Monica Macovei, Catalin Predoiu, Traian Basescu si dreapta romaneasca in 2014

07/08/2014

Cand jurnalista Daniela Ratiu mi-a propus saptamana trecuta un interviu pentru “Timisoara-Express”, i-am spus ca as dori sa discut teme mai generale, deci dincolo de imediatitatea polemicilor cotidiene. Ceea ce nu inseamna ca ma feresc sa comentez chestiunile spinoase ale actualitatii. Le privesc insa intr-o perspectiva mai larga, deopotriva istorica si politologica. Intre acestea, resurectia populismului sub forma noilor sincretisme ideologice (Vladimir Putin, Viktor Orban, Victor Ponta etc), intarziereile dreptei romanesti de a-si consolida pozitiile categoric alternative la demagogia pontocratica.

Aparitia pe scena electorala a Monicai Macovei mi se pare o provocare (challenge), un fel de dus rece pentru o adormita ori chiar amortita opozitie. Dintre vocile dreptei, am observat ca printre foarte putinele care s-au auzit constant in aceste ultime saptamani, cu sfidari directe catre Victor Ponta, este aceea a lui Catalin Predoiu. In acest context, meritul cel mare al lui Traian Basescu tine de pariul sau pe transparenta si franchete. Unii nu pot suporta acest lucru tocmai pentru ca prefera bizantinismele traditionale, practica mainilor care se spala una pe alta sub semnul vesniciei.

Intr-un recent articol scriaţi despre ”revoluţie” şi ”contrarevoluţie” in Rusia. ”Contrarevoluţia lui Putin inseamna altceva decat o revenire la bolşevismul clasic. Este mai degraba ceva nou: un populism exacerbat inradacinat in cultul sacrificiului rus”. Mai adaugaţi la aceasta şi eurasianismul despre care spuneţi ca ”vine sa umple vidul ideologic nascut prin prabuşirea sovietismului”. Aceasta deriva, pe care o regasim şi in Europa, e in fond un eşec istoric al incapacitaţii şi lipsei de viziune de a reconstrui ”lumea” dupa caderea comunismului?

Vladimir TISMANEANU: Dupa ceea ce putem numi euforia liberala a primului deceniu post-comunist, dupa celebrarea (justificata, cred si azi) a reintoarcerii civismului democratic intr-o regiune tinuta sub dominatia imperiului sovietic, cu a sa ideologie mortificata si mortificanta, a urmat o resurectie a pasiunilor non-liberale, intre care, ceea ce putem numi primordialismul etnic, sau, cu un termen mai dur, tribalismul nationalist. Ceea ce trebuie accentuat este: aceste ideologii politice, mai vechi sau mai noi, nu functioneaza de o maniera monadica, izolata, ci se combina intre ele, generand ceea ce eu numesc sincretisme deconcertante. Unul ar fi, reluind ceea ce-am mai scris, barocul fascisto-comunist. Deci, paradoxale, imprevizibile contopiri de teme si obsesii in structuri eterogene si, in fond, incoerente. Cum altfel pot interpreta ceea ce am definit recent drept “socialismul arhanghelic” al lui Victor Ponta, faptul ca un lider ce se proclama socialist aduce ca argument electoral, in anul de gratie 2014, intr-o tara membra in UE si in NATO, apartenenta, reala ori imaginara, a cuiva la o anumita religie.

Suntem in razboi?

Vladimir TISMANEANU: In razboi cultural de aflam de mai mult timp. Societatea deschisa, idealul celor care cred in pluralism, in economia de piata, in drepturile inalienabile ale omului, are numerosi inamici. Unii dintre acestia stiu sa mimeze ceea ce putem numi jargonul libertatii, sa foloseasca armele democratiei pentru a sufoca democratia. Fenomenul nu e nou. A fost detectat de regretatul ganditor politic francez Jean-Francois Revel intr-o carte din anii 80 intitulata “Cum pier democratiile”. Vladimir Putin a devenit, mai ales in ultimii ani, catalizatorul acestei reactii de negare a societatii deschise. Mai intai in Rusia, apoi dincolo de granitele ei. Dar nu vorbim aici doar de Putin si putinism. Exista si islamismul, o ideologie neo-totalitara care urmareste lichidarea structurilor democratice ale Vestului si impunerea unui model teocratic la scara planetara. Mai sunt si cei care anunta, asemeni premierului maghiar Viktor Orban, finalul democratiei liberale si canta osanale unui autoritarism paternalist de tipul comunismului chinez. Exsta si variile grupuri, grupuscule, secte si partide ale unei stangi utopice, convinsa ca a sosit, din nou, ceasul unei apocaliptice revolutii globale.

“Time” a publicat o coperta roşie cu imaginea lui Putin a carui umbra e un avion de razboi – Cold War II. Nici alte publicaţii nu s-au lasat mai prejos. Chipul lui Putin cu gura murdara de sange, Bloodimir, sau colţii de vampir. L-au subestimat liderii politici pe Putin?

Vladimir TISMANEANU: Evident, da. S-au lasat imbatati cu imagini propagandistice, au pariat pe Putin drept raul mai mic, au acceptat imaginea sa ca un kaghebist spasit, penitent. In realitate, toate semnalele duceau in aceeasi directie: sub egida lui Vladimir Putin s-a reconstruit sistemul de dominatie autoritar, a fost plasmuita o ideologie expansionista in care se contopesc ortodoxismul, nostalgia tarismului, dar si a bolsevismului, nationalismul velicorus, militarismul si alte asemenea constructii pe care eu le numesc fantasme ale salvarii. In unele cazuri, indeosebi in Germania, a contat si mai conteaza, demonstrabile acte de coruptie individuala ale unor influente personaje. Dezinformarea, o specialitate a comunismului chinez si a branselor sale din tarile fostului Tratat de la Varsovia, a continuat sa distorsioneze perceptiile vestice.

Nu avem doar tensiunile din regiune, nu e vorba doar de Ucraina. Faşia Gaza e terenul unor sangeroase lupte intre Hamas şi Israel. Occidentul e şi el intr-un razboi al propagandei parţilor. Civili, femei şi copii, folosiţi drept carne de tun, imagini şi relatari dramatice. Care este cheia acestui razboi?

Vladimir TISMANEANU: Istoria Orientului Mijlociu in a doua jumatate a secolului XX este una in care o parte (cea araba) a incercat, militar si cu alte metode, inclusiv terorismul, sa distruga cealalta parte. Unii oameni politici si intelectuali din lumea araba au ajuns la concluzia ca prelungirea acestei inclestari mortale este absurda, ca trebuie ajuns la o solutie de convietuire. Hamas nu este decat aparent, ca fatada, o organizatie politica. In fapt, a fost si ramane un grup care are ca scop anihilarea Israelului. Evident, sunt lucruri socante in recenta confruntare, au murit copii, au fost atacate scoli si spitale. Dar nu ca scoli, nu ca spitate, ci ca adaposturi utilizate de Hamas in scopuri catusi de putin umanitare. In acest timp, propaganda stangista, combinata cu aceea islamista, a abuzat in chip obscen de falsa, scandaloasa analogie dintre sionism si nazism.

