Solidaritate cu Andrei Ursu: Asasinii trebuie să-si primeasca pedeapsa

29/10/2014

Inginerul Gheorghe Ursu a fost un intelectual in sensul nobil si frumos al acestui cuvant. A crezut in libertate si a murit pentru ea. A scris poezii, a fost prieten apropiat al unor poeți, romancieri, regizori, compozitori. Iata una din poeziile sale:

“Poetii sint in general tristi/Ei nu inteleg lumea /Si lumea nu-i intelege/ Ei iubesc lumea dar nu o inteleg/ Lumea ii iubeste dar nu-i intelege/ Uneori cand ajung sa inteleaga lumea ei o detesta/ Alteori cand lumea ajunge sa-i inteleaga e prea tarziu /Si uite asa, poetii mor in general tristi”

Inginerul Gheorghe Ursu a ales sa traiască in adevar. A refuzat să fie sclavul unui regim ilegitim si criminal. A ținut un jurnal in care a notat ce vedea, ce gandea, ce simțea. Aceasta este functța unui jurnal. Dar a ține un jurnal in regimurile totalitare poate fi un gest sinucigas. Adică unul care te poate distruge, daca politța secreta află de existenta lui. Pentru a afla asemenea lucruri “c-un dedesubt primejdios” (cum scria Boris Pasternak), există delatorii, turnătorii, acea specie infectă despre care N. Steinhardt spunea că-i produce o greață infinită (“Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori“). Inginerul Gheorghe Ursu a fost turnat, arestat, anchetat, torturat, ucis.

 

Monica Macovei,, Andrei Ursu si Radu Filipescu

 Monica Macovei, Andrei Ursu, Radu Filipescu (fotografie de Marius Stan)

Era in noiembrie 1985, au trecut 30 de ani de-atunci, a căzut dictatura lui Ceaușescu, s-au succedat la putere diversi presedinți si premieri. Cazul inginerului Gheorghe Ursu, menționat explicit in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a fost in continuare neglijat, ignorat, mușamalizat.

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie (in stanga, fiica sa Olga, in dreapta Andrei)

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie

Principalul vinovat de moartea lui Gheorghe Ursu, torționarul Marin Pirvulescu, a scăpat de binemeritata pedeapsă, s-a fofilat prin interstitiile legilor astuțios răsucite de avocati perfizi si judecători indiferenți ori mai rău. Timp in care s-au mai găsit si unii care să-l calomnieze postum pe cel omorât de Securitate. Intregul caz trebuie redeschis in regim de urgență si judecat corect. In clipa cand scriu aceste randuri, fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei, se află de sapte zile in greva foamei. Sub ochii noștri, un om iși riscă viața pentru a salva memoria, dreptatea, adevărul.

Să nu mi se spună că este vorba de o chestiune tangențială, fără legătura cu alegerile. Nu este adevărat: acum decidem ce fel de stat va fi Romania, unul de drept ori de nedrept, unul al legii sau al fărădelegii. In plus, cum bine remarca Dumitru Lacatusu, nu e vorba doar de securistul-tortionar Marin Pirvulescu, ci de grangurii din varful Securitatii, inclusiv Tudor Postelnicu si Iulian Vlad. Acesta din urma este celebrat in cercurile national-securiste drept un “autentic patriot”. Unul responsabil, intre altele, de lichidarea fizica a lui Gheorghe Ursu.

http://www.evz.ro/solidaritate-cu-andrei-ursu-asasinii-trebuie-sa-si-primeasca-pedeapsa.html

Link la interviul cu Andrei Ursu transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/article/26656348.html

Despe conferinta de presa a lui Andrei Ursu:

http://www.europalibera.org/content/article/26664653.html

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/andrei-ursu-apel-pentru-anchetarea-maiorului-de-securitate-marin-parvulescu/

 

 


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


Viitorul a inceput deja: Revoluția umbrelelor și resurecția inocenței în spațiul public

06/10/2014

Recomand cu căldură un admirabil articol, informat, lucid si inteligent moral, despre miscarea de protest civic din Hong Kong numită de-acum revoluția umbrelelor. La 25 de ani de la masacrul din Piata Tiananmen si de la revoluțiile care au dus la prăbușirea Blocului Sovietic si la sfarșitul Războiului Rece, tinerii din Hnog Kong ne reamintesc ca speranța nu moare niciodată, că este posibilă, cum frumos scrie Marius Wamsiedel, doctorand in sociologie la Universitatea din Hong Kong,  resurecția inocenței în spațiul public, abandonarea sentimentului de neputință si angajamentul in favoarea unui proiect de reconstrucție democratică a spațiului public. Tinerii din Hong Kong riscă enorm. Să-i susținem in aceasta superbă nazuință de a fi liberi!

