Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

Ii sunt indatorat lui Angelo Mitchievici pentru excelentele sale contributii pe acest blog de idei. Impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, Angelo a publicat lucruri esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist romanesc. Textul sau despre Dinu Sararu, unul dintre scriitorii oficiali ai national-stalinismului, din vol. III al Explorarilor in comunismul romanesc (Polirom, 2008), este exemplar prin rigoare conceptuala si finete analitica.  Citesc intodeauna cu pasiune cronicile sale cinematografice publicate saptamanal in Romania Literara.  Am citit cu entuziasm volumul colectiv scris impreuna cu prietenii amintiti, O lume disparuta, patru istorii personale despre viata in comunism, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004).  Mai nou, volumul de proza Cinema a aparut la Polirom, in 2009, cu prefata lui Paul Cernat.  A scris lucruri remarcabile despre Mateiu Caragiale, decadentism, literatura de tip fellow travellers. Pe aceasta din urma tema, a iluziilor celor care s-au inchinat mitului sovietic, a scris o carte care va apare anul viitor.  Ceea ce este admirabil in cazul analizelor lui Angelo Mitchievici (literare, dar si politico-intelectuale) este o luciditate calma, absenta partizanatului reductionist, refuzul simplificarilor grabite. Dar si o privire demna, o verticalitate neostentativa si deloc stridenta, un angajament moral franc si ireductibil. (VT)

Marile speranţe

de Angelo Mitchievici

„To understand the history of Poland is to believe in miracles.”, aşa începe unul dintre cele mai pătrunzătoare eseuri pe care le-am citit despre momentele care urmează unei revoluţii, un eseu de Adam Michnik, „Independence Reborn and the Demons of the Velvet Revolution”.  Cred că mulţi dintre noi am văzut în revoluţia română un fel de miracol, aşa cum alţi câţiva mai lucizi ca să nu spun lipsiţi de scrupule au văzut o oportunitate ca oricare alta, ce-i drept una mare. Nu am fost pregătiţi pentru acest eveniment, niciuna din experienţele noastre anterioare într-un regim totalitar nu a fost de ajutor, ele reclamua obedienţa ca mască a contractului social şi manifestarea discretă a dezacordului în spaţiul privat. Adam Michnik, ale cărui Scrisori din închisoare oferă un adevărat manual al rezistenţei în faţa unui regim totalitar, subliniază faptul că orice revoluţie este concepută drept eternă. Şi comuniştii nu numai revoluţionarii decembrişti au întâmpinat acelaşi gen de dificultăţi de a menţine tonusul revoluţionar, dificultăţi cu atât mai mari cu cât constituiau suportul ideologic, politic al sistemului. Nu de o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului era vorba, ci de o lovitură de stat, întărită prin falsificarea rezultatului alegerilor din 1946. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut avantajul de oferi noutatea absolută a unui regim consolidat cu mituri fondatoare şi confruntat cu mitice adversităţi imperialiste, Ceauşescu a încercat din răsputeri să menţină tonusul revoluţionar cu mult după ce acesta expiase, printr-o excelentă lovitură de imagine când a condamnat intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu toate acestea, acest spirit revoluţionar în care probabil că Ceauşescu însuşi a crezut a dispărut complet lăsând locul apatiei şi disperării în ultimele deceni de comunism. Invocarea inamicului imperialist at the gates era o marotă care nu mai sensibiliza pe nimeni, revoluţia socialistă o glumă proastă, oponenţii declaraţi ai regimului foarte puţini. De aceea, decembrie 1989 a reprezentat un şoc nu doar pentru lumea liberă, ci şi pentru românii înşişi. Nu ştiu cum a fost posibil ca mămăliga să facă explozie, dar explozia ei a măturat sistemul ca şi când n-ar fi fost.

Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (II)

Omul care mârâie (II)

de Angelo Mitchievici

Poate că înainte de a apărea pe scena politică, omul resentimentului apare pe scena literaturii, îl regăsim printre Demonii lui Dostoievski, în frunte cu Piotr Stepanovici Verhovenski. În celula sa revoluţionară alături de nebuni inspiraţi precum Kirilov se află aceşti oameni ai resentimentului, gata să răstoarne lumea din temelii nu pentru a instaura o nouă ordine cum s-ar crede, ci pur şi simplu pentru a vedea distruse, aneantizate toate acele valori de care nu se pot apropia şi le sunt insuportabile. Un nou tip de om al resentimentului apare cu revoluţionarul radical, cu Serghei Neceaev sau imaginarul Rahmetov al lui Cernâşevski care-şi transformă resentimentul într-o ură activă, elaborată şi a căror dorinţă de distrugere se adresează nu doar lumii vechi, ci oricărei lumi. Geniul scriitorului îl anticipează sau îl descrie într-un mod care-l emblematizează. Omul resentimentului se naşte nu doar în subterana dostoievskiană, ci şi în laboratorul savantului Filipp Filippovici printr-un experiment îndrăzneţ. Nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov poate sta alături de Ferma animalelor al lui George Orwell ca fabulă a naşterii omului nou ca om al resentimentului. Din câine de pripas, Şarikov este transformat prin operaţia strălucitului savant în proletarul Poligraf Poligrafovici. În zorii umanităţii sale primele cuvinte care succed mârâitului originar sunt nişte înjurături groaznice, iar printre primele cuvinte articulate cu sens injurios – omul resentimentului nici nu cunoaşte un alt sens al limbajului – este şi imprecaţia: „burjuilor”. Asistentul profesorului, doctorul I.A.Bormenthal notează în carnetul său observaţiile clinice sesizând preponderenţa înjurăturii la javra pe cale de a se transforma în om: „Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens.” Dacă javra avea ceva uman în existenţa sa obidită într-o lume ostilă, în afectele sale orientate către mila trecătorilor, în schimb, omul nou poartă cu sine toate trăsăturile javrei sau mai precis tot ceea ce face dintr-un câine ca simbol al loialităţii şi prieteniei o javră. Şarikov devine rapid un proletar sadea orientându-şi o ură tâmpă nu lipsită însă de viclenia care ţine loc de inteligenţă către creatorul său Filipp Fillipovici, cel care i-a dat un adăpost confortabil şi o identitate umană, încercând ulterior să-l civilizeze.

