Leninismul, un bastard al Primului Război Mondial (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

06/08/2014
 

Hecatomba Primului Război Mondial a fost o mană cerească pentru proiectul revoluționar bolșevic. Acum o sută de ani, aflat în exil la izbucnirea carnagiului global, Lenin scria în presa socialistă europeană despre necesitatea luptei împotriva șovinismului și patriotismului burgheziei tuturor națiunilor, fără excepție. Se pronunța cu vehemență împotriva a ceea ce el numea falimentul Internaționalei a II-a și, asemeni Rosei Luxemburg și lui Karl Liebknecht, proclama necesitatea transformării războiului de “brigandaj imperialist” într-un apocalips social. Lenin nu era un pacifist. Pentru el violența făcea parte din codul genetic al iminentei revoluții mondiale. Concomitent, solicita organizarea țărilor într-o singură entitate a Statelor Unite (socialiste) ale Europei, deziderat al internaționalismului marxist. Nu uita nici de țarism, căruia îi cânta prohodul și-l dorea înlocuit cu o republică democratică bazată pe confiscarea proprietății private și pe lupta de clasă (din articolul “Sarcinile social-democrației în timpul războiului european”).

Cu alte cuvinte, liderul bolșevic nu concepea altceva în afară de transformarea prezentei conflagrații imperialiste într-un adevărat război civil global. Cum observă profesorul Anson Rabinbach de la Princeton, conceptul de “război civil internațional” este tot mai frecvent folosit în literatura despre veacul XX (v. articolul său “Aftermath”, în “Times Literary Supplement”, July 11, 2014, pp. 8-9). Abordarea lui Lenin, ortodox marxistă, îl făcea să se concentreze pe fundamentele economice și politice ale regimurilor, bucurându-se în același timp de siguranța și confortul personal într-un Imperiu Habsburgic aflat la apus și apoi în liniștea senină a unei Elveții ferită de ororile războiului.

Leninismul a fost un astfel de produs bastard al primei conflagrații mondiale, o construcție ale cărei efecte se vor vedea în evoluțiile politice europene ulterioare. Acest război a dat naștere la o cultură a dreptei radicale în Germania, la un republicanism civic revizionist printre veteranii de război ai Franței, ori la un consens conservator moderat în Marea Britanie. Uniunea Sovietică însă, a cufundat experiența traumatică a războiului într-o mare de tăcere. Ceea ce se întâmplă îndeobște după astfel de evenimente majore (cimitire, monumente publice, zile comemorative, etc.), nu a fost nici măcar tangențial atins în patria bolșevismului. În loc de astfel de elemente de memorie, bolșevicii au ales să eternizeze un alt tip de istorie: cea a vieții și gândurilor lui Marx și Lenin, cea a tradiției revoluționare! În acest sens, Rusia rămâne complet absentă din studiile comparative privind moștenirea Marelui Război. Acele locuri ale memoriei, așa cum le numea Pierre Nora, ar fi trebuit să fie, pentru ruși, prezența cât se poate de fizică a anumitor simboluri, mituri și ritualuri care leagă o anumită comunitate de trecutul său. În Rusia proaspăt bolșevizată, acest loc al memoriei a fost ocupat, cu arme și bagaje, de Lenin însuși. Narațiunea dominantă a combinat trecutul rus cu experiența sovietică.

Alpinistul Lenin (anii de exil)

Alpinistul Lenin (anii de exil)

Dezvelirea monumentului lui Karl Marx a fost prilejul pentru fondatorul bolșevismului să afirme continuitatea dintre doctrina revoluționară germană și practica revoluționară rusă. În fapt, spre a parafraza o faimoasă formulare a lui Engels, nu proletariatul german, neutralizat de profiturile imperialiste și amorțit de retorica șovină, ci acela rus s-a dovedit moștenitorul filosofiei clasice germane. Nu degeaba și-a petrecut Lenin anii de exil elvețian din timpul războiului citind “Știința logicii” și alte scrieri ale lui G. W. F. Hegel. Partidul de avangardă, imaginat de Lenin în 1902, în pamfletul “Ce-i de făcut?” și incarnat în facțiunea bolșevică după sciziunea din 1903, era acum agentul revoluționar total, expresia negativității incoruptibile visată de autorul “Fenomenologiei spiritului”. Când un Slavoj Zizek spune că ar trebui repetată marea provocare leninistă, el are în vedere faptul că, în 1914, când toate forțele lumii păreau să conspire în direcția șovinismului militarist, Lenin a ales o altă cale, a gândit și a practicat imposibila negație. Ceea ce uită Žižek este că tocmai forțarea cataclismică a ritmului istoric, voluntarismul nesăbuit, exaltarea rolului unei comunități de aleși, asceticii revoluționari de profesie auto-desemnați drept făptuitorii misiunii istorice a proletariatului, toată această celebrare a organizației revoluționare și a obsesiilor ei ideologice, au dus la despotismul fanatic al dictaturii bolșevice.

Ce s-a întâmplat totuși cu memoria Primul Război Mondial, dată fiind această bastardare a unui episod traumatic? Emigrația militară rusă a fost poate cel mai important vehicul de perpetuare a respectivei povești. În mod abracadabrant, întreaga memorie rusă a secolului XX a fost divizată între Uniunea Sovietică și emigrația rusă. Și, astfel, în perioada interbelică, emigrația militară rusă s-a bazat pe această memorie a Primului Război Mondial pentru a arunca o punte semnificantă între trecutul imperial al Rusiei și prezentul marcat de revoluție și viață în exil. Și deși în nou-creata Uniune Sovietică (Rusia lui Lenin) imaginea războiului era prezentă, golirea ei de conținut a reprezentat mai degrabă o armă de luptă politică pe termen lung (inclusiv sub Stalin). Aceasta nu este deloc o constatare pripită sau lipsită de fundamente sociologice de vreme ce aproximativ două milioane de ruși aleseseră calea exilului către alte orașe europene sau Statele Unite (în special pe Coasta de Vest) ca urmare a revoluției și războiului civil “de acasă”. Ei au constituit ceea ce s-a numit “Rusia de peste hotare”. Cine se va încumeta vreodată să privească în perspectivă comparativă la cele două narațiuni concurente (cea a exilului și cea bolșevică), va avea numeroase motive de exclamație.

Întorcându-ne la Lenin și la Marele Război… când a izbucnit conflagrația, Vladimir Ilici văzuse ocazia perfectă de a da o lovitură decisivă capitalismului. Era de fapt o formidabilă șansă. Contradicțiile din inima sistemului ajunseseră la paroxism, sosise ceasul unei negații categorice, deci al revoluției. Pe care Lenin, la fel ca Rosa Luxemburg, la fel ca Troțki, nu o vedea ca pe o experiență autarhică, redusă la o singură țară, ci ca pe una planetară. În contrast cu poziția Rosei Luxemburg, Lenin nu condamna naționalismul în ansamblu. El face distincția între naționalismul grupurilor oprimate și cel al opresorilor. Îi repugnă autoritarismul țarist, îl urăște personal pe Nikolai al II-lea (“Nikolașka”), detestă naționalismul velicorus, susține principiul autodeterminării națiunilor asuprite din imperiul țarist. Nu va renunța la aceste poziții nici mai târziu, când va ajunge la celebrul, fatalul conflict cu Stalin pe tema situației din Georgia.

Cum nota Hannah Arendt în superbul ei eseu despre Rosa Luxemburg, Lenin a făcut parte dintr-o fraternitate cosmopolită din Europa Centrală. Era convins că frontierele naționale sunt perisabile și că interesele supreme ale proletariatului vor prevala, dincolo de orice meschine limitări naționale. Se aștepta ca partidele social-democrate europene să arboreze același steag al luptei de clasă, de aici și reacția sa furibundă împotriva trădării comise de “social-șoviniști”. Lenin nu suporta jumătățile de măsură, spiritul înclinat spre compromis al adversarilor săi menșevici. Cam așa anticipase el că va izbucni revoluția mondială, din micile “focuri de tabără”, în interiorul fiecărei țări.

În 1916, nerăbdător să-și transforme exilul într-o întoarcere triumfală acasă, Lenin citea filosofie clasică germană, participa la intrigi de partid și scria faimosul pamflet “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”. Pentru el, lanțul imperialist trebuia să fie sfărâmat, iar lovitura nu putea reuși decât în punctul maximei vulnerabilități. Așa s-a născut teoria “verigii celei mai slabe”. Concluzia rezona, pe de altă parte, cu ideea unei poziții intransigente față de capitalism, pretutindeni în lume. Pacea sub flamură burgheză era de neconceput. Pentru Lenin, faza finală a capitalismului, acest imperialism mârșav, era totodată și punctul de debut al revoluției mondiale. “Zecile de milioane de morți și schilodiți lăsați în urmă de război, deschid ochii zecilor de milioane de oameni care sunt asupriți, oprimați…”, scria el în prefața la ediția franceză a pamfletului. Astfel, “din ruina universală cauzată de război, o criză revoluționară mondială se naște, și care… nu se poate termina în niciun alt fel decât printr-o revoluție proletară și prin victoria acesteia”.

Odată proclamată iminența revoluției, se putea trece la acțiunea propriu-zisă. Iar micile întrâzieri au fost puse pe seama trădărilor unor lideri ai Internaționalei a II-a. Lenin s-a întors în Rusia pe 16 aprilie 1917 pentru a prelua de facto conducerea bolșevicilor. Sarcina sa imediată (asupra căreia avusese destule divergențe cu Troțki încă din 1905), era aceea de a răsturna monarhia și burghezia și de a deține puterea până când, incitată de Rusia, revoluția europeană va lua o formă concretă. Cu alte cuvinte, se punea problema-cheie a marxismului in interpretarea leninistă, anume aceea a dictaturii proletariatului. În 1905, îl criticase pe Troțki pentru voluntarism. Acum, preia el însuși ideea unei revoluții neîntrerupte. Leninismul ajunge să încorporeze implicit strategia revoluției permanente. “Tezele din aprilie” sunt de fapt programul explicit al unei revoluții comuniste în curs de derulare. Mulți nu o percep, el o simte. Știe că Istoria este gravidă cu un experiment absolut nou, total diferit de orice existase, politic, economic, moral, cultural, până atunci. Nu contează că Rusia va fi scăldată de fluvii de sânge, nu contează că milioane vor plăti cu viețile lor prețul înălțării Utopiei la putere. Se testează marea “omletă istorică”, nu contează câte ouă vor fi sparte spre a-i garanta existența și supraviețuirea.

Profesorul Toma Pavel are dreptate când spune: “Adevărata nenorocire a secolului XX a fost Primul Război Mondial, fără care leninismul nu ar fi existat. Despre cauzele acestei catastrofe putem vorbi cu altă ocazie, dar mi se pare clar că, între 1914 și 1918, ideea că pot fi trimiși la moarte zeci de mii de oameni pentru avansarea pe câteva sute de metri pentru câteva zile a ieftinit considerabil prețul vieții umane. Dacă avantaje militare minime pot fi plătite atât de scump, cum să nu se tragă concluzia, în deceniile următoare, că progresul istoric anunțat de diferite doctrine oraculare, poate, și chiar trebuie, să fie și el plătit cu sacrificii umane la fel de gigantice. Este ceea ce a făcut posibil Gulagul, lagărele de concentrare, Shoah, uciderea în masă.” (mesaj către VT, 4 august 2014)

Triumful lui Lenin

Triumful lui Lenin

De altfel, Eric Hobsbawm fixase aceeași bornă simbolică atunci când vorbea de “secolul scurt XX”. Privind apoi spre revoluția rusă din octombrie 1917, același Hobsbawm constata faptul că în locul unor efecte progresiste, ea n-a adus altceva decât o și mai mare ancorare în trecut, calată pe o birocrație asumată de o nouă elită mult mai slab pregătită chiar decât cea pe care o înlocuise cu atâta emfază. Vladimir Ilici a profitat din plin de această “anomie complexă” (un oximoron subtil și pilduitor) pentru a-și instaura cultul și promova ideile revoluționare. Ceea ce spusese Rosa Luxemburg a fi “dilema societății capitaliste” în plin război mondial (anume, fie avansarea către socialism, fie o întoarcere la barbarie) s-a dovedit a fi profetic. Privind în urmă, “cu semnificativa excepție a anilor cuprinși între 1933 și 1945, politica internațională a întregului secol scurt XX de la Revoluția din octombrie încolo, poate fi cel mai bine înțeleasă ca o luptă seculară a forțelor vechii ordini împotriva revoluției sociale”. (Hobsbawm) Doar că această revoluție s-a dovedit mai degrabă una fantasmată, o imensă iluzie la a cărei distrugere stalinismul a contribuit decisiv, cum avea să observe George Orwell în Spania Războiului Civil. Dar Hobsbawm are dreptate atunci când constată că Primul Război Mondial a deschis calea barbarizării standardelor morale.

Marele eșec al bolșevicilor (și al lui Lenin personal) a fost această tentativă avortată de a exporta lupta de clasă în Occident, de a instiga ceea ce ei numeau revoluția mondială. Au sperat că Gemania va deveni roșie, s-au înșelat. Au încercat exportul de revoluție în Polonia, cu trupele conduse de Mihail Tuhacevski, au eșuat. Republica sovietică a lui Béla Kun a murit și ea. Marea ruptură proclamată de Lenin a rămas practic o revoluție anticapitalistă în Răsărit, adusă la putere peste un mare imperiu precapitalist constituit în mare parte din țărănime (peste 80%). Efectul a fost acela al transformării ideii socialiste într-un program autoritar de modernizare forțată. Sofismul leninist se lovise în chip fatal de realitatea lucrurilor. Dar pentru bolșevici, cum avea să spună Stalin, nu există fortărețe inexpugnabile. Dacă marinarii din Kronstadt, cei care i-au adus la putere, se revoltă în martie 1921 împotriva dictaturii partidului unic și cer “Soviete fără comuniști”, răspunsul este masacrul. Sfidării “Opoziției muncitorești” din partid, Lenin îi răspunde cu interdicția fracțiunilor. Din acel moment, secta devine o închisoare. Muribundul Lenin este el însuși prizonier în reședința de lux în care își trăiește agonia.

Agonia lui Lenin

Agonia lui Lenin

În ultimele sale scrieri (Cum sa reorganizam Rabcrinul?”, “Mai bine mai putin, dar mai bine” si, indeosebi, notele intitulate “Scrisoare catre Congres”, in fapt testamentul sau politic), Lenin pare că pricepe în ce cul-de-sac istoric a intrat revoluția. Dar nu mai vede nicio soluție, se consolează cu remedii ridicole, îl învinuiește pe Stalin de brutalitate (absolut reală), dar nu vede că această cruzime este cât se poate de adecvată pentru îndeplinirea obiectivelor absurde ale sistemului ideocratic. Teroarea nu este opusul leninismului, ci consecința sa naturală.

PS: Luna august 1914 îi găsește pe Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) și pe soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, la Cracovia, deci în Imperiul Habsburgic. Imediat după izbucnirea războiului, asemeni altor exilați ruși, Ulianovii pleacă în Elveția, acolo unde vor locui până în 1917. Dar despre Lenin în exilul elvețian, mai încolo. Să menționăm aici doar remarcabila carte “Conspirator: Lenin in Exile” de Helen Rappaport, apărută în 2010 la Basic Books. O altă recomandare, dintre atâtea care ne vin în minte, ar fi volumul “Lenin: The Man, the Theorist, the Leader–A Reappraisal”, editat de Leonard Schapiro și Peter Reddaway, cu o introducere de Philip Pomper, Westview Books, 1987. La contribuțiile lui Leonard Schapiro, inclusiv a sa clasică istorie a PCUS, vom reveni. O carte fundamentală despre Lenin și cultura politică a bolșevismului este “Encounters with Lenin”, de Nikolay Valentinov (N. V. Volsky), publicată mai întâi în rusă, la New York, în 1953, și tradusă la Oxford University Press în 1968.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Pasiunea lui Cioran

16/02/2014
“Ce-ar ramane din toate tragediile noastre daca o insecta ne-ar putea prezenta-o pe a sa?”– E. M. Cioran
A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX.  A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice. Născut la Răşinari în 1911 şi mort la Paris în 1995, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori  irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocaţia de a fi mereu împotrivă şi mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de ţară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenţi de obligaţii decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.
 
Pentru textul complet al acestui eseu:

http://literaturadeazi.ro/content/marele-vagabond-al-unei-metafizici-%C3%AEmb%C4%83tr%C3%A2nite-pasiunea-lui-emil-cioran


Recomandari de lectura: Carti despre care se vorbeste prea putin

20/01/2013

Motto: “Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte”–Lucian Blaga

Urmresc si eu, atat cat imi permite timpul, bilantul anului literar 2012. Au aparut carti excelente, romane, amintiri, eseuri, poezie, traduceri. Nu voi insista aici asupra celor care au ajuns sub lumina reflectoarelor, ci voi vorbi despre cele care, din pacate, nu s-au bucurat si nu se bucura suficient de recunoasterea publica pe care o merita. Imi asum, evident, subiectivitatea, un anumit “partizanat”, admit ca sunt optiunile mele de lectura si de valorizare. La fel de evident, imi dau seama ca voi uita unele carti importante. Rog cititorii sa tina cont ca nu locuiesc in Romania, ca unele carti imi sunt trimise de edituri si de autori, altele le cumpar cand vin in tara, dar sansele de a fi la curent cum s-ar cuveni nu sunt foarte mari. Si totusi, sunt sunt sigur ca titlurile pe care le propun aici sunt de cea mai aleasa tinuta intelectuala. Ma refer la carti de Dorli Blaga, Micaela Ghitescu, Wolfgang Lepenies, Gabriel Liiceanu, Marta Petreu si Iulia Vladimirov. Toate au aparut in 2012.

Dorli Blaga a publicat la Humanitas editia a doua, revazuta si adaugita, a cartii “Tatal meu, Lucian Blaga”, un volum impresionant despre destinul marelui poet si filosof. Scrisa sub semnul unei admirabile elegante a emotiiilor, cartea vorbeste despre prigoana la care a fost supus Blaga de catre regimul comunist, despre spiritul sau democratic si despre multe alte teme de o rascolitoare actualitate. Intre acestea, testamentul moral al lui Tudor Bugnariu, sotul doamenei Dorli Blaga, unul dintre atat de putinii comunisti romani onesti. Se ridica statuie azi unui Ion Ianosi si “Interationalei” sale, dar nu se vorbeste despre Tudor Bugnariu, cel care a sustinut ideea ca adevarul trebuie rostit fara reticente si fara menajamente inutile. Semnalez in special capitolul “Tudor Bugnariu sau tradarea prieteniilor in sistemele totalitare”.

Cartea Micaelei Ghitescu, “Intre uitare si memorie”, ani de zile redactor-sef al revistei “Memoria”, este un rascolitor memento al salvarii libertatii in conditiile inchisorilor si persecutiei, o contributie esentiala la literatura Gulagului romanesc. Cartea a aparut la Humanitas in aceeasi serie “Jurnal, Memorii” ca si volumul lui Dorli Blaga.

Volumul sociologului german Wolf Lepenies, “Ce este un intelectual european? Intelectualii si politica spiritului in istoria europeana”, tradua de Gabriela Sandu,  a aparut in colectia “Constelatii” de la editura Curtea Veche. Citez din “Argumentul” pe care l-am scris pentru aceasta carte subtila, erudita si cat se poate de incitanta: “Comparabila cu ‘Opiul intelectualilor’ de Raymond Aron, cartea lui Wolf Lepenies reprezinta o lectura indispensabila pentru toi cei care vor sa inteleaga raporturile dintre intelectuali si lumea politicului”. Sa spun ca ar fi dezirabil ca aceia care se pronunta public pe acest subiect sa-si gaseasca timpul sa citeasca o lucrare-cheie precum aceasta?

Gabriel Liiceanu nu are nevoie de prezentari speciale. Din pacate, insa, cartea sa, “Estul naivitatii noastre. 27 de interviuri, 1990-2011″, aparuta tot la Humanitas, nu a provocat discutiile menite sa deblocheze dezbaterile publice din Romania,sa le readuca in directia unei binevenite introspectii. Cuvintele lui Gabriel Liiceanu au influentat intens si imens discutiile politice si culturale din Romania. Ele trebuie recitite, comparate cu efectele lor, asezate intr-u cadru de comprehensiune care sa ne lamureasca asupra sanselor intelectualilor de a fi vocile Cetatii, ale spiritului neinregimentat, mai ales in vremuri intunecate. Gasim in acest volum o mare parte din ceea ce-as numi nucleul ardent al ganditii politice a lui Gabriel Liiceanu.

Marta Petreu este o eseista de prim rang, pe langa faptul ca este o mare poeta, romanciera, ganditoare. Refuza tot ce este efemer si facil, are o atractie irepresibila spre dimensiunea ascunsa a lucrurilor, inclusiv si mai ales a lucrurilor spirituale. Recomand aici volumul de eseuri “O zi din viata mea fara durere” aparut la Polirom in seria de autor a scriitoarei. Eseul meu favorit, de o remarcabila densitate a reflectiei, este cel intitulat “Hegel si utopia recunoasterii”.

In fine, constient ca am uitat carti remarcabile, recomand volumul  Iuliei Vladimirov despre “Monica Lovinescu in documentele  Securitatii,  1949-1989″ aparuta in seria “Istorie contemporana” pe care o coordonez, impreuna cu Cristian Vasile, la Humanitas. Cititorii vor vedea cum a devenit Monica Lovinescu obsesia criminalei institutii, cum erau colectionate cu perversa pasiune toate informatiile despre ea, despre mama ei si despre Virgil Ierunca.

PS: Voi scrie separat despre volumul “Parabolele lui Isus” de Andrei Plesu. In ce ma priveste, o consider cartea anulului 2012. Cum i-am marturisit zilele trecute autorului, de care ma leaga peste trei decenii de statornica prietenie, este o tulburatoare coincidenta ca in acelasi an el a publicat o carte despre Isus, iar eu una despre principalul sau inamic (“Diavolul in istorie”). Era in 1979, la Sinaia, cand am vorbit prima oara pe larg cu Andrei despre totalitarism. O conversatie care continua si astazi. Fiindca tot vorbim de subiectivitate, memorie si psihologii abisale, amintesc aici volumul despre Faulkner (aparut la Polirom) de Mircea Mihaies, un exemplu de critica totala at its best.


Politica, vacante si stele galbene (un eseu de Angela Furtuna), Updated

18/08/2010

Reiau aici un articol publicat pe blogul sau pesonal de poeta si eseista Angela Furtuna.  Avem de-a face cu o analiza morala, politica si stilistica a unei retorici insidioase cu efecte perverse in spatiul public, un tip de discurs care amesteca deliberat registrele, desfigureaza fapte precise si construieste tapi ispasitori dupa modele care si-au probat morbida nocivitate.  Mineriadele simbolice, demonizarea celor care nu participa la varii linsaje mediatice, ignorarea deliberata a fenomenelor de derapaj antisemit, anti-intelectual, anti-democratic sunt parte a unui sindrom de vadimizare, din pacate definitoriu pentru ceasul actual al culturii politice din Romania.  Cel mai intristator este cand observam asemenea abdicari, pe care le-as identifica drept antisemitism camuflat, in zone pe care le consideram imune la atari patologii. Nu consider ca izbucnirile antisemite de tipul celor despre a scris dl Andrei Plesu si care ma vizau pe mine trebuite privite, cum scria Ovidiu Simonca, cu “circumspectie”. Ele trebuie pur si simplu condamnate moral, intelectual si, daca este cazul, pe cale legala.  Nu putem accepta insinuarea unui nexus cauzal intre pozitia publica a unui intelectual si abjectele “furtuni” antisemite.  Asupra acestui subiect nu cred ca exista vreo divergenta intre mine si membrii Consiliului Consultativ al OC ori doamna Carmen Musat.

Doua precizari: pentru cei care considera ca mi-a fost indiferenta decizia  doamnei Angela Furtuna de acum cateva saptamani de a intra in greva foamei , ii incredintez ca actiunea mai putin vizibila poate avea efecte la fel de puternice precum declaratiile publice, fara a  minimaliza in vreun fel impactul acestora.  Am fost constant in legatura cu doamna Angela Furtuna si am facut ceea ce mi si ni se parea necesar.  Apoi, as vrea sa ma fac bine inteles: eu nu polemizez cu dl Ovidiu Simonca si nu ma conformez somatiilor sale. Am notat un simptom alarmant pentru ca era detectabil in editorialul unui saptamnal cultural care are in Consiliul Consultativ personalitati pentru care am un mare respect.  Un saptamanal la care, in trecut, am colaborat si eu si unde scriu adeseori intelectuali pe care ii citesc cu interes.

Opiniile personale ale d-lui Simonca, sincer vorbind, imi sunt cel putin indiferente, macar din momentul cand a decis sa-si scrie singurul editorial (daca nu ma insel) la ex-cotidianul nistorescian (unde era redactor sef adjunct) avandu-ma pe mine ca tinta de atac (big surprise!).  Titlul era: “De ce tace Tismaneanu?”.  Nu a scris atunci un editorial impotriva unui membru al Consiliului Consultativ al OC care, din nou daca nu ma insel, facuse parte din acel juriu care a decis taierea fondurilor pentru revista Memoria.   Sarcina primita de la stapanire trebuia indeplinita, atacul trebuia indreptat impotriva “intelectualilor lui Basescu”.  Pentru mine, o repet, ce-a scris si mai ales cum si-a argumentat pozitia saptamana trecuta dl Simonca este reprobabil. Daca Observatorul Cultural intelege sa persevereze in aceasta directie, nu pot decat sa regret acest lucru. Astept cu oarecare curiozitate (ca analist al postcomunismului) sa vad modul in care dl Simonca intelege sa justifice nejustificabilul.  Evident, in masura in care nu este vorba de un nou editorial al revistei, nu ma preocupa in chip deosebit.  Iar daca este editorial, tot nu mai este problema mea. (VT)

Update, 19 august: Am citit ce-a avut de spus Ovidiu Simonca in OC ca raspuns la ce-am scris pe blogul meu.  Nici un argument menit sa respinga analiza propusa. In editorialul sau, dl Simonca a implicat fara echivoc o legatura cauzala intre pozitiile mele publice (“semanarea de”vant) si  infamiile antisemite (“culesul furtunii”). Nu am cum sa-i explic mai departe lui OS de ce consider ca s-a plasat in spatiul antisemitismului camuflat.  Este concluzia mea si o mentin.

 

POLITICĂ, VACANŢE  ŞI  STELE  GALBENE
Înscenările aduse de vânt…

De la bun început, titlul articolului semnat de Ovidiu Şimonca în Observator Cultural, (mergând pe urmele celui apărut în Asymetria, despre antisemitismul așa-zis imaginar semnat de Dan Culcer), fixează nivelul discuţiei de faţă: o mică diversiune politică de vară, în cheie antonpanniană şi o ediţie de buzunar a ghidului revoluţionarului român de profesie. La tandemul O.C. – Asymetria deja pomenit trebuie asociată şi recenta scrisoare deschisă a lui Ioan Roşca adresată lui Sorin Ilieşiu (alt fenomen tipic de dublare a unei iniţiative cu scopul de a o submina).

Aşadar, ştim cine sunt actorii acestei înscenări, vedem că acţiunile sunt concertate, aliem cum se cuvine faptele de faţă cu calendarul electoral şi propaganda partidelor ce se zbat azi în lesă în aşteptarea încleştării sângeroase ce va veni, ştim deci ce se vrea şi dincotro bate vântul care ar fi trebuit să aducă furtună, dar care nu aduce decât o aversă, şi aceea fără mulţi beneficiari, pentru că lumea face baie în mare la ora asta. Vacanţa e în toi.

De ce nu Cine sapă groapa altuia cade el în loc?

De ce Cine seamănă vânt culege furtună? (Era bună o furtună adevărată, totuşi, pe canicula asta)…Nimeni nu ştie.

De ce nu Cine sapă groapa altuia cade el în loc? Ar fi mers la fel de bine…

Sau de ce nu Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti?

Deşi ar fi mers, în această lună de vacanţă toridă (cam lipsită de evenimente de presă, când trebuia, vezi bine, să se recurgă la o găselniţă, pentru a întreţine spiritul ipocrit polemic ce maschează eterna ratare românească a marilor teme), ar fi mers, aşadar, şi un titlu ca Unde nu faci foc nu iese fum…

La criza de subiecte – tipică lunii august – observăm (cultural) că merge orice proverb. (Apropo, aş recomanda tuturor celor ce mai vor să între în politichia românească proverbele şi atitudinile zen, unde înţelepciunea şi morala au altă decodificare, şi poate că pe o astfel de cale am avea ceva şanse să descoperim şi nişte actori politici care să readucă speranţe reale în sufletul românilor).

Aşadar, nu era nevoie să bată neapărat vântul prin aceste articole, aşa încât publicul să constate inflaţia de furtuni într-un pahar cu apă.

Retorică de tribună, politicianism zoomorfic, gastronomic şi pontos, în loc de adevăr…

Dar, în plus,  anecdotica de serviciu a editorialelor recente din Asymetria (15 august) şi din Observatorul Cultural (12 august) conţine şi ingredientele compulsiv-maladive ale teoriilor conspiraţioniste, naţionalist-ceauşiste, neostaliniste, reunite într-un melanj aproape comic dacă nu ar fi stupid şi livrate în vrac, caricatural-metaforic (dar dacă s-ar fi putut să fie şi vagi urme de ştiinţă şi nu au fost, ce mai contează?). Această anecdotică de serviciu rămâne la stadiul de atlas zoologic, stilistic literar şi geografic-culinar dar se vrea, totuşi, simultan, manifest și  think-tank, folosind pentru demonstraţie (şi chemare la luptă) idei şi concepte politicianiste ce ţin deja de retorica de tribună, cum ar fi: câini de pază dresaţi versus porci mistreţi, dalmaţieni albaştri versus papagali de Piaţa Universităţii, Băsescum Diabolicum versus Împăratul Jormaniei cu Crini, antisemitism soft cu baterii versus antisemitism hard cu telecomandă, justiţiarism provincial nevertebrat versus terorism de famiglie prin clonare, legitimitate cu maidanezi de cartier versus impostură cu maidanezi de partid şi stat, Tismăneanu versus Omul Nou cu cheiţă şi Gaz(prom), românism lacrimogen cu bonus  eutanasie versus românofascism cu lentile de contact, ţărişoara din cuşcă versus Ţara Nimănui din buzunar, Mihăieş versus Sfântul Petru şi Orwell, Patapievici versus Armaghedoanele culturnice şi… atâtea altele de pe aceeaşi listă ce conţine strategiile Opoziţiei prin care aceasta a dat un gust inconfundabil, psihotic şi prolix noilor sale campanii electorale. La grămadă, delirant, adică aşa cum au scris domnii Şimonca, Roşca şi Culcer!

Textul complet poate fi accesat la:

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/08/18/politica-vacante-si-stele-galbene/


Heidegger, nazismul si metapolitica

10/05/2010

Cum poate deveni un mare filosof nazist?  As intreba, in acelasi sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist?  Este vorba de problema seductiei, a  mirajului, a hipnozei, a magiei (nu intamplator o nuvela de Thomas Mann ce atinge acest subiect, este intitulata Mario si vrajitorul).  Cine nu intelege ca national-socialismul a fost, in anii 20 si 30, o ispita (conceptul lui Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions), cine nu pricepe relatia dintre Faust (ori Adrian Leverkuhn, noul Doktor Faustus) si Mefisto, nu va putea gasi vreo urma de sens in ce s-a intamplat in veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentatie, o promisiune, o iluzie imbratisata de atatia ganditori si artisti altminteri sofisticati (de la Gramsci si Lukacs la Brecht, Attila Jozsef, Paul Eluard si Henri Lefebvre).  Acesti intelectuali erau indragostiti de “ochii albastri ai Revolutiei care straluceau cu o cruzime necesara” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia si miracolul, arata Fritz Stern, faceau parte din dramaturgia izbavitor-totalitara.

 In New York Times Book Review din 10 mai 2010, Adam Kirsch (redactor la The New Republic, autor al unei carti excelente despre Disraeli ca si unei neiertatoare, patrunzatoare analize a iresponsabilitatii ultimelor interventii teoretice ale lui Slavoj Zizek, text aparut in romaneste acum cateva luni in revista Idei in dialog) se ocupa de doua volume  recente pe o tema ce pare sa fie inepuizabila: relatia dintre Martin Heidegger si national-socialism. O relatie care il obsedeaza in fond si pe ganditorul sloven (a se citi cartea acestuia In Defense of Lost Causes). In ultimii ani, mai ales dupa publicarea corespondentei dintre Hannah Arendt si fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relatie de ardenta iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt.  Cei doi par din nou inseparabili (cum poate ca au si fost, spiritual, de-a lungul vietii, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger in anii 30).  Reactiile adeseori emotionale, de-a dreptul irationale (am intalnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales dupa 1969, cand Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani de catre autorul lui Sein und Zeit.  Era acuzata din nou de toate pacatele lumii.  Nu putini au fost cei care i-au reprosat ca a incercat sa-l exonereze, ca s-a angajat intr-o veritabila apologie.  Ratacirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a facut sa curga atata cerneala si care i-a dezamagit pe viata pe fostii studenti favoriti ai lui Heidegger (Karl Lowith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, in perspectiva arendtiana, naivitatii magistrului ei filosofic. Naivitate: acesta era cuvantul Hannei Arendt.  Un cuvant care, cum scriam recent, cred ca poate da seama pentru anumite deplorabile abdicari altminteri de negandit din partea unor oameni geniali.  Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, in pofida rezervelor de atatea ori exprimate de celalalt mentor, Karl Jaspers, ori de catre cel de-al doilea ei sot, Heinrich Blucher (acel intelept Monsieur care i-a trezit si mentinut interesul pentru democratia directa, a consiliilor, una din acele constelatii politice care apar si dispar in istorie asemeni formatiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care il cita ea insasi pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gerschom Scholem, al lui Adorno si Horkheimer).

 

 

Cartile examinate de Kirsch sunt expresia acestei fascinatii exercitate de subiectul Heidegger si, nu mai putin, de cel al relatiei dintre Martin si Hannah (exista de altfel o carte de Catherine Clement cu acest titlu) Prima este traducerea lucrarii filosofului francez Emmanuel Faye, aparuta acum la Yale University Press cu titlul Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy in the Light of the Unpublished Seminars of 1933-1935.  Teza lui Faye (specialist in Descartes) este ca opera lui Heidegger a fost substantial patrunsa de ideile naziste, fiind vorba asadar de o capitulare metafizica absoluta. In atari conditii, ipoteza Hannei Arendt privind naivitatea lui Heidegger ar apare ca o rationalizare specioasa, ori chiar ca o tentativa de ocultare a unei culpabilitati intelectuale de neiertat.  Filosofia este redusa la politic, fara medieri, fara conotatii.  Ce ramane totusi din Heidegger ca fenomenolog?  Ce ramane din filosoful pretuit de Husserl si admirat de Levinas si Derrida?  Este totul reductibil la militantism ideologic?  Sunt textele despre Nietzsche infeundate unei cosmologiii naziste?  Sugestia ganditorului francez este ca filosofia heideggeriana a incetat sa mai fie una in sensul propriu al acestui cuvant, devenind contrapartea ideologica, arma metafizica a unui sistem criminal.  Adam Kirsch observa corect ca Faye alege doi ani din carierea spirituala a lui Heidegger si ii proiecteaza hiperbolic in centrul unui sistem ale carui increngaturi au fost fara indoiala mult mai complexe si mai echivoce. Pentru Faye, operele complete ale lui Heidegger ar fi “la fel de distructive si primejdioase pentru gandirea contemporana precum a fost miscarea nazista pentru existenta fizica a popoarelor exterminate”.  Obnubilarea din acea perioada, ceea ce alt ganditor a numit die Vernachtung der Vernunft,  este hipostaziata drept linia directoare a gandirii lui Heidegger. Nu mai vorbesc de insinuarea quasi-deliranta ca, la un moment dat, Heidegger ar fi fost un fel de ghostwriter pentru Hitler…

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intituleaza cartea lui Daniel Maier-Katkin aparuta la editura Norton si recenzata in acelasi articol de Adam Kirsch.  Este vorba de misterul bunavointei aproape nelimitata dovedita de Arendt in efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, insa nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului.   Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit intotdeauna aceeasi blandete a judecatii, aceeasi compasiune pentru fiinte prinse in vartejul unor optiuni mortale.  Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiesti in cartea Eichmann la Ierusalim (tradusa la Humanitas) stie la ce ma refer.  Este limpede ca i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (as vorbi despre un fel de clauza a  filosofului cel mai favorizat)  nu doar in numele  dragostei de tinerete, ci mai ales pentru ca l-a considerat the secret king in the empire of thinking.  Nu ma indoiesc ca Hannah Arendt nu a crezut vreodata ca gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile in subtanta durabila, definitorie a reflectiei acestuia.  Si totusi, in acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului sau de la Bucuresti, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre “nomadul semitic” si “natura spatiului german”. Idei care aveau sa se retraga intr-un fundal aproape uitat, semne sterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un razboi total care a dus la o infrangere totala.

Cu ani de zile in urma, la mijlocul anilor ’30, un tanar student de la Harvard, Pieter Viereck, a publicat o carte extraordinara cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai intai manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefata. Dupa mine, cartea ramane printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului.  Ulterior, Viereck avea sa devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic si chiar critic in raport cu alti ganditori din aceeasi directie) si un distins eseist, poet si profesor. Ideea era ca national-socialismul, cu ale sale radacini in mistica telurica de tip wagnerian, in cultul pamantului, al sangelui, al noptii eroice, al aurorei redemptive, al comunitatii rasiale carismatice, simboliza o noua forma de politica, o aventura ce ce ducea individul catre zarile indepartate (uber sich selbst hinaus), in care cumpana fireasca, aceea ce leaga destinul uman de comandamentele religiilor traditionale, poate fi, ba chiar trebuie abolita. In acest pariu metapolitic gasim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi “indracirea” lui Martin Heidegger in acei tumultuosi, chiar nebuni anii 30.  Un pariu la care au participat, imbatati de suflul grandorii istorice, intelectuali de stanga si de dreapta, traind ruptura cu “sistemul” (deci cu valorile si institutiile liberale, cu parlamentarismul si cu constitutionalismul democratic) ca pe o apocaliptica salvare.  A-l prezenta insa pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune si o mistificare.  A sustine o asemenea pozitie presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar pozitia Hannei Arendt, dar si pe aceea a unui Paul Celan, inseamna asadar a eluda atatea lucrari nuantate pe subiect si a te rataci in labirintul verdictelor fara drept de apel.

Repere bibliografice:

Hannah Arendt/Martin Heidegger, Lettres et autres documents, 1925-1975, Paris, Gallimard, Bibliotheque de philosophie, 2001.

Karl Lowith, Martin Heidegger and European Nihilism, Editor Richard Wolin, New York: Columbia University Press, 1995 (volumul include doua scrisori, din 1921 si 1927,  ale lui Heidegger catre fostul sau student, dintre care una vorbeste despre rezervele majore in raport cu psihanaliza).

Richard Wolin, Heidegger’s Children: Hannah Arendt, Karl Lowith, Hans Jonas, and Herbert Marcuse, Princeton, N.J., Prinecton University Press, 2001.

Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse si fostul sau profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP si de luarile de pozitie din acea perioada si de mai tarziu (ori absenta lor, ca in cazul tacerii prelungite despre Shoah).  Punctul 6 al raspunsului lui Heidegger sugereaza o echivalenta intre Holocaust si crimele trupelor sovietice si ale regimului comunist din Germania de Est.  Raspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu aceasta propozitie nu va situati oare in afara dimensiunii in care o conversatie intre fiinte umane este posibila–in afara Logosului?  Pentru ca numai in afara dimensiunii logicului este posibil sa explici, sa relativizezi (auszugleichen), sa ‘intelegi’ o crima spunand ca si altii ar fi facut acelasi lucru.” (p. 164).

Luc Ferry/Alain Renaut, Heidegger et les Modernes, Paris, Grasset, 1988.

Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginala, Paris,Ed. Verdier, 1985). Evolutia lui Farias merita o discutie speciala. Daca volumul sau despre simpatiile naziste ale lui Heidegger in anii 30 a fost aplaudat si promovat in mediile de stanga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boictoata intruvcat dezvaluia afinitatile fascizante ale celui ce vea sa devina idolul stangii latino-americane si nu numai. Al. Calinescu a scris pe acest subiect in Dilema Veche.

Hugo Ott, Martin Heidegger: A Political Life, New York, Basic Books, 1993.

Tom Rockmore, On Heidegger’s Nazism and Philosophy, Berkeley: University of California Press, 1992.

Hans Sluga, Heidegger’s Crisis: Philosophy and Politics in Nazi Germany, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1993.


Malaxorul turpitudinii: Ioan T. Morar despre bucuria de a admira si voluptatea de a macula

05/03/2010

Nimeni nu e profet in tara sa, spune o vorba inteleapta mostenita de la cei vechi.  Textul de fata nu se refera la nimeni anume. Orice asemanare cu vreo persoana concreta este, ma grabesc sa o spun, hazardata.

Este vorba aici doar de o meditatie as zice atemporala provocata de lectura unui scurt eseu publicat de Ioan T. Morar pe blogul sau.  Scria acum cateva luni Lavinia Stan pe blogul ei despre aceasta dezolanta bucurie de a spurca atunci cand, in mod normal, ar trebui sa te simti mandru de succesele semenilor tai.

Trebuie totusi sa fie ingrozitor sa-ti rumegi, intre patru pereti, in solitudinea uitarii, atatea invidii, ranchiuni, anxietati, neputinte, incertitudini, frustrari, disperari.  Este ca si cum ai astepta vesnic pe peronul unei gari unde trenul nu va opri niciodata.  Sa nu poti simti decat bucuria “demascarii”.  Sa fii fericit cand (fosti) amici sunt lapidati. Sa batjocoresti numele unor oameni cu care ai strans candva mana frateste.  Pe care inca, ti-o spui mereu, ii iubesti.  Sa fii incantat cand valorile (pentru ca tu stii ce sunt valorile) sunt calcate in picioare de toti nemernicii.  Sa stii ca e nedrept sa nu recunosti efortul cuiva de a cladi in cultura, sa nu il poti nega, si totusi sa te indarjesti in a-l demola.  Sa te infratesti cu pegra, pe care, oricum am privi lucrurile, o dispretuiesti.  Pe care, evident, nu dai doi bani.  Sa fii laudat de canalii si sa nu poti sa le raspunzi, intrucat ai devenit, poate fara sa o doresti, complicele lor.  Sa folosesti orice arma pentru a lovi in oameni care nu-ti pot raspunde pentru ca nu vor sa intre in acest joc al miseliei.  Sa nu mai ai cale de intoarcere odata inghitit de acest malaxor al turpitudinii.  Sa-ti irosesti capitalul de onoare pentru a sluji dezonoarea.  Sa-ti abjuri trecutul doar pentru a-ti polei abdicarile  prezente.

Sa nu poti spune, macar o data in viata, contempland biografii onorabile, cuvantul simplu: Pretuire.  Sa cauti mereu pete-n soare, sa fii mereu pe pozitia de inchizitor. Sa suferi de-a pururi, macinat de un invincibil, asfixiant sentiment al esecului.  Ce tristete… (VT)


Batalii pierdute, batalii castigate: Angelo Mitchievici despre Emil Constantinescu, Traian Basescu, intelectuali si speranta anticomunista

05/10/2009

Ii sunt indatorat lui Angelo Mitchievici pentru excelentele sale contributii pe acest blog de idei. Impreuna cu Paul Cernat, Ion Manolescu si Ioan Stanomir, Angelo a publicat lucruri esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist romanesc. Textul sau despre Dinu Sararu, unul dintre scriitorii oficiali ai national-stalinismului, din vol. III al Explorarilor in comunismul romanesc (Polirom, 2008), este exemplar prin rigoare conceptuala si finete analitica.  Citesc intodeauna cu pasiune cronicile sale cinematografice publicate saptamanal in Romania Literara.  Am citit cu entuziasm volumul colectiv scris impreuna cu prietenii amintiti, O lume disparuta, patru istorii personale despre viata in comunism, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (Polirom, 2004).  Mai nou, volumul de proza Cinema a aparut la Polirom, in 2009, cu prefata lui Paul Cernat.  A scris lucruri remarcabile despre Mateiu Caragiale, decadentism, literatura de tip fellow travellers. Pe aceasta din urma tema, a iluziilor celor care s-au inchinat mitului sovietic, a scris o carte care va apare anul viitor.  Ceea ce este admirabil in cazul analizelor lui Angelo Mitchievici (literare, dar si politico-intelectuale) este o luciditate calma, absenta partizanatului reductionist, refuzul simplificarilor grabite. Dar si o privire demna, o verticalitate neostentativa si deloc stridenta, un angajament moral franc si ireductibil. (VT)

Marile speranţe

de Angelo Mitchievici

„To understand the history of Poland is to believe in miracles.”, aşa începe unul dintre cele mai pătrunzătoare eseuri pe care le-am citit despre momentele care urmează unei revoluţii, un eseu de Adam Michnik, „Independence Reborn and the Demons of the Velvet Revolution”.  Cred că mulţi dintre noi am văzut în revoluţia română un fel de miracol, aşa cum alţi câţiva mai lucizi ca să nu spun lipsiţi de scrupule au văzut o oportunitate ca oricare alta, ce-i drept una mare. Nu am fost pregătiţi pentru acest eveniment, niciuna din experienţele noastre anterioare într-un regim totalitar nu a fost de ajutor, ele reclamua obedienţa ca mască a contractului social şi manifestarea discretă a dezacordului în spaţiul privat. Adam Michnik, ale cărui Scrisori din închisoare oferă un adevărat manual al rezistenţei în faţa unui regim totalitar, subliniază faptul că orice revoluţie este concepută drept eternă. Şi comuniştii nu numai revoluţionarii decembrişti au întâmpinat acelaşi gen de dificultăţi de a menţine tonusul revoluţionar, dificultăţi cu atât mai mari cu cât constituiau suportul ideologic, politic al sistemului. Nu de o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului era vorba, ci de o lovitură de stat, întărită prin falsificarea rezultatului alegerilor din 1946. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut avantajul de oferi noutatea absolută a unui regim consolidat cu mituri fondatoare şi confruntat cu mitice adversităţi imperialiste, Ceauşescu a încercat din răsputeri să menţină tonusul revoluţionar cu mult după ce acesta expiase, printr-o excelentă lovitură de imagine când a condamnat intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu toate acestea, acest spirit revoluţionar în care probabil că Ceauşescu însuşi a crezut a dispărut complet lăsând locul apatiei şi disperării în ultimele deceni de comunism. Invocarea inamicului imperialist at the gates era o marotă care nu mai sensibiliza pe nimeni, revoluţia socialistă o glumă proastă, oponenţii declaraţi ai regimului foarte puţini. De aceea, decembrie 1989 a reprezentat un şoc nu doar pentru lumea liberă, ci şi pentru românii înşişi. Nu ştiu cum a fost posibil ca mămăliga să facă explozie, dar explozia ei a măturat sistemul ca şi când n-ar fi fost. Read the rest of this entry »


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 175 other followers