“Protestele continuă la Hong Kong. Cu înverșunare amestecată cu teamă, tinerii s-au întors în stradă după ce pozițiile le-au fost atacate violent de contra-manifestanți ieri și alaltăieri. Situația este volatilă. Pozițiile s-au radicalizat și tot mai puțini reușesc să se țină deoparte de ce se întâmplă. Un aer sumbru, de nedeslușită îngrijorare și amărăciune, s-a coborât peste oraș. Devine tot mai limpede că lucrurile nu au cum să rămână așa, că un deznodământ este iminent și că, indiferent cum se termină povestea, viața în fosta colonie nu va mai fi ca până acum.

 

Protestele au însemnat resurecția inocenței în spațiul public. Au pornit din convingerea nestrămutată că este de datoria celor tineri să se implice în viața comunității lor. S-au hrănit din iluzia că singurele căi legitime de urmat sunt civilitatea și dialogul. Rezistă în continuare, în ciuda adversităților de tot felul, pentru că temeiul lor e solidaritatea în jurul unor idealuri.
O întâmplare măruntă, care prin însăși banalitatea sa dă seama de caracterul profund al protestelor mai bine decât evenimentele care țin prima pagină a gazetelor, s-ar cuveni aici povestită. Când, la Admiralty, i-am cerut unei organizatoare o agrafă să îmi prind panglica aurie de tricou, și-a dat seama că nu are așa ceva. Fără să stea pe gânduri, și-a desfăcut acul de siguranță din jurul panglicii ei și mi l-a întins. În gestul acesta mărunt – și mai cu seamă în cuceritoarea naturalețe care l-a însoțit – am citit spiritul de generozitate și dezinteresare al revoluției umbrelelor.
În intervențiile brutale de ieri și de alaltăieri ale contra-manifestanților s-a putut vedea imaginea răsturnată a protestelor. Cu forța fizică pe post de argument, într-o dezlănțuire feroce de ură și dispreț, contra-manifestanții au căutat să intimideze, să provoace, să instileze sentimentul că protestele nu au susținerea masselor. Au ignorat însă un lucru elementar: poți cu ușurință demantela o baricadă improvizată pe un bulevard, dar nu poți compromite tot atât de ușor spiritul care a făcut acea baricadă posibilă.

Zilele acestea s-a creat în Hong Kong un clivaj ideologic fără precedent, un clivaj care nu va putea fi depășit multă vreme de acum înainte, indiferent de soarta mișcării de protest. De o parte sunt mai cu seamă tinerii educați, care aspiră la democrație și la independență politică reală. Ei sunt cei care umplu zi și noapte străzile la Admiralty, la Causeway Bay, la Mong Kok, sperând să devină agenții istoriei și artizanii propriului viitor. De cealaltă parte se regăsesc generațiile care, formate în colonialism, s-au deprins să păstreze o distanță sigură față de politic. Sunt cei care cred în virtuțile de origine confuciană ale moderației și conformismului și cei care se tem că instabilitatea ar putea afecta sever interesele economice ale insulei.