Nu este greu de înţeles fabula bulgakoviană care are în centrul său omul nou, homo sovieticus (Homocus), cum îl denumeşte Aleksandr Zinoviev în cartea sa omonimă. Resentimentarul este plin de o ură grea, o ură care nu se epuizează, existenţa sa este asemeni unui mârâit continuu, la orice îi depăşeşte puterea de înţelegere. Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate relamente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică, curăţenia sufletească.

Nimic nu înveseleşte orizontul resentimentarului în afara unei ticăloşii, inteligenţa, atunci când există, este dată deoparte pentru a lăsa să curgă neostenit bala invectivei. Laşitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-şi pună pielea în băţ, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el mai ales atunci când îşi ca scut suprem şi alibi rahatul. Pentru că înotând în rahat nu mai ai cum să te murdăreşti, rahatul devine arma cea mai puternică, mirosul îl copleşeşte pe inamic. Marin Preda descrie o scenă scatologică exemplară, dar care nu are nimic din veselia rablesiană abucuriilor excrementale ale pântecelui. Scriitorul îşi aminteşte de un eveniment din copilărie, o trântă despre care în basme eroii spun că-i mai dreaptă. Numai că, odată pus la pământ adversarul său, acesta trage un scatol, putoarea îl sileşte să se îndepărteze, în aceste condiţii victoria nici nu mai poate fi adjudecată, adversarul său triumfă în modul cel mai josnic cu putinţă. Putoarea sa a învins anulând orice demnitate a unei fair fight, a unei competiţii oneste în urma căreia adversarii s-ar putea regăsi ca prieteni şi nu ca inamici, sau inamici fiind s-ar regăsi în respectul reciproc pe care-l stabileşte un duel. Omul resentimentului poartă adeseori cu sine ca sconşii cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, sila de abjecţie îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi.

Şarikovul lui Bulgakov, expresie a omului resentimentului, acuză permanent o stare de iritare care are ca obiect tot ce ţine de demnitatea umană cu care nu se împacă, îl deranjează că nu este lăsat să înjure, să scuipe, refuză teatrul pentru că nu înţelege nimic şi refuză tot ceeea ce are legătură cu o etică superioară, în schimb din lumea spectacolului îi place un singur lucru: circul. Omul resentimentului se regăseşte pe sine la circ, însă nu unul propriu-zis, ci unul mediatic, acolo se poate da în stambă, poate exersa figurile sale favorite având drept numitor comun macularea adversarului, se poate prosti, îşi poate da poalele peste cap şi poate mârâi cu folos din moment ce este în văzul tuturor. Scandalul îi prieşte, ca şi Şarikov se bucură când îl provoacă, i se pare naturală starea de răzmeriţă perpetuă, se consideră permanent nedreptăţit, se agită cu un fel de instabilitate psihomotorie, muşcă la comandă, mai ales când ea este însoţită de promisiunea unui os, dar şi la întâmplare, când îi vine şi detestă orice nu i se potriveşte. Şi cât de puţine i se potrivesc! Însă omul resentimentului n-ar fi „om” destul dacă nu şi-ar găsi şi argumentul doctrinar care să-i legitimeze ura. Şarikov încearcă timid cu o broşură, corespondenţa lui Engels cu Kautsky din care nu înţelege o iotă, dar pe care o reduce convenabil la principiul: „Să se ia totul şi să se împartă.” Bulgakov era cât se potate de ironic făcând instrucţia lui Şarikov cu o astfel de carte, pentru cei care nu au carte, scriptura doctrinei devine cartea cărţilor care le justifică resentimentul prin formula magică a distrugerii societăţii din temelii. Nu trece mult până când Şarikov devine ceea ce se i se potriveşte cel mai bine, şeful subsecţiei de ecarisaj şi sub această marcă cetăţenească exemplară – ce poate fi mai frumos decât să îţi extermini aproapele? – comite şi primul său denunţ.  În acest denunţ, fiecare mărunţis capătă dimensiuni apocaliptice instrumentat la scara resentimentului travestit în civism, binefăcătorul său a devenit un menşevic, pronunţând discursuri antirevoluţionare, conspirând masiv pentru a teroriza regimul sovietic. Acuzaţia de contrarevoluţionarism atât de populară odinioară încât te putea băga la închisoare pentru ani buni rimează perfect astăzi cu cele de terorism sau cu alte acuzaţii privind monstruoase conspiraţii mondiale.

E inutil să cauţi o raţiune de ordin ideologic sau un mobil de ordin etic la aceşti Şarikovi. Nu există niciun un argument mai puternic al omului resentimentului decât ura sa. În spatele oricărei „probe irefutabile” se află mârâitul său, un mârâit constant care devine sesizabil ca un zgomot de fond chiar şi atunci când ofuscat, hipersensibilul resentimentar îşi oferă indignarea civică drept probă forte la dosar, sau când acesta trece în registrul ironic încercând să sugereze o detaşare superioară de subiect mimând obiectivitatea. Mârâitul este vocea adâncă, imperturbabilă, viscerală, a resentimentului. Cu puţină concentrare o poţi auzi, fiecare cuvânt nu este decât o reverberaţie a ei, mârâitul încalecă fraza sau o poartă pe lungimea sa de undă. De aceea, chiar şi atunci când se străduieşte să împrumute haina de ocazie a moderaţiei, discursul resentimentar face apel la alte vocile ale resentimentului, la acel teren friabil care se regăseşte în fiecare din noi şi unde resentimentul ar putea rodi splendide flori monstruoase. Discursul resentimentar se doreşte camera de rezonanţă a unui mârâit generalizat, al unui concert de mârâituri. El şi-a atins scopul când în locul unui răspuns articulat de partea cealaltă a ecranului sau a foii tipărite sau a amvonului se aude un alt mârâit. Este semnul că mesajul a ajuns acolo unde trebuia.  

