Victor Ponta se joacă cu focul: Despre acuta actualitate a revoluţiilor din 1989

10/11/2014

A trecut un sfert de veac de la căderea Zidului Rușinii, acea hidoasă construcţie menită să separe doua lumi: cea a opresiunii totalitare si cea a democratiei liberale. Imi scrie un bun prieten: “Sunt zile efervescente in Europa, deși in sensuri total diferite. In Berlin, de pilda, aceasta salbă de baloane luminiscente care vorbește despre puterea rememorarii. In Romania, daca am fi priviti de undeva de sus, salbe de manifestanţi incandescenţi care, tot la aniversarea de 25 de ani, iși clamează incă dreptul sacru al votului. Diferenţe enorme si pilduitoare… și tristeţea aferentă constatării…” Cum sa nu impărtășești aceste amare sentimente cand vezi cum guvernanţii de la București calcă in picioare, cu o iresponsabilă insolenţă, egală cu a unor Honecker si Ceaușescu, libertăţile fundamentale cucerite graţie revoluţiilor din acel annus mirabilis 1989, cum l-a numit Ioan Paul al II-lea?

Revoluţiile din 1989 au avut loc in numele drepturilor omului. Să nu se mire Victor Ponta dacă, batjocorind aceste drepturi si continuind să se se joace cu focul, asemeni lui Viktor Ianukovici in Ucraina, va stârni o noua revoluţie. Revoluțiile din 1989 au validat faimoasa definiție dată de Lenin momentului revoluționar: cei din vârf nu mai pot conduce conform vechilor practici, iar cei de jos nu mai pot accepta astfel de practici. Mă intreb dacă Victor Ponta cunoaste această analiză. I-ar putea explica Ion Iliescu despre ce este vorba.

Prăbușirea comunismului în Europa de Est a accelerat procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice, fiind un catalizator pentru mișcările patriotice din țările baltice și Ucraina, inaugurând o nouă organizare mondială, necondiționată de diviziunile Războiului Rece, de bipolarism. Așa cum de foarte multe ori a afirmat Ken Jowitt, s-au creat condițiile pentru o situație nouă, extrem de periculoasă, în care lipseau normele internaționale de până atunci, iar comportamentul actorilor implicați nu putea fi anticipat. Existau astfel premisele unui haos global. Acest diagnostic nu exprimă sub nicio formă vreun regret pentru lumea de dinainte de 1989. El avea doar rolul de a atrage atenția asupra faptului că revoluțiile din 1989 și ‘extincția leninistă’ au generat o realitate complet nouă. Mai mult decât atât, contextul radical diferit a impus o re-evaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naționalism, societate civilă, socialism și, de ce nu, însăși viziunea noastră asupra libertății la sfârșitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

Așa cum am menționat intr-un articol anterior, întrebarea fundamentală este: Au fost evenimentele din 1989 cu adevărat revoluții? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci rămâne să analizăm diferența dintre acestea și momente istorice similare (ex. Revoluția franceză din 1789 sau cea din Ungaria, din 1956). Dacă el este negativ, consider întemeiat să ridicăm o altă problemă: Ce au fost ele? Simple fantasme, rezultatul intrigilor oculte ale unor birocrații în criză care au fascinat întreaga lume dar nu au schimbat în mod fundamental “regulile jocului”? Ultima formulare este esențială pentru a înțelege semnificația a ceea ce s-a întâmplat în 1989. Acordând atenție modului în care s-au schimbat “regulile jocului” avem posibilitatea de a aprecia cu adevărat consecințele și moștenirile anului 1989.

Consider că transformarile din principalele țări din Europa Centrală (mai ales) și de Est au fost revoluții politice care au provocat decisiv și ireversibil schimbarea regimurilor din regiune. În locul unor sisteme autocratice, dominate de partidul unic, revoluțiile au creat entități politice pluraliste. Au permis foștilor subiecți ai despotismelor ideologice (membri ai unor societăți închise) să-și recapete drepturile civice și naturale, și să se implice în construirea unor societăți deschise. În locul unor economii planificate, toate aceste societăți au adoptat economii de piață. Pe parcusul acestui proces de a răspunde la trei provocări fundamentale (crearea unui pluralism politic, a unei economii de piață și a unei sfere publice), unele țări au avut mai mult succes decât altele. Dar este indiscutabil faptul că în toate țările Blocului sovietic, ceea ce înainte era un sistem monolitic a fost înlocuit de unul dominat de diversitate cultural-politică (vezi Claus Offe, Varieties of Transition: The East European and East German Experience, Cambridge, MA: MIT Press, 1997, pp. 29-105). Chiar dacă nici astăzi nu putem afirma cu certitudine că toate aceste țări au devenit democrații liberale funcționale, este totuși crucial să subliniem că, în toate aceste cazuri, leninismul bazat pe uniformitate ideologică, represiune, dictatură asupra nevoilor umane și încălcarea drepturilor omului, a dispărut.