Fracturile între idealism și realism, modernitate și confucianism, politic și economic, occidentalism și orientalism durează, desigur, de multă vreme în Hong Kong, dar existența lor era până acum una discretă. Aveau statut de secrete publice – lucruri de care toată lumea are habar, dar pe care nimeni nu le discută. Protestele au ridicat voalul secretivității și le-au azvârlit în prim-planul spațiului public. Vizibilitatea subit obținută nu numai că a amplificat dihotomiile, dar a făcut necesară și o poziționare individuală precisă în raport cu ele. Acum nu mai e loc de ambiguități, oscilații și dublu limbaj, ci doar de opțiuni rezolute și asumate. Viitorul a început deja.”

http://spatiimici.com/2014/10/05/manifestatii-contra-manifestatii-clivaje/


Protestele civice din Hong Kong: Adevărata faţă a Beijingului

03/10/2014

de Leone Grotti (www.tempi.it)

Cardinal Joseph Zen Ze-kiun speech at the Tamar Park during hundreds of students sit at the open area as  boycott class. 24SEP14

Episcopul emerit de Hong Kong, Cardinalul Joseph Zen (82 de ani): “Ȋn sfârşit putem vedea toţi adevărata faţă a Beijingului, vor supunere absolută şi nu intenţionează să ne dea ceea ce ne aparţine: democraţia”.

Numărul manifestanţilor care ocupă pacific pieţele principale ale oraşului a crescut în ultimele două zile şi a ajuns la zeci de mii de personae, după ce poliţia a reacţionat brusc duminică la proteste, lansând gaze lacrimogene, bătând anumiţi protestatari şi arestându-i pe alţii.

R: Eminenţa Voastră, ce cere poporul din Hong Kong?

În Constituţie este prevăzut că Hong Kong-ul, după reîntoarcerea sub China (în 1997), are dreptul să organizeze alegeri, fie pentru şeful guvernului regiunii autonome, cât şi pentru consiliul legislativ. China a făcut promisiuni în 2004, în 2007 şi în 2010, dar de fiecare dată a amânat.

R: De ce?

Deoarece nu doresc să ne dea libertatea de a putea organiza adevărate alegeri, Beijingul doreşte să controleze totul. Noi cerem doar un sufragiu universal valabil pentru alegerile din 2017 şi, în schimb, guvernul central a decis să ne dea posibilitatea de a vota, dar numai candidaţii aleşi de ei. În această situaţie la ce foloseşte votul? La nimic. Iată de ce protestăm!

R: China v-a descris ca fiind “extremişti” şi “subversivi”

Eu am participat la proteste şi pot spune că poporul din Hong Kong este fantastic: în primul rând am organizat un referendum la care au participat 800 de mii de persoane, apoi circa 500 de mii de persoane au ieşit în pieţe pentru democraţie. Acum, poporul încă protestează, dar este disciplinat: nu a răsturnat nici o maşină, nu a spart nici o fereastră şi nici nu a atacat vreun poliţist. Dar ştim toţi că acesta este un act de neascultare civilă: noi ocupăm o parte importantă a oraşului, blocăm traficul. Aceasta este împotriva legii, dar suntem dispuşi să mergem la închisoare  dacă vom fi arestaţi, dar este împotriva moralei. Este legitim să luptăm împotriva unui sistem nedrept.

R: Dacă protestul este atât de pacific, de ce v-a atacat poliţia?

A fost un moment foarte periculos, o provocare gravă. Un mic grup de protestatari urma să fie arestat la Parlament, când poliţia a zărit sosirea unui număr mare de studenţi şi nu numai. Poliţia ştia că protestatarii sunt pacifici, că nu exista nici o ameninţare la adresa siguranţei, însă şi-au pierdut răbdarea, au folosit forţa şi au atacat persoanele. Acest lucru este unul foarte grav, deoarece situaţia nu necesita o reacţie similară.

R: În Occident mulţi vorbesc despre un nou Tiananmen.

Noi nu facem revoluţii, rămânem calmi. Doar am protestat într-un mod puţin mai puternic decât de obicei: de obicei vorbeam şi gata, dar de această dată, vom provoca şi unele daune economice, şi suntem dispuşi să plătim pentru aceasta.

R: Când poliţia a atacat manifestanţii, dumneavoastră aţi cerut mulţimii să “plece acasă şi să nu-şi rişte viaţa”.

Biserica a studiat situaţia şi a decis că este permis să se facă un protest de acest gen. Noi, religioşii din Hong Kong suntem mari educatori, avem multe şcoli şi învăţăm valoarea ascultării şi a neascultării, atunci când este necesar. Dar, credincioasă carismei sale, Biserica învaţă şi aminteşte oamenilor că este nevoie de curaj, dar şi de prudenţă.

