Pasiunea lui Cioran

16/02/2014
“Ce-ar ramane din toate tragediile noastre daca o insecta ne-ar putea prezenta-o pe a sa?”– E. M. Cioran
A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX.  A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice. Născut la Răşinari în 1911 şi mort la Paris în 1995, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori  irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocaţia de a fi mereu împotrivă şi mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de ţară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenţi de obligaţii decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.
 
Pentru textul complet al acestui eseu:

http://literaturadeazi.ro/content/marele-vagabond-al-unei-metafizici-%C3%AEmb%C4%83tr%C3%A2nite-pasiunea-lui-emil-cioran


Recomandari de lectura: Carti despre care se vorbeste prea putin

20/01/2013

Motto: “Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte”–Lucian Blaga

Urmresc si eu, atat cat imi permite timpul, bilantul anului literar 2012. Au aparut carti excelente, romane, amintiri, eseuri, poezie, traduceri. Nu voi insista aici asupra celor care au ajuns sub lumina reflectoarelor, ci voi vorbi despre cele care, din pacate, nu s-au bucurat si nu se bucura suficient de recunoasterea publica pe care o merita. Imi asum, evident, subiectivitatea, un anumit “partizanat”, admit ca sunt optiunile mele de lectura si de valorizare. La fel de evident, imi dau seama ca voi uita unele carti importante. Rog cititorii sa tina cont ca nu locuiesc in Romania, ca unele carti imi sunt trimise de edituri si de autori, altele le cumpar cand vin in tara, dar sansele de a fi la curent cum s-ar cuveni nu sunt foarte mari. Si totusi, sunt sunt sigur ca titlurile pe care le propun aici sunt de cea mai aleasa tinuta intelectuala. Ma refer la carti de Dorli Blaga, Micaela Ghitescu, Wolfgang Lepenies, Gabriel Liiceanu, Marta Petreu si Iulia Vladimirov. Toate au aparut in 2012.

Dorli Blaga a publicat la Humanitas editia a doua, revazuta si adaugita, a cartii “Tatal meu, Lucian Blaga”, un volum impresionant despre destinul marelui poet si filosof. Scrisa sub semnul unei admirabile elegante a emotiiilor, cartea vorbeste despre prigoana la care a fost supus Blaga de catre regimul comunist, despre spiritul sau democratic si despre multe alte teme de o rascolitoare actualitate. Intre acestea, testamentul moral al lui Tudor Bugnariu, sotul doamenei Dorli Blaga, unul dintre atat de putinii comunisti romani onesti. Se ridica statuie azi unui Ion Ianosi si “Interationalei” sale, dar nu se vorbeste despre Tudor Bugnariu, cel care a sustinut ideea ca adevarul trebuie rostit fara reticente si fara menajamente inutile. Semnalez in special capitolul “Tudor Bugnariu sau tradarea prieteniilor in sistemele totalitare”.

Cartea Micaelei Ghitescu, “Intre uitare si memorie”, ani de zile redactor-sef al revistei “Memoria”, este un rascolitor memento al salvarii libertatii in conditiile inchisorilor si persecutiei, o contributie esentiala la literatura Gulagului romanesc. Cartea a aparut la Humanitas in aceeasi serie “Jurnal, Memorii” ca si volumul lui Dorli Blaga.

Volumul sociologului german Wolf Lepenies, “Ce este un intelectual european? Intelectualii si politica spiritului in istoria europeana”, tradua de Gabriela Sandu,  a aparut in colectia “Constelatii” de la editura Curtea Veche. Citez din “Argumentul” pe care l-am scris pentru aceasta carte subtila, erudita si cat se poate de incitanta: “Comparabila cu ‘Opiul intelectualilor’ de Raymond Aron, cartea lui Wolf Lepenies reprezinta o lectura indispensabila pentru toi cei care vor sa inteleaga raporturile dintre intelectuali si lumea politicului”. Sa spun ca ar fi dezirabil ca aceia care se pronunta public pe acest subiect sa-si gaseasca timpul sa citeasca o lucrare-cheie precum aceasta?

Gabriel Liiceanu nu are nevoie de prezentari speciale. Din pacate, insa, cartea sa, “Estul naivitatii noastre. 27 de interviuri, 1990-2011″, aparuta tot la Humanitas, nu a provocat discutiile menite sa deblocheze dezbaterile publice din Romania,sa le readuca in directia unei binevenite introspectii. Cuvintele lui Gabriel Liiceanu au influentat intens si imens discutiile politice si culturale din Romania. Ele trebuie recitite, comparate cu efectele lor, asezate intr-u cadru de comprehensiune care sa ne lamureasca asupra sanselor intelectualilor de a fi vocile Cetatii, ale spiritului neinregimentat, mai ales in vremuri intunecate. Gasim in acest volum o mare parte din ceea ce-as numi nucleul ardent al ganditii politice a lui Gabriel Liiceanu.

Marta Petreu este o eseista de prim rang, pe langa faptul ca este o mare poeta, romanciera, ganditoare. Refuza tot ce este efemer si facil, are o atractie irepresibila spre dimensiunea ascunsa a lucrurilor, inclusiv si mai ales a lucrurilor spirituale. Recomand aici volumul de eseuri “O zi din viata mea fara durere” aparut la Polirom in seria de autor a scriitoarei. Eseul meu favorit, de o remarcabila densitate a reflectiei, este cel intitulat “Hegel si utopia recunoasterii”.

In fine, constient ca am uitat carti remarcabile, recomand volumul  Iuliei Vladimirov despre “Monica Lovinescu in documentele  Securitatii,  1949-1989″ aparuta in seria “Istorie contemporana” pe care o coordonez, impreuna cu Cristian Vasile, la Humanitas. Cititorii vor vedea cum a devenit Monica Lovinescu obsesia criminalei institutii, cum erau colectionate cu perversa pasiune toate informatiile despre ea, despre mama ei si despre Virgil Ierunca.

PS: Voi scrie separat despre volumul “Parabolele lui Isus” de Andrei Plesu. In ce ma priveste, o consider cartea anulului 2012. Cum i-am marturisit zilele trecute autorului, de care ma leaga peste trei decenii de statornica prietenie, este o tulburatoare coincidenta ca in acelasi an el a publicat o carte despre Isus, iar eu una despre principalul sau inamic (“Diavolul in istorie”). Era in 1979, la Sinaia, cand am vorbit prima oara pe larg cu Andrei despre totalitarism. O conversatie care continua si astazi. Fiindca tot vorbim de subiectivitate, memorie si psihologii abisale, amintesc aici volumul despre Faulkner (aparut la Polirom) de Mircea Mihaies, un exemplu de critica totala at its best.


Politica, vacante si stele galbene (un eseu de Angela Furtuna), Updated

18/08/2010

Reiau aici un articol publicat pe blogul sau pesonal de poeta si eseista Angela Furtuna.  Avem de-a face cu o analiza morala, politica si stilistica a unei retorici insidioase cu efecte perverse in spatiul public, un tip de discurs care amesteca deliberat registrele, desfigureaza fapte precise si construieste tapi ispasitori dupa modele care si-au probat morbida nocivitate.  Mineriadele simbolice, demonizarea celor care nu participa la varii linsaje mediatice, ignorarea deliberata a fenomenelor de derapaj antisemit, anti-intelectual, anti-democratic sunt parte a unui sindrom de vadimizare, din pacate definitoriu pentru ceasul actual al culturii politice din Romania.  Cel mai intristator este cand observam asemenea abdicari, pe care le-as identifica drept antisemitism camuflat, in zone pe care le consideram imune la atari patologii. Nu consider ca izbucnirile antisemite de tipul celor despre a scris dl Andrei Plesu si care ma vizau pe mine trebuite privite, cum scria Ovidiu Simonca, cu “circumspectie”. Ele trebuie pur si simplu condamnate moral, intelectual si, daca este cazul, pe cale legala.  Nu putem accepta insinuarea unui nexus cauzal intre pozitia publica a unui intelectual si abjectele “furtuni” antisemite.  Asupra acestui subiect nu cred ca exista vreo divergenta intre mine si membrii Consiliului Consultativ al OC ori doamna Carmen Musat.

Doua precizari: pentru cei care considera ca mi-a fost indiferenta decizia  doamnei Angela Furtuna de acum cateva saptamani de a intra in greva foamei , ii incredintez ca actiunea mai putin vizibila poate avea efecte la fel de puternice precum declaratiile publice, fara a  minimaliza in vreun fel impactul acestora.  Am fost constant in legatura cu doamna Angela Furtuna si am facut ceea ce mi si ni se parea necesar.  Apoi, as vrea sa ma fac bine inteles: eu nu polemizez cu dl Ovidiu Simonca si nu ma conformez somatiilor sale. Am notat un simptom alarmant pentru ca era detectabil in editorialul unui saptamnal cultural care are in Consiliul Consultativ personalitati pentru care am un mare respect.  Un saptamanal la care, in trecut, am colaborat si eu si unde scriu adeseori intelectuali pe care ii citesc cu interes.

Opiniile personale ale d-lui Simonca, sincer vorbind, imi sunt cel putin indiferente, macar din momentul cand a decis sa-si scrie singurul editorial (daca nu ma insel) la ex-cotidianul nistorescian (unde era redactor sef adjunct) avandu-ma pe mine ca tinta de atac (big surprise!).  Titlul era: “De ce tace Tismaneanu?”.  Nu a scris atunci un editorial impotriva unui membru al Consiliului Consultativ al OC care, din nou daca nu ma insel, facuse parte din acel juriu care a decis taierea fondurilor pentru revista Memoria.   Sarcina primita de la stapanire trebuia indeplinita, atacul trebuia indreptat impotriva “intelectualilor lui Basescu”.  Pentru mine, o repet, ce-a scris si mai ales cum si-a argumentat pozitia saptamana trecuta dl Simonca este reprobabil. Daca Observatorul Cultural intelege sa persevereze in aceasta directie, nu pot decat sa regret acest lucru. Astept cu oarecare curiozitate (ca analist al postcomunismului) sa vad modul in care dl Simonca intelege sa justifice nejustificabilul.  Evident, in masura in care nu este vorba de un nou editorial al revistei, nu ma preocupa in chip deosebit.  Iar daca este editorial, tot nu mai este problema mea. (VT)

Update, 19 august: Am citit ce-a avut de spus Ovidiu Simonca in OC ca raspuns la ce-am scris pe blogul meu.  Nici un argument menit sa respinga analiza propusa. In editorialul sau, dl Simonca a implicat fara echivoc o legatura cauzala intre pozitiile mele publice (“semanarea de”vant) si  infamiile antisemite (“culesul furtunii”). Nu am cum sa-i explic mai departe lui OS de ce consider ca s-a plasat in spatiul antisemitismului camuflat.  Este concluzia mea si o mentin.

 

POLITICĂ, VACANŢE  ŞI  STELE  GALBENE
Înscenările aduse de vânt…

De la bun început, titlul articolului semnat de Ovidiu Şimonca în Observator Cultural, (mergând pe urmele celui apărut în Asymetria, despre antisemitismul așa-zis imaginar semnat de Dan Culcer), fixează nivelul discuţiei de faţă: o mică diversiune politică de vară, în cheie antonpanniană şi o ediţie de buzunar a ghidului revoluţionarului român de profesie. La tandemul O.C. – Asymetria deja pomenit trebuie asociată şi recenta scrisoare deschisă a lui Ioan Roşca adresată lui Sorin Ilieşiu (alt fenomen tipic de dublare a unei iniţiative cu scopul de a o submina).

Aşadar, ştim cine sunt actorii acestei înscenări, vedem că acţiunile sunt concertate, aliem cum se cuvine faptele de faţă cu calendarul electoral şi propaganda partidelor ce se zbat azi în lesă în aşteptarea încleştării sângeroase ce va veni, ştim deci ce se vrea şi dincotro bate vântul care ar fi trebuit să aducă furtună, dar care nu aduce decât o aversă, şi aceea fără mulţi beneficiari, pentru că lumea face baie în mare la ora asta. Vacanţa e în toi.

De ce nu Cine sapă groapa altuia cade el în loc?

De ce Cine seamănă vânt culege furtună? (Era bună o furtună adevărată, totuşi, pe canicula asta)…Nimeni nu ştie.

De ce nu Cine sapă groapa altuia cade el în loc? Ar fi mers la fel de bine…

Sau de ce nu Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti?

Deşi ar fi mers, în această lună de vacanţă toridă (cam lipsită de evenimente de presă, când trebuia, vezi bine, să se recurgă la o găselniţă, pentru a întreţine spiritul ipocrit polemic ce maschează eterna ratare românească a marilor teme), ar fi mers, aşadar, şi un titlu ca Unde nu faci foc nu iese fum…

La criza de subiecte – tipică lunii august – observăm (cultural) că merge orice proverb. (Apropo, aş recomanda tuturor celor ce mai vor să între în politichia românească proverbele şi atitudinile zen, unde înţelepciunea şi morala au altă decodificare, şi poate că pe o astfel de cale am avea ceva şanse să descoperim şi nişte actori politici care să readucă speranţe reale în sufletul românilor).

Aşadar, nu era nevoie să bată neapărat vântul prin aceste articole, aşa încât publicul să constate inflaţia de furtuni într-un pahar cu apă.

Retorică de tribună, politicianism zoomorfic, gastronomic şi pontos, în loc de adevăr…

Dar, în plus,  anecdotica de serviciu a editorialelor recente din Asymetria (15 august) şi din Observatorul Cultural (12 august) conţine şi ingredientele compulsiv-maladive ale teoriilor conspiraţioniste, naţionalist-ceauşiste, neostaliniste, reunite într-un melanj aproape comic dacă nu ar fi stupid şi livrate în vrac, caricatural-metaforic (dar dacă s-ar fi putut să fie şi vagi urme de ştiinţă şi nu au fost, ce mai contează?). Această anecdotică de serviciu rămâne la stadiul de atlas zoologic, stilistic literar şi geografic-culinar dar se vrea, totuşi, simultan, manifest și  think-tank, folosind pentru demonstraţie (şi chemare la luptă) idei şi concepte politicianiste ce ţin deja de retorica de tribună, cum ar fi: câini de pază dresaţi versus porci mistreţi, dalmaţieni albaştri versus papagali de Piaţa Universităţii, Băsescum Diabolicum versus Împăratul Jormaniei cu Crini, antisemitism soft cu baterii versus antisemitism hard cu telecomandă, justiţiarism provincial nevertebrat versus terorism de famiglie prin clonare, legitimitate cu maidanezi de cartier versus impostură cu maidanezi de partid şi stat, Tismăneanu versus Omul Nou cu cheiţă şi Gaz(prom), românism lacrimogen cu bonus  eutanasie versus românofascism cu lentile de contact, ţărişoara din cuşcă versus Ţara Nimănui din buzunar, Mihăieş versus Sfântul Petru şi Orwell, Patapievici versus Armaghedoanele culturnice şi… atâtea altele de pe aceeaşi listă ce conţine strategiile Opoziţiei prin care aceasta a dat un gust inconfundabil, psihotic şi prolix noilor sale campanii electorale. La grămadă, delirant, adică aşa cum au scris domnii Şimonca, Roşca şi Culcer!

Textul complet poate fi accesat la:

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/08/18/politica-vacante-si-stele-galbene/


Heidegger, nazismul si metapolitica

10/05/2010

Cum poate deveni un mare filosof nazist?  As intreba, in acelasi sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist?  Este vorba de problema seductiei, a  mirajului, a hipnozei, a magiei (nu intamplator o nuvela de Thomas Mann ce atinge acest subiect, este intitulata Mario si vrajitorul).  Cine nu intelege ca national-socialismul a fost, in anii 20 si 30, o ispita (conceptul lui Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions), cine nu pricepe relatia dintre Faust (ori Adrian Leverkuhn, noul Doktor Faustus) si Mefisto, nu va putea gasi vreo urma de sens in ce s-a intamplat in veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentatie, o promisiune, o iluzie imbratisata de atatia ganditori si artisti altminteri sofisticati (de la Gramsci si Lukacs la Brecht, Attila Jozsef, Paul Eluard si Henri Lefebvre).  Acesti intelectuali erau indragostiti de “ochii albastri ai Revolutiei care straluceau cu o cruzime necesara” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia si miracolul, arata Fritz Stern, faceau parte din dramaturgia izbavitor-totalitara.

 In New York Times Book Review din 10 mai 2010, Adam Kirsch (redactor la The New Republic, autor al unei carti excelente despre Disraeli ca si unei neiertatoare, patrunzatoare analize a iresponsabilitatii ultimelor interventii teoretice ale lui Slavoj Zizek, text aparut in romaneste acum cateva luni in revista Idei in dialog) se ocupa de doua volume  recente pe o tema ce pare sa fie inepuizabila: relatia dintre Martin Heidegger si national-socialism. O relatie care il obsedeaza in fond si pe ganditorul sloven (a se citi cartea acestuia In Defense of Lost Causes). In ultimii ani, mai ales dupa publicarea corespondentei dintre Hannah Arendt si fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relatie de ardenta iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt.  Cei doi par din nou inseparabili (cum poate ca au si fost, spiritual, de-a lungul vietii, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger in anii 30).  Reactiile adeseori emotionale, de-a dreptul irationale (am intalnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales dupa 1969, cand Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani de catre autorul lui Sein und Zeit.  Era acuzata din nou de toate pacatele lumii.  Nu putini au fost cei care i-au reprosat ca a incercat sa-l exonereze, ca s-a angajat intr-o veritabila apologie.  Ratacirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a facut sa curga atata cerneala si care i-a dezamagit pe viata pe fostii studenti favoriti ai lui Heidegger (Karl Lowith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, in perspectiva arendtiana, naivitatii magistrului ei filosofic. Naivitate: acesta era cuvantul Hannei Arendt.  Un cuvant care, cum scriam recent, cred ca poate da seama pentru anumite deplorabile abdicari altminteri de negandit din partea unor oameni geniali.  Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, in pofida rezervelor de atatea ori exprimate de celalalt mentor, Karl Jaspers, ori de catre cel de-al doilea ei sot, Heinrich Blucher (acel intelept Monsieur care i-a trezit si mentinut interesul pentru democratia directa, a consiliilor, una din acele constelatii politice care apar si dispar in istorie asemeni formatiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care il cita ea insasi pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gerschom Scholem, al lui Adorno si Horkheimer).

 

 

Cartile examinate de Kirsch sunt expresia acestei fascinatii exercitate de subiectul Heidegger si, nu mai putin, de cel al relatiei dintre Martin si Hannah (exista de altfel o carte de Catherine Clement cu acest titlu) Prima este traducerea lucrarii filosofului francez Emmanuel Faye, aparuta acum la Yale University Press cu titlul Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy in the Light of the Unpublished Seminars of 1933-1935.  Teza lui Faye (specialist in Descartes) este ca opera lui Heidegger a fost substantial patrunsa de ideile naziste, fiind vorba asadar de o capitulare metafizica absoluta. In atari conditii, ipoteza Hannei Arendt privind naivitatea lui Heidegger ar apare ca o rationalizare specioasa, ori chiar ca o tentativa de ocultare a unei culpabilitati intelectuale de neiertat.  Filosofia este redusa la politic, fara medieri, fara conotatii.  Ce ramane totusi din Heidegger ca fenomenolog?  Ce ramane din filosoful pretuit de Husserl si admirat de Levinas si Derrida?  Este totul reductibil la militantism ideologic?  Sunt textele despre Nietzsche infeundate unei cosmologiii naziste?  Sugestia ganditorului francez este ca filosofia heideggeriana a incetat sa mai fie una in sensul propriu al acestui cuvant, devenind contrapartea ideologica, arma metafizica a unui sistem criminal.  Adam Kirsch observa corect ca Faye alege doi ani din carierea spirituala a lui Heidegger si ii proiecteaza hiperbolic in centrul unui sistem ale carui increngaturi au fost fara indoiala mult mai complexe si mai echivoce. Pentru Faye, operele complete ale lui Heidegger ar fi “la fel de distructive si primejdioase pentru gandirea contemporana precum a fost miscarea nazista pentru existenta fizica a popoarelor exterminate”.  Obnubilarea din acea perioada, ceea ce alt ganditor a numit die Vernachtung der Vernunft,  este hipostaziata drept linia directoare a gandirii lui Heidegger. Nu mai vorbesc de insinuarea quasi-deliranta ca, la un moment dat, Heidegger ar fi fost un fel de ghostwriter pentru Hitler…

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intituleaza cartea lui Daniel Maier-Katkin aparuta la editura Norton si recenzata in acelasi articol de Adam Kirsch.  Este vorba de misterul bunavointei aproape nelimitata dovedita de Arendt in efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, insa nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului.   Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit intotdeauna aceeasi blandete a judecatii, aceeasi compasiune pentru fiinte prinse in vartejul unor optiuni mortale.  Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiesti in cartea Eichmann la Ierusalim (tradusa la Humanitas) stie la ce ma refer.  Este limpede ca i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (as vorbi despre un fel de clauza a  filosofului cel mai favorizat)  nu doar in numele  dragostei de tinerete, ci mai ales pentru ca l-a considerat the secret king in the empire of thinking.  Nu ma indoiesc ca Hannah Arendt nu a crezut vreodata ca gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile in subtanta durabila, definitorie a reflectiei acestuia.  Si totusi, in acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului sau de la Bucuresti, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre “nomadul semitic” si “natura spatiului german”. Idei care aveau sa se retraga intr-un fundal aproape uitat, semne sterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un razboi total care a dus la o infrangere totala.

Cu ani de zile in urma, la mijlocul anilor ’30, un tanar student de la Harvard, Pieter Viereck, a publicat o carte extraordinara cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai intai manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefata. Dupa mine, cartea ramane printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului.  Ulterior, Viereck avea sa devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic si chiar critic in raport cu alti ganditori din aceeasi directie) si un distins eseist, poet si profesor. Ideea era ca national-socialismul, cu ale sale radacini in mistica telurica de tip wagnerian, in cultul pamantului, al sangelui, al noptii eroice, al aurorei redemptive, al comunitatii rasiale carismatice, simboliza o noua forma de politica, o aventura ce ce ducea individul catre zarile indepartate (uber sich selbst hinaus), in care cumpana fireasca, aceea ce leaga destinul uman de comandamentele religiilor traditionale, poate fi, ba chiar trebuie abolita. In acest pariu metapolitic gasim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi “indracirea” lui Martin Heidegger in acei tumultuosi, chiar nebuni anii 30.  Un pariu la care au participat, imbatati de suflul grandorii istorice, intelectuali de stanga si de dreapta, traind ruptura cu “sistemul” (deci cu valorile si institutiile liberale, cu parlamentarismul si cu constitutionalismul democratic) ca pe o apocaliptica salvare.  A-l prezenta insa pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune si o mistificare.  A sustine o asemenea pozitie presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar pozitia Hannei Arendt, dar si pe aceea a unui Paul Celan, inseamna asadar a eluda atatea lucrari nuantate pe subiect si a te rataci in labirintul verdictelor fara drept de apel.

Repere bibliografice:

Hannah Arendt/Martin Heidegger, Lettres et autres documents, 1925-1975, Paris, Gallimard, Bibliotheque de philosophie, 2001.

Karl Lowith, Martin Heidegger and European Nihilism, Editor Richard Wolin, New York: Columbia University Press, 1995 (volumul include doua scrisori, din 1921 si 1927,  ale lui Heidegger catre fostul sau student, dintre care una vorbeste despre rezervele majore in raport cu psihanaliza).

Richard Wolin, Heidegger’s Children: Hannah Arendt, Karl Lowith, Hans Jonas, and Herbert Marcuse, Princeton, N.J., Prinecton University Press, 2001.

Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse si fostul sau profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP si de luarile de pozitie din acea perioada si de mai tarziu (ori absenta lor, ca in cazul tacerii prelungite despre Shoah).  Punctul 6 al raspunsului lui Heidegger sugereaza o echivalenta intre Holocaust si crimele trupelor sovietice si ale regimului comunist din Germania de Est.  Raspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu aceasta propozitie nu va situati oare in afara dimensiunii in care o conversatie intre fiinte umane este posibila–in afara Logosului?  Pentru ca numai in afara dimensiunii logicului este posibil sa explici, sa relativizezi (auszugleichen), sa ‘intelegi’ o crima spunand ca si altii ar fi facut acelasi lucru.” (p. 164).

Luc Ferry/Alain Renaut, Heidegger et les Modernes, Paris, Grasset, 1988.

Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginala, Paris,Ed. Verdier, 1985). Evolutia lui Farias merita o discutie speciala. Daca volumul sau despre simpatiile naziste ale lui Heidegger in anii 30 a fost aplaudat si promovat in mediile de stanga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boictoata intruvcat dezvaluia afinitatile fascizante ale celui ce vea sa devina idolul stangii latino-americane si nu numai. Al. Calinescu a scris pe acest subiect in Dilema Veche.

Hugo Ott, Martin Heidegger: A Political Life, New York, Basic Books, 1993.

Tom Rockmore, On Heidegger’s Nazism and Philosophy, Berkeley: University of California Press, 1992.

Hans Sluga, Heidegger’s Crisis: Philosophy and Politics in Nazi Germany, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1993.


Malaxorul turpitudinii: Ioan T. Morar despre bucuria de a admira si voluptatea de a macula

05/03/2010

Nimeni nu e profet in tara sa, spune o vorba inteleapta mostenita de la cei vechi.  Textul de fata nu se refera la nimeni anume. Orice asemanare cu vreo persoana concreta este, ma grabesc sa o spun, hazardata.

Este vorba aici doar de o meditatie as zice atemporala provocata de lectura unui scurt eseu publicat de Ioan T. Morar pe blogul sau.  Scria acum cateva luni Lavinia Stan pe blogul ei despre aceasta dezolanta bucurie de a spurca atunci cand, in mod normal, ar trebui sa te simti mandru de succesele semenilor tai.

Trebuie totusi sa fie ingrozitor sa-ti rumegi, intre patru pereti, in solitudinea uitarii, atatea invidii, ranchiuni, anxietati, neputinte, incertitudini, frustrari, disperari.  Este ca si cum ai astepta vesnic pe peronul unei gari unde trenul nu va opri niciodata.  Sa nu poti simti decat bucuria “demascarii”.  Sa fii fericit cand (fosti) amici sunt lapidati. Sa batjocoresti numele unor oameni cu care ai strans candva mana frateste.  Pe care inca, ti-o spui mereu, ii iubesti.  Sa fii incantat cand valorile (pentru ca tu stii ce sunt valorile) sunt calcate in picioare de toti nemernicii.  Sa stii ca e nedrept sa nu recunosti efortul cuiva de a cladi in cultura, sa nu il poti nega, si totusi sa te indarjesti in a-l demola.  Sa te infratesti cu pegra, pe care, oricum am privi lucrurile, o dispretuiesti.  Pe care, evident, nu dai doi bani.  Sa fii laudat de canalii si sa nu poti sa le raspunzi, intrucat ai devenit, poate fara sa o doresti, complicele lor.  Sa folosesti orice arma pentru a lovi in oameni care nu-ti pot raspunde pentru ca nu vor sa intre in acest joc al miseliei.  Sa nu mai ai cale de intoarcere odata inghitit de acest malaxor al turpitudinii.  Sa-ti irosesti capitalul de onoare pentru a sluji dezonoarea.  Sa-ti abjuri trecutul doar pentru a-ti polei abdicarile  prezente.

Sa nu poti spune, macar o data in viata, contempland biografii onorabile, cuvantul simplu: Pretuire.  Sa cauti mereu pete-n soare, sa fii mereu pe pozitia de inchizitor. Sa suferi de-a pururi, macinat de un invincibil, asfixiant sentiment al esecului.  Ce tristete… (VT)


Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

05/10/2009

Ii sunt indatorat lui Angelo Mitchievici pentru excelentele sale contributii pe acest blog de idei. Impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, Angelo a publicat lucruri esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist romanesc. Textul sau despre Dinu Sararu, unul dintre scriitorii oficiali ai national-stalinismului, din vol. III al Explorarilor in comunismul romanesc (Polirom, 2008), este exemplar prin rigoare conceptuala si finete analitica.  Citesc intodeauna cu pasiune cronicile sale cinematografice publicate saptamanal in Romania Literara.  Am citit cu entuziasm volumul colectiv scris impreuna cu prietenii amintiti, O lume disparuta, patru istorii personale despre viata in comunism, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004).  Mai nou, volumul de proza Cinema a aparut la Polirom, in 2009, cu prefata lui Paul Cernat.  A scris lucruri remarcabile despre Mateiu Caragiale, decadentism, literatura de tip fellow travellers. Pe aceasta din urma tema, a iluziilor celor care s-au inchinat mitului sovietic, a scris o carte care va apare anul viitor.  Ceea ce este admirabil in cazul analizelor lui Angelo Mitchievici (literare, dar si politico-intelectuale) este o luciditate calma, absenta partizanatului reductionist, refuzul simplificarilor grabite. Dar si o privire demna, o verticalitate neostentativa si deloc stridenta, un angajament moral franc si ireductibil. (VT)

Marile speranţe

de Angelo Mitchievici

„To understand the history of Poland is to believe in miracles.”, aşa începe unul dintre cele mai pătrunzătoare eseuri pe care le-am citit despre momentele care urmează unei revoluţii, un eseu de Adam Michnik, „Independence Reborn and the Demons of the Velvet Revolution”.  Cred că mulţi dintre noi am văzut în revoluţia română un fel de miracol, aşa cum alţi câţiva mai lucizi ca să nu spun lipsiţi de scrupule au văzut o oportunitate ca oricare alta, ce-i drept una mare. Nu am fost pregătiţi pentru acest eveniment, niciuna din experienţele noastre anterioare într-un regim totalitar nu a fost de ajutor, ele reclamua obedienţa ca mască a contractului social şi manifestarea discretă a dezacordului în spaţiul privat. Adam Michnik, ale cărui Scrisori din închisoare oferă un adevărat manual al rezistenţei în faţa unui regim totalitar, subliniază faptul că orice revoluţie este concepută drept eternă. Şi comuniştii nu numai revoluţionarii decembrişti au întâmpinat acelaşi gen de dificultăţi de a menţine tonusul revoluţionar, dificultăţi cu atât mai mari cu cât constituiau suportul ideologic, politic al sistemului. Nu de o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului era vorba, ci de o lovitură de stat, întărită prin falsificarea rezultatului alegerilor din 1946. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut avantajul de oferi noutatea absolută a unui regim consolidat cu mituri fondatoare şi confruntat cu mitice adversităţi imperialiste, Ceauşescu a încercat din răsputeri să menţină tonusul revoluţionar cu mult după ce acesta expiase, printr-o excelentă lovitură de imagine când a condamnat intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu toate acestea, acest spirit revoluţionar în care probabil că Ceauşescu însuşi a crezut a dispărut complet lăsând locul apatiei şi disperării în ultimele deceni de comunism. Invocarea inamicului imperialist at the gates era o marotă care nu mai sensibiliza pe nimeni, revoluţia socialistă o glumă proastă, oponenţii declaraţi ai regimului foarte puţini. De aceea, decembrie 1989 a reprezentat un şoc nu doar pentru lumea liberă, ci şi pentru românii înşişi. Nu ştiu cum a fost posibil ca mămăliga să facă explozie, dar explozia ei a măturat sistemul ca şi când n-ar fi fost. Read the rest of this entry »


Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (II)

28/09/2009

Omul care mârâie (II)

de Angelo Mitchievici

Poate că înainte de a apărea pe scena politică, omul resentimentului apare pe scena literaturii, îl regăsim printre Demonii lui Dostoievski, în frunte cu Piotr Stepanovici Verhovenski. În celula sa revoluţionară alături de nebuni inspiraţi precum Kirilov se află aceşti oameni ai resentimentului, gata să răstoarne lumea din temelii nu pentru a instaura o nouă ordine cum s-ar crede, ci pur şi simplu pentru a vedea distruse, aneantizate toate acele valori de care nu se pot apropia şi le sunt insuportabile. Un nou tip de om al resentimentului apare cu revoluţionarul radical, cu Serghei Neceaev sau imaginarul Rahmetov al lui Cernâşevski care-şi transformă resentimentul într-o ură activă, elaborată şi a căror dorinţă de distrugere se adresează nu doar lumii vechi, ci oricărei lumi. Geniul scriitorului îl anticipează sau îl descrie într-un mod care-l emblematizează. Omul resentimentului se naşte nu doar în subterana dostoievskiană, ci şi în laboratorul savantului Filipp Filippovici printr-un experiment îndrăzneţ. Nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov poate sta alături de Ferma animalelor al lui George Orwell ca fabulă a naşterii omului nou ca om al resentimentului. Din câine de pripas, Şarikov este transformat prin operaţia strălucitului savant în proletarul Poligraf Poligrafovici. În zorii umanităţii sale primele cuvinte care succed mârâitului originar sunt nişte înjurături groaznice, iar printre primele cuvinte articulate cu sens injurios – omul resentimentului nici nu cunoaşte un alt sens al limbajului – este şi imprecaţia: „burjuilor”. Asistentul profesorului, doctorul I.A.Bormenthal notează în carnetul său observaţiile clinice sesizând preponderenţa înjurăturii la javra pe cale de a se transforma în om: „Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens.” Dacă javra avea ceva uman în existenţa sa obidită într-o lume ostilă, în afectele sale orientate către mila trecătorilor, în schimb, omul nou poartă cu sine toate trăsăturile javrei sau mai precis tot ceea ce face dintr-un câine ca simbol al loialităţii şi prieteniei o javră. Şarikov devine rapid un proletar sadea orientându-şi o ură tâmpă nu lipsită însă de viclenia care ţine loc de inteligenţă către creatorul său Filipp Fillipovici, cel care i-a dat un adăpost confortabil şi o identitate umană, încercând ulterior să-l civilizeze.

Nu este greu de înţeles fabula bulgakoviană care are în centrul său omul nou, homo sovieticus (Homocus), cum îl denumeşte Aleksandr Zinoviev în cartea sa omonimă. Resentimentarul este plin de o ură grea, o ură care nu se epuizează, existenţa sa este asemeni unui mârâit continuu, la orice îi depăşeşte puterea de înţelegere. Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate relamente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică, curăţenia sufletească.

Nimic nu înveseleşte orizontul resentimentarului în afara unei ticăloşii, inteligenţa, atunci când există, este dată deoparte pentru a lăsa să curgă neostenit bala invectivei. Laşitatea resentimentarului este pe măsura urii sale, acesta nu riscă să-şi pună pielea în băţ, atacurile sale sunt fără riscuri pentru el mai ales atunci când îşi ca scut suprem şi alibi rahatul. Pentru că înotând în rahat nu mai ai cum să te murdăreşti, rahatul devine arma cea mai puternică, mirosul îl copleşeşte pe inamic. Marin Preda descrie o scenă scatologică exemplară, dar care nu are nimic din veselia rablesiană abucuriilor excrementale ale pântecelui. Scriitorul îşi aminteşte de un eveniment din copilărie, o trântă despre care în basme eroii spun că-i mai dreaptă. Numai că, odată pus la pământ adversarul său, acesta trage un scatol, putoarea îl sileşte să se îndepărteze, în aceste condiţii victoria nici nu mai poate fi adjudecată, adversarul său triumfă în modul cel mai josnic cu putinţă. Putoarea sa a învins anulând orice demnitate a unei fair fight, a unei competiţii oneste în urma căreia adversarii s-ar putea regăsi ca prieteni şi nu ca inamici, sau inamici fiind s-ar regăsi în respectul reciproc pe care-l stabileşte un duel. Omul resentimentului poartă adeseori cu sine ca sconşii cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, sila de abjecţie îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi.

Şarikovul lui Bulgakov, expresie a omului resentimentului, acuză permanent o stare de iritare care are ca obiect tot ce ţine de demnitatea umană cu care nu se împacă, îl deranjează că nu este lăsat să înjure, să scuipe, refuză teatrul pentru că nu înţelege nimic şi refuză tot ceeea ce are legătură cu o etică superioară, în schimb din lumea spectacolului îi place un singur lucru: circul. Omul resentimentului se regăseşte pe sine la circ, însă nu unul propriu-zis, ci unul mediatic, acolo se poate da în stambă, poate exersa figurile sale favorite având drept numitor comun macularea adversarului, se poate prosti, îşi poate da poalele peste cap şi poate mârâi cu folos din moment ce este în văzul tuturor. Scandalul îi prieşte, ca şi Şarikov se bucură când îl provoacă, i se pare naturală starea de răzmeriţă perpetuă, se consideră permanent nedreptăţit, se agită cu un fel de instabilitate psihomotorie, muşcă la comandă, mai ales când ea este însoţită de promisiunea unui os, dar şi la întâmplare, când îi vine şi detestă orice nu i se potriveşte. Şi cât de puţine i se potrivesc! Însă omul resentimentului n-ar fi „om” destul dacă nu şi-ar găsi şi argumentul doctrinar care să-i legitimeze ura. Şarikov încearcă timid cu o broşură, corespondenţa lui Engels cu Kautsky din care nu înţelege o iotă, dar pe care o reduce convenabil la principiul: „Să se ia totul şi să se împartă.” Bulgakov era cât se potate de ironic făcând instrucţia lui Şarikov cu o astfel de carte, pentru cei care nu au carte, scriptura doctrinei devine cartea cărţilor care le justifică resentimentul prin formula magică a distrugerii societăţii din temelii. Nu trece mult până când Şarikov devine ceea ce se i se potriveşte cel mai bine, şeful subsecţiei de ecarisaj şi sub această marcă cetăţenească exemplară – ce poate fi mai frumos decât să îţi extermini aproapele? – comite şi primul său denunţ.  În acest denunţ, fiecare mărunţis capătă dimensiuni apocaliptice instrumentat la scara resentimentului travestit în civism, binefăcătorul său a devenit un menşevic, pronunţând discursuri antirevoluţionare, conspirând masiv pentru a teroriza regimul sovietic. Acuzaţia de contrarevoluţionarism atât de populară odinioară încât te putea băga la închisoare pentru ani buni rimează perfect astăzi cu cele de terorism sau cu alte acuzaţii privind monstruoase conspiraţii mondiale.

E inutil să cauţi o raţiune de ordin ideologic sau un mobil de ordin etic la aceşti Şarikovi. Nu există niciun un argument mai puternic al omului resentimentului decât ura sa. În spatele oricărei „probe irefutabile” se află mârâitul său, un mârâit constant care devine sesizabil ca un zgomot de fond chiar şi atunci când ofuscat, hipersensibilul resentimentar îşi oferă indignarea civică drept probă forte la dosar, sau când acesta trece în registrul ironic încercând să sugereze o detaşare superioară de subiect mimând obiectivitatea. Mârâitul este vocea adâncă, imperturbabilă, viscerală, a resentimentului. Cu puţină concentrare o poţi auzi, fiecare cuvânt nu este decât o reverberaţie a ei, mârâitul încalecă fraza sau o poartă pe lungimea sa de undă. De aceea, chiar şi atunci când se străduieşte să împrumute haina de ocazie a moderaţiei, discursul resentimentar face apel la alte vocile ale resentimentului, la acel teren friabil care se regăseşte în fiecare din noi şi unde resentimentul ar putea rodi splendide flori monstruoase. Discursul resentimentar se doreşte camera de rezonanţă a unui mârâit generalizat, al unui concert de mârâituri. El şi-a atins scopul când în locul unui răspuns articulat de partea cealaltă a ecranului sau a foii tipărite sau a amvonului se aude un alt mârâit. Este semnul că mesajul a ajuns acolo unde trebuia.  

 În Moromeţii, Marin Preda face portretul unui astfel de resentimentar, dar nu ca un dat, ci ca devenire întru resentiment, ca om imposibil de mulţumit, încărcat de ameninţări surde, burzuluit, o ură maladivă care îl macină. Critica a tratat drept revoltă legitimă atitudinea lui Niculae Moromete îndreptată asupra claselor exploatatoare. Personajul lui Marin Preda, copilul de ţăran cu aptitudini pentru învăţătură, dar căruia tatăl i-a barat drumul către ea, construit cu nuanţe în filmul reuşit al lui Stere Gulea din 1988, devine în al doilea volum al romanului, rămas neecranizat, resentimentarul tipic însufleţit de ura de clasă. Critica de specialitate i-a tratat ca pe nişte precursori incasabili, revoluţionari care chiar dacă nu ajung la un limbaj articulat al revoltei nu se mai abţin s-o mârâie. Devenit activist, deşi ar fi putut ajunge şi învăţător în sat cum îşi dorea odinioară, Niculae profesează limbajul resentimentului, nimic nu-l mulţumeşte, pregăteşte colectivizarea forţată, adică distrugerea lumii în care a trăit, şi-şi caută argumentele în broşuri precum cea pe care o descoperă tatăl lui, intitulată „Umanism în gândirea secolului”. Ceea ce a pierdut Niculae este bucuria vieţii care-l individualizeaza pe tatăl lui cu plăcerea taifasului, a vorbei cu mai multe înţelesuri şi amestecul ironic în treburile cetăţii aşa cum puteau fi ele văzute din poiana lui Iocan. În cărţile şi filmele modelate ideologic, acest om al resentimentului îşi va găsi permanent locul, mereu morocănos, suspicios faţă de orice şi faţă de oricine, mai puţin faţă de Partid, refuzând existenţa lumilor alternative, raportând totul la etalonul său îngust bazat pe excluderi.

Omul resentimentului este un om care refuză lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei. Pentru aceşti oameni totul se transformă într-o conspiraţie, totul devine rea intenţie, iar din aproapele lor aleg numai ceea ce-l poate minimaliza, trăsături în baza cărora anihilarea lui devine legitimă. Adesea omul resentimentului îşi proiectează reaua credinţă în celălalt, pentru ca injuriile sale să facă priză. Inutil şi zadarnic să încerci: cu omul resentimentului nu există niciodată dialog. De ce? Pentru că nu poţi răspunde cu cuvinte unui mârâit.


Iritari crepusculare, un mârâit venit din rarunchi: Angelo Mitchievici despre resentiment (I)

27/09/2009

Omul care mârâie

de Angelo Mitchievici 

 

 

Că resentimentul implică întotdeauna un complex de inferioritate rău lichidat nu este greu de dedus, ceea ce mi se pare interesant însă este apariţia unui om al resentimentului odată cu apariţia omului-masă căruia Ortega y Gasset în Revolta maselor îi face un profil psihologic elocvent.  Deasemenea, în Omul resentimentului, Max Scheler încearcă un portret fenomenologic punând accentul pe tensiunea dintre dorinţă şi neputinţa de manifestare care creează sentimentul de inferioritate ce nu-şi găseşte resortul compensatoriu în act. Tocmai această imposibilitate de a acţiona în direcţia dorinţei şi refularea acestei neputinţe conduc la  resentiment care falsifică cauzele neputinţei. Ca invidie existenţială, resentimentul se îndreaptă nu spre un obiect anume, ci spre calităţi şi valori care nu pot fi pur şi simplu apropriate precum inteligenţa, frumuseţea, anumite însuşiri de caracter.

Distrugerea valorilor nu numai sub raport fizic, ci şi simbolic constituie soteriologia particulară a resentimentarului.  Când au dobândit pe deplin puterea în România, comuniştii, mulţi dintre ei cu o educaţie sumară şi cu o viaţă de subterană fie în puşcării, fie în mizeria ilegalităţii fără nicio recunoaştere din partea unei societăţi care-i înregistra ca pe nişte corpuri străine şi pe care o urau în ansamblul ei, au ales să distrugă tot ceea ce ţinea de aceste valori neîmpărtăşite. Înainte de 23 august 1944, Partidul Comunist din România avea în jur de 1000 de membri, o bună parte dintre ei fiind agenţii unor servicii de spionaj străine. Resentimentul unui grup minuscul raportat la numărul de locuitori ai României, cu o audienţă insignifiantă, dar îmbrăcat în haina revoluţiei internaţionale a fost ca niciodată aşezat la scara istoriei printr-un program radical de transformare a societăţii. Nefiind vorba de o revoluţie sângeroasă, puterea a fost preluată pas cu pas în contextul ocupaţiei sovietice a ţării, acţiunea de distrugere nu s-a justificat prin lupte de stradă şi pierderi grele pe un front deschis, cu atât mai mult cu cât noua elită politică a fost integrată de voie de nevoie în cercul elitei tradiţionale prin înfiinţarea ARLUS-ului şi a unor organisme similare.

Acţiunile elitei comuniste însă au demonstrat capacitatea nebănuită a omului resentimentului de a distruge tocmai acele valori pe care nu şi le putea apropria prin simplă spoliere. Distrugerea lor trebuia legiferată, iar din punct de vedere cultural, realism-socialismul a jucat rolul unui cult laic al resentimentului, care i-a făcut să tacă pe majoritatea scriitorilor autentici în deceniul care a urmat, numit de Marin Preda, „obsedantul deceniu”. A fost taxat drept formalism, decadentism, estetism burghez, tot ceea ce în literatură revendica o preocupare pentru stil, sau pentru o lume din care comuniştii se simţeau excluşi. În majoritatea zonelor rurale, conacele boiereşti nu au fost pur şi simplu confiscate, ci au fost vandalizate, bibliotecile devalizate şi cărţile arse în mijlocul curţii în văzul tribului, iar multe dintre aceste conace au fost transformate nu în azile de bătrâni, creşe sau şcoli, ci suportând afurisenia proletară, în coteţe pentru păsări sau grajduri, servind ca loc de depozitare al găinaţului şi balegii. Comunismul a scos din subterana sa acest om al resentimentului, încărcat de o ură grea pentru societatea care-i condamna mediocritatea la un trai decent, ignorându-i pretenţiile sale de a schimba lumea din temelii. Omul resentimentului este omul vendetei, însă spaţiul său de manevră este, în genere, limitat şi acţiunile sale nu au un ecou mai mare decât al rubricii de fapt divers sau al cafenelei unde Lache şi Mache discută aprins politică. Însă istoria a făcut posibil un fapt unic şi nemaivăzut până atunci. L-a instalat la putere şi i-a pus la îndemână duşmanul natural, societatea burgheză cu valorile ei.

Se poate observa cum tot ceea ce ieri legitima un om civilizat, cultura, erudiţia, toleranţa, politeţea, respectul pentru adevăr şi justiţie, etc. devine non-valoare în grila ideologic-morală a resentimentarului, infracţiune sau păcat de neiertat. În locul respectului faţă de aproape este pusă ura de clasă; în locul detentei culturale, agregarea sulfuroasă la masele incoerente şi lipsite de cultură; în locul devenirii în planul formării prin dobândirea unor competenţe decretarea originii sănătoase drept unic criteriu de legitimare, – aşa cum teroristul îşi justifică resentimentul ridicându-l la rangul de misiune sfântă, decret al lui Allah -; în locul adevărului, mistificarea grosolană şi propaganda mincinoasă; în locul justiţiei, procesele cu uşile închise, cu un complet de judecată transformat în pluton de execuţie şi cu avocaţi ai apărării transformaţi ei înşişi în acuzatori profesionişti; în locul politeţii, grosolănia şi mitocănia, în locul discursurilor magistrale ale unor figuri politice eminente, limba de lemn sau bâlbăiala în sloganuri ale unor sfertodocţi etc.

Scena politică pe care s-a cocoţat cu abilitate acaparând-o a făcut din acest om al resentimentului, un roi Ubu, monstrul cu chip uman, tătucul sângeros. Neputându-se împlini ca artist, Hitler devine dictator şi condamnă „arta degenerată” a artiştilor în al căror cerc n-a fost acceptat. Fiind extrem de rudimentar, abia găsindu-şi cuvintele precum furculiţa şi cuţitul la masă, Gh. Gheorghiu-Dej nu-i va ierta sub niciun chip volubilitatea, calitatea intelectuală a tovarăşului său de luptă, Lucreţiu-Pătrăşcanu, înscenându-i un proces penibil şi sfârşind prin a-l executa, aşa cum nu va ierta societăţii româneşti faptul că nu-i seamănă, trimiţând sute de mii de oameni la închisoare pentru faptul de a şti să citească şi să vorbească româneşte corect. Fiind bâlbâit, împiedicat în gândire şi tratat drept prost al echipei, succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, devine unul dintre infatigabilii retori silind milioane de oameni să-i asiste discursurile inepte într-o dezolantă limbă de lemn şi etalându-şi suprema competenţă în orice domeniu. Etc etc. Ideologia îmbracă în haina ei cenuşie ranchiune adânci, contorsionări ale unor suflete roase de oftică, iritări crepusculare care nu-şi găsesc cuvintele, un mârâit venit din rărunchi.


Bucuria normalitatii: America lui Angelo Mitchievici (II)

24/09/2009

America, America (II)

de Angelo Mitchievici

  

        “Profesorul Tismăneanu”, cum îi spun studenţii, ne-a invitat la el de câteva ori, pe mine şi pe prietenul meu, Ionuţ Stanomir. Este o gazdă perfectă, nu ştii cum să reacţionezi la fineţea unei curtenii care nu are nimic forţat. Pe un pervaz se aflau diferite fotografii de la diferite întâlniri, conferinţe, i-am văzut acolo şi pe Emil Constantinescu şi pe Ion Iliescu şi pe Traian Băsescu, dar şi familia regală. Nimeni nu trona, erau cadre ale filmului istoric din care face parte, din care facem parte, ei se aflau printre iluştri profesori americani şi printre câteva fotografii de familie. Casa era plină de cărţi, ziare, reviste, se lucra într-o dezordine care avea armonia ei misterioasă. Mă atrage această dezordine cu legăturile ei subtile între om, idei şi cărţile înşirate pe o masă. Am ascultat întâmplări din alte timpuri şi am înţeles puţin din bogăţia unui alt univers decât al meu. Prietenul meu din copilărie, Octavian Mustafa, actual conferenţiar de matematică în Craiova, avea obiceiul să-şi laude cărţile. Din dragoste pentru ele uita sau se prefăcea că uită că eu i le ştiam, că pe o parte i le citisem. Când Vladimir ne-a prezentat o parte dintre cărţile lui am sesizat aceeaşi încântare, o încântare aproape copilărească a celui care îşi etalează cea mai preţioasă colecţie, numai că, din păcate, de data aceasta eu nu citisem toate acele cărţi.

 Sentimentul meu de bucurie din această mică excursie s-a însoţit cu acela de trăire venită dintr-o conversaţie fără niciun fel de parti pris, amuzantă adeseori, inteligentă fără efort, niciodată comercială, infatuată, artificială. Şi aceasta face parte din întâlnirile mele cu un alt mod de a fi pe care l-am experimentat de prea puţine ori. Această existenţă aparent simplificată între pereţi de cărţi ne recomandă cu adevărat, nu mizeria unei nefericiri viscerale transformată în impardonabile atacuri la persoană, în presă, la televiziune, sau oriunde altundeva. Vladimir trăieşte pe acest continent liniştit, cu cărţile, departe de zonele de conflict ale bătrânei Europe cu hachiţele ei. Este suficient să treci pragul Atlanticului către Europa şi neliniştea reîncepe, angoasa se instalează, odihna a dispărut. Mă reîntorc în România cu acest cadru de fericire livrescă, domestică, a omului de bibliotecă între cărţile şi studenţii lui. În spatele cărţilor se află însă aventura unor experineţe umane dramatice, de care nici locuitorul apartamentului nu a fost scutit. Poate că acest lucru îmi place cel mai mult la el, un fel de vulnerabilitate dictată de ritmurile propriei sensibilităţi, o încredere foarte mare în adevărul cărţilor, al ideilor generoase şi în puterea de schimbare a răului în bine printr-un dialog constant care afirmă necontenit nevoia de libertate pe care o simţim cei mai mulţi dintre noi. Într-un fel, scepticismul meu se încălzeşte treptat în acest climat şi o clipă aproape că reuşesc să cred că se poate face ceva cu ţara în care m-am născut.

Acum câţiva ani când mă aflam la Lille, un oraş din Franţa la graniţa cu Belgia, am nimerit într-o librărie foarte cochetă, de care m-am ataşat imediat. Avea o mare parte din cărţile care mă interesau, dar pentru a putea reveni nu le-am luat pe toate odată, ci mi-am propus să le cumpăr una câte una. Eram singurul cumpărator, chiar singurul vizitator, de fiecare dată, aşa încât s-a creat o firească relaţie de amiciţie între mine şi femeia care se ocupa de cărţi. Odată i-a venit o comandă cât eram acolo cu autori ruşi şi cum îi ştiam pe o parte dintre ei am intervenit şi ea a părut că se bucură de discuţia mea. Francezii sunt foarte politicoşi, aşa am învăţat din cărţi, şi doamna cu pricina era o încarnare a renumitei politeţi galice, fără rest. Încurajat de această amiciţie pe care o socoteam spontană, am rugat-o la un moment dat să mă lase să îmi notez câteva nume de pictori dintr-un album, nu doream să-l cumpăr pentru că avea prea puţin comentariu, însă cumpărasem deja o altă carte. Răspunsul a fost amabil cum mă aşteptam şi am deschis carneţelul meu şi am notat câteva nume. Nu mai mult de un minut, pentru că librăreasa s-a strecurat în spatele meu şi cu o voce şuierată rece ca un sloi pe care nu am cum s-o uit mi-a spus următoarele. ”Aceasta este o librărie nu o bibliotecă. Dacă vreţi să citiţi cărţi mergeţi la bibliotecă.” Şi eu care crezusem prosteşte, biet băiat din estul îndepărtat, că legasem un fel de prietenie bazată pe dragostea pentru cărţi, afinităţi şi fidelitatea cumpărătorului. Am plecat umilit, căci nu uitasem să fiu politicos până la capăt şi să mă retrag după un „Bonjour madame”; m-am plimbat pe străzi uitându-mă mai atent la oamenii din jurul meu. Însă nu m-am mai întrebat dacă erau fericiţi sau măcar veseli. Nu mă mai interesa.

La bookstore-ul „Politics and Prose” (o librarie independenta, deci nu parte a marilor chains gen Borders ori Barnes and Noble) care nu se afla departe de hotelul unde am stat, pe Connecticut Avenue, mă duc să cumpăr cărţi. Acum ştiu că nu pot să îmi notez lucruri mai mult de un minut poate nici chiar atât, deşi într-un fotoliu erau oameni care citeau cărţile din librărie fără nicio jenă. Dar ei sunt americani, mi-am zis, au voie. Am o listă de cărţi, o întreb pe una din fetele de la librărie, este amabilă, dar eu ştiu ce înseamnă amabilitatea, chiar dacă nu mă aflu acum în Franţa. Fata însă îmi spune că nu au cărţile, dar că ea are una din cărţi şi mi-o aduce mâine dacă vreau. Nu îmi vine să cred. Vreau numaidecât. Şi a doua zi mă înfiinţez la ora nouă când se deschide librăria. Cartea este acolo, numai că surpriză, fata nu vrea să mi-o vândă, mi-o oferă drept cadou. Ştiu, îmi veţi spune că totul este rodul hazardului, aceste întâmplări, una nefericită, alta fericită, dar te îndrăgosteşti de un loc şi prin aceste întâmplări par hazard. Nimic nu mi-a distrus sentimentul acesta de armonie cât am stat în Washington.

 Nu îmi fac iluzii, există şi partea întunecată a oricărei metropole, dar la prima întâlnire America mi-a arătat obrazul ei luminos. Nu sunt în căutarea urâţeniei, a ticăloşiei, a murdăriei, nu am făcut orice ca să le descopăr. Am lăsat ca lucrurile să se întâmple pur şi simplu. America îţi mai dă un sentiment al libertăţii cu totul special, un sentiment al faptului că acolo totul este posibil. Nu are importanţă cât de adevărat este acest lucru, sunt convins că în această ţară totul se obţine greu, cu mari eforturi, însă cel puţin aici speranţa nu moare niciodată. Totul este pregătit să renască, oamenii sunt pregătiţi s-o ia de la capăt fără să scrâşnească din dinţi. Asta am văzut eu în America. Nu criza, ci posibilitatea ca omenia şi solidaritatea să o depăşească.  


Bucuria normalitatii: America lui Angelo Mitchievici (I)

23/09/2009

America, America (I)

de Angelo Mitchievici

 

    Punând piciorul pe noul continent, după calculele sale Columb a crezut că a descoperit India. India era mult mai departe, iar cei care i-au ieşit în cale lui Columb nu erau indieni, ci cel mult amerindieni. Generaţii întregi de spanioli, irlandezi, englezi, francezi, până şi români aveau să-l colonizeze. Poate cea mai elocventă trăsătură a sa stă în faptul că a rămas un continent de descoperit, că fiecare explorator modern venind pe acest teritoriu descoperă ceva chiar dacă nu-l mai întâmpină exclusiv pieile roşii, comanşi, apaşi, irochiezi, navajo etc. ca în romanele lui Karl May. Am crescut cu cărţile prozatorilor americani şi nu mi-aş putea imagina America fără Melville şi Mark Twain, fără Allan Edgar Poe, fără Fenimore Cooper, fără Faulkner sau Steinbeck, fără Hemingway, Scott Fitzgerald sau John Dos Passos, fără Ken Kessey sau Jack Kerouac, fără J.D. Salinger, Norman Mailer sau Thomas Pynchon etc. Prin cărţile lor sunt nu numai european, ci şi american, iar filmul american a fost atracţia mea principală în copilărie şi adolescenţă pentru că ştia să spună o poveste, iar cowboyii săi îmi erau mai familiari decât ţăranii lui Marin Preda. Mi-am imaginat America în fel şi chip, de fapt după chipul şi asemănarea cărţilor acestor mari romancieri, am visat la ea, văzută prin perdeaua enigmatică a iluziei Marelui Gatsby, un vis de dragoste şi putere imposibil de atins, dar m-a şi înfricoşat prin ceea ce avea mai brutal în poveştile ei de oroare frumos împachetată în luminile lichide de transatlantic de pe Broadway. Nu ştiu de ce îmi vine în minte pentru această Americă de umbră, tocmai romanul lui Mario Puzo, Fools Die, aşa cum o altă faţetă a acestei lumi este cea văzută de Garp.

Sunt sigur că nu există o singură Americă, aceea căreia i se adresa prosteşte Maria Banuş la vârsta pasiunilor ideologice, – poetă din care unii împrumută prosteşte şi astăzi versuri cu intenţii moralizatoare -, ci mai multe. Ceea ce respiră continetul american este forţa, o forţă desprinsă parcă din pământ, şi redată oamenilor prin rădăcini invizibile. O energie care te magnetizează irigă acest continent şi oamenii o respiră prin toţi porii. Te mişti pe stradă şi îţi vine să o iei la fugă pentru că ritmul de tobe de sub pământ îţi dictează astfel. Wahington DC este un oraş amestecat, poţi vedea şi clădirile imense emblematice pentru metrople precum New York, Chicago, Los Angeles, dar şi clădiri care amintesc de Europa şi mai ales de Anglia, clădiri în stil Tudor sau din cărămidă roşie. Dacă Europa pare un vast muzeu, unde cu cât un obiect este mai frumos cu atât mai lipsit de viaţă pare, aici clădirile par vascularizate, viaţa pulsează în ele, ceva din viaţa intensă a marilor maşini. Rasele se amestecă în faţa ta, melting-pot-ul este acolo, mulatri, negri, asiatici, hispanici, indieni, arabi, afrikaneers, ruşi, evrei, chinezi, japonezi, caucazieni din toate colţurile lumii, unii îmbrăcaţi casual în trening, alţii la costum şi cravată sau pentru femei clasicul deux-pieces. Am văzut mulatre de o frumuseţe tulburătoare circulând felin pe Connecticut Avenue ca într-un vers inspirat din Frank O’Hara sau e.e.cummings, poliţişti negri înarmaţi până în dinţi, un poliţist alb cu cizmele din piele neagră strălucitoare, nichelate precum ţeava unei arme, funcţionarul îmbrăcat corect, cosnumându-şi degajat sandvişul.

Ceva te izbeşte de la bun început, nu doar armonia dintre aceste rase, pentru că nu există nici cel mai mic semn de disensiune, ci politeţea. Iar politeţea aceasta nu se serveşte rece precum în Europa, mai ales în Franţa unde ea are ceva dintr-un cântecel înţepenit, ci este una în care sesizezi temperaturi diferite ale participării. Această căldură umană, un om care te salută pe stradă pentru că i-ai zâmbit, îţi surâde pentru că este bine dispus, te ia prin surprindere. Recunosc că acest comportament pe scară largă trezeşte suspiciunea românului obişnuit cu acreala compatrioţilor, cu lipsa congenitală de serviabilitate a funcţionarilor şi rictusurile lor îmbufnate de babuini, cu sictirul ridicat la rangul de sport de echipă, cu suspiciunea privirii piezişe pe sub ochelari. America respiră căldură prin aceşti oameni, un sentiment firesc al omeniei, fără sirop diplomatic, fără efort. Este mai simplu aşa, viaţa e mai uşoară aşa, cred.

Am fost invitat prin intermediul ICR cu concursul profesorului Vladimir Tismăneanu să prezint filmul lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost”, şi să am o discuţie cu studenţii americani care urma să se desfăşoare în campusul universitar. Campusul universitar este un orăşel în sine, are 70000 de mii de locuitori (incluzandu-i pe commuters), adică de studenţi, treci de la o clădire la alta, străbătând aleile unui parc. Undeva se află o broască ţestoasă de bronz (testudo) pe care o generaţie de studenţi a făcut-o cadou Universităţii lor. Am surprins un student atingându-i pios capul şi rostind o mantră a lui pe şoptite, am fost tentat să fac la fel, dar erau prea mulţi ochi în jur. Este greu de descris şi de înţeles câte săli de sport au şi cum arată acestea, o sală cuprinde mai multe bazine de înot olimpice. M-am gândit la acea sportivă româncă, Camelia Potec, campioană la nataţie al cărui antrenor francez nu este plătit de statul român şi se pregătea să plece lăsând deoparte orice performanţă. În America ar fi greu de imaginat ceva atât de meschin. Este dezolant să compari ţara marilor autostrăzi care străbat continentul în lung şi în lat despre o altă ţară în care kilometrul de autostradă se construieşte în ani de zile. Când vezi sălile lor de atletism ai sentimentul că te afli în Star Trek. Eu unul îmi amintesc de penibilele ore de sport din liceu, care se terminau simplu prin fotbal şi începeau tot aşa. O dată pe trimestru alergam în jurul şcolii pentru proba de rezistenţă, iar profesorul ne cronometra, după şcoală mai stăteam la o discuţie. La sfârşit arătam cu toţii congestionaţi, cu spune la gură ca nişte haine mototolite.  

Am asistat la câteva cursuri ale profesorului Tismăneanu ţinute atât la undergraduates, cât şi la masteranzi şi doctoranzi. Aici am găsit o altă diferenţă definitorie, studenţii nu doar că sunt foarte relaxaţi şi întreabă fără sfială când nu ştiu, dar sunt şi instruiţi într-o artă a dialogului care exclude obrăznicia, inhibiţia, intoleranţa, mitocănia, frustrarea. M-a impresionat francheţea cu care fiecare asuma un anumit background cultural, fapt în perfectă concordanţă cu francheţea profesorului Tismăneanu. Leftişti cu vederi radicale, peronistas, oameni cu vederi de dreapta, social-democraţi etc, oricine putea intra în dialog fără ca profesorul să impună paradigma, ci doar concertând aceste voci şi ajutându-l pe fiecare să-şi formuleze corect punctul de vedere şi să răspundă la acele întrebări esenţiale pe care perspectiva sa asuăra lucrurilor le ridica. Ce vor deveni aceşti tineri este mai puţin important, ceea ce câştigă prin dialog este toleranţa, conştiinţa că ideile tale nu le exclud pe ale celuilalt şi că ele nu trebuie să conducă la anularea celuilalt ca subiect, ca individ, ca univers spiritual şi afectiv. Realizez că aceste fraze sună puţin pompos când le scriu, că intră probabil într-un clişeu nenorocit, însă constatarea la faţa locului devine imperioasă pentru cineva care a văzut exerciţiul invers, al transformării individului în obiect, al anihilării lui fie prin descalificare etnică, fie prin descalificare socială, fie prin descalificare istorică, fie prin descalificare fizică etc. Cu atât mai acut am simţit diferenţa cu cât am sentimentul că trăim într-o societate isterizată, contorsionată de ură în care gurile se schimonosesc când trebuie să articuleze, privirile devin tulburi când trebuie să privească, în care adversarul, oricare ar fi el, este ucis în efigie, cu îndârjire, prin maculare odioasă.

Respectul pentru adevăr, pentru justiţie, pentru toleranţă, fac aici existenţa respirabilă, dau sentimentul că nimic rău nu ţi se poate întâmpla cât timp eşti onest. Este dureros să găseşti la străini acele calităţi după care tânjeşti şi pe care compatrioţii tăi le-au pierdut. America este această ecuaţie morală, în care individul stă mereu în primplan. M-am amuzat nu odată, când nu m-au iritat, chestiunile de ordin etic din filmele lor. Mi s-au părut artificiale, eludând complexitatea naturii umane care se exprimă dincolo de bine şi de rău prin infinitezimale care solicită un al şaptelea simţ şi nu codul penal. Am realizat că oricât de prosteşti ar părea aceste exerciţii eticiste americane, ele fac parte dintr-un permanent efort civic de educare a cetăţenilor, lecţiile sunt simple, dar de efect. Că acestă permanentă punere în scenă a câştigării unui drept subliniază inalienabilele drepturi ale individului care nu se topeşte fără urmă în masă, în popor. Democraţia americană este o gimnastică permanentă, muşchii nu se lasă, se întăresc, atenţia este focalizată, plămânul respiră normal.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 173 other followers