Exacerbarea populismului, naţionalismului, nostalgia comunismului/socialismului nu o gasim doar in spaţiul ex-sovietic. Exista o nevoie disperata dupa utopii, nevoia de evadare dintr-o realitate prea dura, insa aceasta evadare deschide uşa radicalismului, exceselor, confuzilor, exagerarilor. Ce ii rezerva istoria Romaniei? In contextul geopolitic al regiunii şi in condiţiile in care politica externa nu se ridica la nivelul complicatei situaţii din regiune.

Vladimir TISMANEANU: La o conferinta tinuta la Washington in urma cu cativa ani, profesorul Ken Jowitt, unul dintre cei mai rafinati interpreti ai tendintelor politice ale lumii contemporane, dar si un admirabil cunoscator al Europei de Est si al Romaniei in particular, spunea ca lucrul cel mai bun petrecut in aceasta regiune in ultimii 500 de ani a fost adoptarea ei de catre UE. Cred ca are dreptate. Oricate convulsii vor avea loc, oricate crize politice, ele se vor petrece intr-un univers guvernat de lege si de proceduri impersonale, nu de pulsiuni ataviste si de narcisisme belicoase.

Nu putem face abstracţie de ponta (cu p de la plagiat). Campania acestuia pentru Cotroceni este construita in cheia unui populism deşanţat, facand apel la naţionalism, la stereotipii primitive, confiscand teme ale dreptei. Se fac analogii cu perioada in care Adrian Nastase se pregatea pentru Cotroceni in condiţiile in care statea foarte bine in sondaje, asemenea discipolului sau, şi cu toate acestea a pierdut cursa in favoarea lui Basescu. Se poate repeta istoria?

Vladimir TISMANEANU: Pentru mine, cheia alegerilor prezidentiale si, mai incolo, parlamentare, este electoratul pasiv. Deci cei care se uita, calculeaza si, in final, nu voteaza. Exista in Romania o mare masa umana, sa o numim adevarata masa critica, pentru care oferta clasei politice este pur si simplu dezamagitoare. Exista si ceea ce Dan Tapalaga a numit “bulversarea valorilor”. Exista frustrare, dezgust, chiar greata. Pana in prezent, opozitia de dreapta (ma rog, nu stiu cat de mult se muleaza acest termen pe PNL, partener de coalitie pucista, in 2012, cu PSD si cu partidul de buzunar al securistului Felix) a fost mai degraba defensiva decat ofensiva. Nu vreau sa dau nume, dar aparitia pe scena electorala a Monicai Macovei mi se pare o provocare, un fel de dus rece pentru o adormita ori chiar amortita opozitie. As aminti ca dintre vocile dreptei, am observat ca printre foarte putinele care s-au auzit constant in aceste ultime saptamani, inclusiv cu sfidari directe catre Victor Ponta, este aceea a lui Catalin Predoiu.

Aparent, spaţiul public este confiscat de campania PSD, de putere. Opoziţia pare a fi muta. Unii comentatori vorbesc chiar de blaturi ale opoziţiei cu puterea. Nici unii nici alţii nu par a avea simţul masurii, par deconectaţi de la realitate, deconectaţi de Romania reala. Probabil ca pentru prima oara, in istoria campaniilor electorale pentru Cotroceni, ne uitam pe scena politica şi nu auzim glasul opoziţiei sau, mai rau, nu mai poţi distinge culoarea politica. Se poate mai rau de atat?

Vladimir TISMANEANU: Am anticipat cumva aceasta intrebare in raspunsul precedent. Electoratul este, pe buna dreptate, satul de politicianisme ieftine, de populisme gregare, de traseisme cinice si de aranjamente pe sub masa. Meritul cel mare al lui Traian Basescu tine de pariul sau pe transparenta si franchete. Unii nu pot suporta acest lucru tocmai pentru ca prefera bizantinismele traditionale, practica mainilor care se spala una pe alta sub semnul vesniciei. Este asadar nevoie de acel gen de candidat care sa poate oferi garantia claritatii morale. Altfel, mi-e teama ca absenteismul va fi coplesitor, iar megaplagiatorul va beneficia de aceasta situatie.

Interviu realizat de Daniela RATIU
(Daniela RATIU este freelancer, publicist Vocile Dreptei Evenimentul Zilei, scriitor)

http://www.timisoaraexpress.ro/stiri-nationale/aparitia-pe-scena-electorala-a-monicai-macovei-e-un-dus-rece-pentru-o-adormita-ori-chiar-amortita-opozitie_14350

Recomandari:

http://www.foreignaffairs.com/articles/141825/jan-werner-mueller/moscows-trojan-horse

http://www.contributors.ro/global-europa/ame%c8%9bitorul-viraj-al-lui-viktor-orban-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/victor-ponta-si-viktor-orban-ascensiunea-populismului/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/lacher-les-chiens-socialismul-arhanghelic-al-lui-victor-ponta/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-catalin-predoiu-traian-basescu-si-dreapta-romaneasca-in-2014/

 


Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

31/07/2014

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare.

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice, democrației liberale în genere. Atacul statului împotriva lui Mihail Hodorkovski și a grupului petrolier Yukos a fost parte din această agresiune abia mascată a liderului de la Kremlin împotriva a tot ceea ce putea aduce a economie descentralizată (unde mai punem că, în urmă cu doar câteva zile, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga obliga Rusia la plata a 50 de miliarde de dolari către acționarii fostei companii).

Interesant este și faptul că, în anul 2000, atunci când a început “aventura contrarevoluționară” putinistă, Vladimir Vladimirovici publica o autobiografie (First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President) în care mărturisea, printre altele, că îi displăcuse profund în trecut modul în care KGB-ul acționase împotriva artei disidente și în care hărțuise/agresase artiștii. Cel mai probabil, dorea să-și înceapă primele mandate prezidențiale cu o imagine cât mai bună, iar nuanțarea și diluarea trecutului său de birocrat kaghebist făcea parte din strategie. Poate că ar fi bine să reitereze și astăzi aceleași declarații, în fața unora ca Pussy Riot sau Chto Delat. Platforma “Ce-i de făcut?” (traducerea lui Chto Delat) este unul din cele mai active grupuri de opoziție din Rusia, compus din artiști, critici, filosofi (la care adăugăm și ironica denumire, trimiterea subtilă la textul lui Lenin din 1902). Scopul lor – acela de a “transforma fiecare proiect cultural într-o manifestare a opoziției față de politica de violență, represiune și minciuni a guvernului rus”. Că pentru Putin artiștii (și, în general, reprezentanții culturii) sunt importanți, stă mărturie inclusiv tentativa disperată de contrafacere a unei liste de susținere a directorilor de teatre și muzee față de intervenția abjectă din Peninsula Crimeea. De pildă, directorul celebrului Teatru Bolșoi a negat vehement că ar fi semnat așa ceva, deși numele îi apare pe respectiva listă. Mașinăria dezinformării fostului KGB, atât de familiară lui Vladimir Vladimirovici, se pare că lucrează, iată, la capacitate maximă!

 

Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc

De ce este foarte important pentru contrarevoluția lui Putin să creeze aparența unei susțineri atât de diverse? De ce reprezentanții culturii, de bunăvoie sau siliți, trebuie neapărat înregimentați în această imensă, asfixiantă potemkinadă care este Rusia lui Putin? Răspunsul apare relativ simplu. Pentru un fost kaghebist ca Vladimir Vladimirovici, imaginea reprezintă TOTUL! Ne-a spus-o Marchizul de Custine pe la mijlocul secolului XIX despre țarii ruși. Ne-o spune zi de zi Putin însuși atunci când încearcă, plin de disperare, să-și mascheze intențiile samavolnice în spatele unor poze de grup la evenimente sportive, culturale, ori atunci când organizează jocuri olimpice de iarnă, sau când încearcă să atragă alte importante competiții globale la el acasă. În același timp, asaltul asupra teritoriului Ucrainei continuă. Fie mascat, prin separatiștii pro-ruși care doboară avioane internaționale de pasageri. Fie mai direct, prin trocuri economice și politice meschine de tip gaze contra Crimeea.