R: China a negat deja sufragiul universal. Speraţi că-şi va schimba ideea?

Eu sunt un pic pesimist. Ştim că există puţine speranţe de victorie, poate aceasta va avea loc peste mult timp, dar este întemeiat să facem ceea ce încercăm acum.

R: Nu vă temeţi de o reacţie a guverului comunist?

Hong Kong-ul depinde foarte mult de China, care ar putea bloca fluxul de apă pentru oraşul nostru, sau ar putea opri importurile noastre alimentare. Dacă vor să ne înfometeze, noi suntem dispuşi să suferim, dar sperăm că nu se va întâmpla aşa ceva.

Traducere: Liviu Ursu

http://www.e-communio.ro/stire2004-cardinalul-zen-in-piata-cu-studentii-“suntem-gata-sa-mergem-la-inchisoare-pentru-democratie

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/cardinalul-zen-piata-cu-studentii-suntem-gata-sa-mergem-la-inchisoare-pentru-democratie/


Revoluțiile din 1989: Le-a prevăzut oare cineva?

02/10/2014

Meteorologia revolutiilor este mereu surprinzatoare. Indiferent cum analizam natura revolutiilor din 1989, ele au reprezentat un adevarat eveniment universal-istoric in sens hegelian: au impus o ruptura diacronica intre lumea de dinainte si de dupa 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce parea drept un sistem imuabil si aparent inexpugnabil s-a prabusit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a intamplat din cauza unei presiuni externe (ea avand insa un rol important), precum in cazul Germaniei naziste, ci datorita acumularii unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau in faza metastatica, iar maladia care le-a macinat a fost in primul rand incapacitatea lor de auto-regenerare. Dupa ce timp de decenii a jonglat cu varii ‘retete’ de reforma intrasistemica (ex., „ambivalenta instituţională” este conceptul folosit de profesorul Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai gasit resursele pentru o reinventare ideologic-institutionala, devenind evident faptul ca solutia putea fi gasita doar din exterior si impotriva ordinii social-politice existente.

Disparitia (implozia) Uniunii Sovietice in decembrie 1991, sub privirile perplexe ale intregii lumi, a fost direct si profund legata de disolutia anteriora, provocata de revolutiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. In prezent, suntem indiscutabil martorii incheierii ciclului istoric inceput odata cu Primul Razboi Mondial, cu preluarea puterii in Rusia de catre bolsevici si fundamental caracterizat de un lung razboi ideologic european (mai bine zis, un razboi civil global). Importanta revolutiilor din 1989 nu poate fi supraestimata: au fost triumful demnitatii civice si moralitatii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic si supravegherii dictatoriale . Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie sociala, ele au fost, cel putin in prima faza, liberale si non-utopice.

Spre deosebire de revolutiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenarista asupra societatii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamata ‘avangarda’ sa-si asume rolul ‘conducator’ asupra miscarilor de masa. Nici un partid politic nu s-a aflat in spatele acestui val revolutionar spontan. Initial s-a pus accentul pe necesitatea crearii unor forme politice noi, care sa fie diferite de structurile partinice traditionale, configurate ideologic. Faptul ca in perioada imediat urmatoare revolutiile au fost marcate de rivalitati etnice, de respingatoare scandaluri politice, coruptie endemica, de aparitia partidelor si miscarilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare si colectiviste, nu diminueaza in nici un fel generozitatea mesajului initial si impactul lor colosal la acea vreme. Doresc sa amintesc ca depasirea socialismului de stat a fost mult mai dificila, subreda si pe termen lung problematica exact in acele cazuri in care revolutiile ori nu au avut loc (Iugoslavia) ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales in contextul in care ne confruntam cu discursuri care, bazandu-se numai pe mostenirea ambigua a revolutiilor, pun sub semnul intrebarii succesul lor.