Un alt factor care trebuie adus în discuție este impactul extinderii NATO și al aderării la UE asupra procesului de democratizare. Așa cum afirma Václav Havel: “Am considerat că extinderea către Est va garanta ireversibilitatea noii situații în țările din regiune și a păcii în Europa. Nu erau greu de imaginat hoardele de populiști, demagogi, naționaliști și postcomuniști folosindu-se de fiecare zi de întârziere a acestui proces pentru a perora isteric despre necesitatea unui drum propriu în condițiile în care Vestul arogant, consumerist și egoist refuza să ne recunoască și să ne accepte” (vezi Václav Havel, To the Castle and Back, p. 296). Nu trebuie uitat totodată semnalul de alarmă tras de același Ken Jowitt în 1992. El afirma atunci că singura modalitate ca Europa de Est să nu ajungă să fie dominată de colonei, mici despoți, sau clerici era să fie adoptată de sora ei mai bogată, Europa de Vest, adică U.E. Scenariul de coșmar imaginat de Jowitt s-a dovedit eronat, dar datorită exact contra-predicției sale – implicarea comunității europene în revirimentul democratic al țărilor din Europa Centrală. Însă Jowitt a anticipat recent o nouă capcană în condițiile actuale: pericolul transformării fostelor state membre ale Tratatului de la Varșovia într-un ghetou al Europei unite (Kenneth Jowitt, “Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe” în Vladimir Tismaneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, Budapest; CEU Press, 2009).

Analiza revoluțiilor din 1989 implică inevitabil și dilema evidentului eșec al științelor sociale de a anticipa dispariția leninismului ca sistem mondial. Nu trebuie însă să generalizăm această culpă. Unii autori, precum Robert C. Tucker, Ken Jowitt, Leszek Kołakowski, John Keane, Andrew Arato, Steven Lukes, discutaseră falimentul moral și cultural al regimurilor de tip sovietic, anticipând amurgul carismei și al etosului mobilizator al dogmei oficiale. Drumul către 1989-1991 a fost pregătit de aportul mai puțin vizibil, de multe ori marginal, dar nu mai puțin esențial pe termen lung, al ceea ce noi numim astăzi societatea civilă (Solidaritatea în Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia, mișcările neoficiale de pace, ecologice, pentru drepturile omului din RDG, Opoziția Democratică în Ungaria). În consecință, evaluarea ruinelor leninismului impune refuzul oricărei abordări monistice, unidimensionale. Cu alte cuvinte, nu există un singur factor care poate explica această prăbușire. Criza economică, precum și cea politică, culturală și socială, s-au combinat făcând ca aceste regimuri să devină perimate.

Trebuie însă să nu uităm că sistemele în cauză nu erau doar “simple” autocrații; ele își fundamentau pretențiile de legitimitate pe “Sfânta Scriptură” a marxism-leninismului. Odată ce această aură ideologică s-a risipit, întregul edificiu a început să se clatine (vezi Ernest Gellner, Conditions of Liberty: Civil Society and Its Rivals, New York: Allen Lane/The Penguin Press, 1994). Ele erau, pentru a folosi excelenta formulare a lui Daniel Chirot, “tiranii ale certitudinii”; diluarea graduală a angajamentului ideologic al elitelor conducătoare, cei care odinioară formau o adevărată sectă mesianică, a accelerat procesul de dezintegrare din interior a regimurilor leniniste (vezi si Raymond Taras, (ed.), The Road to Disillusion: From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk/NY; M. E. Sharpe, 1992).

