre intelectualii unguri si polonezi de după Raportul secret al lui Hrusciov, Monica Lovinescu avea o explicatie pe care nu stiu daca ati discutat-o vreodata amandoi. Noi am vorbit, fara sa dezvoltam, intr-atat eram de convinsa ca intuitia ei era global justa, dupa ce am citit, la ei in casa, ravasitorul poem pentru adulti al lui Adam Wazyk, publicat de Sartre in Temps Modernes, numarul dedicat Poloniei, in iarna  1956-57.Eu i-am intrebat de ce comunistii  polonezi  si unguri au fost asa de zguduiti de dezvălurile despre Stalin, de ce un Fadeev s-a si sinucis, si romanii au simulat cenusa-n cap cativa dintre ei, ba si aia, la sugestia lui Dej. Și Monica mi-a spus: Fiindca ai nostri n-au crezut nicio clipa in comunism si-n Stalin. Doar s-au temut si-au fost oportunisti. Toti? Toti, se pare, mi-a zis cu tristete….Este oare chiar asa?”

VT: “A fost o discutie chiar palpitanta. Mai ales ca ei citisera Havel, Michnik, Kolakowski. Poemul lui Wazyk este citat pe larg in “Reinventing Politics”, una din lecturile de baza ale cursului. Da, am vorbit cu Monica si Virgil pe aceasta tema. Ar fi multe de spus: erau si unii care crezusera sincer. De pilda, Imre Toth, Henri Wald, Radu Stoichita, Gheorghe Haupt, Barbu Campina, Tudor Bugnariu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Georgescu, Paul Cornea, N. Tertulian, M. Petroveanu, Silvian Iosifescu, Vera Calin, Crohmalniceanu, Maria Banus, Jebeleanu, Bogza, Nina Cassian, chiar Marin Preda si George Ivascu. Amintirile Mioarei Cremene din cartea de convorbiri cu Mariana Sipos sunt extrem de graitoare. Intre tinerii scriitori exista un anumit ferment (Labis, Cosasu, Raicu). Petru Dumitriu era la curent cu dezbaterile din Ungaria si Polonia. Nu ma refer, prin urmare, la scribii crapulosi gen Sorin Toma, Silviu Brucan ori Stefan Voicu. Nu ma refer nici la activistii CC al PMR precum Pavel Campeanu (sef de sector la Sectia Externa) si Ion Ianosi (instrutor la Sectia Stiinta si Cultura).

La varf, Miron Constantinescu juca o carte hrusciovista. La fel, Chisinevschi, oricand gata sa emuleze linia sovietica. Parvulescu oscila. Intre ilegalisti exista un puternic curent anti-Dej (Doncea, Petrescu, fratii Genad). Ulterior, Maurer insusi a fost acuzat ca a participat la “discutii antipartinice”. Si-a turnat cenusa-n cap, l-a protejat Dej. De ce nu s-a coagulat o platforma anti-stalinista in Romania? Michael Shafir a discutat subiectul in cartea sa din 1985. L-am discutat si eu. Au scris pe tema Adrian Cioroianu, Ioana Boca, Dan Catanus, Mioara Anton. Au intervenit abilitatea lui Dej si talentul manipulativ al lui Rautu. Faptul ca un personaj compromis precum Jar a preluat cauza de-stalinizarii din interiorul partidului nu avea cum sa ajute. Era foarte simplu sa-l amutesti pe Jar. Nu mai vorbesc de aliatii sai (reali ori fictivi) Mihail Davidoglu si Ion Vitner. Cat priveste oportunismul, mi-e teama ca Monica nu se insela…

Cred ca o discutie despre 1956 este extrem de necesara. A fost marele moment mancat, o ocazie ratata. Cauzele au fost multiple, trebuie discutate atent. A contat, desigur, precaritatea traditiei marxiste din Romania. Ce-ar fi fost daca Patrascanu ar fi fost in viata? Ar fi devenit el un Gomulka al Romaniei? Au existat framantari intre intelectualii maghiari. Cristian Vasile a mentionat aceste lucruri in scrierile sale. Ma intreb daca resurectia motivelor national(iste) in ideologia PMR nu a fost de fapt raspunsul tactic la riscurile de-stalinizarii. In teza sa de doctorat, Bogdan C. Iacob discuta aceste teme. Le examinam, Cristian Vasile si cu mine, in “Perfectul acrobat”. In 1956, Miron Constantinescu a mers la Cluj, s-a vazut cu Lucian Blaga. Momentul apare in romanul lui Blaga “Luntrea lui Caron”. Isi construia o baza intre intelectuali? Urmarea “cooptarea” lui Blaga in cazul ca ar fi castigat lupta (surda, dar reala) cu Dej?”