Aceasta „retorica reactionara”, excelent analizata de Albert Hirschman, foloseste argumentul futilitatii, pericolului iminent si al unei pretinse subversivitati cronice pentru a delegitima schimbarea in sine sau pentru a o prezenta drept imposibila sau indezirabila. Chiar si formele mai sofisticate ale acestui argument functioneaza pe o logica similara: mediul post-revolutionar a permis renasterea aspectelor reprobabile ale culturilor national-politice din regiune, si anume, sovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist si militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decat status-quo de dinainte de 1989. Sau, se afirma ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat, iar detinatorii puterii (birocratii partidului-stat) s-au mentinut pe pozitii, preluand doar noi masti. Sau, indiferent de sperantele si idealurile participantilor la miscarile din 1989, rezultatele actiunilor lor s-au dovedit profund dezamagitoare, permitand unor politicieni venali, infractorilor si demagogilor sa foloseasca noile oportunitati pentru a-si instaura dominatia asupra societatii. In aceste conditii, reamintirea adevaratului mesaj al acestor revolutii si reconsiderarea principalelor interpretari si afirmatii cheie ale revolutionarilor reprezinta asadar un util exercitiu politic, moral si intelectual.

Nu trebuie sa uitam faptul ca ceea ce astazi suntem obisnuiti sa consideram evident – sfarsitul sovietismului – era doar o vaga posibilitate la inceputului anului 1989. Fara indoiala, unii dizidenti (Aleksandr Soljenitin, Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Aleksandr Zinoviev, Ferenc Feher, Agnes Heller, János Kis, Miklos Haraszti, Vaclav Havel, Petr Pithart, Jacek Kuron, Adam Michnik, Antoni Macierewicz, Jakub Karpinski, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol) diagnosticasera declinul lent al sistemului si lipsa de viitor al acestuia, dar putini au luat in calcul un colaps imediat al acestuia. Intreaga filosofie a disidentei a fost argumentata pornind de la strategia „penetrarii”, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea si reconstructia progresiva a sferei publice ca alternativa la ubicuitatea ideologica a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticitatii non-machiavelice, a trasparentei, civilitatii si bunei credinte. Daca exista o morala fundamentala a grandioasei drame revolutionare care s-a desfasurat in 1989 in Europa Centrala si de Est, aceasta poate fi formulata astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decat o singura directie. Cu alte cuvinte, nu exista un determinism ineluctabil care guverneaza istoria omenirii. Intr-adevar, asa cum afirma politologul Jeffrey Isaac, revolutiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze ci si multiple semnificatii, o pluralitate de intelesuri, propunand o agenda semnificativa nu doar pentru societatile post-comuniste, dar si pentru democratiile occidentale.

Au existat, desigur, o serie de ganditori care au anticipat prabusirea inevitabila a sovietismului (de pilda, filosoful polonez Leszek Kolakowski si disidentul sovietic Andrei Amalrik). Dar foarte putini au crezut cu adevarat ca acest lucru se va intampla intr-un timp atat de scurt si fara violenta. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care sa incurajeze o schimbare pe baza de negocieri si transferul de putere pe cale pasnica. De aceea, unul dintre cele mai surprinzatoare fenomene in 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria si Polonia de a imparti initial puterea si apoi de a renunta la aceasta in totalitate. Evident, ramane de examinat ce s-a intamplat, in fapt, in anii urmatori. Voi reveni, mai ales ca in curand va apare la Humanitas o colectie de scrieri ale jurnalistului si comentatorului politic polonez Bronislaw Wildstein la care am scris prefata. Fost militant activ al Solidaritatii, intelectual public si pasionat sustinator al decomunizarii, Wildstein este unul dintre criticii modelului de tranzitie cristalizat in strategia “mesei rotunde” si a “liniei groase” in raport cu trecutul totalitar.

Urmand o astfel de cale non-violenta, aceste revolutii au abrogat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: in primul rand, ceea ce s-a numit rolul conducator al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unor tranzitii democratice care si-au putut urma cursul fara a fi confruntate cu tulburari social-politice majore. Asa s-a configurat ceea ce Thomas Carothers a definit (si a criticat) drept “paradigma tranzitiei” cu ale sale implicatii teleologice. In alte tari insa reformele au fost respinse in numele „cuceririlor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar si acest tip de argument nu a reusit sa salveze regimurile comuniste in cauza. Modelul „socialismului de baraca” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducatorilor tarilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria si Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, sanse de reusita. Pe 7 octombrie 1989, RDG isi sarbatorea patru decenii de existenta. Protestele civice anti-totalitare se inteteau de la o zi la alta. Dupa o luna, pe 9 noiembrie 1989, cadea Zidul Berlinului…