Truismul “trecerii timpului” nu pare să funcționeze în acest caz, iar Rusia lui Putin arată din ce în ce mai mult a țară în regresie politică. În realitate, încă din anul 2000, atunci când a început cu adevărat contrarevoluția, Putin a făcut tot posibilul să “înghețe timpul”. A reabilitat simboluri mai vechi (vezi imnul URSS) și a început o campanie de glorificare a armatei și serviciilor secrete. După cum spune și David Satter în excelenta sa carte (It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway), recenzată aici, pe “Contributors”, “comunismul dispăruse, dar rușii trebuiau acum să dea ascultare pretențiilor superflue ale unui stat rus dezideologizat. Din nou, li se anula posibilitatea de a trăi într-o societate bazată pe valori superioare și opțiuni morale”.

Același Putin, cu a sa “contrarevoluție democratică”, a încercat să dea o grea lovitură uneia din cele mai importante și vitale instrumente de consolidare a democrației și valorilor aferente: administrarea și asumarea trecutului! Vladimir Vladimirovici a făcut tot posibilul să minimalizeze responsabilitatea rusă pentru crimele sovietice și a criticat cu putere tentativele “de a provoca remușcări nejustificate” printre ruși. Din păcate, în această capcană “contrarevoluționară” a căzut inclusiv Aleksandr Soljenițîn, cel care a continuat, în mod absurd, să fie de partea actualului președinte și să atribuie vina pentru crimele Uniunii Sovietice variilor grupuri etnice, și nu națiunii ca întreg. În această situație, responsabilitatea este disipată, asumarea trecutului fiind trimisă într-un no man’s land…

Apoi, Aleksandr Dughin, considerat ideologul neoficial al lui Putin, creatorul mișcării eurasianiste prin opoziție la valorile lumii transatlantice, resuscitează ideologia comunistă și bipolaritatea lumii, proclamă preeminența publicului asupra privatului, precum și o “reevaluare pozitivă a arhaicului” (care amintește mult de nazism cu al său cult al strămosilor, sangelui si gliei). Susține apoi o serie întreagă de principii despre crearea unui “Om Nou”, obsesia tuturor totalitarismelor. Adversarul declarat al lui Dughin și al eurasianiștilor este tocmai democrația liberală. Cu alte cuvinte, odată cu anul 2000 și emergența lui Vladimir Putin ca lider cu trăsături autoritariste, a început în paralel și un complex proces de reinventare a “ideii naționale”. Identitatea rusă devine cea dictată de noul “Țar” de la Kremlin. Temele publice sunt temele impuse (indiferent de natura mijloacelor folosite) de acești noi patriarhi ai națiunii: ideologii contrarevoluției! Așa cum judicios spune tot Satter, “orgia violenței care a propulsat națiunea în era modernității, deși acum în trecut, poate reapărea indiferent de voința indivizilor”. Premisele sunt create, cadrul de manifestare este susținut de la vârf prin atitudini și comportamente rezonante.

Dacă privim înapoi la istoria Rusiei (cel puțin după Marea Revoluție), ne dăm seama că, în mod cu totul și cu totul paradoxal și ironic, singurele tentative oficiale de “a o rupe cu trecutul” au fost reprezentate de fapt doar de gesturile (născute din interese politice imediate și meschine) nou-veniților la adresa predecesorilor lor. De exemplu, “dezghețul” lui Hrușciov și delimitarea de Stalin și epoca lui sângeroasă. În realitate, o falsă iluzie transformată în vehicul de legitimare proprie. În fiecare “nouă” eră politică, suprapusă de fapt peste profilul liderului ei (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțin ori Putin), au fost create situații care ar fi revendicat pronunțarea unor sentințe (și) din partea societății asupra acțiunilor statului. Însă acest lucru nu s-a petrecut vreodată!

Când ne referim la “revoluție” și “contrarevoluție” în Rusia, vorbim de fapt de conflictul dintre două viziuni despre lume și valori, două axiologii ireconciliabile: prima, așează în centrul ei ideea drepturilor omului și a legii; cealaltă, conspirativă, secretomană, opusă oricărei transparențe, promovează infantilizarea prin propagandă a subiecților unui stat gargantuesc, leviatanic, omniprezent și vorace. Vladimir Putin nu este neapărat un bolșevic din punctul de vedere al convingerilor. Bolșevismul său este unul ce ține de a sa forma mentis: rigidă, închisă, auto-încorsetată.

Prima, să o numim etica lui Andrei Saharov, la care, în ultimă instanță, au ajuns să adere chiar și comuniști precum Gorbaciov, Aleksandr Iakovlev, chiar Eduard Sevardnadze, pariază pe responsabilitate. Nu există nicio autoritate care să aibă dreptul să se sustragă responsabilizării. Este ceea ce tradiția anglo-saxonă numește accountability. Ea trimite, în fond, spre Locke și Montesquieu. O asemenea viziune contestă investirea carismei în indivizi presupus providențiali ori în instituții blagolosvite de Istorie…

Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)

A doua, militaristă, centralistă, verticală, așează statul pe un piedestal sacralizat. Nu orice stat, ci statul-națiune. Nu orice națiune, ci una purtătoare de pretinse virtuți speciale, unice. Feodor Dostoievski, romancier genial și fervent naționalist rus, numea națiunea rusă una theoforă, adică una care poartă în sine divinitatea. Aici nu mai e vorba de chestiuni teologice, ci de un subiect cu imense implicații geopolitice.

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare. Internaționalismul leninist s-a evaporat. Putin este un kaghebist tipic, nu vibrează la mitologia “oropsiților vieții”. Nu-i pasă de justiție socială și îi repugnă discursul moral al unor oameni precum jurnalista ucisă, Anna Politkovskaia, ori Serghei Kovaliov, veteran al mișcării disidente din anii sovietici.

Pe scurt, se confruntă tehnologia puterii cu idealul mereu viu al puterii celor fără de putere despre care a vorbit Václav Havel. Nu există niciun motiv să credem că Putin a câștigat definitiv partida în lupta pentru amuțirea vocilor libertății. Există o tradiție care merge de la decembriști și Herzen, până la Natalia Gorbanevskaia și actuala opoziție democratică, inclusiv grupurile alternative gen “Pussy Riot”.

 

Eurasianismul vine să umple, din perspectiva lui Putin și a camarilei sale, vidul ideologic născut prin prăbușirea sovietismului. De la Aleksandr Dughin și alți profeți neo-fasciști, Putin a preluat ideea unei misiuni divine a Rusiei și a rușilor! Consecintele se pot vedea acum. Dacă mai era nevoie a fi demonstrat faptul că ideile au consecințe, imperialismul fascistoid al regimului Putin o probeaza din plin.

PS: De dupa gratii, fostul premier Adrian Năstase da in continuare lectii de geopolitica si democrație (generos adăpostite in presa voiculesciană, in acest caz, “Jurnalul National”). Se pretinde politolog si recurge, in spirit dughinist, la ruginitele fixații conspiraționiste. Cine a declanșat Euromaidanul, domnule Năstase? Omul care se desfăta intr-un lux nebun, personajul atat de asemănător cu Dvs, ultra-coruptul Viktor Ianukovici. Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda), ceea ce a lipsit in Ucraina. Strada, mult detestatul de Dvs si complicii Dvs Maidan, a fost vocea protestului civic impotriva cinismului, corupției si clientelismului, aceste flageluri ale unei tranziții mai lunga decat veacul.

Despre cartea lui David Satter:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/funesta-doctrina-putin-sub-microscop/

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Articolul de mai sus a aparut si aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bie-%c8%99i-contrarevolu%c8%9bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.evz.ro/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan.html

 


Caveat: Obama, Basescu si Brzezinski versus Putin

21/07/2014

Am urmarit cu maxima atentie declaratia presedintelui Barack Obama de astazi. Astfel am perceput eu ce a spus presedintele SUA: e limpede cine ii sustine pe asa-zisii separatisti. E limpede ce influenta colosala are Putin asupra lor. Sa nu disperam, totusi. Sa ne rugam de Putin sa fie rational. Macar in ultimul ceas. In fapt, Putin este rational, asemeni organizatiei din care provine (KGB). Adica isi urmareste diabolic (cum spunea azi premierul ucrainian) scopurile. Nu era rational, in propria-i matrice ideologica, sa zicem Himmler? Ori Ejov? Multi s-au imbatat cu iluzia ca Stalin era “rational”. Altii, tot multi, credeau ca Hitler este, in felul sau, “rational”. Pentru acesti gangsteri, nu politicieni, ne place sau nu sa o admitem, nu conteaza forta ratiunii, ci doar ratiunea fortei.

http://online.wsj.com/articles/obama-to-make-statement-on-ukraine-1405953434

http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/

Am urmarit cu egala atentie declaratia presedintelui Traian Basescu, retin accentul pe implicarea Federatiei Ruse, condusa de Vladimir Putin, intr-o actiune terorista,. As numi-o una de piraterie cu consecinte asasine. Cand e vorba de 300 de vieti omenesti, putem spune ca este omor in masa. Deci o crima impotriva umanitatii. Daca lumea civilizata nu va da riposta cuventita acestie actiuni, Putin va continua, asemeni predecesorului sau, Adolf Hitler, sa blufeze si sa pluseze. Daca batausul de cartier nu este oprit la timp, intreaga zona se transforma in jungla. In cazul de fata, tinand cont de natura geopolitica a confruntarii, intreaga planeta.

Iata un fragment din ceea ce a spus presedintele Romaniei: “In opinia noastra, Federatia Rusa este partenerul acestor teroristi, prin actiunile pe care le intreprinde. Din pacate, Federatia Rusa este parte a conflictului, asa cum a fost parte a conflictului si a anexarii ilegale a Crimeii, acum este parte a conflictului din estul Ucrainei. In ceea ce priveste actul terorist, care a dus la uciderea celor 298 de oameni, aflati la bordul Malaysia Airlines MH17, responsabilitatea, in urma analizei si a infomatiilor pe care le avem, responsabilitatea apartine, in mod direct, gruparii teroriste din estul Ucrainei care a executat lovitura asupra aeronavei malaysiene.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17718342-traian-basescu-sustine-declaratii-presa-ora-19-00.htm

Respectat politolog si fost consilier de securitate nationala in timpul Administratiei Carter, Zbigniew Brzezinski identifica pericolul cel mare: pasivitatea in raport cu Putin si capitulationismul fata de consecintele doctrinei Putin vor transforma Europa intr-un satelit al Moscovei. Rusia a declansat noul razboi Rece, constata autorul clasicei lucrari “The Soviet Bloc”. Ma grabesc sa adaug ca politica strutului inasemenea situatii de criza globala nu serveste la nimic. Dimpotriva, ea permite briganzilor sa-si intareasca arsenalul de arme si minciuni.

http://adevarul.ro/international/europa/marele-geopolitician-brzezinski-avertizeaza-europa-deveni-satelitul-rusiei-liderii-ue-nu-iau-masuri-1_53cd0d180d133766a89ed47d/index.html

Cum imi scrie un bun prieten plecand de la speech-ul lui Barack Obama: “Dar totul depinde de ratiunea lui Putin: daca Putin mai pastreaza un pic de ratiune, iar complexul militar-securistic rus nu e cu totul isterizat de nationalism si insetat de revansa si singe, atunci mai avem o sansa. Dar iarasi am ajuns in situatia de a ne ruga lui Dumnezeu ca agresorul sa mai aiba un pic de ratiune. Exact ca in 1938!”

La ora actuala, Occidentul are nevoie de un Winston Churchill. Sa speram ca liderii NATO vor gasi resursele psihologice si morale cerute de un asemenea status.

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/czar-putkas-imperial-delusions/

http://www.hotnews.ro/stiri-international-17720232-expozitie-organizata-moscova-marcheaza-centenarul-lui-iuri-andropov-fostul-sef-kgb.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/caveat-obama-basescu-si-brzezinski-versus-putin/


Unde s-a inselat Putka (plus un caveat)

21/07/2014

Nu cred ca Putin s-a asteptat la reactii atat de categorice din partea administratiei Obama si a Occidentului in genere. Masina de propaganda a dictaturii fesebiste a fost pusa la maxima turatie pentru a culpabiliza Kievul. Dupa ce i-a facut pe democratii ucrainieni “fascisti”, propaganda rusa incearca acum sa-i prezinte drept “teroristi”. Trucul nu a reusit. Iata ca si presa vestica de orientare de centru-stanga, in genere inclinata sa gaseasca scuze pentru actiunile lui Putka si ale gangsterilor sai si rezervata la capitolul sanctiuni, incepe sa se trezeasca. “’Russian Responsibility,’ declared El Pais, the leading newspaper in Spain, one of several nations in Europe that had previously offered tepid support for tough Russian sanctions. ‘What happened in European skies last Thursday . . . was a flagrant transgression of the status quo that has guaranteed the security of the continent since the end of World War II.’”

http://www.washingtonpost.com/world/europe/in-court-of-public-opinion-putin-goes-on-trial/2014/07/20/6849d4ff-cf71-43e9-aefd-154a172a1545_story.html

Caveat: Am urmarit cu maxima atentie declaratia presedintelui Barack Obama de astazi.Cam asa am perceput eu ce a spus presedintele SUA: e limpede cine ii sustine pe asa-zisii separatisti. E limpede ce influenta colosala are Putin asupra lor. Sa nu disperam, totusi. Sa ne rugam de Putin sa fie rational. Macar in ultimul ceas. In fapt, Putin este rational, asemeni organizatiei din care provine. Adica isi urmareste diabolic (cum spunea azi premierul ucrainian) scopurile. Nu era rational, in propria-i matrice ideologica, sa zicem Himmler? Ori Ejov? Multi s-au imbatat cu iluzia ca Stalin era “rational”. Altii, tot multi, credeau ca Hitler este, in felul sau, “rational”. Pentru acesti gangsteri, nu politicieni, ne place sau nu sa o admitem, nu conteaza forta ratiunii, ci doar ratiunea fortei.

Cum imi scrie un bun prieten: “Dar totul depinde de ratiunea lui Putin: daca Putin mai pastreaza un pic de ratiune, iar complexul militar-securistic rus nu e cu totul isterizat de nationalism si insetat de revansa si singe, atunci mai avem o sansa. Dar iarasi am ajuns in situatia de a ne ruga lui Dumnezeu ca agresorul sa mai aiba un pic de ratiune. Exact ca in 1938!” 


Funesta doctrina Putin sub microscop

20/07/2014

Cine isi imagineaza ca Moscova actioneaza haotic, ca Putin si camarila sa nu au scopuri precise pe care le urmaresc fara sa le pese de  altceva decat de interesele lor, se inseala. Expansionismul extern este direct legat de autoritarismul intern. Nu cred ca e nevoie sa insist asupra competentei istoricului si jurnalistului britanic Timothy Garton Ash. In “New York Times”, autorul clasicei carti “The Uses of Adversity”, superb tradusa in romaneste de catre Catrinel Plesu sub titlul “Foloasele prigoanei”, cunoscator profund al meandrelor politice ale Europei ultimelor cinci si mai bine decenii, expert in relatiile germano-ruse si in istoria recenta a ceea ce a fost Blocul Sovietic, se ocupa de funesta doctrina Putin. O doctrina care codifica, de o maniera agresiva, dreptul Rusiei de a interveni atunci cand Kremlinul considera ca sunt amenintate drepturile populatiilor de origine rusa in alte tari. Criteriul etnicist al  rusitatii ar fi unul asemanator cu cel utilizat de Germania nazista in anii 30 pentru a defini ceea ce se numea Deutschtum, adica originea comuna ca neam, ca “volk”. Pan-germanismul rasist avea ca substanta mitologia sangelui si a gliei (Blut und Boden). Pan-rusimul putinist se hraneste dintr-o viziune nu mai putin arhaica despre, comunitate si societate. Mizeaza pe legitimitatea obtinuta prin Istorie, nu prin proceduri democratice,  precum alegerile libere.

Garton Ash are dreptate, este vorba de o ideologie a resentimentului, de un conglomerat de fantasme autoritar-imperiale si intens-nationaliste cu consecinte catastrofice pentru situatia internationala. Putinismul nu s-a nascut ca formula mentala recent. Inca din anii 90, arata Garton Ash, cel care era pe-atunci vice-primar la Sankt Petersburg, mana dreapta a refomatorului Anatoli Sobceak, isi marturisea imensa frustrare in raport cu declinul fortei imperiale ruse.

In fapt, doar acum, dupa dezastrul de saptamana trecuta, Putin a ajuns sa vorbeasca despre Ucraina ca entitate politica independenta, nu din respect, ci pentru a transfera blamul asupra guvernului de la Kiev.  Prin urmare, pana acum cateva zile, Putin refuza sa admita ca Ucraina de Est este Ucraina, vorbea despre “Novorossya” (“Noua Rusie”). Subit, si-a amintit ca exista Ucraina si ca exista un guvern la Kiev pe care nu a contenit sa-l ponegreasca si sa-l saboteze.

Concluzia lui Timothy Garton Ash merita citata: “Mai intai submineaza si pune sub semnul intrebarii autoritatea unui guvern al unui teritoriu suveran, iar apoi il blameaza pentru rezultat. Astfel, daca un obscur loctiitor de primar incepe sa vorbeasca in termani alarmanti la o conferinta la care pariticipati, sfatul meu este, trezitit-va. Fireste, cei mai mult demagogi nu ajung la varf. Dar cand o fac, ideologiile resentimentului pe care le sustin pot fi scrise cu sange”.

http://www.nytimes.com/2014/07/20/opinion/sunday/protecting-russians-in-ukraine-has-deadly-consequences.html?_r=0

http://www.huffingtonpost.com/2014/04/18/putin-novorossiya-ukraine_n_5173559.html


Sarajevo, 28 iunie 1914: Resurectia barbariei

28/06/2014

Motto: “Der Weg der neuern Bildung geht /Von Humanität/ Durch Nationalität/Zur Bestialität.” Franz Grillparzer

Nu vom sti, probabil, niciodata, toate resorturile care l-au facut pe Gavrilo Princip sa-l ucida pe arhiducele Franz Ferdinand, mostenitorul tronului K&K.

PT Erster Weltkrieg - Attentat auf Franz Ferdinand

In al doilea proces-spectacol de la Moscova, Karl Radek, unul din cei mai infocati propagatori ai revolutiei mondiale ajuns in boxa acuzatilor ca spion fascist, rostea o fraza enigmatica. Spunea el ca secretul Primului Razboi Mondial l-au stiut doar doi oameni, Gavrilo Princip si Lenin. Sigur, putea fi una din  nalucirile lui Radek, situatia se preta la orice halucinatie. Dar este clar ca, gratie razboiului, secta bolsevica, o miscare marginala si fara sorti de a ajunge vreodata la putere, a reusit inimaginabilul. Venise, odata cu naufragiul vechii lumi, vremea “supraoamenilor” bolsevici. Pentru Lenin, era clar, razboiul imperialist trebuia transformat in razboi civil. Asa incepea ceea ce George Lichtheim a numit razboiul civil european (termenul a fost preluat, mai tarziu, de catre Ernst Nolte). In acest razboi, intemeiat pe proiecte ideologice globale, se organizeaza ura, se distruge mai intai in efigie, apoi in plan concret inamicul, se demonizeaza, prin dezumanizare, alteritatea. Metastaza utopiilor purificatoare se va produce intre 1930 si 1945, pe teriitoriul numit de Timothy Snyder bloodlands (taramul mortii).

 

Franz Marc (1880-1916): Soarta animalelor (1913)

Conjuratia “Tinerei Bosnii” era doar una dintre multele care se urzeau in subteranele unei Europe nauce, bezmetice, tot mai asemanatoare cu o corabie a nebunilor. Iluzia pacii eterne s-a prabusit in cateva saptamani. I-a luat locul realitatea unei barbarii renascute. La o conferinta tinuta la Potsdam in 2005, istoricul Erric Hobsbawm accentua ca Primul Razboi Mondial a dus la barbarizarea lumii. Mai precis, el vorbea despre o barbarizare graduala a standardelor morale. Tehnologiile moderne s-au combinat cu masificarea sociala. Incepea o epoca in care individul era strivit de puterea combinata a miscarilor demagogice de masa si a angrenajelor propagandistice menite sa anihileze gandirea autonoma. Rosa Luxemburg pronunta tonitruant necrologul Internationalei a II-a, devenita, spunea ea, “un cadavru imputit”. Nationalismul distrusese mitul internationalismului marxist. Pe 31 iulie 12914, murea asasinat Jean Jaures.

http://www.youtube.com/watch?v=ZqZ2pxLFYxA

Lev Trotki, la Viena, se gandea de-acum la explozia terminala, razboiul social ajuns la paroxism, revolutia eterna, apocaliptica, permanenta. In Germania, un tanar emasiat, cu ochii scaparand de patima, un ratat fara o identiate sociala precisa, in fond un declasat, venit din imperiul habsburgic, pe nume Adolf Schickelgruber, se inrola voluntar. Se nasteau noi mituri, noi escatologii revolutionare, pe solul fertil al unei Europe scaldata in sange. Atunci a inceput, de fapt, secolul ideologiilor genocidare, comunismul, fascismul si national-socialismul.

Recomand aici un excelent articol al profesorului Ioan Stanomir despre semnificatiile atentatului de-acum 100 de ani, detonatorul unui ciclu al violentei fara precedent in istoria Europei sia lumii.

“Ceea ce atentatul lui Gavrilo Princip a sfarâmat nu a a fost ordinea Vechii Europe, ci edificiul majestuos şi înselător al raţiunii şi progresului. Lumea de ieri, spre a relua sintagma memorabilă şi melancolică a lui Stefan Zweig, s-a abandonat, în dora câteva săptămâni, unui elan suicidar fară precedent ca amploare şi anvergură mesianică. Tot ceea ce se ştia despre umanitate şi definiţia ei a fost supus acestei revizuiri sângeroase şi tragice.

Ceea ce contemporanii nu au putut vedea, atunci, devine vizibil la un secol după ce străzile din Sarajevo au fost decorul acestui act de teroare. Un lung secol XX, care ne cuprinde şi pe noi, cei de astăzi, era pe cale să debuteze. Un secol în care naţiunile şi clasele au fost aruncate într-o confruntare purtată sub semnul exterminării şi ostilităţii implacabile. Războiul total de pe frontul intern, militarizarea vieţii civile, fanatizarea mulţimilor, apetitul pentru distrugere şi epurare etnică, toate aceste mărci ale anilor dintre 1914 şi 1918 modelează identitatea globală, în decadele care urmează.

Nu visul wilsonian al concordiei, auto-determinării şi al reglementărilor paşnice a invins,ci energia telurică pe care Gavrilo Princip o eliberează, cu gestul său. Utopiile ideocratice mobilizează un potenţial revoluţionar şi sanguinar de neimaginat până atunci. Lecţia anilor de război este realitatea indiferenţei faţă de viaţa umană şi puterea noilor camaraderii născute aici. Luptele fratricide din Germania şi din Ungaria, barbaria bolşevică şi ororile Războiului Civil sunt, toate, consecinţele acestui avans al violenţei generalizate.

Ziua de 18 iunie 1914 pare o zi decolorată din calendarul unui univers extinct, o zi care trimite la gramatica desuetă a imperiilor şi defilărilor de cavalerie. Dincolo de acest nivel al îndepărtării şi uitării, 28 iunie 1914 este ziua în care a inceput totul, o zi în care debutează geneza. Iar din această geneză tumultuoasă, frenetică şi iraţională vin către noi cuvintele, imaginile şi sunetele prezentului. Întoarcerea spre acea zi de acum un veac este întoarcerea spre izvoarele sângerânde alimentând fluviul demonic şi stihial al modernităţii noastre.”

http://www.lapunkt.ro/2014/06/28/sarajevo-28-iunie-1914-acolo-unde-totul-a-inceput/

 


Despre Partida Rusa: Putin, Dughin si Romania

26/06/2014

Ideologul neoficial, dar extrem de influent al regimului Putin, Aleksandr Dughin, a facut inca o vizita in Romania. A avut intalniri mai mult sau mai putin de taina. Cu prilejul unei vizite anterioare, Dughin s-a vazut cu Ioan Talpes si cu Adrian Nastase. Pe blogul sau, Robert Turcescu a aratat ca Dughin s-a intalnit cu o serie de personaje intre care graficianul Eugen Mihaiescu, fost consilier personal al lui Ion Iliescu, fost ambasador la UNESCO, fost senator PRM si un timp locotenent al lui Vadim, in cea mai desantata perioada a acestuia.  Vizita recenta a avut loc exact in momentul in care nu tocmai defuncta formatiune numita USL a deschis din nou atacul pentru decredibilizarea lui Traian Basescu, cu votul ridicol care cere demisia acestuia pentru faptele altcuiva. Intreaga actiune pesedist-penelista, adica uselista, se intemeiaza pe ideea absurda, anti-liberala a vinei prin asociere. Scopul este limpede: torpilarea justitiei independente, subminarea statului de drept.

Exista azi in Romania ceea ce istoric s-a numit Partida Rusa. Membrii si simpatizantii ei pot fi lesne identificati prin luari de pozitie publice. Fac parte din aceasta formatiune relativ fluida si cu un contur inca incert demagogi xenofobi, antisemiti epidermici, stalinisti nostalgici, ceausisti impenitenti, ortodoxisti fanatici, militanti anti-capitalisti ai unei stangi radical-utopice, Noua Dreapta si Noua Stanga, toti uniti de ura pentru Vestul liberal si democratic. Expertii in “demascari” de la Antena 3 ignora fenomenul si nu fara motiv.

Sigur, exista si unii mai putin vizibili, tragatorii de sfori din umbra. Partida Rusa actioneaza prin metode soft, spre a cita o formulare a analistului Robert Kaplan. Penetreaza presa, induce mesaje subliminale menite sa lase impresia ca nu exista nicio diferenta intre fortele politice ale tarii, ca totul, dar absolut totul este o apa si-un pamant. Exista, desigur, si naivii incorigibili, temerarii in spielhosen, cei care, cu un eroism ce-ti taie rasuflarea, “se pisa pe vot”.

Partida Rusa stie sa se camufleze indaratul unor firme cu nume pompoase. „Comitetul Român pentru Cinstirea Eroilor” este o Fundatie care l-a felicitat pe Putin dupa anexarea Crimeii si a acordat diplome de merit diplomatiilor rusi acreditati la Bucuresti. Printre ei, colonelul Dogaru si fostul general de Securitate, azi ”avocat”, Pavel Abraham, vajnicul aparator al clanului Bercea…

Declaratiile lui Anders Fogh Rasmussen, cu ocazia vizitei recente in Romania, vorbeau clar despre amenintarea permanenta pe care o reprezinta Rusia lui Putin si caile de infiltrare si actiune in Romania: “Fara indoiala ca exista o activitate crescuta a spionajului rusesc peste limitele traditionale. Vedem clar cum Rusia este, de asemenea, angajata masiv in raspindirea de dezinformari, campanii de manipulare, care includ influentarea mass-media si a ONG-urilor. Este o operatiune foarte sofisticata cu scopul de a influenta opinia publica, ca si procesul de decizie politica in statele membre NATO”,

Parlamentul roman nu s-a intrunit si nu a produs nicio luare de pozitie. Este vorba de lucruri de gravitate maxima, fata de care clasa politica, in cvasi-totalitatea ei, pare sa fie opaca. Daca este o inapetenta ce tine de precaritatea resurselor intelectuale, de miopie sau de optiuni mai mult sau mai putin constiente care nu pot servi interesele nationale ale Romaniei este un subiect la care trebuie reflectat cu mare atentie. Oricum, despre aceste lucruri ar trebui sa se vorbeasca in timpul campaniei pentru alegerile prezidentiale. Romania are nevoie de un presedinte credibil si consecvent din perspectiva aliantelor sale, deci de un presedinte care sa garanteze optiunea ei euro-atlantica, oricat de puternice ar fi presoinile din Est si oricat de perfide ar fi actiunile Partidei Ruse din interior.

Articol aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/despre-partida-rusa-putin-dughin-si-romania-.html

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/dughin-reface-familia-rusa/

http://www.revista22.ro/putinismul-este-un-fascism-44102.html

http://www.foreignaffairs.com/articles/141080/anton-barbashin-and-hannah-thoburn/putins-brain?cid=soc-twitter-in-snapshots-putins_brain-040114

http://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=371&cHash=4276fc688e6216c80e6dda85946efe8f


Россия-Матушка in ofensiva: Despre Dughin, dughinism si putinism

25/06/2014

Motto: “Întrebarea crucială de care dughiniștii și putiniștii fug speriați, precum gândacii de bucătărie, este următoarea: de două ori Rusia a promis să salveze lumea și a reușit doar să o facă mai asemănătoare cu iadul. E cazul să o investim cu un nou capital de încredere ca să o facă și a treia oară?”–Olavo de Carvalho

Vizita ideologului pseudo-conservator, in fapt profetul imperialismului velicorus Aleksandr Dughin in Romania, in plina ofensiva pesedist-penelista pentru demisia lui Traian Basescu, nu poate sa nu genereze legitime intrebari. Dughin nu este un universitar oarecare, ci ideologul din umbra al strategiei putiniste de resurectie a Maicii Rusii sub semnul sintezei fascisto-comunista. Este doctrinarul unui nou totalitarism in statu nascendi, un panslavism ortodoxist impregnat cu nostalgii staliniste cu certe si deloc secrete ambitii expansioniste. Este un adversar declarat al valorilor liberale. Traian Basescu simbolizeaza optiunea indefectibila a Romaniei pentru NATO si UE. Decredibilizarea sa este clar legata, prin fire bine camuflate dar nu imposibil de decelat, de interesele Rusiei putiniste.

Reiau aici un articol de acum cateva luni (martie 2014) care s-a dovedit, iata, premonitoriu. Ceea ce dezvaluie acum Robert Turcescu pe blogul sau mi se pare deopotriva revelator ai alarmant. Dughin nu se ocupa cu turismul. Vizitele sale in Romania si nu doar acolo sunt expresia unei agende geopolitice. Este interesant cine a participat la mesele in onoarea lui Dughin. Intre acestia, graficianul Eugen Mihaescu, fost consilier personal al lui Ion Iliescu. Nu mai vorbesc de diverse personaje stranii care apar si dispar in functie de o meteorologie politica adeseori naucitoare. Mircea Popa, cu ale sale propensiuni rusofile stiute de decenii, este doar unul dintre acestea.

http://www.turcescu.ro/2014/06/bercea-abraham-si-rusii-plus-calin-georgescu/

“Cine vrea sa inteleaga mentalul Kremlinului, himerele dominante la ceasul dictaturii FSB, ar face bine sa asculte cantecele Jannei Bicevskaia, fosta voce a protestului, un fel de Joan Baez a vremurilor lui Brejnev si Andropov, devenita una a resurectiei simbolice a unui trecut fetisizat, romantizat si mitizat. Sunt cantece care aduc aminte deopotriva de miturile bolsevice si de acelea ale Garzii Albe, de cultul lui Nikolai al II-lea si de acela al lui Iosif Djugasvili, zis Stalin, intr-o combinatie pe cat de baroca, pe atat de inselatoare. O combinatie letala pentru tot ce inseamna libertatea individului. ”Marsurile, imnurile si simbolurile vagi sunt materia prima a a oricarei dictaturi”, scria Mihail Sebastian in “Cum am devenit huligan” (citez din memorie). Ingrediente folosite din plin de regimul Putin.

 

Mistuit de anxietati inavuabile si de nesabuite aspiratii de a reconstitui Imperiul Rus, Vladimir Putin mizeaza pe ceea ce numesc fantasmele salvarii. S-a scris mult, in anii 90, despre sindromul Rusiei weimariene si despre riscul ascensiunii fascismului. Iata-l acum implinit. Un fascism modernizat, desigur, dar tot fascism: imperialist, militarist, nationalist, dictatorial, anti-liberal si anti-pluralist. Pe scurt, gangsterismul pseudo-mesianic ridicat la nivel de politica de stat. Ideile doar aparent delirante ale lui Aleksandr Dughin au inspirat si continua sa inspire pariul lui Putin si al camarilei sale. Printre cei care il frecventeaza pe Dughin se numara Gabor Vona, liderul formatiunii extremiste Jobbik din Ungaria.

Este vorba de un proiect geopolitic cu aspiratii planetare, anti-occidental, xenofob, autoritar si anti-liberal. Timp in care Putin si megafoanele sale vorbesc despre “lovitura de stat fascista” de la Kiev. Iata un pasaj simptomatic dintr-o carte programatica a lui Dughin: “Suveranitatea Ucrainei reprezintă un factor extrem de negativ pentru geopolitica Rusiei şi poate conduce, în principiu, foarte uşor la un conflict militar. [...] Ucraina ca stat independent cu anumite ambiții teritoriale constituie o amenințare enormă pentru întreaga Eurasia și, fără o soluționare a problemei ucrainene, este lipsit de sens să vorbim despre geopolitica continentală. [ ... ] Avînd în vedere faptul că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă și nu va duce la o structură geopolitică stabilă [...], Moscova va trebui să se implice în mod activ în reorganizarea spațiului Ucrainei în conformitate cu singurul model geopolitic logic şi natural.”

Visului unificarii europene, imbratisat de revolutionarii ucrainieni, sustinut de democratii rusi, Putin ii opune, in traditia stalinismului, a pan-slavismului si a eurasianismului, propriul sau vis, o Uniune dominata de Rusia vesnica. Cine nu intelege ca miza actualului moment este viitorul Europei, indeosebi al Europei de Est si Centrale, deci si al Romaniei, sufera de orbire geopolitica si abulie morala.

http://www.youtube.com/watch?v=-m01lI-5kaI

http://www.youtube.com/watch?v=PF6a1-6-dJc

http://www.youtube.com/watch?v=r7avPl6jB5w

http://www.youtube.com/watch?v=5jaEWhSjUb8

http://inliniedreapta.net/anton-shekhovtsov-este-putin-un-nou-hitler-devenire/

http://anton-shekhovtsov.blogspot.ro/2014/03/is-putin-new-hitler-in-making.html

http://www.theinteramerican.org/blogs/98-olavo-de-carvalho/247-olavo-de-carvalho-debates-aleksandr-dugin-i.html

http://www.lapunkt.ro/2014/03/08/de-ce-se-teme-vladimir-putin/

http://www.contributors.ro/global-europa/visul-lui-putin-fantasmele-salvarii-si-viitorul-europei/

De asemenea:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17551304-aleksandr-dughin-fost-romania-ideologul-lui-putin-intalnit-clerici-ortodocsi-sustine-mircea-popa-seful-fundatiei-romania-rusia.htm

http://inliniedreapta.net/dughin-reface-familia-rusa/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/06/stinga-dreapta-si-dughinistii-romani/

 

 

 


Despre partizanii pacii sau vocatia revoltei selective (Updated)

09/04/2014

In perioada interbelica, o stie oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de catre propaganda comunista. Dupa razboi, in ultimii ani de viata ai genialissimului generalissim, a prins fiinta si avant “miscarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifistii stalinisti erau intr-o stare de perpetua agitatie si indignare. Erau denuntate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea si poate din Patagonia.

Supravietuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revolta impotriva “instigatorilor la razboi”, iar Aleksandr Fadeev, presedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, infiera “hienele dactilografe”, o categorie in care il includea pana si pe docilul tovaras de drum, Jean-Paul Sartre. Mai tarziu, Vaclav Havel a scris un eseu despre cei care sustin mitul echivalentei morale intre Estul totalitar si Vestul democratic. Cred ca aceste teme sunt astazi la fel de actuale ca in in urma cu cateva decenii. Inclinatia spre auto-amagire nu a disparut, revolta selectiva ramane contagioasa.

Tema a fost discutata cu ani in urma de doi ganditori post-marxisti, Agnes Heller si Ferenc Feher, intr-un eseu aparut in revista “New German Critique”. Titlul era cat se poate de revelator si, in fond nelinistitor: “Europa de Est in umbra unui nou Rapallo”. In acei ani, stanga umanista din Est era anti-totalitara, lucida si constienta de capcanele propagandei sovietice. Stanga oficiala, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivila, paria tocmai pe credulitatea nemarginita a atator intelectuali, mai tineri ori mai putin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul “Premiu Lenin pentru intarirea pacii intre popoare” (primit si de Mihail Sadoveanu in 1961). Nu fusese “Decretul asupra pacii” unul dintre primele semnate de Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kolakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Sa ne amintim de George Orwell, de Ministerul Pacii care se ocupa cu pregatirea si intretinerea razboiului permanent…

In anii 80, m-am ocupat de tema miscarilor pacifiste independente din Blocul Sovietic intr-un volum pe care l-am editat si care a aparut la editura Routledge in 1990. Intre autori, disidentul maghiar Miklos Haraszti si cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule carti despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a sti sa disting intre anti-militarismul onest si naivitatea devenita program politic in Vest. Este si tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kolakowski si istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirectional, adica anti-NATO, din Occident. Cat priveste marile congrese de lupta pentru pace, premiile internationale purtand numele lui Lenin si campaniile care le acompaniau, nu cred ca exista un text mai revelator si mai sfasietor decat un pasaj din volumul al treilea din “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenitin. E vorba de felul in care percepeau detinutii din infernul concentrationar sovietic tiradele demagogice ale “partizanilor pacii” dirijati si de atatea ori stipendiati de Kremlin.

Ne aflam in Kazahstanul de nord, doi detinuti tocmai au reusit o evadare care se va sfarsi tragic. Merg in noapte prin stepa, aproape muribunzi, infometati si insetati. Gasesc in fine un cal, il ucid si ii sorb direct sangele din rana deschisa: “Partizani ai pacii! Exact in acel an va reuneati la Viena si la Stockholm, va desfatati cu bauturile sorbite cu paiul”. Dupa care, numindu-i pe doi dintre cei specializati in turismul pacii, Soljenitin scrie: “V-a trecut vreodata prin minte ca existau concetateni ai versificatorului Tihonov si ai jurnalistului Ehrenburg care isi stingeau setea adapandu-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodata ca in Uniunea Sovietica acesta este sensul real al cuvantului pace?”

Recomand aici o postare a lui Dragos-Paul Aligica pe Facebook. Mi se pare direct legata de subiectul explorat mai sus:

“Interesant cu Ucraina asta: unde sunt marile demonstratii in Occident si loco ale junimii pacifiste, progresiste, ecologiste, socialiste, impaciuitoriste etc, cand e vorba de agresiunea Rusiei in Estul Europei?! Ne obisnuisem cu tinerimea asta occidentala in demonstratii mamut: dai si lupta pentru pace. Anti-imperialism si progresism pe paine.

Mai tineti minte?! Nu era dictator sau teocratie din Orientul Mijlociu care sa nu se bucure de simpatia lor eco-pacifista si anti-imperialista. Brusc, acum: Liniste. Nimic. Zero. Junimea progresista-eco-pacifista: unde sunt, frate? De ce tac? Are cineva o explicatie rationala care sa nu le insulte inteligenta sau bunul simt?

Va mai aduceti aminte demonstratiile pentru pace din anii 80? Impotriva inarmarii americane? Milioane de isterizati iestiti in strada sa lupte impotriva “Razboiului Stelelor”. E stiut acum si documentat -dincolo de orice dubiu- ca tot acel val de demonstratii a fost o imensa operatie a retelei sovietice, cantecul ei de lebada: milioane de idioti utili scosi in strada, de un URSS intrat in panica in fata fermitatii administratiei Republicane, care pana la urma i-a si pus pe butuci.

Urmariti datele scoase la iveala de diferite arhive KGB ajunse pe mana occidentalilor si o sa vedeti gradul incredibil in care miscarea pacifista si ecologista occidentala a fost penetrata, sustinuta si uneori chiar construita de Moscova. Asta ca sa stim pe ce stam si cum stam cand e vorba de cand, cum si de ce iese junimea progresista, eco-pacifista in strada.

Daca exista alte explicatii decat acestea de mai sus, cu privire la coincidentele bizare ce se repeta sistematic de decenii, ar fi interesant de auzit.

Momentan insa, asa cum constatati, e liniste. Paris, Londra, Amsterdam, Roma, Washington, New York… liniste. Doar gazele de sist ne dor, pe aici pe la frontiera lumii civilizate, dar evident asta nu are legatura cu Ucraina sau Rusia…”

PS O precizare; In ceea ce-l priveste pe Sartre, in 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit “aceasta hiena dactilografa, acest sacal inzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). “Vipera lubrica” e a lui Visinski, impotriva lui Buharin (citat de mine in “Diavolul in istorie”). Zoomorfismul ca forma de deriziune si degradare a celui stigmatizat facea parte din recuzita stalinista (naparci, lipitori, paduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifica totalitarsmelor comunist si fascist.

Dupa ce Nikita Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, in februarie 1956, Fadeev, autorul “Infrangerii” si al “Tinerei garzi” si-a tras un glonte in cap. Imediat dupa moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela “Dezghetul”, al carei titlu a devenit simbolul unei intregi perioade. Dar chiar si in memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, aparute in revista “Novyi Mir”, Ehrenburg nu a revenit asupra implicarii sale in marea inscenare globala numita “miscarea pentru pace”.

Despre indignarile cu geometrie variabila ale stangii vestice am scris un intreg capitol in cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge, 1988, aparuta in traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus in revista “L’Homme et la société” cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Lowy, un ganditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revolutionari, de la tanarul Lukacs si Ernst Bloch la “Che” Guevara. In revista “Agora”, condusa de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutanta cronica a acelei carti.

Recomandare:

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/traiasca-lupta-pace

UPDATE: Serghei Kovaliov, figura legendara a miscarii pentru drepturile omului din fosta URSS, prietenul de idei si de actiune anti-totalitara al lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner, a dat publicitatii un apel-protest legat de riscul unei noi actiuni expansioniste a regimului imperial-dictatorial condus si simbolizat de Vladimir Putin:

Sergei Kovalev, former Soviet political prisoner and the first Russian Federation Human Rights Ombudsman has addressed the following open appeal to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe and to the international community.

The civilized world is poised before a choice which cannot be avoided. After Russia’s annexation of the Crimea, a new danger is increasing by the day – the threat that Ukraine’s eastern regions will be occupied.

Ten years ago I was a member of PACE. I call on my former colleagues voting on the resolution regarding the danger from today’s Russia to remember Münich and Yalta and the tragic consequences of both those conferences.

I call on the world community to put pressure on their governments to stop Russian expansion.

Sergei Kovalev

http://khpg.org.ua/en/index.php?id=1396994474

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-partizanii-pacii-sau-vocatia-revoltei-selective/

 

 


Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

31/03/2014

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 174 other followers