Partidele comuniste nu au ajuns la putere folosindu-se de proceduri rațional-legale. Nu au preluat puterea prin intermediul unor alegeri libere. Ele își bazau legitimitatea de mucava pe pretenția teleologică potrivit căreia reprezentau avangarda clasei muncitoare și, implicit, erau agenții emancipării universale a omenirii (vezi Giuseppe Di Palma, “Legitimation from the Top to Civil Society: Politico-Cultural Change in Eastern Europe,” World Politics, Vol. 44, No. 1, October 1991, pp. 49-80. În același număr, vezi Timur Kuran, “Now out of Never: The Element of Surprise in the East European of 1989,” pp. 7-48.

Odată ce ideologia a încetat să-și mai exercite atracția iar elitele partidelor, progeniturile și beneficiarii nomenclaturii și-au pierdut încrederea în promisiunile utopice ale marximsului, fortăreața leninistă a fost sortită capitulării. Acesta a fost rolul jucat de ceea ce specialiștii au numit efectul Gorbaciov (vezi Karen Dawisha, Eastern Europe, Gorbachev, and Reform: The Great Challenge, Cambridge and New York: Cambridge University Press, 1990; și Archie Brown, The Gorbachev Factor, Oxford: Oxford University Press, 1997). Climatul internațional creat în urma undelor de șoc provocate de politicile de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa în funcția de Secretar General al P.C.U.S. în 1985 a permis un nivel, nemaiîntâlnit până atunci, de disidență fățișă și de mobilizare politică în Europa Centrală și de Est. La începutul anilor 1990, Rita Klímová, fosta purtătoare de cuvânt a Cartei 77 și primul ambasador al Cehoslovaciei în S.U.A. după prăbușirea comunismului, mi-a confirmat, pe parcursul mai multor discuții, că noua concepție a lui Gorbaciov asupra relațiilor internaționale a fost percepută de Cartiști drept condiția necesară, dar nu și suficientă, a schimbării fundamentale care a avut loc în Europa Centrală. Acesta a fost drumul care a dus la sfârșitul Războiului Rece, unul care a implicat nu doar cancelariile diplomatice, ci și pe cetățenii convinși că vechea ordine mondială era sortită pieirii.

La ora actuala, cetăţenii din Europa de Est si Centrală inţeleg că lupta nu s-a incheiat si că trebuie rezistat noului val de autoritarism populist. După deceniile de democratizare, asistăm acum la eforturile de de-democratizare de tip Viktor Orban si Victor Ponta. Depinde de de noi ca aceste dictaturi putiniste in statu nascendi să nu triumfe. Prietenul meu Sever Voinescu are dreptate cand scrie ca “dictatorii sînt, în general, produsul propriilor popoare”. In egala masura, ma grabesc sa adaug, si revolutiile democratice sunt produsul propriilor popoare. Intre acestea, revolutiile electorale care ii pot inlatura pe dictatori (vezi alegerile din Polonia din iunie 1989 ori referendumul anti-Pinochet din Chile) si, adeseori, ii pot impiedica pe aspirantii la tiranie sa-si puna in practica planurile liberticide. Acesta imi pare a fi cazul Romaniei acestor zile.

 http://www.evz.ro/ridicarea-in-tron-a-noului-stapin.html

Versiune lărgită a articolului transmis la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26675884.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26675911.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/victor-ponta-se-joaca-cu-focul-despre-acuta-actualitate-a-revolutiilor-din-1989/

 

 


Virtutea lucidității și destinul sovietismului

04/11/2014

În 1985, Uniunea Sovietică părea nemuritoare. Majoritatea experților în chestiunea sovietică erau conștienți de tensiunile insurmontabile din interiorul sistemului („contradicții”, în limbaj hegelian-marxist), dar foarte puțini au anticipat sfârșitul iminent al regimului. De fapt, asemenea vederi existau mai cu seamă în rândul enclavelor disidente – mici și încolțite – din însăși Uniunea Sovietică și din Europa Centrală și de Est. Majoritatea intelectualilor occidentali, însă, erau prea ocupați pentru a scruta acțiunile tainice ale Biroului politic (Politburo), iar activitățile de disidență le considerau compromise de reverie romantică. Disidenții puteau fi admirați, dar nu luați prea tare în serios. Existau și excepții, desigur, între care Alain Besançon, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Leo Labedz, Martin Malia, Peter Reddaway, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam.

