Salvati PNL-ul! Un apel catre istoricul Neagu Djuvara

“Nu fac parte din nici-un partid politic actual cum n-am facut parte nici inainte de 1989.Nici parintii si nici rudele mele nu au fost inscrise in partidul comunist,deoarece am avut cu totii o ura congenitala fata de ciuma rosie. In 1990 am votat cu Ion Ratiu dar in Duminica Orbilor,majoritatea romanilor au votat cu Ion Iliescu,si atunci am stiut:romanii au votat impotriva lor. Marea majoritate aveau creierele spalate in urma activitatii sustinute a activistilor pcr ca tov. Ion Iliescu sau Brucan ,sprijiniti de armata pusa sub ordinele lui Militaru,intarita cu cadrele securitatii dizolvata in randurile ei si pe minerii folositi ca arma,impotriva celor ce credeau in democratie.V-am admirat domnule Neagu Djuvara atat ca istoric de mare clasa ce sunteti,dar si ca om. Sunteti un liberal,un umanist,un carturar de seama a acestui popor. Nu pot intelege cum ati putut sa va dati girul unuia, precum Crin Antonescu, sa ajunga in fruntea unui partid,prin natura sa anticomunist, si sa-l arunce in bratele acelei monstruase coalitii antibasescu,singurul presedinte al Romaniei care a condamnat crimele comunismului. Mai pot fi numiti fruntasii partidului liberal de azi,urmasii lui C.I.Bratianu, victima inchisorilor comuniste?Un Dinu Patriciu conduce partidul liberal prin interpusii sai?Cred ca aveti un cuvant de spus in privinta asta,domnule Neagu Djuvara.Va implor sa va implicati in lupta cu cu cei ce au decimat adevarata intelectualitate a acestei tari in primul deceniu comunist,au pervertit mintea unui popor,aducandu-l la rolul de aplaudaci ai “marelui conducator”,si care au jefuit nepedepsiti aceasta tara in ultimii 20 de ani.”

Acest text, reactie de real bun simt la degringolada PNL sub “indrumarea” echipei Antonescu-Orban-Nicolai, semnat de Paul Brandus a aparut pe site-ul:

http://www.petitieonline.ro/petitie/scrisoare_deschisa_catre_neagu_djuvara-p55605047.html

Recomand de asemenea un excelent articol de Bogdan Ivascu pe tema prabusirii PNLului crinizat:

http://bogdanivascu.wordpress.com/2009/12/14/bunul-simt-cu-tupeu-de-borfas/

Reiau aici,  de pe forumul din EvZ, o reactie la articolul meu. Prin tonalitatea amar-melancolica, imi aminteste finalul filmul A fost sau n-a fost, de Corneliu Porumboiu:

O TEMPORA!

de Tina(Vizitator), miercuri, 16 decembrie 2009 – 01:33

Inteligente si de bun simt observatiile, domnule Tismaneanu. Oricum, iata, dupa douazeci de ani, putem spune ca nu ne mai e frica. Istoria imediata nu se scrie insa, pana nu se va afla adevarul despre revolutie. Deocamdata, se cunosc doar opiniile celor ce-au ordonat focul. In alta ordine de idei, vazandu-i pe ilie nastase si mircea dinescu langa geona in seara-i fatidica am avut o revelatie si o curiozitate. Brusc, mi-am amintit ca atunci cand se tragea la revolutie, dupa Ilie Nastase au fost trimisi salvatori. Curiozitatea inca nu mi-am depasit-o. Inca nu sunt lamurita vizavi de scolile pe care le-a facut dinescu. In rest, bucurati-va alaturi de noi oriunde va aflati, domnule Tismaneanu. Vin sarbatorile si-n Romania. P.S. Ar merita stranse toate postarile pline de venin de pe aici si citite peste alti 20 de ani.

 

PS: De-a lungul anilor, mi-a fost dat sa citesc multe texte abjecte. Trebuie sa admit insa ca nu am avut prilejul sa citesc ceva la fel de mizerabil precum editorialul de azi din ex-Cotidianul semnat de vidanjorul Nistorescu.  Nu voi reproduce aici decat incheierea, apoteoza a nimicniciei morale si a tupeului unui nomenklaturist apoplectic. Nistorescu este ultima persoana care poate pretui ce inseamna glorie. Urmasul lui T. Selmaru, N. Moraru, Nestor Ignat, N. Corbu, D. Popescu, N. Dragos si E. Florescu, n-a cunoscut gloria si nu o va avea vreodata. Anafabet politic, ageamiu etic, agramat filosofic, peltic conceptual, macinat de toate complexele de inferioritate ce pot fi imaginate, iata-l acum improscand cu noroi, jignind, insultand, calcand in picioare memoria victimelor comunismului.  Il asigur pe Nistorescu, dar si pe cei care-l platesc (distrugandu-si bugetele, ceea ce nu ma face sa plang), ca abia acum incepe opera de reala asanare. El este funestul impostor, scormonitorul in haznale, noul Eugen Barbu, detractorul a tot ce inseamna valoare in Romania. Timpul nistorestilor, timpul infamiei si al minciunii, a trecut.

“Faptul că Traian Băsescu a câştigat alegerile este dovada că profeţia lui Silviu Brucan n-a fost corectă. Eu cred că o putem trece liniştiţi în galeria celor mai cunoscute minciuni româneşti. Reînvestirea preşedintelui poate fi un reper doar pentru a delimita mai uşor popularitatea de glorie. Popularitatea sa este enormă. Gloria sa, extrem de puţină! Condamnarea comunismului de un agent al Securităţii şi pe baza unui document întocmit de un propagandist al acestuia (Vladimir Tismăneanu) ne ajută să înţelegem impostura. Niciodată n-a fost ce a pretins că este şi n-a dus la capăt ce a promis. Din toate cele pomenite sau trâmbiţate cu sârg nu s-a ales decât praful. Şi bunăstarea celor care au intonat aceeaşi partitură a demagogiei!”