 În Moromeţii, Marin Preda face portretul unui astfel de resentimentar, dar nu ca un dat, ci ca devenire întru resentiment, ca om imposibil de mulţumit, încărcat de ameninţări surde, burzuluit, o ură maladivă care îl macină. Critica a tratat drept revoltă legitimă atitudinea lui Niculae Moromete îndreptată asupra claselor exploatatoare. Personajul lui Marin Preda, copilul de ţăran cu aptitudini pentru învăţătură, dar căruia tatăl i-a barat drumul către ea, construit cu nuanţe în filmul reuşit al lui Stere Gulea din 1988, devine în al doilea volum al romanului, rămas neecranizat, resentimentarul tipic însufleţit de ura de clasă. Critica de specialitate i-a tratat ca pe nişte precursori incasabili, revoluţionari care chiar dacă nu ajung la un limbaj articulat al revoltei nu se mai abţin s-o mârâie. Devenit activist, deşi ar fi putut ajunge şi învăţător în sat cum îşi dorea odinioară, Niculae profesează limbajul resentimentului, nimic nu-l mulţumeşte, pregăteşte colectivizarea forţată, adică distrugerea lumii în care a trăit, şi-şi caută argumentele în broşuri precum cea pe care o descoperă tatăl lui, intitulată „Umanism în gândirea secolului”. Ceea ce a pierdut Niculae este bucuria vieţii care-l individualizeaza pe tatăl lui cu plăcerea taifasului, a vorbei cu mai multe înţelesuri şi amestecul ironic în treburile cetăţii aşa cum puteau fi ele văzute din poiana lui Iocan. În cărţile şi filmele modelate ideologic, acest om al resentimentului îşi va găsi permanent locul, mereu morocănos, suspicios faţă de orice şi faţă de oricine, mai puţin faţă de Partid, refuzând existenţa lumilor alternative, raportând totul la etalonul său îngust bazat pe excluderi.

Omul resentimentului este un om care refuză lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei. Pentru aceşti oameni totul se transformă într-o conspiraţie, totul devine rea intenţie, iar din aproapele lor aleg numai ceea ce-l poate minimaliza, trăsături în baza cărora anihilarea lui devine legitimă. Adesea omul resentimentului îşi proiectează reaua credinţă în celălalt, pentru ca injuriile sale să facă priză. Inutil şi zadarnic să încerci: cu omul resentimentului nu există niciodată dialog. De ce? Pentru că nu poţi răspunde cu cuvinte unui mârâit.

Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (I)

Omul care mârâie

de Angelo Mitchievici 

 

 

Că resentimentul implică întotdeauna un complex de inferioritate rău lichidat nu este greu de dedus, ceea ce mi se pare interesant însă este apariţia unui om al resentimentului odată cu apariţia omului-masă căruia Ortega y Gasset în Revolta şi masele îi face un profil psihologic elocvent.  Deasemenea, în Omul resentimentului, Max Scheler încearcă un portret fenomenologic punând accentul pe tensiunea dintre dorinţă şi neputinţa de manifestare care creează sentimentul de inferioritate ce nu-şi găseşte resortul compensatoriu în act. Tocmai această imposibilitate de a acţiona în direcţia dorinţei şi refularea acestei neputinţe conduc la  resentiment care falsifică cauzele neputinţei. Ca invidie existenţială, resentimentul se îndreaptă nu spre un obiect anume, ci spre calităţi şi valori care nu pot fi pur şi simplu apropriate precum inteligenţa, frumuseţea, anumite însuşiri de caracter.

Distrugerea valorilor nu numai sub raport fizic, ci şi simbolic constituie soteriologia particulară a resentimentarului.  Când au dobândit pe deplin puterea în România, comuniştii, mulţi dintre ei cu o educaţie sumară şi cu o viaţă de subterană fie în puşcării, fie în mizeria ilegalităţii fără nicio recunoaştere din partea unei societăţi care-i înregistra ca pe nişte corpuri străine şi pe care o urau în ansamblul ei, au ales să distrugă tot ceea ce ţinea de aceste valori neîmpărtăşite. Înainte de 23 august 1944, Partidul Comunist din România avea în jur de 1000 de membri, o bună parte dintre ei fiind agenţii unor servicii de spionaj străine. Resentimentul unui grup minuscul raportat la numărul de locuitori ai României, cu o audienţă insignifiantă, dar îmbrăcat în haina revoluţiei internaţionale a fost ca niciodată aşezat la scara istoriei printr-un program radical de transformare a societăţii. Nefiind vorba de o revoluţie sângeroasă, puterea a fost preluată pas cu pas în contextul ocupaţiei sovietice a ţării, acţiunea de distrugere nu s-a justificat prin lupte de stradă şi pierderi grele pe un front deschis, cu atât mai mult cu cât noua elită politică a fost integrată de voie de nevoie în cercul elitei tradiţionale prin înfiinţarea ARLUS-ului şi a unor organisme similare.

Acţiunile elitei comuniste însă au demonstrat capacitatea nebănuită a omului resentimentului de a distruge tocmai acele valori pe care nu şi le putea apropria prin simplă spoliere. Distrugerea lor trebuia legiferată, iar din punct de vedere cultural, realism-socialismul a jucat rolul unui cult laic al resentimentului, care i-a făcut să tacă pe majoritatea scriitorilor autentici în deceniul care a urmat, numit de Marin Preda, „obsedantul deceniu”. A fost taxat drept formalism, decadentism, estetism burghez, tot ceea ce în literatură revendica o preocupare pentru stil, sau pentru o lume din care comuniştii se simţeau excluşi. În majoritatea zonelor rurale, conacele boiereşti nu au fost pur şi simplu confiscate, ci au fost vandalizate, bibliotecile devalizate şi cărţile arse în mijlocul curţii în văzul tribului, iar multe dintre aceste conace au fost transformate nu în azile de bătrâni, creşe sau şcoli, ci suportând afurisenia proletară, în coteţe pentru păsări sau grajduri, servind ca loc de depozitare al găinaţului şi balegii. Comunismul a scos din subterana sa acest om al resentimentului, încărcat de o ură grea pentru societatea care-i condamna mediocritatea la un trai decent, ignorându-i pretenţiile sale de a schimba lumea din temelii. Omul resentimentului este omul vendetei, însă spaţiul său de manevră este, în genere, limitat şi acţiunile sale nu au un ecou mai mare decât al rubricii de fapt divers sau al cafenelei unde Lache şi Mache discută aprins politică. Însă istoria a făcut posibil un fapt unic şi nemaivăzut până atunci. L-a instalat la putere şi i-a pus la îndemână duşmanul natural, societatea burgheză cu valorile ei.

Se poate observa cum tot ceea ce ieri legitima un om civilizat, cultura, erudiţia, toleranţa, politeţea, respectul pentru adevăr şi justiţie, etc. devine non-valoare în grila ideologic-morală a resentimentarului, infracţiune sau păcat de neiertat. În locul respectului faţă de aproape este pusă ura de clasă; în locul detentei culturale, agregarea sulfuroasă la masele incoerente şi lipsite de cultură; în locul devenirii în planul formării prin dobândirea unor competenţe decretarea originii sănătoase drept unic criteriu de legitimare, – aşa cum teroristul îşi justifică resentimentul ridicându-l la rangul de misiune sfântă, decret al lui Allah -; în locul adevărului, mistificarea grosolană şi propaganda mincinoasă; în locul justiţiei, procesele cu uşile închise, cu un complet de judecată transformat în pluton de execuţie şi cu avocaţi ai apărării transformaţi ei înşişi în acuzatori profesionişti; în locul politeţii, grosolănia şi mitocănia, în locul discursurilor magistrale ale unor figuri politice eminente, limba de lemn sau bâlbăiala în sloganuri ale unor sfertodocţi etc.

Scena politică pe care s-a cocoţat cu abilitate acaparând-o a făcut din acest om al resentimentului, un roi Ubu, monstrul cu chip uman, tătucul sângeros. Neputându-se împlini ca artist, Hitler devine dictator şi condamnă „arta degenerată” a artiştilor în al căror cerc n-a fost acceptat. Fiind extrem de rudimentar, abia găsindu-şi cuvintele precum furculiţa şi cuţitul la masă, Gh. Gheorghiu-Dej nu-i va ierta sub niciun chip volubilitatea, calitatea intelectuală a tovarăşului său de luptă, Lucreţiu-Pătrăşcanu, înscenându-i un proces penibil şi sfârşind prin a-l executa, aşa cum nu va ierta societăţii româneşti faptul că nu-i seamănă, trimiţând sute de mii de oameni la închisoare pentru faptul de a şti să citească şi să vorbească româneşte corect. Fiind bâlbâit, împiedicat în gândire şi tratat drept prost al echipei, succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, devine unul dintre infatigabilii retori silind milioane de oameni să-i asiste discursurile inepte într-o dezolantă limbă de lemn şi etalându-şi suprema competenţă în orice domeniu. Etc etc. Ideologia îmbracă în haina ei cenuşie ranchiune adânci, contorsionări ale unor suflete roase de oftică, iritări crepusculare care nu-şi găsesc cuvintele, un mârâit venit din rărunchi.

Bucuria normalitatii: America lui Angelo Mitchievici (II)

America, America (II)

de Angelo Mitchievici

  

        “Profesorul Tismăneanu”, cum îi spun studenţii, ne-a invitat la el de câteva ori, pe mine şi pe prietenul meu, Ionuţ Stanomir. Este o gazdă perfectă, nu ştii cum să reacţionezi la fineţea unei curtenii care nu are nimic forţat. Pe un pervaz se aflau diferite fotografii de la diferite întâlniri, conferinţe, i-am văzut acolo şi pe Emil Constantinescu şi pe Ion Iliescu şi pe Traian Băsescu, dar şi familia regală. Nimeni nu trona, erau cadre ale filmului istoric din care face parte, din care facem parte, ei se aflau printre iluştri profesori americani şi printre câteva fotografii de familie. Casa era plină de cărţi, ziare, reviste, se lucra într-o dezordine care avea armonia ei misterioasă. Mă atrage această dezordine cu legăturile ei subtile între om, idei şi cărţile înşirate pe o masă. Am ascultat întâmplări din alte timpuri şi am înţeles puţin din bogăţia unui alt univers decât al meu. Prietenul meu din copilărie, Octavian Mustafa, actual conferenţiar de matematică în Craiova, avea obiceiul să-şi laude cărţile. Din dragoste pentru ele uita sau se prefăcea că uită că eu i le ştiam, că pe o parte i le citisem. Când Vladimir ne-a prezentat o parte dintre cărţile lui am sesizat aceeaşi încântare, o încântare aproape copilărească a celui care îşi etalează cea mai preţioasă colecţie, numai că, din păcate, de data aceasta eu nu citisem toate acele cărţi.

 Sentimentul meu de bucurie din această mică excursie s-a însoţit cu acela de trăire venită dintr-o conversaţie fără niciun fel de parti pris, amuzantă adeseori, inteligentă fără efort, niciodată comercială, infatuată, artificială. Şi aceasta face parte din întâlnirile mele cu un alt mod de a fi pe care l-am experimentat de prea puţine ori. Această existenţă aparent simplificată între pereţi de cărţi ne recomandă cu adevărat, nu mizeria unei nefericiri viscerale transformată în impardonabile atacuri la persoană, în presă, la televiziune, sau oriunde altundeva. Vladimir trăieşte pe acest continent liniştit, cu cărţile, departe de zonele de conflict ale bătrânei Europe cu hachiţele ei. Este suficient să treci pragul Atlanticului către Europa şi neliniştea reîncepe, angoasa se instalează, odihna a dispărut. Mă reîntorc în România cu acest cadru de fericire livrescă, domestică, a omului de bibliotecă între cărţile şi studenţii lui. În spatele cărţilor se află însă aventura unor experineţe umane dramatice, de care nici locuitorul apartamentului nu a fost scutit. Poate că acest lucru îmi place cel mai mult la el, un fel de vulnerabilitate dictată de ritmurile propriei sensibilităţi, o încredere foarte mare în adevărul cărţilor, al ideilor generoase şi în puterea de schimbare a răului în bine printr-un dialog constant care afirmă necontenit nevoia de libertate pe care o simţim cei mai mulţi dintre noi. Într-un fel, scepticismul meu se încălzeşte treptat în acest climat şi o clipă aproape că reuşesc să cred că se poate face ceva cu ţara în care m-am născut.

Acum câţiva ani când mă aflam la Lille, un oraş din Franţa la graniţa cu Belgia, am nimerit într-o librărie foarte cochetă, de care m-am ataşat imediat. Avea o mare parte din cărţile care mă interesau, dar pentru a putea reveni nu le-am luat pe toate odată, ci mi-am propus să le cumpăr una câte una. Eram singurul cumpărator, chiar singurul vizitator, de fiecare dată, aşa încât s-a creat o firească relaţie de amiciţie între mine şi femeia care se ocupa de cărţi. Odată i-a venit o comandă cât eram acolo cu autori ruşi şi cum îi ştiam pe o parte dintre ei am intervenit şi ea a părut că se bucură de discuţia mea. Francezii sunt foarte politicoşi, aşa am învăţat din cărţi, şi doamna cu pricina era o încarnare a renumitei politeţi galice, fără rest. Încurajat de această amiciţie pe care o socoteam spontană, am rugat-o la un moment dat să mă lase să îmi notez câteva nume de pictori dintr-un album, nu doream să-l cumpăr pentru că avea prea puţin comentariu, însă cumpărasem deja o altă carte. Răspunsul a fost amabil cum mă aşteptam şi am deschis carneţelul meu şi am notat câteva nume. Nu mai mult de un minut, pentru că librăreasa s-a strecurat în spatele meu şi cu o voce şuierată rece ca un sloi pe care nu am cum s-o uit mi-a spus următoarele. ”Aceasta este o librărie nu o bibliotecă. Dacă vreţi să citiţi cărţi mergeţi la bibliotecă.” Şi eu care crezusem prosteşte, biet băiat din estul îndepărtat, că legasem un fel de prietenie bazată pe dragostea pentru cărţi, afinităţi şi fidelitatea cumpărătorului. Am plecat umilit, căci nu uitasem să fiu politicos până la capăt şi să mă retrag după un „Bonjour madame”; m-am plimbat pe străzi uitându-mă mai atent la oamenii din jurul meu. Însă nu m-am mai întrebat dacă erau fericiţi sau măcar veseli. Nu mă mai interesa.

La bookstore-ul „Politics and Prose” (o librarie independenta, deci nu parte a marilor chains gen Borders ori Barnes and Noble) care nu se afla departe de hotelul unde am stat, pe Connecticut Avenue, mă duc să cumpăr cărţi. Acum ştiu că nu pot să îmi notez lucruri mai mult de un minut poate nici chiar atât, deşi într-un fotoliu erau oameni care citeau cărţile din librărie fără nicio jenă. Dar ei sunt americani, mi-am zis, au voie. Am o listă de cărţi, o întreb pe una din fetele de la librărie, este amabilă, dar eu ştiu ce înseamnă amabilitatea, chiar dacă nu mă aflu acum în Franţa. Fata însă îmi spune că nu au cărţile, dar că ea are una din cărţi şi mi-o aduce mâine dacă vreau. Nu îmi vine să cred. Vreau numaidecât. Şi a doua zi mă înfiinţez la ora nouă când se deschide librăria. Cartea este acolo, numai că surpriză, fata nu vrea să mi-o vândă, mi-o oferă drept cadou. Ştiu, îmi veţi spune că totul este rodul hazardului, aceste întâmplări, una nefericită, alta fericită, dar te îndrăgosteşti de un loc şi prin aceste întâmplări par hazard. Nimic nu mi-a distrus sentimentul acesta de armonie cât am stat în Washington.

 Nu îmi fac iluzii, există şi partea întunecată a oricărei metropole, dar la prima întâlnire America mi-a arătat obrazul ei luminos. Nu sunt în căutarea urâţeniei, a ticăloşiei, a murdăriei, nu am făcut orice ca să le descopăr. Am lăsat ca lucrurile să se întâmple pur şi simplu. America îţi mai dă un sentiment al libertăţii cu totul special, un sentiment al faptului că acolo totul este posibil. Nu are importanţă cât de adevărat este acest lucru, sunt convins că în această ţară totul se obţine greu, cu mari eforturi, însă cel puţin aici speranţa nu moare niciodată. Totul este pregătit să renască, oamenii sunt pregătiţi s-o ia de la capăt fără să scrâşnească din dinţi. Asta am văzut eu în America. Nu criza, ci posibilitatea ca omenia şi solidaritatea să o depăşească.  

Bucuria normalitatii: America lui Angelo Mitchievici (I)

America, America (I)

de Angelo Mitchievici

 

    Punând piciorul pe noul continent, după calculele sale Columb a crezut că a descoperit India. India era mult mai departe, iar cei care i-au ieşit în cale lui Columb nu erau indieni, ci cel mult amerindieni. Generaţii întregi de spanioli, irlandezi, englezi, francezi, până şi români aveau să-l colonizeze. Poate cea mai elocventă trăsătură a sa stă în faptul că a rămas un continent de descoperit, că fiecare explorator modern venind pe acest teritoriu descoperă ceva chiar dacă nu-l mai întâmpină exclusiv pieile roşii, comanşi, apaşi, irochiezi, navajo etc. ca în romanele lui Karl May. Am crescut cu cărţile prozatorilor americani şi nu mi-aş putea imagina America fără Melville şi Mark Twain, fără Allan Edgar Poe, fără Fenimore Cooper, fără Faulkner sau Steinbeck, fără Hemingway, Scott Fitzgerald sau John Dos Passos, fără Ken Kessey sau Jack Kerouac, fără J.D. Salinger, Norman Mailer sau Thomas Pynchon etc. Prin cărţile lor sunt nu numai european, ci şi american, iar filmul american a fost atracţia mea principală în copilărie şi adolescenţă pentru că ştia să spună o poveste, iar cowboyii săi îmi erau mai familiari decât ţăranii lui Marin Preda. Mi-am imaginat America în fel şi chip, de fapt după chipul şi asemănarea cărţilor acestor mari romancieri, am visat la ea, văzută prin perdeaua enigmatică a iluziei Marelui Gatsby, un vis de dragoste şi putere imposibil de atins, dar m-a şi înfricoşat prin ceea ce avea mai brutal în poveştile ei de oroare frumos împachetată în luminile lichide de transatlantic de pe Broadway. Nu ştiu de ce îmi vine în minte pentru această Americă de umbră, tocmai romanul lui Mario Puzo, Fools Die, aşa cum o altă faţetă a acestei lumi este cea văzută de Garp.

Sunt sigur că nu există o singură Americă, aceea căreia i se adresa prosteşte Maria Banuş la vârsta pasiunilor ideologice, – poetă din care unii împrumută prosteşte şi astăzi versuri cu intenţii moralizatoare -, ci mai multe. Ceea ce respiră continetul american este forţa, o forţă desprinsă parcă din pământ, şi redată oamenilor prin rădăcini invizibile. O energie care te magnetizează irigă acest continent şi oamenii o respiră prin toţi porii. Te mişti pe stradă şi îţi vine să o iei la fugă pentru că ritmul de tobe de sub pământ îţi dictează astfel. Wahington DC este un oraş amestecat, poţi vedea şi clădirile imense emblematice pentru metrople precum New York, Chicago, Los Angeles, dar şi clădiri care amintesc de Europa şi mai ales de Anglia, clădiri în stil Tudor sau din cărămidă roşie. Dacă Europa pare un vast muzeu, unde cu cât un obiect este mai frumos cu atât mai lipsit de viaţă pare, aici clădirile par vascularizate, viaţa pulsează în ele, ceva din viaţa intensă a marilor maşini. Rasele se amestecă în faţa ta, melting-pot-ul este acolo, mulatri, negri, asiatici, hispanici, indieni, arabi, afrikaneers, ruşi, evrei, chinezi, japonezi, caucazieni din toate colţurile lumii, unii îmbrăcaţi casual în trening, alţii la costum şi cravată sau pentru femei clasicul deux-pieces. Am văzut mulatre de o frumuseţe tulburătoare circulând felin pe Connecticut Avenue ca într-un vers inspirat din Frank O’Hara sau e.e.cummings, poliţişti negri înarmaţi până în dinţi, un poliţist alb cu cizmele din piele neagră strălucitoare, nichelate precum ţeava unei arme, funcţionarul îmbrăcat corect, cosnumându-şi degajat sandvişul.

Ceva te izbeşte de la bun început, nu doar armonia dintre aceste rase, pentru că nu există nici cel mai mic semn de disensiune, ci politeţea. Iar politeţea aceasta nu se serveşte rece precum în Europa, mai ales în Franţa unde ea are ceva dintr-un cântecel înţepenit, ci este una în care sesizezi temperaturi diferite ale participării. Această căldură umană, un om care te salută pe stradă pentru că i-ai zâmbit, îţi surâde pentru că este bine dispus, te ia prin surprindere. Recunosc că acest comportament pe scară largă trezeşte suspiciunea românului obişnuit cu acreala compatrioţilor, cu lipsa congenitală de serviabilitate a funcţionarilor şi rictusurile lor îmbufnate de babuini, cu sictirul ridicat la rangul de sport de echipă, cu suspiciunea privirii piezişe pe sub ochelari. America respiră căldură prin aceşti oameni, un sentiment firesc al omeniei, fără sirop diplomatic, fără efort. Este mai simplu aşa, viaţa e mai uşoară aşa, cred.

Am fost invitat prin intermediul ICR cu concursul profesorului Vladimir Tismăneanu să prezint filmul lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost”, şi să am o discuţie cu studenţii americani care urma să se desfăşoare în campusul universitar. Campusul universitar este un orăşel în sine, are 70000 de mii de locuitori (incluzandu-i pe commuters), adică de studenţi, treci de la o clădire la alta, străbătând aleile unui parc. Undeva se află o broască ţestoasă de bronz (testudo) pe care o generaţie de studenţi a făcut-o cadou Universităţii lor. Am surprins un student atingându-i pios capul şi rostind o mantră a lui pe şoptite, am fost tentat să fac la fel, dar erau prea mulţi ochi în jur. Este greu de descris şi de înţeles câte săli de sport au şi cum arată acestea, o sală cuprinde mai multe bazine de înot olimpice. M-am gândit la acea sportivă româncă, Camelia Potec, campioană la nataţie al cărui antrenor francez nu este plătit de statul român şi se pregătea să plece lăsând deoparte orice performanţă. În America ar fi greu de imaginat ceva atât de meschin. Este dezolant să compari ţara marilor autostrăzi care străbat continentul în lung şi în lat despre o altă ţară în care kilometrul de autostradă se construieşte în ani de zile. Când vezi sălile lor de atletism ai sentimentul că te afli în Star Trek. Eu unul îmi amintesc de penibilele ore de sport din liceu, care se terminau simplu prin fotbal şi începeau tot aşa. O dată pe trimestru alergam în jurul şcolii pentru proba de rezistenţă, iar profesorul ne cronometra, după şcoală mai stăteam la o discuţie. La sfârşit arătam cu toţii congestionaţi, cu spune la gură ca nişte haine mototolite.  

Am asistat la câteva cursuri ale profesorului Tismăneanu ţinute atât la undergraduates, cât şi la masteranzi şi doctoranzi. Aici am găsit o altă diferenţă definitorie, studenţii nu doar că sunt foarte relaxaţi şi întreabă fără sfială când nu ştiu, dar sunt şi instruiţi într-o artă a dialogului care exclude obrăznicia, inhibiţia, intoleranţa, mitocănia, frustrarea. M-a impresionat francheţea cu care fiecare asuma un anumit background cultural, fapt în perfectă concordanţă cu francheţea profesorului Tismăneanu. Leftişti cu vederi radicale, peronistas, oameni cu vederi de dreapta, social-democraţi etc, oricine putea intra în dialog fără ca profesorul să impună paradigma, ci doar concertând aceste voci şi ajutându-l pe fiecare să-şi formuleze corect punctul de vedere şi să răspundă la acele întrebări esenţiale pe care perspectiva sa asuăra lucrurilor le ridica. Ce vor deveni aceşti tineri este mai puţin important, ceea ce câştigă prin dialog este toleranţa, conştiinţa că ideile tale nu le exclud pe ale celuilalt şi că ele nu trebuie să conducă la anularea celuilalt ca subiect, ca individ, ca univers spiritual şi afectiv. Realizez că aceste fraze sună puţin pompos când le scriu, că intră probabil într-un clişeu nenorocit, însă constatarea la faţa locului devine imperioasă pentru cineva care a văzut exerciţiul invers, al transformării individului în obiect, al anihilării lui fie prin descalificare etnică, fie prin descalificare socială, fie prin descalificare istorică, fie prin descalificare fizică etc. Cu atât mai acut am simţit diferenţa cu cât am sentimentul că trăim într-o societate isterizată, contorsionată de ură în care gurile se schimonosesc când trebuie să articuleze, privirile devin tulburi când trebuie să privească, în care adversarul, oricare ar fi el, este ucis în efigie, cu îndârjire, prin maculare odioasă.

Respectul pentru adevăr, pentru justiţie, pentru toleranţă, fac aici existenţa respirabilă, dau sentimentul că nimic rău nu ţi se poate întâmpla cât timp eşti onest. Este dureros să găseşti la străini acele calităţi după care tânjeşti şi pe care compatrioţii tăi le-au pierdut. America este această ecuaţie morală, în care individul stă mereu în primplan. M-am amuzat nu odată, când nu m-au iritat, chestiunile de ordin etic din filmele lor. Mi s-au părut artificiale, eludând complexitatea naturii umane care se exprimă dincolo de bine şi de rău prin infinitezimale care solicită un al şaptelea simţ şi nu codul penal. Am realizat că oricât de prosteşti ar părea aceste exerciţii eticiste americane, ele fac parte dintr-un permanent efort civic de educare a cetăţenilor, lecţiile sunt simple, dar de efect. Că acestă permanentă punere în scenă a câştigării unui drept subliniază inalienabilele drepturi ale individului care nu se topeşte fără urmă în masă, în popor. Democraţia americană este o gimnastică permanentă, muşchii nu se lasă, se întăresc, atenţia este focalizată, plămânul respiră normal.

Andrei Pleşu despre darul demnităţii

Nota VT:  In Dilema Veche (3 septembrie 2009) un eseu de Andrei Plesu: intr-adevar memorabil, articolul este o invitatie la depasirea poncifelor gaunoase si asumarea chestiunii demnitatii in termeni de noblete interioara, decenta sobra si responsabilitate catusi de putin solemn-oraculara.  Un om cu demnitate nu poate gasi satisfactie  in jignirea semenilor sau. In La Condition Humaine, Malraux definea demnitatea drept contrariul umilintei.  Demnitatea si resentimentul sunt incompatibile. Daca esti o fiinta demna, nu vrei sa suporti degradarea, umilirea, ofensa lasa, si, nu mai putin important, nu vei umili pe nimeni.

Cateva note despre demnitate

de Andrei Plesu

“Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună… Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sînt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

Leonard Oprea: Veghe, suferinta, adevar

Un text despre chin si regasire, despre starea de veghe si despre refuzul de a tacea atunci cind in jurul nostru sunt atitea focare de infectie (la propriu si la figurat). Ii multumesc lui Leonard Oprea pentru faptul ca mi-a dedicat aceasta minunata respiratie, un mesaj de solidaritate la un ceas cind acest lucru inseamna enorm.

ROMANIA – SA ADORM, SA DORM, SA DORM ?…
(marturisire si respiratie dedicata prietenului cel mai bun…)

de Leonard Oprea

Chiar daca viata este sau nu o scuza pentru fiecare dintre cei care sunt sau nu sunt ca Iov sau Nietzsche, ori Edgar Allen Poe si Dostoievski, sau Mozart si Beethoven, ori Hyeronimus Bosch si Van Gogh, sau Jimi Hendrix si Miles Davis, ori Fellini si Akira Kurosawa, sau Marx si Vladimir Tismaneanu si ma opresc aici deoarece se poate contiuna astfel ad infintum, daa, doamnelor si domnilor, chiar daca viata este sau nu o scuza, un lucru este sigur: viata este un prezent continuu si infinit continuu intru suferinta indviduala, cu explozii pandemice; mereu, catastrofale.
De ce astfel?
Simplu: realizati imaginea globalizata a acestei lumi-globalizate – in acest moment, aprilie 30, an 2009 – cel putin privind criza economica mondiala si gripa-porcilor, practic – mondiala.
Si, aveti imaginea Romaniei, tot astazi aprilie 30, an 2009, parca etern a fi “salvata” de propria sa sui-generis autarhie, ce – mutatis mutandis, asa de-a lungul si de-a latul istoriei este ceea ce si astazi ni se infatiseaza ca (neo-)comunism “democratic”. Cu alte cuvinte, o present-continua dictatura a poporului pentru popor…
Alaturati, apoi contopiti aceste doua imagini si veti avea tabloul absolut elocvent:
“…viata este un prezent continuu si infinit continuu intru suferinta individuala, cu explozii pandemice; mereu, catastrofale.”
Despre Dumnezeu si Credinta – nu are rost sa mai vorbim. Daca nu exista ignorare, atunci exista un circ grotesc globalizat, precum Sfintul Paste celebrat in orasele romanesti cu uriase oua de beton a la The Guinness Book of World Records… sau alte minuni, fie catolice, fie episcopale prin America si nu numai.
Peren si constant pandemic este doar Raul.
Binele este atemporal si constant rejectat.
Iar Binele este Dumnezeu.
Ce pot sa-mi doresc, uneori, decit sa adorm, sa dorm, sa dorm ?
Insa, vae victis, vae soli – nu doar somnul ratiunii naste monstri.
Si, ce sa fac ?! – sunt treaz…
Parca prea treaz.
Si, parca simt nevoia sa citez titlul ultimei carti scrise de Nietzsche:
“Ecce homo. Wie man wird, was man ist.” ( intr-o traducere libera: Ecce homo. Cum am devenit cel care sunt.)

“ … blues-ul stramuta
cerul cu nori cu tot –
ploaia e… Amin…”

Andrei Plesu despre moarte ca implinire a omenescului

In Adevarul, un articol de Andrei Plesu, intitulat ” Moartea «demnă» e monumentală, dar sterilă. Aseptică.”

Iata concluzia:

“Pentru mine, sărbătorile de Paşti nu se pot disocia de lecţia morţii asumate în toată scandaloasa ei indigenţă. Citeşti Evanghelia şi simţi că, de vreme ce Iisus Şi-a trăit moartea astfel, îţi este şi ţie îngăduit să te temi, să suferi, să te amărăşti, să te laşi cuprins de deznădejde. Moartea omului, în varianta lui post-edenică, nu poate fi altfel: nu e o petrecere veselă, o piruetă cochetă, o seară de bal, sau un gest solemn. E aşa cum a fost şi viaţa lui: plină de nelinişti şi iluzii, de grijă, speranţă şi incertitudine. Da, avem voie să ne temem de moarte, să răbdăm greu suferinţa, să ne simţim părăsiţi, fără să ne pierdem, astfel, demnitatea. Căci chiar când „duhul este plin de râvnă, carnea este neputincioasă” (Matei, 26, 41). Dacă Iisus ar fi ales moartea „demnă”, în accepţiunea de azi a termenului, ar fi intrat în impunătoarea galerie de sinucigaşi de elită, de la Socrate la Petroniu şi Seneca, dar n-ar fi mântuit pe nimeni. Moartea „demnă” e monumentală, dar sterilă. Aseptică. Dimpotrivă, abia din perspectiva sumbră a morţii tragice, exasperante, nemiloase, explozia Învierii îţi capătă strălucirea şi preţul adevărat. Învierea e rezervată oamenilor vii, adică oamenilor care se întreabă, speră, se revoltă şi mor. Statuile nu pot învia.”

Leonard Oprea despre ospete si suferinta

OSPATUL PANTAGRUELIC

de Leonard Oprea

In acest an 2009 al noii crize economice, mondiala – dar si ieri, poate si miine la fel – prin voia lumii, fie ortodoxa, ori catholica sau protestanta, ei bine, finalmente, de cele mai multe ori celebrarea Pastelui nu este decit un pantagruelic ospat, insufletit de pantalonade. Uneori, se mai intimpla totusi sa fie si mare si sincera veselie. Iar, cind este si astfel, e bine – caci Invierea Domnului trebuie sa fie si prilej de mare, mare bucurie pentru toata lumea.
Dar, odata incheiat ospatul pantagruelic, fiecare dintre comeseni, a doua zi, se intoarce la viata sa, cea de zi cu zi. Prea putin vesela. Pe care inca si mai putin o iubeste… cu veselie. Si, poate mai ramine in vreun ungher al memoriei amintirea unei fripturi inmiresmate, sau gustul ales al unui vin rubiniu, ori poate vreo gluma, doua, asa, mai deocheate…
Prin voia lumii – cam aceasta este sarbatoarea Pastelui.
***
Sarbatorirea Sfintului Paste ar trebui sa fie insa si aceasta ruga chintesentiala a Lui Iisus Christos:
ia-ti Crucea in fiecare zi si urmeaza-Ma (Luca 9/23).
Caci, in fapt, crucificarea zilnica si invierea zilnica nasc axa ce roteste sfera vietii crestinului autentic.
Asadar, fara indoiala, prin celebrarea ciclica a Sfintului Paste se re-naste proba de foc a crestinului:
incercarea de a trai zilnic intru Credinta.

“… verde, verde crud

peste dealuri; sclipesc pe

riu pescarusii…”
***

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/ospatul-pantagruelic

Leonard Oprea despre Nietzsche

Scriitorul Leonard Oprea, autorul Camasii de forta, al Radiografiei clipei, al Domeniilor interzise si al tulburatoarelor meditatii ale lui Theophil Magus, propune o perspectiva originala asupra reverberatiilor de astazi ale filosofiei solitarului de la Sils Maria. Intr-un timp al dezabuzarii si al confuziilor axiologice, reflectiile lui Leonard Oprea invita la luciditate, onestitate si adevar.

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/nietzsche-a-scris-in-oglinda