Specialist în culturile orientale și profesor la Universitatea din Moscova, Iuri Glazov (1929-1998) a fost un umanist nobil și un democrat profund angajat. S-a alăturat acestei contraculturi disidente cvasi-subterane. Din pricina vederilor sale eretice, i s-a luat dreptul de a preda. În cele din urmă, a părăsit Uniunea Sovietică împreună cu familia și s-a stabilit în Canada, unde a predat studii ruse vreme de mulți ani la Universitatea Dalhousie din Noua Scoție. Principalele sale preocupări erau legate de rolul intelighenției ruse în formularea discursurilor și a strategiilor de opoziție, de dinamica stalinismului și a post-stalinismului, precum și de frământările introspective ale acelora care au refuzat să trăiască (în) Marea Minciună.

Mulți universitari occidentali, mai ales în anii ʼ70, în perioada de destindere, au tratat instituțiile sovietice ca fiind similare celor din Vest, încercând să facă abstracție de preeminența ideologiei. Asemenea lui Aleksandr Soljenițîn, Iuri Glazov considera ideologia principalul fundament al dictaturii comuniste. Ideologia sanctifica absoluta falsificare a realității, construia o suprarealitate ritualizată și o viziune pseudoștiințifică – mistică, de fapt – asupra istoriei.

A publicat o carte cu adevărat excepțională, “The Russian Mind Since Stalin’s Death”, în 1985, la D. Reidel Company, o respectată editură academică. Am citit-o recent și am fost frapat de extraordinara preștiință și sagacitate intelectuală a autorului. Înainte ca glasnost să devină ubicuul cuvânt la modă, Glazov a identificat căutarea adevărului ca metodă subversivă de opoziție față de sistem și de recuperare a demnității civice. Pentru el, cea mai importantă trăsătură psihologică a sovietismului era sentimentul universal de frică:

“Există un sentiment pe care oamenii care trăiesc în țări netotalitare sunt incapabili să îl înțeleagă în mod adecvat: un sentiment al fricii într-o țară fără lege și fără justiție. Acest sentiment de frică putea fi citit în priviri și pe chipuri; putea fi simțit în glasuri și auzit în discursuri. Sentimentul de frică distruge procesul de comunicare între oameni. Ei spun ceea ce nu cred. Aud în cuvintele celorlalți altceva decât ceea ce se crede. Cine creează această atmosferă de frică? Cine o solicită? Poate fi ea ținută sub control? În ce măsură modifică acest sentiment al fricii întreaga natură a unei persoane?”

Acestea sunt întrebări tulburător de vitale (sau, în condițiile sovietice, mortale), la care Glazov oferă răspunsuri remarcabil de persuasive. Frica și falsitatea erau strâns legate în geneza a ceea ce viza sistemul, Omul Nou, Homo Sovieticus. Comunismul nu a fost doar o revoluție politică și socială, ci – mult mai important – a susținut o mutație antropologică.

Pasajul citat mai sus face parte din capitolul dedicat însemnătății pe care moartea lui Stalin a avut-o pentru cultura politică sovietică. Șaizeci de ani s-au scurs de la acel moment de cumpănă, iar fantoma lui Stalin continuă să bântuie mentalul rus. Analiza edificatoare a lui Iuri Glazov ar trebui citită de către toți cei care doresc să înțeleagă relația dintre stalinism, post-stalinism, post-sovietism și putinism. Nu trebuie să uităm că el a scris studiile incluse în acest volum cu ani buni înaintea venirii la putere a lui Mihail Gorbaciov, când – conform consensului aproape universal – colosul birocratic sovietic mai putea dura încă multe decenii. Iuri Glazov și-a dat seama că intelectualii urmau să joace un rol crucial în schimbările ce aveau să vină. De fapt, gorbaciovismul poate fi văzut drept ideologia și practica intelighenției neomarxiste de partid.

Unul dintre cele mai incitante capitole se concentrează asupra lui Iuri Andropov (1914-1984), fostul șef KGB care i-a urmat lui Leonid Brejnev în funcția de secretar general în noiembrie 1982. Un ideolog din categoria dură, dar suficient de inteligent pentru a ințelege dimensiunile crizei interne a sovietismului, Andropov a fost de fapt mentorul lui Gorbaciov, iar modul în care el a ignorat potențialul eretic al protejatului său rămâne în mare măsură un mister. Pentru loialiștii KGB, Andropov a fost autenticul – chiar optimul – lider sovietic. Nu e de mirare, așadar, că Vladimir Putin îl venerează, încurajând în ultimii ani dezvoltarea unui mini-cult al lui Andropov. Diferența cea mare intre model (Andropov) și epigon (Putin) este că cel dintâi nu era personal corupt. Organizația pe care a condus-o, KGB-ul, era insă o citadelă a corupției, asemeni aparatului PCUS.