Eseul de mai sus este versiunea largita a textului transmis la Radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26615745.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26615738.html

Cartea lui Bronislaw Wildstein va apare foarte curand la Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9biile-din-1989-le-a-prevazut-oare-cineva/


Sa fii altfel decat ei: Despre altruismul civic al Monicai Macovei

16/09/2014

Alegerile prezidentiale din acest an pot genera o mult asteptata despartire a apelor. Mi se spune ca m-as aventura in directia a ceea ce se numeste gandirea dezideratativa (wishful thinking). Sper ca nu. Judecatile si analizele pe care le propun se intemeiaza pe fapte, pe informatii verificabile. Monica Macovei chiar este altfel de cat majoritatea coplesitoare a unei clase politice lipsita de atasamente valorice si inclinata spre blat, aranjamente de culise si trafic de principii.

Intr-un articol scris impreuna cu bunul meu prieten, politologul Marius Stan, spuneam ca Monica Macovei simbolizeaza altruismul civic. Este vorba de o viziune care plaseaza cetateanul, cu ale sale drepturi inalienabile, in centrul unui proiect politic menit sa duca la modernizarea institutionala, economica si sociala a tarii. Nu exista nimic elitist in ceea ce sustine Monica Macovei.

Cu prilejul recentei vizite la Timisoara, Monica Macovei a reafirmat, in termeni cat se poate limpezi si de transanti dogoritoarea actualitate a Punctului 8 al Proclamatiei din martie 1990: “Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara își păstrează și în acest moment actualitatea, iar desăvârșirea Revoluției începute în Decembrie 1989, la Timișoara, presupune finalizarea acesteia, prin aflarea adevărului istoric și prin identificarea și pedepsirea celor care se fac vinovați pentru crimele comise. În plus, mai este nevoie și de reformarea clasei politice, astfel încât România să scape de monopolul instituit de partidele politice și să devină o Românie a “oamenilor vii, creativi și inteligenți.”

Am mai spus-o, o repet: Monica Macovei a ales sa traiasca in adevar, sa fie vocea celor fara de voce. Este o optiune asumata pe care, eu unul, o admir si o respect. Si nu sunt nici pe departe singur. Este vorba de o viziune a politicului inrudita cu aceea a lui Vaclav Havel, marele disident si primul presedinte al Cehoslovaciei eliberata de comunism, apoi presedintele Republicii Cehe: “Oricat de ridicol si donquijotesc poate sa sune acest lucru astazi, un lucru mi se pare cert– faptul ca este responsabilitatea mea sa accentuez, mereu si necontenit, originea morala a oricarei politici autentice, sa subliniez semnificatia valorilor si standardelor morale in toate domeniile vietii sociale, inclusiv economia, si sa explic ca, daca nu incercam, in noi insine, sa descoperim ori sa redescoperim ori sa cultivam ceea ce eu numesc o ‘responsabilitate mai inalta’, lucrurile vor merge teribil de rau in tara noastra.” (Vaclav Havel, “Summer Meditations”, 1991)

Ceea ce cerea “Proclamatia” era o asanare a sferei publice, o retragere din scenă, macar pentru cativa ani, a celor direct responsabili, ca personaje importante ale aparatului de partid, guvernamental si al Securitatii. “Proclamatia” cerea denomenclaturizarea, deci decomunizarea Romaniei. Punctul 8 propunea concret si fara echivoc lustratia. FSN-ul i-a acuzat pe autorii “Proclamatiei”, intre care regretatul George Serban (nascut acum 60 de ani, pe 25 iunie 1954, plecat dintre noi scandalos de devreme), de extremism, ba chiar si de fascism. Neo-fesenistii de tip Ponta se simt direct primejduiti de Monica Macovei si de valul civic pornit sa sustina candidatura ei. De aceea declama ei stupidul slogan al “debasificarii”. Ponta si ai lui se tem de Monica Macovei pentru ca traieste in adevar. Ei se scalda in minciuna.