http://www.contributors.ro/cultura/cand-cerul-e-innourat-despre-monica-lovinescu-la-universitatea-maryland/


Aleksandr Soljeniţîn–Zekul paradigmatic

28/08/2013

Au trecut cinci ani ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si ganditor rus Aleksandr Soljeniţîn. Au trecut 45 de ani de la demonstratia din 25 august 1968 din Piata Rosie, acel moment eroic in care sapte oameni au avut curajul sa sfideze ordinea totalitara si sa condamne, in numele adevarului si onoarei, invazia Cehoslovaciei. Au trecut peste doua decenii de la naruirea imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficial statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Ceea ce s-a numit efectul Soljeniţîn a schimbat radical perceptia comunismului in Occident si a contribuit la delegitimarea ireversibila a totalitarismului. Mitul sovietic a primit o lovitura mortala. “Umanismul” comunist s-a dovedit similar celui nazist. “Constiinta” bolsevica nu era esential diferita de aceea fascista.

Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental duplicitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a trai in adevar, reluat de Jan Patocka si Vaclav Havel, a fost acompaniat de straduinta sa de a lumina resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa iremediabil si ireductibil barbara. Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta.

Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvintul Gulag a intrat in vocabularul curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984” de Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler. Intr-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si cruzimii duse la paroxism. In consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul ingredient ideologic: “Thanks to ideology, the twentieth century was fated to experience evildoing on a scale calculated in the millions. This cannot be denied or passed over or suppressed. How, then, do we dare insist that evildoers do not exist? And who was it that destroyed these millions? Without evildoers there would have been no Archipelago.”

Datorita lui Soljeniţîn, omenirea  a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci.

A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Recomand aici textele despre Soljeniţîn datorate unor Monica Lovinescu, Max Hayward, Alain Besancon, Claude Lefort, Andre Glucksmann, Robert Conquest, Pierre Daix, Leo Labedz, Richard Pipes, Norman Podhoretz,  Leonard Shapiro, Efim Etkind, Michael Scammell (biograful sau si al lui lui Arthur Koestler), Daniel Mahoney. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Solohov, apologet al stalinismului, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului, insista ca tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cartile sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljeniţîn insa nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, asemeni, sa spunem lui Boris Pasternak, ci si cel care, impreuna cu Varlam Salamov,  a adus tema lagarelor in prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor umaniste.

Filosof al actiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul ca este o dictatura a minciunii. Pentru el, ca si pentru Anna Ahmatova, Nikolai Berdiaiev ori Lev Sestov, comunismul era inainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. In 1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, la un ceas cand opera sa era ponegrita si interzisa, Soljeniţîn cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa traiasca in adevar. Prea putini au fost cei care l-au sustinut la Moscova, dar cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea nedezmintita a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar sa fii de acord cu toate pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala. Oricine va urmari dialogurile cu Soljeniţîn din superbul film de Aleksandr Sokurov va intelege despre ce vorbesc. Descinzand din Dostoievski si Soloviov, reflectiile lui Soljeniţîn despre viata, moarte, istorie, destin, Occident si Orient, individ si divinitate, sunt inrudite cu cele ale maestrului lui Sokurov, Andrei Tarkovski.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir”condusa de Aleksandr Tvardovski,  a publicat nuvela “O zi din viata lui Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta. Eroul nuvelei, de fapt un mini-roman, nu mai era un bolsevic prigonit de alti bolsevici, ci un om normal, fara pasiuni ideologice, o fiinta ca oricare alta, o victima precum atatea altele dintre milioanele deportate in ceata inghetata a Gulagului, cel descris de Monica Lovinescu drept zekul paradigmatic.

La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat Leonte Rautu ca acest lucru sa nu se petreaca, desi a existat o propunere de publicare in revista “Secolul XX”. Nu tin minte daca profesorul Ion ianosi, pe atunci instructor al Sectiei Cultura a CC al PMR, deci unul din subordonatii lui Rautu, excelent vorbitor de rusa, cititor asiduu al revistelor sovietice, explica in memoriile sale de ce si cum s-a ajuns la decizia de a nu publica nuvela lui Soljeniţîn. Iata o palpitanta tema de istorie politica si intelectuala. Stiau instructorii de la Sectie ce bomba reprezenta “Ivan Denisovici”. Cei care continua sa exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-si aminteasca acest episod.

“Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o noua matrice morala, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicai Lovinescu). Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la adevarNici presa de stanga din Vest nu a ramas neaflectata. Pierre Daix, ginerele lui Artur London, unul din cei trei supravietuitori ai procesului Slansky, candva un stalinist feroce, a prefatat editia franceza a cartii. Revista condusa de Daix si Louis Aragon, “Les Lettres Françaises”, a devenit o voce a solidaritatii cu disidentii din Est. Ironia era maxima, tinand cont ca in 1949, revista fusese megafonul abjectei propagande staliniste in incercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic Viktor Kravcenko, ramas in Occident, care denuntase intr-o carte faimoasa Gulagul.

Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului,  Soljeniţîn a invins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cindva George Kennan, nu exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljeniţîn  pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.

Versiune largita a textului aparut pe portalul LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/aleksandr-soljenitin-supremul-martor/

Despre semnificatia demonstratiei celor sapte din Piata Rosie, acum 45 de ani, ca moment fondator al miscarii pentru drepturile omului in URSS, recomand informatul si inspiratul articol al lui Marius Stan aparut pe acelasi portal:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/cei-7-magnifici-inceputurile-disidentei-in-urss/


Securitatea, o institutie criminala: Cazul inginerului Gheorghe Ursu

29/07/2013

Desi aflat intr-o scurta vacanta, citesc presa (americana, romaneasca etc). Privind natura criminala a Securitatii, institutia subordonata direct lui Nicolae Ceausescu, “sabie si scut” a dictaturii comuniste, sugerez citirea acestei zguduitoare scrisori deschise trimisa de Andrei Ursu, fiul inginerului si disidentului Gheorghe Ursu, un om ucis de securisti pentru ca a indraznit sa tina un jurnal in care scria adevarul. Sustin neconditionat si fara nicio rezerva pozitia domnului Andrei Ursu:

A fost ucis pentru scrisorile anti-ceausiste trimise la Europa Libera, pentru afisele anti-totalitare tinute la serviciu, pentru jurnalul in care demasca in detaliu crimele si ineptitudinea regimului Ceausescu. Si mai ales, asa cum rezulta din zecile de marturii ale colegilor si paznicilor de celula, pentru faptul ca nu a vrut sa-si divulge prietenii. (…) Domnule Presedinte, Domnule Prim-Ministru, stimati guvernanti, va rog sa folositi autoritatea cu care ati fost investiti pentru a dispune aplicarea legii si condamnarea tortionarilor securisti ai lui Gheorghe Ursu, pentru a se face dreptate, in sfirsit, memoriei unui om ucis pentru ca nu a acceptat dictatura. Ar fi adevarata masura de normalitate, de dreptate pentru cei care au suferit sub acel regim nelegitim si criminal. Fără această condamnare, “vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut”.

http://www.revista22.ro/andrei-ursu-fiul-disidentului-gheorghe-ursu-cere-intro-scrisoare-deschisa-adresata-institutiilor-statului-condamnarea-celor-care-iau-omorit-tatal-29438.html


Esenta sistemului comunist: O propunere de discutie

13/02/2013

 

Pe 5 martie se vor implini 60 de ani de la moartea lui Stalin. Este momentul sa pornim o discutie despre ce au insemnat regimurile comuniste, care au fost institutiile lor fundamentale, cum au putut supravietui vreme de decenii, de ce s-au prabusit in imensa lor majoritate. Mai ales ca judecatile superficiale abunda si ca se uita ca fara aparatele ideologice, fara nomenclatura si fara politia secreta aceste dictaturi n-ar fi putut functiona. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat si reconfirmat, in pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului “Intact” drept o victima a cine stie carei conspiratii denigratoare. Dan Voiculescu a fost una din rotitele acelui sistem lipsit de legitimitate si ostil ideii insasi a unui stat de drept.

Sa le luam pe rand. Partidul era institutia decisiva. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se auto-proclamase detinator al adevarului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea pretentia infailibilitatii epistemice. Asa vazuse lucrurile Lenin, fondatorul bolsevismului, el insusi un marxist convins, asa au continuat sa le vada discipolii sai. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic in clipa in care a a acceptat renuntarea la principiul sacrosanct al “rolului conducator al partidului”. Ceea ce s-a numit “democratia interna de partid” era o gluma. Fractiunile fusesera interzise inca din martie 1921. Fractionismul era un pacat capital. Liderul partidului era nu doar seful suprem al aparatului, ci si sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov indeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Rautu si Dumitru Popescu raspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej si Ceausescu. Scopul era indoctrinarea in masa, subordonarea culturii si a educatiei fixatiei bolsevice (inrudita cu aceea fascista) a formarii “Omului Nou”. In randul militantilor, ratiunea critica fusese inlocuita prin credinta oarba. Sectele staliniste erau organizatii ale oamenilor fara dubii.

Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, scolile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura etc (o paranteza: in pofida unei campanii de o stanjenitoare stridenta si de o sistematica rea-credinta–ma refer la serialul lui Radu Calin Cristea din “Observator Cultural”, dar si la alte texte de acelasi gen aparute in aceeasi revista ori in “cotidianul” nistorescian, in “Romania Mare”, in “Tricolorul” etc–precizez ca nu am lucrat niciodata in aceste aparate; nu eu, ci profesorul Ion Ianosi a fost instructor, vreme de zece ani, in cadrul CC al PMR, nu am scris niciun rand in “Scanteia” ori in “Era Socialista”, acolo era redactor dl Paul Dobrescu, azi profesor la SNSPA si presedintele Consiliului de Etica pentru care premierul Ponta nu a plagiat). Fiecare comitet judetean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, insa una relativ marginala (de pilda “Viata Studenteasca si “Amfiteatru”). In anii duri ai stalinismului, revistele de istorie si filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai putin in anii 70 si 80. Rolul aparatelor ideologice era sa reproduca dominatia simbolica si sa delegitimeze orice forma de autonomie reflexiva. In Romania, mai ales dupa 1971, s-a nascut un sincretism ideologic (protocronism) in care stalinismul traditional se ingemana cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecintele acestui baroc ideologic pot fi constatate si azi, indeosebi in osanalele la adresa unor Adrian Paunescu sau Sergiu Nicolaescu precum si in tentativele de eroizare primordialista, de romantizare etnocentrica, a trecutului. Cultul personalitatii, ajuns la dimensiuni faraonice, era intretinut prin mecanismele culturii de masa, conferinte, simpozioane, poeme, volume omagiale etc

Politia secreta, in cazul Romaniei Securitatea, avea rol punitiv si profilactic. Teroarea initiala, de o amplitudine si de o violenta fara precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societatii politice (partidele democratice), intimidarea intelectualitatii, suprimarea societatii civile, deplina inregimentare sociala (colectivizarea fortata, deportarile de tarani, “lichidarea chiaburimii ca clasa”). Universul concentrationar comunist a fost intemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. Dupa 1956, deci dupa “Raportul Secret” al lui Nikita Hrusciov (februarie) si dupa Revolutia Maghiara (23 octombrie-3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control si manipulare. S-a produs, totusi, acea de-radicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales dupa 1968, a permis aparitia unor gesturi de disidenta remarcabile. Ele au fost insa strivite in fasa de catre regim, iar disidentii au fost calomniati, expulzati, izolati. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decat actiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Brasov (noiembrie 1987), de la Timisoara, Bucuresti si Cluj (decembrie 1989), regimul, constient de ceea ce se petrecuse in Polonia, a recurs la represiune deschisa, a abandonat masca “democratiei socialiste”. Cand discutam Securitatea, este important sa tinem cont de faptul ca teroarea nu s-ar fi putut execita in absenta colaboratorilor, a turnatorilor, a informatorilor, a delatorilor, a “persoanelor de sprijin”. Nu toata lumea a dat note informative, nu toata lumea avut nume de cod.

Nu am zabovit aici, cum s-ar fi cuvenit, asupra dimensiunii economice. In aceasta privinta, ideile mele se intalnesc cu acelea ale ganditorilor maghiari Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus, formulate in volumul clasic “Dictatorship over Needs”. Pentru analiza politicilor economice ale comunismului romanesc, recomand scrierile istoricului Bogdan Murgescu. Despre expansionismul revolutionar bolsevic voi scrie separat.

Pentru cititorii interesati de subiectul acestui articol:

http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-comunism

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/esenta-sistemului-comunist-o-propunere-de-discutie/


Metamorfoze si abdicari: Despre Lucia Hossu-Longin si banalizarea Raului

24/01/2013

Am vazut multe in acesti ultimi ani: profeti ai democratiei ajunsi sa aprobe si chiar sa salute demagogia iresponsabila a unui Crin Antonescu, universitari onorabili justificand ordinarul mega-plagiat al lui Victor Ponta, politologi legitimand becalizarea PNL, reviste de cultura cautionand ofensiva obscurantista a lui Andrei Marga, jurnalisti candva respectati ridicand in slavi stilul “sportiv” al premierului plagiator si gudurandu-se penibil pe langa acesta, fosti disidenti mimand echidistanta, dar folosindu-si inepuizabilul rezervor de malitie intr-o singura directie, a “sinecuristilor lui Basescu” si cate altele.

Dar, trebuie sa recunosc, recordul a fost atins de catre Lucia Hossu-Longin, autoarea “Memorialului durerii”, fosta secretar general al IICCR (in perioada Marius Oprea-Stejarel Olaru), eroizandu-l pe detinutul de drept comun, nu politic, infractorul Adrian Nastase si comparand soarta acestuia cu a lui Iuliu Maniu. Simpla alaturare a acestor doua nume intr-un asemenea context mi se pare obscena. Este un sacrilegiu si consternanta banalizare a suferintelor indicibile ale marilor personalitati calomniate, prigonte, intemnitate si asasinate de comunisti.

Oricat de pornit sau pornita ai fi impotriva lui Traian Basescu, oricat ti-ar displace Monica Macovei, oricat te-ar deranja DNA si ANI (desi ma intreb de ce te-ar deranja daca nu ai probleme de integritate), in ruptul capului nu pot pricepe cum poate ajunge o anticomunista declarata precum Lucia-Hossu-Longin colega de imunde campanii cu Ciripoi. Nu pot pricepe cum poate echivala jurnalista care il elogiaza pe generalul Ion Mihai Pacepa, crimele comuniste cu actiunile firesti, cat se poate de transparente, ale unui stat de drept. Nimeni si nimic nu o obliga pe doamna Lucia Hossu-Longin sa jigneasca moralitatea si sa-si ruineze propria imagine in cultura democratica romaneasca intr-un mod atat de rusinos.

Cum a fost posibila metamorfoza Luciei Hossu-Longin, schimbarea ei la fata? Cand a spus dansa adevarul, in clipele cand vorbea cu patos si compasiune despre martiriul unor Maniu, Mihalache, Dinu Bratianu, ori acum cand il aseaza pe Nastase, condamnat de justitia statului de drept, nu de agentii lui Stalin, alaturi de acestia? Care sa fie resorturile unei asemenea stupefiante transfigurari? Despre aceste lucruri scrie un articol informat si transant Ioan T. Morar pe blogul sau:

http://blog.itmorar.ro/mituri-false-ale-societatii-romanesti-lucia-hossu-longin-luptatoarea-la-doua-capete/

Pentru comentarii la textul meu, publicat intr-o versiune actualizata:

http://www.contributors.ro/cultura/metamorfoze-si-abdicari-lucia-hossu-longin-si-banalizarea-raului/


Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

18/01/2013

Am citit ieri, pe nerasuflate, o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, cu fondatorea acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei. S-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina. Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Chavez a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze dictatorul?

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme. Fiul ei, Fernando Coronil a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de o boala neiertatoare.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat)  in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, Gerard si Anne Philipe si atatia altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William Luers, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Impreuna au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice si culturale, de la Eduardo Frei si Lech Walesa la Borges si Mario Vargas Llosa. Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate  de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre.

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948,incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Sofia m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita:

Dear Sofia,

You will not believe, but I finished the book. It is a most revealing, grippingly moving testimony about the search for truth and meaning in a world full of parallel mirros and mendacious, self-serving rhetoric. What makes the reading electrically absorbing is your refusal to adjust to any kind of fashionable dogmas. For good reasons, you despise hypocritical fools and sanctimonious preachers.

Yes, you say that existentialism was not your cup of tea, yet your whole life has been most intensely experienced as a quest for authenticity, for a realm where art, truth, and freedom become one. A strange coincidence makes that your memoir (it is, after all, a non-conventional memoir) came out in 2012. I published a book, also in 2012, in Romanian, with the title “The Secret World of the Nomenklatura: Recollections, Revelations, Portraits”. It includes a wonderful picture of Nema whom I loved dearly. I talk about how you and Carlos helped me resurrect as a Western intellectual. I even mention Lena Lecalot whom I met thanks to you in Paris, in October 1981.

You have many friends and admirers, as well as as many foes and detractors. This is my fate as well, especially after I chaired the Truth Commission (the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship) in Romania in 2006. Your struggle and amazing life story have inspired me. Allow me thank you wholeheartedly.

Congratulations to Arlette Machado for having made this extraordinary book possible.

Azi dimineata Sofia mi-a trimis un mesaj din care reiau aici doar o fraza:

 I think, and hope, more people love us than hate us…

http://www.eluniversal.com/arte-y-entretenimiento/121205/las-mil-historias-de-sofia-imber
 
http://200.2.12.132/SVI/sofiacarlos/index.php?option=com_content&task=view&id=89&Itemid=275

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 167 other followers