Viabilele analize ale lui Iuri Glazov converg cu acelea ale regretatului Robert C. Tucker, important expert în Stalin, profesor la Princeton și autor al lucrării “The Soviet Political Mind”, titlu de căpătâi în studiile sovietologice. Ambii gânditori au înțeles că sistemul, odată stins zelul ideologic, era sortit pieirii. Degradarea credinței a fost un catalizator decisiv pentru ruinarea întregului sistem. Din utopia marxist-leninistă originară nu a mai rămas decât cinism, confuzie și dezgust față de promisiunile încălcate. Pentru Glazov, cel mai clar indicator al colapsului revoluționar a fost faptul că până și birocrații de partid tratau mitologiile oficiale drept enunțuri goale, soporifice, platitudini rostite mecanic ca parte a unui ritual vid de sens. Nimic nu surprinde mai bine natura acestui sistem decât o glumă citată de către Iuri Glazov – Radio Erevan întreabă: „Ce este marxism-leninismul, o știință sau o artă?”. Răspunsul: „Este probabil o artă. Dacă ar fi fost o știință, s-ar fi încercat mai întâi pe animale.”

Text transmis la Radio Europa Libera si aparut aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26665037.html

 


Nu stiu altii cum sunt: Andrei Ursu isi continuă greva foamei

31/10/2014

Nu stiu altii cum sunt, dar eu unul nu pot dormi stiind ca un om se jerfteste la Bucuresti pentru adevar si că lumea ignoră aceasta actiune disperată. Nu stiu altii cum sunt, dar eu unul sunt revoltat că, in afară de Monica Macovei, niciun candidat prezidential nu a găsit de cuviintă să meargă la sediul GDS din Calea Victoriei 120 să il incurajeze pe Andrei Ursu, să-i strangă mana, să-i spuna că idealul său de dreptate este inteles si impărtăsit, că se va pune capăt minciunii si subterfugiilor mizerabile folosite pentru a nu il aduce in fata justitiei pe asasinul tatălui sau, ofiter al criminalei institutii numită Securitate. Nu simtiti ca suntem in plina tragedie greacă? Ati citit “Antigona”? A disparut umanitatea din noi?

andrei ursu monica macovei

Nu stiu altii cum sunt, dar eu as fi asteptat ca un Insititut platit din bugetul tarii pentru a investiga crimele comunismului (IICCMER), sa-si trimita expertii spre a sustine, cu orice pret, cauza pentru care se sacrifică Andrei Ursu. Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu cred că alegerile de duminică ar trebui să eclipseze tragedia care se consumăla sediul GDS, in Calea Victoriei 120. Dimpotrivă, ar trebui sa fie marcate in chip decisiv de aceasta luptă pentru onoare si adevăr.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand citesc că Monica Macovei ar fi dat dovada de “ipocrizie” mergand la conferinta de presă lui Andrei Ursu, ca persoana privată, ca prietenă personală a acestuia, simt că mă sufoc. Exista limite ale ticălosiei? Mai stim ce inseamnă prietenie, solidaritate, onoare, bun simt?

Nu stiu altii cum sunt si cum simt, dar pentru mine tăcerea presei din Romania in ce priveste greva foamei a lui Andrei Ursu vorbeste de o manieră socantă despre degradarea cumplită a tot ce inseamnă simtul fraternitătii umane. Va rog sa cititi acest articol ca pe un SOS. Il rog cat pot de politicos si de insistent pe ministrul justitiei, Robert Cazanciuc, sa nu subestimeze reactia comunitatii internationale la ceea ce intampla in aceste zile la Bucuresti.

 

Recomandări:

http://www.contributors.ro/editorial/drama-lui-andrei-ursu-nepasarea-contemporanilor-sai-si-alegerile-prezidentiale/

http://adevarul.ro/news/politica/scrisoare-deschisa-unui-prieten-usor-derutat-1_5450f6810d133766a8578fc5/index.html

 


Solidaritate cu Andrei Ursu: Asasinii trebuie să-si primeasca pedeapsa

29/10/2014

Inginerul Gheorghe Ursu a fost un intelectual in sensul nobil si frumos al acestui cuvant. A crezut in libertate si a murit pentru ea. A scris poezii, a fost prieten apropiat al unor poeți, romancieri, regizori, compozitori. Iata una din poeziile sale:

“Poetii sint in general tristi/Ei nu inteleg lumea /Si lumea nu-i intelege/ Ei iubesc lumea dar nu o inteleg/ Lumea ii iubeste dar nu-i intelege/ Uneori cand ajung sa inteleaga lumea ei o detesta/ Alteori cand lumea ajunge sa-i inteleaga e prea tarziu /Si uite asa, poetii mor in general tristi”

Inginerul Gheorghe Ursu a ales sa traiască in adevar. A refuzat să fie sclavul unui regim ilegitim si criminal. A ținut un jurnal in care a notat ce vedea, ce gandea, ce simțea. Aceasta este functța unui jurnal. Dar a ține un jurnal in regimurile totalitare poate fi un gest sinucigas. Adică unul care te poate distruge, daca politța secreta află de existenta lui. Pentru a afla asemenea lucruri “c-un dedesubt primejdios” (cum scria Boris Pasternak), există delatorii, turnătorii, acea specie infectă despre care N. Steinhardt spunea că-i produce o greață infinită (“Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori“). Inginerul Gheorghe Ursu a fost turnat, arestat, anchetat, torturat, ucis.

 

Monica Macovei,, Andrei Ursu si Radu Filipescu

 Monica Macovei, Andrei Ursu, Radu Filipescu (fotografie de Marius Stan)

Era in noiembrie 1985, au trecut 30 de ani de-atunci, a căzut dictatura lui Ceaușescu, s-au succedat la putere diversi presedinți si premieri. Cazul inginerului Gheorghe Ursu, menționat explicit in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a fost in continuare neglijat, ignorat, mușamalizat.

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie (in stanga, fiica sa Olga, in dreapta Andrei)

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie

Principalul vinovat de moartea lui Gheorghe Ursu, torționarul Marin Pirvulescu, a scăpat de binemeritata pedeapsă, s-a fofilat prin interstitiile legilor astuțios răsucite de avocati perfizi si judecători indiferenți ori mai rău. Timp in care s-au mai găsit si unii care să-l calomnieze postum pe cel omorât de Securitate. Intregul caz trebuie redeschis in regim de urgență si judecat corect. In clipa cand scriu aceste randuri, fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei, se află de sapte zile in greva foamei. Sub ochii noștri, un om iși riscă viața pentru a salva memoria, dreptatea, adevărul.

Să nu mi se spună că este vorba de o chestiune tangențială, fără legătura cu alegerile. Nu este adevărat: acum decidem ce fel de stat va fi Romania, unul de drept ori de nedrept, unul al legii sau al fărădelegii. In plus, cum bine remarca Dumitru Lacatusu, nu e vorba doar de securistul-tortionar Marin Pirvulescu, ci de grangurii din varful Securitatii, inclusiv Tudor Postelnicu si Iulian Vlad. Acesta din urma este celebrat in cercurile national-securiste drept un “autentic patriot”. Unul responsabil, intre altele, de lichidarea fizica a lui Gheorghe Ursu.

http://www.evz.ro/solidaritate-cu-andrei-ursu-asasinii-trebuie-sa-si-primeasca-pedeapsa.html

Link la interviul cu Andrei Ursu transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/article/26656348.html

Despe conferinta de presa a lui Andrei Ursu:

http://www.europalibera.org/content/article/26664653.html

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/andrei-ursu-apel-pentru-anchetarea-maiorului-de-securitate-marin-parvulescu/

 

 


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


Viitorul a inceput deja: Revoluția umbrelelor și resurecția inocenței în spațiul public

06/10/2014

Recomand cu căldură un admirabil articol, informat, lucid si inteligent moral, despre miscarea de protest civic din Hong Kong numită de-acum revoluția umbrelelor. La 25 de ani de la masacrul din Piata Tiananmen si de la revoluțiile care au dus la prăbușirea Blocului Sovietic si la sfarșitul Războiului Rece, tinerii din Hnog Kong ne reamintesc ca speranța nu moare niciodată, că este posibilă, cum frumos scrie Marius Wamsiedel, doctorand in sociologie la Universitatea din Hong Kong,  resurecția inocenței în spațiul public, abandonarea sentimentului de neputință si angajamentul in favoarea unui proiect de reconstrucție democratică a spațiului public. Tinerii din Hong Kong riscă enorm. Să-i susținem in aceasta superbă nazuință de a fi liberi!