Romania nu are nevoie de “debasificare”, ci de o ruptura irevocabila cu practicile si traditiile nomenclaturiste. Romania are nevoie de intarirea, nu de slabirea institutiilor care responsabilizeaza clasa politica si pe oligarhi. Romania are nevoie de moralitate in politica, nu discursuri sforaitoare despre o “noua Mare Unire”. Suna idealist? Poate. Dar de cand sunt idealurile demne de dispret in politica? Nu au fost idealisti cei care au sperat, in vremea noptii totalitare, ca va veni momentul cand dictatura se va prabusi? Nu au fost idealisti cei care au crezut in idealul Romaniei Mari, al intregirii tarii? Nu au fost idealisti disidentii Europei de Est cand se opuneau unui aparat de represiune aparent omnipotent?

Tocmai pentru ca reafirma rolul crucial al idealurilor in politica, tocmai pentru ca traieste sub semnul altruismului civic, Monica Macovei chiar este altfel decat cei pentru care totul este de vanzare. Nu cred catusi de putin ca majoritatea cetatenilor Romaniei vrea sa fie ca “ei”. Dimpotriva, cred ca majoritata civica vrea ca liderii politici sa fie altfel, adica onorabili, cinstiti, credibili.

Vladimir Tismaneanu este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland din Statele Unite si autor a numeroase carti intre care “Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel” (Polirom, 2007) si “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc” (Humanitas, 2014).

Articol aparut pe portalul online ziare.com:

http://www.ziare.com/monica-macovei/candidat-prezidentiale/invitatii-ziare-com-vladimir-tismaneanu-sa-fii-altfel-decat-ei-despre-altruismul-civic-al-monicai-macovei-1322199

 


Vocea lui Virgil Ierunca: Despre revista “Agora”, portavoce a disidenței

12/08/2014

Pentru cei care au trait acele timpuri, sperand cu disperare, ca si pentru cei care nu le-au trait, dar care iubesc libertatea.

*Povestea vorbei. O emisiune de Virgil Ierunca”. Amintim că emisiunea Povestea vorbei este difuzată miercuri, la orele 21.25, şi este repetată joi dimineaţa la 9.25, ca şi duminică seara, la 22.25, ora României.

5 mai 1991

Povestea vorbei.
O emisiune de Virgil Ierunca

Revista „Agora” portavoce a disidenței.

Virgil Ierunca: La microfon Virgil Ierunca şi Alain Paruit. Consacrăm emisiunea revistei „Agora”, condusă de Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu, al cărui prim număr pe anul acesta a apărut într-o nouă prezentare, în condiţii grafice excelente. De data aceasta nu vom repeta elogiile noastre aduse „Agorei”, ci vom da cuvântul criticilor din ţară. Ce însemnează „Agora” în actualul context socio-cultural ne-o spune criticul şi politicianul Cristian Moraru în „Contrapunct”.

Agora”, a firmă el, a fost şi, dat fiind amintitele împrejurări locale, continuă să fie un eminent spaţiu al toleranţei. Ea ne învaţă, şi noi încă învăţăm, aşa corijenţi cum ne-am dovedit şi după decembrie 1989, ce înseamnă să-ţi spui clar şi convingător părerea. Părerea ta, se înţelege. Pentru că mulţi dintre ai noştri concetăţeni îşi spun părerea în continuare – părerile altora, în congruienţa gramaticală este aici coextensivă uneiea spirituală, ce se traduce, până la urmă, într-un efect depersonalizant.

Agora” a fost şi rămâne din nou, graţie aceleeaşi situaţiuni conservate de revoluţionarismele confecţionate din catifeaua tribunelor şi prezidiilor, un loc privilegiat de definire a individuului ca fiinţă politică. Ca portavoce a disidenţei româneşti, a valorilor noastre dintr-un exil, ce poate fi şi el considerat în bună măsură unul al disidenţei. Ea este o întruchipare paradigmatică a identităţii zămislite de exersarea dreptului la adevărul personal, al aceluia în numele căruia se suferă şi chiar se moare.

Puteti asculta emisiunea aici:

http://www.europalibera.org/content/article/24094712.html

Recomandare, direct legata de ceea ce a insemnat Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 184 other followers