Sclavie, adevar, libertate: Vlad Muresan despre Marx, Hegel, Berdiaev

Admirabil eseul filosofului clujean Vlad Muresan aparut in excelenta revista Verso despre contrastul dintre viziunea hegeliana a muncii ca exteriorizare/alienare si cea a lui Karl Marx. Cu eleganta si eruditie, Vlad Muresan demonteaza mitul marxist al proletarului ca incarnare totala a conditiei umane. Textul este exemplar deopotriva pentru exegeza hegeliana si pentru o marxologie critica apta sa exploreze textele originare fara complexe si cu indrazneala analitica.  Lucrand eu insumi pe subiecte legate de raportul dintre hegelianism, marxism si radicalismul utopic totalitar, gasesc conceptul de mineriada transcendentala cat se poate de valid euristic. Mai ales in corelatie cu supliciile mineriadelor empirice, de la Kronstadt si Barcelona la Piata Tienanmen si Piata Universitatii.

Cat despre includerea in aceasta discutie a lui Nikolai Berdiaev, ea mi se pare cu deosebire laudabila. Cartile acestui mare existentialist crestin, plecat dinspre stanga marxizanta, trecut prin liberalism si ajuns la limanul unei credinte umaniste tragice, ar merita cunoscute de cat mai multi dintre cei interesati de soarta libertatii in veacul totalitarismelor si pasiunilor ideologice fals-redemptive. Recomand acest text impreuna cu lucrarea clasica, cu adevarat incitanta, a lui Constantin Noica, Povestiri despre om, a carei noua editie a fost recent lansata la Targul Gaudeamus in colectia Zeitgeist de la Humanitas, cu prefata lui Sorin Lavric. Profit de acest prilej spre a-l felicita cordial pe Sorin Lavric pentru premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane acordat volumului sau Noica si Miscarea Legionara, aparut tot la Humanitas (volum despre care am scris la vremea aparitiei sale in EvZ). In acelasi numar din Verso apare si eseul meu despre Bolsevismul gnostic la Lukacs si Gramsci. (Vladimir Tismaneanu)

“Se crede că Marx este hegelian deoarece pentru el munca este o ieşire din alienare. Dar, o privire a întregului arhitectonic din Fenomenologia Spiritului va revela că munca realizează doar un moment intermediar şi un grad inferior al libertăţii (cea care a subjugat materia şi pe care o numim de aceea libertate inerentă), dar nu este formă superioară, a libertăţii care a depăşit opoziţia cu materia, fiind astfel o libertate transcendentă (contemplativă -aflată într-o juxtapoziţie indiferentă cu materia- libertate care apare în artă, filosofie şi religie). Ca şi în alte părţi, Marx izolează arbitrar un moment logic şi îi conferă unilateral o subzistenţă solidă, pierzând tocmai ideea fluidităţii diferenţelor în arhitectura întregului, şi vorbind demagogic doar proletarului, nu omului ca atare. Astfel, Marx nu este un hegelian, ci un prost hegelian, ceea ce rezumă însă o diferenţă abisală. Orbirea metafizică a lui Marx este atât de mare încât el nu înţelege diferenţa dintre o libertate socială (ca provizorie eliberare negativă de presiunea unei nevoi) şi o libertate spirituală (ca ridicare regală deasupra singularitaţilor şi nevoilor într-o contemplaţie eliberatoare afirmativă). Pentru el, libertatea unui muncitor neconstrîns este reală, pe când libertatea unui Goethe, Meister Eckhart sau Beethoven sunt capricii burgheze, opium, parazitism şi alienare socială. De aceea întreaga operă a lui Karl Marx, cu modelul ei inferior şi plebeu de libertate nu este decît o mineriadă transcendentală – condiţia de posibilitate a tuturor mineriadelor empirice posibile.”

http://www.revistaverso.ro/

Un harakiri politic? Toader Paleologu le scrie liberalilor

Scrisoare către liberali

 Toader Paleologu

  ”Ralierea conducerii PNL la candidatura lui Mircea Geoana” este cel mai elocvent răspuns adresat celor care mă întreabă de ce am intrat în politică alături de PD-L. Simplu: pentru că anticipam acest naufragiu al liberalismului românesc, care mi-a devenit clar în urma unei discuţii cu Dinu Patriciu în iulie 2008 la Copenhaga. Patima îi orbeşte chiar şi pe oamenii cei mai inteligenţi. Iar patima colectivă, la nivel de partid, anesteziază pînă şi cel mai elementar simţ politic. Susţinerea lui Mircea Geoana de către PNL este o enormă greşeală politică, un gest sinucigaş, un harakiri a la Mishima, în faţa camerelor de luat vederi, în văzul tuturor.

 Aici nu mai este vorba de o tacită alianţă parlamentară ca în 2007 şi 2008, ci de asumarea pe faţă a rolului de slujitor şi agent al socialismului. Revoluţia bunului-simţ se dovedeşte astfel cea mai consternantă antifrază din politica ultimilor decenii. Şi nu mă refer acum la nesimiţirea acestei formule sau la aspectul moral al trădării oricăror principii, ci la orbirea politică, la eroarea de calcul, la ruinarea propriilor şanse. Vorba lui Talleyrand, “c’est pire qu’un crime, c’est une faute”: e mai rău decît o crimă, e o eroare. Şi încă una fatală.

 Există o regulă simplă de prudenţă politică: atunci cînd faci o alianţă dreapta-stînga, trebuie să ai grijă să fii egal sau mai tare decît partenerul. Un partid de dreapta care se aliază cu un partid de stînga trebuie să fie egal sau mai tare decît respectivul partid de stînga, mai cu seamă dacă are la dreapta un concurent puternic. Altminteri, păţeşte ce a păţit în Germania partidul liberal (FDP) în urma alianţei cu partidul social-democrat (SPD): pierde pentru multă vreme o mare parte din votanţii săi. De la 18% în anii ‘50 a ajuns la sub 10% în anii ‘80 şi ‘90, abia la ultimele alegeri reuşind să revină în forţă pe scena politică germană. Iar SPD-ul german e, slavă Domnului, un partid mult mai spălat şi decent decît PSD-ul nostru cu tinichelele ruginite pe care le trage după el.