“Protestele continuă la Hong Kong. Cu înverșunare amestecată cu teamă, tinerii s-au întors în stradă după ce pozițiile le-au fost atacate violent de contra-manifestanți ieri și alaltăieri. Situația este volatilă. Pozițiile s-au radicalizat și tot mai puțini reușesc să se țină deoparte de ce se întâmplă. Un aer sumbru, de nedeslușită îngrijorare și amărăciune, s-a coborât peste oraș. Devine tot mai limpede că lucrurile nu au cum să rămână așa, că un deznodământ este iminent și că, indiferent cum se termină povestea, viața în fosta colonie nu va mai fi ca până acum.

 

Protestele au însemnat resurecția inocenței în spațiul public. Au pornit din convingerea nestrămutată că este de datoria celor tineri să se implice în viața comunității lor. S-au hrănit din iluzia că singurele căi legitime de urmat sunt civilitatea și dialogul. Rezistă în continuare, în ciuda adversităților de tot felul, pentru că temeiul lor e solidaritatea în jurul unor idealuri.
O întâmplare măruntă, care prin însăși banalitatea sa dă seama de caracterul profund al protestelor mai bine decât evenimentele care țin prima pagină a gazetelor, s-ar cuveni aici povestită. Când, la Admiralty, i-am cerut unei organizatoare o agrafă să îmi prind panglica aurie de tricou, și-a dat seama că nu are așa ceva. Fără să stea pe gânduri, și-a desfăcut acul de siguranță din jurul panglicii ei și mi l-a întins. În gestul acesta mărunt – și mai cu seamă în cuceritoarea naturalețe care l-a însoțit – am citit spiritul de generozitate și dezinteresare al revoluției umbrelelor.
În intervențiile brutale de ieri și de alaltăieri ale contra-manifestanților s-a putut vedea imaginea răsturnată a protestelor. Cu forța fizică pe post de argument, într-o dezlănțuire feroce de ură și dispreț, contra-manifestanții au căutat să intimideze, să provoace, să instileze sentimentul că protestele nu au susținerea masselor. Au ignorat însă un lucru elementar: poți cu ușurință demantela o baricadă improvizată pe un bulevard, dar nu poți compromite tot atât de ușor spiritul care a făcut acea baricadă posibilă.

Zilele acestea s-a creat în Hong Kong un clivaj ideologic fără precedent, un clivaj care nu va putea fi depășit multă vreme de acum înainte, indiferent de soarta mișcării de protest. De o parte sunt mai cu seamă tinerii educați, care aspiră la democrație și la independență politică reală. Ei sunt cei care umplu zi și noapte străzile la Admiralty, la Causeway Bay, la Mong Kok, sperând să devină agenții istoriei și artizanii propriului viitor. De cealaltă parte se regăsesc generațiile care, formate în colonialism, s-au deprins să păstreze o distanță sigură față de politic. Sunt cei care cred în virtuțile de origine confuciană ale moderației și conformismului și cei care se tem că instabilitatea ar putea afecta sever interesele economice ale insulei.

Fracturile între idealism și realism, modernitate și confucianism, politic și economic, occidentalism și orientalism durează, desigur, de multă vreme în Hong Kong, dar existența lor era până acum una discretă. Aveau statut de secrete publice – lucruri de care toată lumea are habar, dar pe care nimeni nu le discută. Protestele au ridicat voalul secretivității și le-au azvârlit în prim-planul spațiului public. Vizibilitatea subit obținută nu numai că a amplificat dihotomiile, dar a făcut necesară și o poziționare individuală precisă în raport cu ele. Acum nu mai e loc de ambiguități, oscilații și dublu limbaj, ci doar de opțiuni rezolute și asumate. Viitorul a început deja.”

http://spatiimici.com/2014/10/05/manifestatii-contra-manifestatii-clivaje/


Protestele civice din Hong Kong: Adevărata faţă a Beijingului

03/10/2014

de Leone Grotti (www.tempi.it)

Cardinal Joseph Zen Ze-kiun speech at the Tamar Park during hundreds of students sit at the open area as  boycott class. 24SEP14

Episcopul emerit de Hong Kong, Cardinalul Joseph Zen (82 de ani): “Ȋn sfârşit putem vedea toţi adevărata faţă a Beijingului, vor supunere absolută şi nu intenţionează să ne dea ceea ce ne aparţine: democraţia”.

