Neoliberalismul şi adversarii săi

În Revista 22, un articol, as usually, competent, la obiect si riguros, de Dragos Paul Aligica despre eforturile de a discredita paradigma economico-politica a neoliberalismului. O invitatie la o dezbatere serioasa, dincolo de accente partizan-tendentioase si de eforturi demonizante.

Iata concluzia:

“Aşa cum sugerea încă de mult F.A. Hayek, în Individualism and Economic Order, „probabil că ajustările economiei de piaţă nu sunt niciodată «perfecte», în sensul conceput de economişti în analizele de echilibru“. „Teama mea, adaugă el, este însă că modul teoretic cu care ne-am obişnuit să abordăm problema, (…) ne-a făcut, oarecum, orbi la a vedea adevărata funcţie a mecanismului preţurilor, conducându-ne astfel să aplicăm standarde eronate în a-i judeca eficienţa.“ A avut dreptate.

Azi, însă, suntem în poziţia de a avea o viziune mai realistă şi mai robustă teoretic privind funcţionarea statului şi a pieţei, separat, dar mai ales în conjuncţie. Ştim că piaţa tinde, prin natura ei, spre eficienţă. Adesea nu o atinge. Dar gravitează, în mod natural, în acea direcţie. Statul, nu. Prin natura sa, gravitează spre ineficienţă. Dar avem nevoie de stat din motive ce nu au de a face cu eficienţa economică. Întrebarea este: putem măcar încerca să fim realişti? Putem elimina din dezbaterile noastre ideea naivă că, dacă piaţa nu funcţionează întotdeauna perfect, trebuie desfiinţată sau încorsetată şi mai tare? Putem scăpa de romantismul absurd al noţiunii că statul, populat de birocraţi şi condus de politicieni, este un mecanism eficient în sine şi generator de eficienţă economică în jur? Cum putem îmbina aceste două imperfecte mecanisme instituţionale într-o lume imperfectă, incertă şi mereu în schimbare, populată de oameni imperfecţi? Aceasta este tema reală de dezbatere.”

La noi, şi peste tot în lume. Iar dacă aşa stau lucrurile, concluzia este clară: oricât am repeta „neoliberalismul – rău, rău, rău…“, nu vom ajunge niciodată, indiferent de pasiunea şi tenacitatea cu care incantăm mantrele respective, să atingem fondul chestiunii şi să aducem o contribuţie la această dezbatere.

CARTEA SĂPTĂMÂNII: Nicolas Lecaussin, Petites leçons sur l’économie de marché

Bogdan CĂLINESCU

Nicolas Lecaussin (Bogdan Călinescu) este unul dintre cei mai inteligenţi şi pertinenţi comentatori ai faptului politic contemporan. I-am citit eseurile în Revista Timpul şi i-am scris cu entuziasm prietenului Liviu Antonesei pentru a ne pune în legătură. Lucrul s-a întâmplat şi, de atunci, îl consider pe Bogdan un apropiat coleg de idei. Gânditor subtil din tradiţia lui Tocqueville, Aron şi Revel, dl Călinescu este astăzi o prezenţă influentă în dezbaterea franceză. Două cărţi publicate la editura Plon şi – acum – un volum-manifest, în apărarea valorilor economice ale capitalismului:

Au secours, ils veulent la peau du capitalisme ! : Petites leçons sur l’économie de marché à l’usage de ses détracteurs (Editions Générales First, 2009)

Petites leçons sur l'économie de marché

Alături de Dragoş Aligică, Nicolas Lecaussin este unul dintre foarte puţinii analisti de origine română capabili să interpreteze criza financiară actuală cu o expertiză economică remarcabilă. Autorul pledează pentru ideea de piaţă liberă şi lumineaza resursele de autoreglare ale sistemului capitalist. Polemică şi incisivă, demascând poncifele unui Jean-Francois Kahn (editorul revistei Marianne) ori ale socialistului Michel Rocard, această carte propune o gramatică a speranţei, pariind pe creativitatea indivizilor şi pe dinamismul pieţei. Citez din finalul introducerii:

“Asemeni regelui Xerxes I, care biciuia marea pentru că-i înnecase flota în timpul furtunii, majoritatea conducătorilor politici se leagă de sistemul capitalist. Problema este că sistemul capitalist este asemănător cu marea: el pur şi simplu există. Fără mare, flota n-ar putea naviga. Fără sistemul capitalist, totul se prăbuşeşte…”

Demonstraţia lui Lecaussin conduce, elegant si persuasiv,  la acest deznodământ:

“‘Pentru a distruge Occidentul, este de ajuns să-i perverteşti moneda’  - spunea Lenin. Nu comuniştii sunt cei care au reuşit s-o pervertească, ci eronatele politici publice şi monetare (ale Vestului). Cea mai bună reglementare o operează piaţa însăşi. Cererea şi oferta sunt cele care determină mediul economic şi financiar. Inovaţia şi creaţia indivizilor sunt cele care ţin economia în viaţă. Oricât le-ar displace detractorilor, nicio intervenţie a statului nu se va putea substitui (ori n-ar putea compensa) vitalităţii creatoare a individului care are nevoie de o piaţă liberă şi concurenţială”.