 PNL va avea aceeaşi soartă mai cu seamă în cazul nefericit în care le iese pasienţa celor din fruntea sa: dacă PNL îl aduce pe Mircea Geoană la Cotroceni şi PSD-ul la guvernare pentru trei ani, atunci el va fi ruinat din punct de vedere electoral pentru minim două runde de alegeri legislative. Românii fiind mai îngăduitori decît nemţii, s-ar putea într-adevăr să nu dureze 30 de ani ca în cazul partidului liberal german. Căci dacă ar fi să ”meargă lucrurile ceas”, aşa cum spunea sloganul domnului Johannis, PNL-ul ar părăsi istoria politică a României.

 Sub nici o formă n-aş vrea ca aşa ceva să se întîmple. PNL-ul este, în mod firesc, o componentă esenţială a dreptei româneşti. PNL şi PD-L sînt cei doi plămîni ai dreptei din ţara noastră. Alianţa PNL-PDL este în orice moment formula mea preferată de guvernare. Între cele doua partide trebuie să existe concurenţă si emulaţie, nu vrăjmăşie şi ură. Teama liderilor PNL de a fi înghiţiţi de PD-L nu este justificată. Dacă eşti ferm pe principiile tale, nu ai de ce să te temi de o atare perspectivă. Între partide situate de aceeaşi parte a spectrului politic funcţionează principiului vaselor comunicante: ba e unul mai puternic, ba e celălalt, în funcţie de calitatea momentană a leadership-ului. Să nu lăsăm aşadar patimile partizane şi resentimentele personale să oblitereze limpezimea judecăţii politice. In cadrul familiei liberale centralismul democratic de tip bolşevic nu-şi are locul. Un liberal cu mintea limpede nu poate vota sub nici o formă pentru candidatul socialist împotriva dreptei.

PS  Argumentele lui Toader Paleologu conjuga civilitatea, bunul-simt si luciditatea.  In EvZ puteti citi scrisoarea catre liberali a profesorului Valeriu Stoica, exemplara ca probitate si logica a argumentatiei. Cat priveste replica lui R. Fenechiu, passons…  

Un tanar prieten, elev de liceu la Bucuresti, a creat propriul site legat de actuala campanie si implicatiile ei.  Tot mai multi oameni constata ca ofensiva presei anexate a devenit contra-productiva.  Recomand calduros acest site nascut din revolta morala si angajament civic. (Vladimir Tismaneanu)

http://www.decebasescu.ro

1989: Un an decisiv si miraculos

Pe blogul ei,  Iulia Motoc publica o patrunzatoare si emotionanta analiza a conferintei recent desfasurate la Washington.  Intr-adevar, a fost vorba de o intrunire de varf din punct de vedere intelectual.  Volumul va aparea la CEU Press.

“M-am intors din Washington DC de la una dintre  cele mai impresionante conferinte la care am participat vreodata.  Ma asteptam ca prezentarile si dezbaterile sa fie de o inalta calitate academica, cunoscand organizatorii. Inutil sa spun ca asa s-a intamplat. Cele mai multe conferinte sunt doar un prilej de schimb academic si intelectual. Aceasta conferinta a fost mult mai mult. Mai intai prezenta magnetica a lui Agnes Heller si incredibila ei modestie. Agnes Heller este unul dintre ultimii martori ai disidentei comuniste.

Apartine celor despre care Michnik spunea ca sunt vazuti  deseori de marea majoritatea a  propriilor comunitati doar ca o “banda de nebuni”. In societatile totalitare de lunga durata este mai usor sa te conformezi, sa devii bacanul lui Havel care isi afisa in fiecare zi in vitrina ” Proletari din toate tarile uniti-va” pentru a profita de micile privilegii ale sistemului.  Este ratiunea pentru care rezistenta de lunga durata a celor ca Agnes Heller, Havel sau Michnik demonstreaza o forta morala incomparabila. Heller a vorbit din nou despre “revolutia tradata”. O mare parte a discutiilor academice au pornit de la ultima carte a lui Stephen Koktin ” Uncivil society”, carte care spre  onoarea noastra incepe prin a-l aminti pe Vladimir Tismaneanu.

Mai mult decat atat, interpretarea filmului lui Corneliu Porumboiu “A fost sau n-a fost” demonstreaza pentru mine doua lucruri. In primul rand   ca in sfarsit s-a inteles importanta vocilor din Romania in explicarea evenimentelor din ‘89 si numai suntem considerati ca niste orbi iesiti dintr-o noapte totalitara. In al doilea rand, faptul ca in lipsa unei analize politice profunde a totalitarismului comunist arta ramane singurul  mod prin care putem intui ce s-a intamplat. Am avut marea bucurie sa cunosc doua profesoare universitare minunate pe care le citisem inainte: Noemi Marin si Lavinia Stan.

Din nou, rar in lumea academica sa gasesti oameni care sa intruneasca exceptionalism uman si academic ca Noemi si Lavinia. Am vorbit cu Tom Gallagher, nefiind de acord cu multe din tezele lui despre ” exceptionalismul romanesc” in peisajul postcomunist  dar pana la urma am ajuns la concluzia ca, studiind atat de mult Romania, Gallagher a ajuns ca si noi: iubim si uram Romania in aceeasi masura.

M-am  bucurat cand l-am ascultat  pe stralucitorul meu fost student David Morar vorbind alaturi de tatal sau. Si pe Bogdan Iacob langa parintele sau spiritual, profesorul Tismaneanu. Cea mai originala si emotionanta prezentare a fost facuta de Emil Hurezeanu,  in seara cand bunii mei prieteni, Codrina si Adrian Vierita ne-au invitat la Ambasada. Pe un ton lipsit de orice urma de patetism, perfect egal,  Emil Hurezeanu a povestit cum au fost cunoscute si percepute evenimentele din ‘89 de la Europa libera.  Vladimir Tismaneanu i-a raspuns.  Pentru prima data imi aminteam perfect seara  lui 21 decembrie cand m-am hotarat sa ma duc la Universitate si tot ce a urmat. Ma gandeam la Agnes Heller: daca revolutia a fost tradata atunci ar trebui sa o reinventam,  noi cei care avem in continuare numai ” puterea celor fara de putere”.

Conferinta s-a terminat prin discursul lui Jeffrey Isaac. El a vorbit despre liberalismul din Europa de Est de astazi, despre dialog, despre pluralism a dat exemplu conferintele stralucite ale Instititului Cultural Roman. Nu departe de mine statea Horia- Roman Patapievici, victima unor actiuni de linsaj mediatic poate fara echivalent in Europa de Est. M-am intrebat atunci din nou daca nu exista si disidenti ai postcomunismului, oameni atat de incomozi prin onestitatea si inteligenta lor pe care  adevaratii invingatori ai lui 1989 ar  fi  vrut cu orice pret sa-i elimine de pe scena publica. L-am felicitat pe Isaac pentru frumosul sau discurs normativ”.

Pe campul nesimtirii etice cresc buruienile urii

Iata un fragment din interviul cu Vlad Stoicescu din Evenimentul Zilei, luni, 9 noiembrie 2009:

EVZ (Vlad Stoicescu): De ce scrie Vladimir Tismăneanu despre 1989? Mai ales, pentru cine? Rănile istoriei se închid dacă ne amintim?

VT: Pe 9 noiembrie începe aici, la Washington, o conferinţă internaţională despre 1989, despre cauzele, semnificaţiile, efectele acelui annus mirabilis, ca să folosesc un termen pe care îl datorăm celui care a jucat un rol crucial în prăbuşirea ideocraţiilor comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea. Vor fi prezente numeroase personalităţi, prima zi ne vom reuni la Universitatea Maryland, a doua zi, pe 10 noiembrie, la Woodrow Wilson Center. Am organizat această conferinţă cu sprijinul ICR, al Universităţilor Maryland şi Georgetown, al Centrului Wilson şi al ambasadei României la Washington. Vom discuta exact aceste subiecte: a fost 1989 un moment de resurecţie a istoriei? Care este relaţia dintre prezentul acestor ţări şi trecutul traumatic? Scriu pe acest subiect – avansul, dinamica şi năruirea comunismului – pentru că sunt convins că în absenţa conştiinţei istorice trăim o existenţă vegetativă, lipsită de busolă valorică. Este ceea ce încearcă să obţină cei care obliterează, ocultează, neagă dreptul la neuitare despre care a scris pagini de o dogoritoare actualitate Monica Lovinescu. Rănile rămân deschise dacă sunt ignorate. Amnezia duce la abulie, la paralizie etică. Iar pe un câmp al nesimţirii etice cresc buruienile urii, ale resentimentului, ale patimilor şi furiilor exclusiviste.

 

EVZ: O ultimă întrebare, poate cea mai dificilă. Câte “ziduri” credeţi că mai trebuie să cadă pentru ca dilema ‘de ce construiesc oamenii ziduri?’ să nu se mai pună vreodată?

VT: Nu cred că vom ajunge vreodată la finalul irevocabil al utopiilor politice. Există un instinct uman al insatisfacţie în raport cu status quo-ul, ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită. Immanuel Kant spunea că problema centrală a filosofiei este ce poate spera omul. În acest sens, aş spune că putem spera că învăţăm din experienţele unui trecut însângerat, că ştim astăzi unde duc ideologiile cu pretenţii mântuitoare, că liberalismul nu poate fi o doctrină complezentă, molcomă, lipsită de fiorul unei inevitabile şi perfect motivate anxietăţi. Liberalismul conservator se află în competiţie cu doctrine care mizează pe mituri, pe profeţii, pe afirmaţii apodictice, pe ritualuri oraculare. Mă îndoiesc aşadar că am intrat în „post-istorie”. Mirajele ideologice nu sunt stinse definitiv. Dar sunt convins că spiritul anului 1989, chemarea libertăţii, a civilităţii şi demnităţii, reprezintă un baraj împotriva acelor forţe care ar dori să clădească noi ziduri.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/874990

Un Lenin al Vestului: Bolsevismul gnostic al lui Antonio Gramsci

Azi am tinut seminarul doctoral despre Antonio Gramsci. Un ganditor venerat de stanga occidentala, admirat pentru tonul si stilul diferit de al leninismului conventional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate si erudite rationamente teoretice.  Nu se poate contesta faptul ca, alaturi de Tocqueville, Gramsci a influentat perspectivele disidentei central-europene asupra societatii civile. Mai mult, geneza Solidaritatii ca miscare autonoma si autoguvernata a confirmat pozitiile unor Michnik, Kuron si Havel privind puterea celor fara de putere ca strategie a revoltei politice inspirata de idealul societatii civile. Or, acesti ganditori s-au intalnit cu tema societatii civile pe linia hegeliano-gramsciana (a nu se uita ca Gramsci a fost, in felul sau, un discipol rebel al lui Benedetto Croce).  In egala masura, Gramsci a justificat o “noocratie” (“sophocratie”) revolutionara al carei scop final s-a identificat cu “dicatatura pedagogica” a unei secte de militanti iluminati (posedati).

In recenta sa biografie dedicata lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farar Straus and Giroux, 2009) citeaza opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, impreuna cu Palmiro Togliatti, a intemeiat Partidul Comunist din Italia (sectie a Internationalei Comuniste). Silone, care a rupt inca de la sfarsitul anilor 20 cu formatiunea care a intrat in istorie drept PCI, isi amintea despre Gramsci ca personaj transant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exercitiu feroce (cum adeseori se intampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti in anii 1913-1915, dupa care s-a indragostit de bolsevism si a sustinut neconditionat, chiar daca avand destule rezerve personale, cauza sovietica ( a democratiei directe bazata pe consilii).  Dincolo de orice reticente, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectica, nu a deveni precum Silone “un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Exista unele indicatii ca in ultimii ani, inchis fiind in Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaste vreun text care sa afirme explict o despartire de bolsevism.

In trilogia sa despre principalele curente ale marxismului (text de baza pentru seminarul pe care tin la University of Maryland), Leszek Kolakowski era inclinat sa priveasa doctrina partidului la Gramsci ca fiind esential diferita de acea, sectar-gnostica, a lui Lenin. Stanga neo-marxista a incercat sa construiasca imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. In fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum sustin unii exegeti, un neo-hobbesianism), menit sa sustina hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnati drept posesori ai unui adevar ezoteric, inaccesibil maselor. A facut distinctia dintre o “aristocratie a cunoasterii revolutionare” (careia ii apartinea, alaturi de un Lukacs ori de un Lenin) si “religia populara” plebei proletare.

Pozitia relativ indulgenta a lui Kolakowski (diferita de cea extrem de critica la adresa lui Georg Lukacs, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendata de Luciano Pellicani intr-un volum publicat in versiunea americana la Hoover Institution Press in 1981, cu prefata lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberala, scrie: “Gramsci nu a pus niciodata sub semnul intrebarii caracterul hierocratic si totalitar al partidului revolutionar”. Pentru el, binele si raul nu exista decat in raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome.  Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunitatii totale, a unui spatiu din care sa fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfarsit. Umanitatea nazuieste catre unificare interna si externa; cauta sa se organizeze intr-un sistem social pasnic care va permite reconstructia lumii”. O utopie pentru care era gata sa justifice oricate sacrificii. 

In aceeasi directie merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki in magistrala sa sinteza Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995), de asemnea referinta cheie pentru acest seminar. Precum Kolakowski, Walicki il priveste pe Gramsci drept un doctrinar cu intuitii filosofice autentice. Pentu el insa, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmarind instituirea unui univers al unitatii complet omogene, fara fisuri si erezii,  prin continuul razboi de pozitie (diferit de cel frontal, de manevra).  Milenarismul voluntarist specific gandirii gramsciene a avut ca scop “sa stabileasca ordinea sociala perfecta–perfecta in sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist si a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre aceasta suprema salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului constient asupra soartei colective a umanitatii cu nostalgia pentru relatiile comunitare premoderne (notiunea lui Tonnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societatii deschise’ pluraliste bazata pe economia de piata”.

Gnoza marxista cultivata de Gramsci a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicata la rang de religie seculara, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive ratiuni istorice. O revenire la Gramsci  (ori la Lenin) inseamna de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic ce s-a dovedit dezastruos.

La Princeton, despre naruirea comunismului si onoarea sovietologiei

O discutie fascinanta s-a purtat ieri (24 octombrie) la conferinta de la Princeton, in legatura cu destinul politic si statutul epistemic (“production of knowledge“) a ceea ce s-a numit sovietologie. Nu a fost vorba in aceasta directie istorico-politologica de o naratiune dominanta (presupus partizana), menita sa justifice fobiile “complexului militar-industrial”.  Cunoscutul critic cultural Paul Berman, autorul volumului Terror and Liberalism (tradus in romaneste la Curtea Veche in colectia “Constelatii”)  a avansat ipoteze extrem de incitante pe acest subiect. Departe de a fi fost produsul exclusiv al Razboiului Rece, cum se afirma adeseori, sovietologia  a demarat de fapt inca din anii ‘20. Cunoasterea fenomenului sovietic ca expresie a noului sistem care a fost totalitarismul s-a datorat, in mare masura, emigrantilor politici din Rusia (anarhisti, socialist-revolutionari si mensevici), apropiati de sindicatele americane si de formatiunile stangii anticomuniste. Berman a amintit rolul unei publicatii precum The New Leader.

In interventia mea am reamintit contributiile clarificatoare (stiintific si moral) ale unor Boris Nikolaevski, Robert Conquest, Boris Souvarine, Aleksandr Dallin, Adam Ulam, Henry Roberts, Leonard Shapiro, Raymond Aron, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Martin Malia. Cand a scris Originile totalitarismului, Hannah Arendt s-a documentat din aceste opere analitice.  Nu mai putin importante au fost marturiile unor Arthur Koestler, Viktor Kravcenko, Jan Valtin, Whittaker Chambers, despre care a scris o carte superba, aparuta in 2009,  John Fleming, profesor la Princeton, cu titlul The Anticommunist Manifestos. As mai spune ca volumele de istorie rusa scrise de un Orlando Figes combina traditia sovietologica si directia de analiza a subiectivitatii in anii dictaturilor comuniste. Cat priveste ceea ce s-a numit “scoala revizionista”, am amintit ca istorica Lynne Viola,profesoara la University of Toronto, a publicat recent u volum cu titlul The Unknown Gulag, despre stramutarile fortate de populatie din perioada colectivizarii staliniste. Un titlu de negandit in anii 70.  Arhivele comunismului, indiferent de tara, au confirmat intuitiile sovietologiei, au probat defintiv, dincolo de orice indoiaala rationala, ca sistemele leniniste au fost intemeiate pe constrangere, violenta si minciuna.

Am afirmat ca intre Cold Warriors si fellow travellers, adevarul istoric a fost de partea celor dintai. Lucrul acesta reiese dintr-un volum in onoarea lui Robert Conquest, editat de Paul Hollander, despre care am scris o recenzie ce va apare in numarul pe luna octombrie al revistei Society. Sovietologia a studiat patologiile interne ale sistemului comunist si a spulberat iluziile privind pseudo-legitimitatea acestuia.  Mai trebuie spus ca nu a existat un front, un bloc sovietologic. S-au exprimat voci si pareri diverse, dar nu s-au facut concesii la capitolul recunoasterii violentei intrinseci a bolsevismului, in oricare din ipostazele sale.  Sovietologia a anticipat prabusirea din 1989-1991.

Voi reveni cu impresii de la aceasta conferinta de o impresionanta calitate a dezbaterilor, cu lucrari subsantiale scrise de cercetatori tineri, cu comentarii profunde venind de la senior scholars.  Un film despre demonstratia din Piata Tienanmen si masacrul ordonat de birocratia comunista a fost de asemenea un prilej de a reconsidera semnificatiile dramatice ale anului revolutionar 1989. Tot in interventia mea, in cadrul panelului despre idealurile revolutiilor din 1989, m-am referit la filmul lui Corneliu Porumboiu “A fost/n-a fost”, la ambiguitatile halucinante ale unei revolutii soldate cu atiatia morti, dar si cu o guvernare neo-nomenklaturista de un cinism nepereche. Un film examinat ca emblematic petnru priceperea a ce s-a petrecut in 1989 in cartea lui Stephen Kotkin, The Uncivil Society. Un film despre care profesorul Kotkin imi spunea la la Princeton ca il considera o mini-capodopera.

Degringolada stangii europene (1989-2009): Un raspuns de la Bogdan C. Enache

Primesc din partea lui Bogdan C. Enache, un tanar politolog, membru

 al Asociatiei Civitas ‘99, mesajul de mai jos care contribuie la luminarea dilemelor actuale, nu doar la stanga, dar si in perimetrul dreptei europene unde ideologiile asumate par sa fi fost hibridizate de idei socialiste. http://civitaspoliticsblog.wordpress.com/ Pentru contributii semnate de Bogdan Enache, recomand de asemenea:

 liberalism.ro

Draga Domnule Tismaneanu,

 

Imi iau libertatea sa va semnalez o alta perspectiva asupra declinului stangii europene, un subiect care am observat ca v-a retinut atentia pe blog :

 

http://hnn.us/blogs/entries/117604.html

 

Eu personal, atat cat conteaza, nu impartasesc teza unui declin al stangii europene, daca prin stanga se intelege promovarea unui sistem economic mixt, interventionist, dirijist. Exista o criza daca ne gandim ca stanga socialista nu mai are o mare idee si un mare program, asa cum a fost obisnuita de la originile sale, la care se adaga in anumite tari europene o criza organizatorica a partidelor de stanga pe fondul berlusconizarii politicii europene (pandantul tabloidizarii in politica).

 

Dar ideile de stanga domina mai mult ca niciodata scena politica : ele sunt, fara exceptie, parti integrante ale partidelor de dreapta din Europa continentala occidentala, iar un nou val radical de stanga, construit in jurul antiglobalizarii si ecologismului este in plina afirmare, cu precadere in partidele verzilor. Deci putem poate vorbi de un declin al organizatiilor clasice – partide de masa si sindicale – ale stangii sau un declin prin absorbtie si mainstreamizare a programului stangii, in niciun caz de un declin al ideilor de stanga. Atitudinea lui Sarkozy si a lui Merkel din timpul crizei actuale cred ca arata elocvent cat de raspandite si vibrante sunt ideile de stanga in Europa occidentala, intr-atat incat chiar si administratiei Obama i s-au parut prea radicale cateva dintre ele (cum ar fi plafonarrea rigida a bonusurilor dn sectorul bancar, interzicera unor instrumente financiare cu totul etc) si a refuzat sa le ratifice in cadrul G20.

 

Salutari sincere,

 

Bogdan Enache

Criza stangii europene (1989-2009): Un raspuns incitant de la Cornel Ban

Dezbaterile de idei au sens daca se deruleaza conform normelor respectului mutual, civilitatii si competentei. Este ceea ce accentua Dragos Paul Aligica in excelentul sau articol aparut in in revista Idei in dialog (septembrie 2009). Ca raspuns la textul meu despre degringolada stangii  europene, Cornel Ban propune o examinare lucida a cauzelor si consecintelor acestui recul.

Venind din directia unei stangi democratice, anti-autoritare si anti-totalitare, reflectiile lui Cornel Ban sunt informate si informative. Intrebarile sale legate de criza de solutii “neo-social democrate” reformiste credibile, ori ceea ce apare drept indistinctia in raport cu strategiile liberal-conservatoare, mi se par actuale si demne de a genera discutii ulterioare. Tot astfel, desi nu sunt convins ca populismul radical (si potential extremist)  ar fi beneficiarul privilegiat al declinului stangii, tema mi se pare relevanta.

Stanga (inclusiv cea neo-leninista, neo-gramsciana etc) sufera de extenuare ideatica si strategica (nu voi spune de-a dreptul senilitate). Mare parte din agenda ei a fost apropriata de formatiunile ecologiste si alte single-issue movements. Dar mai ales, stanga (v. Franta, Germania, Italia) pare sa fie prizoniera unor formule contestabile (statul bunastarii, statul protector, drepturi colective, multitulturalism tranformat in religie politica, obsesia diversitatii cu orice pret, falsul universalism care mai nou adaposteste antisemitismul) si a unor fobii care o condamna la o crescanda izolare.

La centru-dreapta, in zona PPE, avansul nu poate fi negat, dar pericolul ramane cel al unui triumfalism pe cat de grabit, pe atat de riscant. Provocarea cea mare tine deci de curajul de a redefini, in spiritul timpurilor pe care le traim, un conservatorism liberal deschis si, de ce nu, dinamic (VT).

Draga Vladimir:

 

Am citit cu interes articolul tau de pe blog despre declinul stangii social-democrate, subiect care ma preocupa de ceva vreme. Este intr-adevar deprimant ce se intampla la centru-stanga in Europa si sunt de accord ca esecurile social-democratilor in anumite tari vest-europene sunt fara precedent. Cred ca ai pus degetul pe rana: declinul social-democratiei are loc in mijlocul unei crize economice atribuita institutionalizarii (neo)liberalismului economic in cursul ultimelor trei decenii.

 

Cine are de castigat in Europa din aceasta pierdere a  social-democratilor?  Evident ca exista variatii mari (in aceeasi zi in care SPD cadea in gol in Germania, Partidul Socialist Portughez castiga alegerile), insa per total se pare ca nu are de castigat nici  stanga (neo)marxista, nici liberalismul, ci mai ales dreapta  fascistoida si cea populista, sindrom care a atins nu doar Italia, Elvetia, Ungaria, Slovacia sau Austria, dar pana si  bastionul scandinav (a se vedea socantul 23% scos de extrema dreapta in  alegerile din Norvegia).

 Ce e de facut? E o discutie pentru alta zi. Pentru cei care privesc  problema de aproape (Sheri Berman, Michael Jacobs, Mark Blyth etc.),  primul pas este renuntarea la centrismul blairist caldut care a spalat identitatea social-democratiei iar al doilea pas este reinventarea imaginarului radical-democratic al social-democratiei. Viitorul ramane  deschis.

De ce este asadar in degringolada social-democratia europeana tocmai cand are o ocazie istorica  sa sa afirme impetuos? E genul de intrebare care ar da de lucru la o  generatie de doctoranzi in politologie asa ca m-as feri sa dau un  raspuns prea coerent. Din lipsa de spatiu as avansa doar o ipoteza de  lucru si un scurt comentariu.

Simplificand, social-democratii par a fi in declin pentru ca isi trag gloante in picior de trei decenii si prin urmare le e cam greu sa  alerge in cursa electorala. Costurile sociale aiuritoare ale actualei
crizei economice genereaza predictibile nemultumiri pe care  mecanismele democratiei liberale ar trebui sa le traduca in naratiuni  cauzale ancorate in perspective ideologice distincte. Teoretic, social-democratia postbelica facea foarte bine acest lucru canalizand nemultumirile sociale spre agenda-i reformista binecunoscuta:  cetatenie sociala, drepturi sindicale, deplina ocupare a fortei de munca, servicii publice accesibile si de calitate, invatamant,  sanatate etc. De ce nu se mai intampla acest lucru? Cum arata o  intreaga pleiada de politologi (Mark Blyth, Colin Hay, Vivienne
Schmidt), dupa criza stagflatiei din anii 70 si mai ales incepand cu anii 80, social-democratii au ales sa arunce peste bord ideile politice si teoriile economice care inspirau odata o astfel de reactie in ciuda faptului ca lectura neoliberala a surselor crizei celor “treizeci de ani gloriosi” de dupa razboi nu era singura plauzibila. De atunci incolo, social-democratia a devenit “noua social-democratie/A Treia Cale”, adica un construct politic diferit de “vechea”  social-democratiei de dupa momentul Bad Godesberg (1959) in sensul ca minimiza agenda sociala, o accentua pe cea identitara (efectele generatiei Noii Stangi) si internaliza greul agendei economice a  liberalismului clasic reincalzit sub forma teoriilor economice neoliberale (monetarism, teoria alegerii publice etc).

 

 

Tot incepand cu anii 80 guvernarile social-democrate au devenit din ce  in ce mai greu de distins de cele liberal-conservatoare cu privire la  politicile economice carora li se atribuie actuala criza (Adesea  centru-stanga a liberalizat, privatizat si dereglementat mai mult  decat centru-dreapta). Prin urmare, lipsa de credibilitate a  actualului demers “neo-social-democrat” de a-si proclama independenta  fata de laissez-faire-ul liberalilor taie masiv din electoratul sau  traditional, lucru agravat de faptul ca social-democratii si-au
autodemontat in multe tari baza de mobilizare din societatea civila.

Daca intr-adevar asistam la inceputul imploziei (neo-)social-democratiei in Europa-lucru care ramane inca de stabilit-si daca o alternative robusta nu va aparea la stanga, limitele liberal-democratiei vor fi testate serios de extrema dreapta si de o dreapta populista resentimentara. Caci daca social-democratii  vor deveni o relicva istorica, daca stanga (neo)marxista sau cea ecologista vor fi la fel de marginale ca pana acum si daca liberal-conservatorismul isi va lua in serios impulsul de a demola ce a mai ramas din constructia statului bunastarii si a mai putin inegalitarului capitalism coordonat social, atunci ma intreb cine va mobiliza furia celor exclusi social si a celor care nu sunt inca exclusi dar au motive serioase sa teama ca vor fi exclusi in curand?

Aici cred ca e cheia: nu avem dovezi istorice ca liberal-democratia poate supravietui prea mult fara o social-democratie robusta. O spune clar aceeasi Sheri Berman in cartea ei din 2006 si in articolul recent
din Dissent: fara institutiile social-democratiei postbelice, cu ale lor drepturi sociale si limite puse pietei, capitalismul si democratia, -doua sisteme de coordonare socio-politica destul de marcate de tensiuni- nu ar fi putut trai impreuna pe termen lung (Sheri Berman, The Primacy of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century, Cambridge University Press, 2006).

Cornel Ban
Fellow, The Watson Institute for Development Studies, Brown University

Criza stangii europene (1989-2009)

Criza stangii europene este de fapt a unei directii din constiinta si practica politica a continentului.  O directie ce-si reclama originile din Asociatia Internationala  a Muncitorilor (Internationala I-a) fondata de Marx si alti doctrinari/militanti anti-capitalisti ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului etc. (v. Albert S. Lindemann, A History of  European Socialism, New Haven and London, Yale University Press, 1983: Shari Berman, The Primcay of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century, Cambridge and New York: Cambridge University Press, 2006).   De-marxizarea social democratiei vestice, mai ales in anii 60, nu a insemnat insa renuntarea la un numar de dogme economice si sociale de sorginte pronuntat etatista precum si la vetusta mefienta in raport cu initiativa privata, rolul pietii si necesitatea limitarii guvernamantului. Iar partizanii stangii socialiste din Vest nu au interiorizat de o maniera responsabila lectiile a ceea ce regretatul ganditor maghiar Ferenc Feher a numit bestiarium-ul socialismului real.

Alegerile din Germania, desfasurate cu doar cateva saptamani inaintea aniversarii a doua decenii de la caderea Zidului Rusinii, au provocat cea mai puternica infrangere a social democratilor din acea tara din ultimii 60 de ani. Sa nu uitam ca SPD-ul semnase, cu doar doi ani ani inainte a ceea ce s-a numit die zaertliche Revolution (revolutia tandra) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologica cu partidul lui Honecker si  Mielke (seful Stasi).  Este simptomatic si declinul prin care trece Partidul Socialist Francez. Stanga italiana este fragmentata, descumpanita si incapabila sa ofere o alternativa viabila la stilul si strategiile lui Silvio Berlusconi si Gianfranco Fini (desi exista divergente semnificative intre acestia). In Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu inclinatii adeseori clasic liberale.  Oricum, un partid nedezmintit anticomunist.  Avansul stangii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen: exista diferente esentiale intre extravagantul si iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chavez (expresie a barocului fascisto-comunist) si stanga socialista din Chile, Uruguay ori Brazilia.  Eroziunea inexorabila a castrismului contribuie cat se poate de direct la de-radicalizarea stangii latino-americane. 

Ceea ce se intampla in Europa de Vest (implozia stangii chiar in conditiile recesiunii globale) nu va intarzia sa aiba repercusiuni si in Europa de Est si Centrala. Stanga din Est si cea din Vest nu (mai) sunt separate printr-o cortina de fier (ori de ceata).  In cazul Romaniei, pretinsa stanga pesedista este de fapt o corporatie incoerenta ideologic, dispusa mereu la salturi mortale dictate de interese oligarhic-baronocratice ca si de un leninism rezidual (iata-l chiar in acest moment pe Ion Iliescu revenind la timona partidului pe care l-a inventat).  Sa nu uitam, PSD-ul a fost partidul care s-a opus cel mai inversunat, poate doar cu exceptia PRM, decomunizarii.

Intr-o carte care urmeaza sa apara la Editura Curtea Veche, in excelenta traducere a Ioanei Ilie, Colosul rasturnat: Stanga la rascruce, Bernard-Henry Levy examineaza pe larg si cu acuratete registrul de iluzii auto-distructive ale stangii occidentale contemporane. Intre altele, imbratisarea tematicii resentimentare a anti-americanismului, anti-europenismului, anti-globalismului, anti-capitalismului (fixatie mai veche, insa revigorata) si, mai nou, a anti-semitismului (indeosebi sub camuflajul antisionismului). Stanga de azi tinde sa devina deschis iudeofoba.  Ca si nationalistii socialisti din Viena tanarului Hitler (v. cartea lui Brigitte Hamann).

BHL este citat astazi intr-un informativ articol de Steve Erlanger din New York Times, intitulat “Europe’s Socialists Suffering Even in Bad Times”. Sunt incluse in articol opiniile unor specialist pe tema dinamicii politice a Europei de Vest, intre care Michel Winnock, Giovanni Sartori si Tony Judt. Il recomand ca sursa bibliografica pentru cei care urmaresc cu atentie fenomenul destramarii vechilor paradigme politico-intelectuale.

In opinia mea, actualul declin al stangii nu poate fi despartit de momentul 1989 cand regimuri de sorginte marxista s-au prabusit fara glorie. In volumul pe care l-am coordonat despre revolutiile din 1989 (trad. rom.de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu la Polirom), poate fi citit un remarcabil studiu al profesorului Daniel Chirot despre colapsul leninismului si deruta istorica a stangii (inclusiv a celei anti-autoritare). Actualele invocari (patetice) a unei traditii in fond anacronice (a se vedea declaratiile neo-leninistului Slavoj Zizek, ale maoistului Alain Badiou cu a sa “hypothese communiste” si ale neo-luxemburgistului G. M. Tamas) nu fac decat sa probeze deficitul de imaginatie politica si intelectuala a acestei familii de ganditori radicali. 

La extrema stanga, asadar, au loc replieri, se fac eforturi de reconstructie doctrinara, se nasc aliante dintre cele mai stranii, dar, cel putin acum, ele par mai degraba reluari dezolante ale unor scenarii desuete decat expresia unei noi viziuni. Die Linke in Germania (dominata de fostii militanti ai PSUG din Germania de Est si de”dezertori” din SPD) a castigat ceva teren, dar ramane un partid marginal.

Despre Partidul Socialist Francez, Levy, care a votat pentru Segolene Royal la ultimele alegeri prezidentiale,  afirma direct: “Este de-acum mort. Nimeni, ori aproape nimeni nu indrazneste sa o spuna. Dar toata lumea, ori aproape toata lumea, o stie”.  Ceea ce implica (genereaza) un numar de provocari tot mai presante pentru partidele de centru-dreapta care nu se pot multumi pur si simplu cu avantajele rezultate din esecul adversarilor lor de idei. Este nevoie de regandirea cadrelor conservatorismului liberal in raport cu aventura istorica a globalizarii, cu dificultatile mentinerii sistemului de welfare, cu problemele generate de imigrare, cu necesitatea continuarii razboiului din Afganistan si lupta impotriva flagelului terorist.

“Socialismul in Europa nu pare sa mai aiba un viitor”, spune Tony Judt. Ceea ce creaza de fapt un nou spatiu cultural, politic si ideologic, cu noi tensiuni, noi dileme, noi rataciri si noi posibile radicalisme colectiviste.  Mitul post-istoriei i s-a dovedit precar si efemer.  Cum spuneam, daca stanga democratica traieste un puternic recul, exista intotdeauna forte neo-nihiliste care se pregatesc de o noua ofensiva. Tocmai de aceea este important sa retinem lectiile revolutiilor din 1989, inainte de toate cele legate de constructia unor comunitati democratice bazate pe libertate, proprietate privata, piata libera, respect pentru valorile spiritului, decenta, toleranta si civilitate.