Numărul manifestanţilor care ocupă pacific pieţele principale ale oraşului a crescut în ultimele două zile şi a ajuns la zeci de mii de personae, după ce poliţia a reacţionat brusc duminică la proteste, lansând gaze lacrimogene, bătând anumiţi protestatari şi arestându-i pe alţii.

R: Eminenţa Voastră, ce cere poporul din Hong Kong?

În Constituţie este prevăzut că Hong Kong-ul, după reîntoarcerea sub China (în 1997), are dreptul să organizeze alegeri, fie pentru şeful guvernului regiunii autonome, cât şi pentru consiliul legislativ. China a făcut promisiuni în 2004, în 2007 şi în 2010, dar de fiecare dată a amânat.

R: De ce?

Deoarece nu doresc să ne dea libertatea de a putea organiza adevărate alegeri, Beijingul doreşte să controleze totul. Noi cerem doar un sufragiu universal valabil pentru alegerile din 2017 şi, în schimb, guvernul central a decis să ne dea posibilitatea de a vota, dar numai candidaţii aleşi de ei. În această situaţie la ce foloseşte votul? La nimic. Iată de ce protestăm!

R: China v-a descris ca fiind “extremişti” şi “subversivi”

Eu am participat la proteste şi pot spune că poporul din Hong Kong este fantastic: în primul rând am organizat un referendum la care au participat 800 de mii de persoane, apoi circa 500 de mii de persoane au ieşit în pieţe pentru democraţie. Acum, poporul încă protestează, dar este disciplinat: nu a răsturnat nici o maşină, nu a spart nici o fereastră şi nici nu a atacat vreun poliţist. Dar ştim toţi că acesta este un act de neascultare civilă: noi ocupăm o parte importantă a oraşului, blocăm traficul. Aceasta este împotriva legii, dar suntem dispuşi să mergem la închisoare  dacă vom fi arestaţi, dar este împotriva moralei. Este legitim să luptăm împotriva unui sistem nedrept.

R: Dacă protestul este atât de pacific, de ce v-a atacat poliţia?

A fost un moment foarte periculos, o provocare gravă. Un mic grup de protestatari urma să fie arestat la Parlament, când poliţia a zărit sosirea unui număr mare de studenţi şi nu numai. Poliţia ştia că protestatarii sunt pacifici, că nu exista nici o ameninţare la adresa siguranţei, însă şi-au pierdut răbdarea, au folosit forţa şi au atacat persoanele. Acest lucru este unul foarte grav, deoarece situaţia nu necesita o reacţie similară.

R: În Occident mulţi vorbesc despre un nou Tiananmen.

Noi nu facem revoluţii, rămânem calmi. Doar am protestat într-un mod puţin mai puternic decât de obicei: de obicei vorbeam şi gata, dar de această dată, vom provoca şi unele daune economice, şi suntem dispuşi să plătim pentru aceasta.

R: Când poliţia a atacat manifestanţii, dumneavoastră aţi cerut mulţimii să “plece acasă şi să nu-şi rişte viaţa”.

Biserica a studiat situaţia şi a decis că este permis să se facă un protest de acest gen. Noi, religioşii din Hong Kong suntem mari educatori, avem multe şcoli şi învăţăm valoarea ascultării şi a neascultării, atunci când este necesar. Dar, credincioasă carismei sale, Biserica învaţă şi aminteşte oamenilor că este nevoie de curaj, dar şi de prudenţă.

R: China a negat deja sufragiul universal. Speraţi că-şi va schimba ideea?

Eu sunt un pic pesimist. Ştim că există puţine speranţe de victorie, poate aceasta va avea loc peste mult timp, dar este întemeiat să facem ceea ce încercăm acum.

R: Nu vă temeţi de o reacţie a guverului comunist?

Hong Kong-ul depinde foarte mult de China, care ar putea bloca fluxul de apă pentru oraşul nostru, sau ar putea opri importurile noastre alimentare. Dacă vor să ne înfometeze, noi suntem dispuşi să suferim, dar sperăm că nu se va întâmpla aşa ceva.

Traducere: Liviu Ursu

http://www.e-communio.ro/stire2004-cardinalul-zen-in-piata-cu-studentii-“suntem-gata-sa-mergem-la-inchisoare-pentru-democratie

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/cardinalul-zen-piata-cu-studentii-suntem-gata-sa-mergem-la-inchisoare-pentru-democratie/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers