Caveat: Obama, Basescu si Brzezinski versus Putin

21/07/2014

Am urmarit cu maxima atentie declaratia presedintelui Barack Obama de astazi. Astfel am perceput eu ce a spus presedintele SUA: e limpede cine ii sustine pe asa-zisii separatisti. E limpede ce influenta colosala are Putin asupra lor. Sa nu disperam, totusi. Sa ne rugam de Putin sa fie rational. Macar in ultimul ceas. In fapt, Putin este rational, asemeni organizatiei din care provine (KGB). Adica isi urmareste diabolic (cum spunea azi premierul ucrainian) scopurile. Nu era rational, in propria-i matrice ideologica, sa zicem Himmler? Ori Ejov? Multi s-au imbatat cu iluzia ca Stalin era “rational”. Altii, tot multi, credeau ca Hitler este, in felul sau, “rational”. Pentru acesti gangsteri, nu politicieni, ne place sau nu sa o admitem, nu conteaza forta ratiunii, ci doar ratiunea fortei.

http://online.wsj.com/articles/obama-to-make-statement-on-ukraine-1405953434

http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/

Am urmarit cu egala atentie declaratia presedintelui Traian Basescu, retin accentul pe implicarea Federatiei Ruse, condusa de Vladimir Putin, intr-o actiune terorista,. As numi-o una de piraterie cu consecinte asasine. Cand e vorba de 300 de vieti omenesti, putem spune ca este omor in masa. Deci o crima impotriva umanitatii. Daca lumea civilizata nu va da riposta cuventita acestie actiuni, Putin va continua, asemeni predecesorului sau, Adolf Hitler, sa blufeze si sa pluseze. Daca batausul de cartier nu este oprit la timp, intreaga zona se transforma in jungla. In cazul de fata, tinand cont de natura geopolitica a confruntarii, intreaga planeta.

Iata un fragment din ceea ce a spus presedintele Romaniei: “In opinia noastra, Federatia Rusa este partenerul acestor teroristi, prin actiunile pe care le intreprinde. Din pacate, Federatia Rusa este parte a conflictului, asa cum a fost parte a conflictului si a anexarii ilegale a Crimeii, acum este parte a conflictului din estul Ucrainei. In ceea ce priveste actul terorist, care a dus la uciderea celor 298 de oameni, aflati la bordul Malaysia Airlines MH17, responsabilitatea, in urma analizei si a infomatiilor pe care le avem, responsabilitatea apartine, in mod direct, gruparii teroriste din estul Ucrainei care a executat lovitura asupra aeronavei malaysiene.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17718342-traian-basescu-sustine-declaratii-presa-ora-19-00.htm

Respectat politolog si fost consilier de securitate nationala in timpul Administratiei Carter, Zbigniew Brzezinski identifica pericolul cel mare: pasivitatea in raport cu Putin si capitulationismul fata de consecintele doctrinei Putin vor transforma Europa intr-un satelit al Moscovei. Rusia a declansat noul razboi Rece, constata autorul clasicei lucrari “The Soviet Bloc”. Ma grabesc sa adaug ca politica strutului inasemenea situatii de criza globala nu serveste la nimic. Dimpotriva, ea permite briganzilor sa-si intareasca arsenalul de arme si minciuni.

http://adevarul.ro/international/europa/marele-geopolitician-brzezinski-avertizeaza-europa-deveni-satelitul-rusiei-liderii-ue-nu-iau-masuri-1_53cd0d180d133766a89ed47d/index.html

Cum imi scrie un bun prieten plecand de la speech-ul lui Barack Obama: “Dar totul depinde de ratiunea lui Putin: daca Putin mai pastreaza un pic de ratiune, iar complexul militar-securistic rus nu e cu totul isterizat de nationalism si insetat de revansa si singe, atunci mai avem o sansa. Dar iarasi am ajuns in situatia de a ne ruga lui Dumnezeu ca agresorul sa mai aiba un pic de ratiune. Exact ca in 1938!”

La ora actuala, Occidentul are nevoie de un Winston Churchill. Sa speram ca liderii NATO vor gasi resursele psihologice si morale cerute de un asemenea status.

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/czar-putkas-imperial-delusions/

http://www.hotnews.ro/stiri-international-17720232-expozitie-organizata-moscova-marcheaza-centenarul-lui-iuri-andropov-fostul-sef-kgb.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/caveat-obama-basescu-si-brzezinski-versus-putin/


Unde s-a inselat Putka (plus un caveat)

21/07/2014

Nu cred ca Putin s-a asteptat la reactii atat de categorice din partea administratiei Obama si a Occidentului in genere. Masina de propaganda a dictaturii fesebiste a fost pusa la maxima turatie pentru a culpabiliza Kievul. Dupa ce i-a facut pe democratii ucrainieni “fascisti”, propaganda rusa incearca acum sa-i prezinte drept “teroristi”. Trucul nu a reusit. Iata ca si presa vestica de orientare de centru-stanga, in genere inclinata sa gaseasca scuze pentru actiunile lui Putka si ale gangsterilor sai si rezervata la capitolul sanctiuni, incepe sa se trezeasca. “’Russian Responsibility,’ declared El Pais, the leading newspaper in Spain, one of several nations in Europe that had previously offered tepid support for tough Russian sanctions. ‘What happened in European skies last Thursday . . . was a flagrant transgression of the status quo that has guaranteed the security of the continent since the end of World War II.’”

http://www.washingtonpost.com/world/europe/in-court-of-public-opinion-putin-goes-on-trial/2014/07/20/6849d4ff-cf71-43e9-aefd-154a172a1545_story.html

Caveat: Am urmarit cu maxima atentie declaratia presedintelui Barack Obama de astazi.Cam asa am perceput eu ce a spus presedintele SUA: e limpede cine ii sustine pe asa-zisii separatisti. E limpede ce influenta colosala are Putin asupra lor. Sa nu disperam, totusi. Sa ne rugam de Putin sa fie rational. Macar in ultimul ceas. In fapt, Putin este rational, asemeni organizatiei din care provine. Adica isi urmareste diabolic (cum spunea azi premierul ucrainian) scopurile. Nu era rational, in propria-i matrice ideologica, sa zicem Himmler? Ori Ejov? Multi s-au imbatat cu iluzia ca Stalin era “rational”. Altii, tot multi, credeau ca Hitler este, in felul sau, “rational”. Pentru acesti gangsteri, nu politicieni, ne place sau nu sa o admitem, nu conteaza forta ratiunii, ci doar ratiunea fortei.

Cum imi scrie un bun prieten: “Dar totul depinde de ratiunea lui Putin: daca Putin mai pastreaza un pic de ratiune, iar complexul militar-securistic rus nu e cu totul isterizat de nationalism si insetat de revansa si singe, atunci mai avem o sansa. Dar iarasi am ajuns in situatia de a ne ruga lui Dumnezeu ca agresorul sa mai aiba un pic de ratiune. Exact ca in 1938!” 


Funesta doctrina Putin sub microscop

20/07/2014

Cine isi imagineaza ca Moscova actioneaza haotic, ca Putin si camarila sa nu au scopuri precise pe care le urmaresc fara sa le pese de  altceva decat de interesele lor, se inseala. Expansionismul extern este direct legat de autoritarismul intern. Nu cred ca e nevoie sa insist asupra competentei istoricului si jurnalistului britanic Timothy Garton Ash. In “New York Times”, autorul clasicei carti “The Uses of Adversity”, superb tradusa in romaneste de catre Catrinel Plesu sub titlul “Foloasele prigoanei”, cunoscator profund al meandrelor politice ale Europei ultimelor cinci si mai bine decenii, expert in relatiile germano-ruse si in istoria recenta a ceea ce a fost Blocul Sovietic, se ocupa de funesta doctrina Putin. O doctrina care codifica, de o maniera agresiva, dreptul Rusiei de a interveni atunci cand Kremlinul considera ca sunt amenintate drepturile populatiilor de origine rusa in alte tari. Criteriul etnicist al  rusitatii ar fi unul asemanator cu cel utilizat de Germania nazista in anii 30 pentru a defini ceea ce se numea Deutschtum, adica originea comuna ca neam, ca “volk”. Pan-germanismul rasist avea ca substanta mitologia sangelui si a gliei (Blut und Boden). Pan-rusimul putinist se hraneste dintr-o viziune nu mai putin arhaica despre, comunitate si societate. Mizeaza pe legitimitatea obtinuta prin Istorie, nu prin proceduri democratice,  precum alegerile libere.

Garton Ash are dreptate, este vorba de o ideologie a resentimentului, de un conglomerat de fantasme autoritar-imperiale si intens-nationaliste cu consecinte catastrofice pentru situatia internationala. Putinismul nu s-a nascut ca formula mentala recent. Inca din anii 90, arata Garton Ash, cel care era pe-atunci vice-primar la Sankt Petersburg, mana dreapta a refomatorului Anatoli Sobceak, isi marturisea imensa frustrare in raport cu declinul fortei imperiale ruse.

In fapt, doar acum, dupa dezastrul de saptamana trecuta, Putin a ajuns sa vorbeasca despre Ucraina ca entitate politica independenta, nu din respect, ci pentru a transfera blamul asupra guvernului de la Kiev.  Prin urmare, pana acum cateva zile, Putin refuza sa admita ca Ucraina de Est este Ucraina, vorbea despre “Novorossya” (“Noua Rusie”). Subit, si-a amintit ca exista Ucraina si ca exista un guvern la Kiev pe care nu a contenit sa-l ponegreasca si sa-l saboteze.

Concluzia lui Timothy Garton Ash merita citata: “Mai intai submineaza si pune sub semnul intrebarii autoritatea unui guvern al unui teritoriu suveran, iar apoi il blameaza pentru rezultat. Astfel, daca un obscur loctiitor de primar incepe sa vorbeasca in termani alarmanti la o conferinta la care pariticipati, sfatul meu este, trezitit-va. Fireste, cei mai mult demagogi nu ajung la varf. Dar cand o fac, ideologiile resentimentului pe care le sustin pot fi scrise cu sange”.

http://www.nytimes.com/2014/07/20/opinion/sunday/protecting-russians-in-ukraine-has-deadly-consequences.html?_r=0

http://www.huffingtonpost.com/2014/04/18/putin-novorossiya-ukraine_n_5173559.html


Sarajevo, 28 iunie 1914: Resurectia barbariei

28/06/2014

Motto: “Der Weg der neuern Bildung geht /Von Humanität/ Durch Nationalität/Zur Bestialität.” Franz Grillparzer

Nu vom sti, probabil, niciodata, toate resorturile care l-au facut pe Gavrilo Princip sa-l ucida pe arhiducele Franz Ferdinand, mostenitorul tronului K&K.

PT Erster Weltkrieg - Attentat auf Franz Ferdinand

In al doilea proces-spectacol de la Moscova, Karl Radek, unul din cei mai infocati propagatori ai revolutiei mondiale ajuns in boxa acuzatilor ca spion fascist, rostea o fraza enigmatica. Spunea el ca secretul Primului Razboi Mondial l-au stiut doar doi oameni, Gavrilo Princip si Lenin. Sigur, putea fi una din  nalucirile lui Radek, situatia se preta la orice halucinatie. Dar este clar ca, gratie razboiului, secta bolsevica, o miscare marginala si fara sorti de a ajunge vreodata la putere, a reusit inimaginabilul. Venise, odata cu naufragiul vechii lumi, vremea “supraoamenilor” bolsevici. Pentru Lenin, era clar, razboiul imperialist trebuia transformat in razboi civil. Asa incepea ceea ce George Lichtheim a numit razboiul civil european (termenul a fost preluat, mai tarziu, de catre Ernst Nolte). In acest razboi, intemeiat pe proiecte ideologice globale, se organizeaza ura, se distruge mai intai in efigie, apoi in plan concret inamicul, se demonizeaza, prin dezumanizare, alteritatea. Metastaza utopiilor purificatoare se va produce intre 1930 si 1945, pe teriitoriul numit de Timothy Snyder bloodlands (taramul mortii).

 

Franz Marc (1880-1916): Soarta animalelor (1913)

Conjuratia “Tinerei Bosnii” era doar una dintre multele care se urzeau in subteranele unei Europe nauce, bezmetice, tot mai asemanatoare cu o corabie a nebunilor. Iluzia pacii eterne s-a prabusit in cateva saptamani. I-a luat locul realitatea unei barbarii renascute. La o conferinta tinuta la Potsdam in 2005, istoricul Erric Hobsbawm accentua ca Primul Razboi Mondial a dus la barbarizarea lumii. Mai precis, el vorbea despre o barbarizare graduala a standardelor morale. Tehnologiile moderne s-au combinat cu masificarea sociala. Incepea o epoca in care individul era strivit de puterea combinata a miscarilor demagogice de masa si a angrenajelor propagandistice menite sa anihileze gandirea autonoma. Rosa Luxemburg pronunta tonitruant necrologul Internationalei a II-a, devenita, spunea ea, “un cadavru imputit”. Nationalismul distrusese mitul internationalismului marxist. Pe 31 iulie 12914, murea asasinat Jean Jaures.

http://www.youtube.com/watch?v=ZqZ2pxLFYxA

Lev Trotki, la Viena, se gandea de-acum la explozia terminala, razboiul social ajuns la paroxism, revolutia eterna, apocaliptica, permanenta. In Germania, un tanar emasiat, cu ochii scaparand de patima, un ratat fara o identiate sociala precisa, in fond un declasat, venit din imperiul habsburgic, pe nume Adolf Schickelgruber, se inrola voluntar. Se nasteau noi mituri, noi escatologii revolutionare, pe solul fertil al unei Europe scaldata in sange. Atunci a inceput, de fapt, secolul ideologiilor genocidare, comunismul, fascismul si national-socialismul.

Recomand aici un excelent articol al profesorului Ioan Stanomir despre semnificatiile atentatului de-acum 100 de ani, detonatorul unui ciclu al violentei fara precedent in istoria Europei sia lumii.

“Ceea ce atentatul lui Gavrilo Princip a sfarâmat nu a a fost ordinea Vechii Europe, ci edificiul majestuos şi înselător al raţiunii şi progresului. Lumea de ieri, spre a relua sintagma memorabilă şi melancolică a lui Stefan Zweig, s-a abandonat, în dora câteva săptămâni, unui elan suicidar fară precedent ca amploare şi anvergură mesianică. Tot ceea ce se ştia despre umanitate şi definiţia ei a fost supus acestei revizuiri sângeroase şi tragice.

Ceea ce contemporanii nu au putut vedea, atunci, devine vizibil la un secol după ce străzile din Sarajevo au fost decorul acestui act de teroare. Un lung secol XX, care ne cuprinde şi pe noi, cei de astăzi, era pe cale să debuteze. Un secol în care naţiunile şi clasele au fost aruncate într-o confruntare purtată sub semnul exterminării şi ostilităţii implacabile. Războiul total de pe frontul intern, militarizarea vieţii civile, fanatizarea mulţimilor, apetitul pentru distrugere şi epurare etnică, toate aceste mărci ale anilor dintre 1914 şi 1918 modelează identitatea globală, în decadele care urmează.

Nu visul wilsonian al concordiei, auto-determinării şi al reglementărilor paşnice a invins,ci energia telurică pe care Gavrilo Princip o eliberează, cu gestul său. Utopiile ideocratice mobilizează un potenţial revoluţionar şi sanguinar de neimaginat până atunci. Lecţia anilor de război este realitatea indiferenţei faţă de viaţa umană şi puterea noilor camaraderii născute aici. Luptele fratricide din Germania şi din Ungaria, barbaria bolşevică şi ororile Războiului Civil sunt, toate, consecinţele acestui avans al violenţei generalizate.

Ziua de 18 iunie 1914 pare o zi decolorată din calendarul unui univers extinct, o zi care trimite la gramatica desuetă a imperiilor şi defilărilor de cavalerie. Dincolo de acest nivel al îndepărtării şi uitării, 28 iunie 1914 este ziua în care a inceput totul, o zi în care debutează geneza. Iar din această geneză tumultuoasă, frenetică şi iraţională vin către noi cuvintele, imaginile şi sunetele prezentului. Întoarcerea spre acea zi de acum un veac este întoarcerea spre izvoarele sângerânde alimentând fluviul demonic şi stihial al modernităţii noastre.”

http://www.lapunkt.ro/2014/06/28/sarajevo-28-iunie-1914-acolo-unde-totul-a-inceput/

 


Despre Partida Rusa: Putin, Dughin si Romania

26/06/2014

Ideologul neoficial, dar extrem de influent al regimului Putin, Aleksandr Dughin, a facut inca o vizita in Romania. A avut intalniri mai mult sau mai putin de taina. Cu prilejul unei vizite anterioare, Dughin s-a vazut cu Ioan Talpes si cu Adrian Nastase. Pe blogul sau, Robert Turcescu a aratat ca Dughin s-a intalnit cu o serie de personaje intre care graficianul Eugen Mihaiescu, fost consilier personal al lui Ion Iliescu, fost ambasador la UNESCO, fost senator PRM si un timp locotenent al lui Vadim, in cea mai desantata perioada a acestuia.  Vizita recenta a avut loc exact in momentul in care nu tocmai defuncta formatiune numita USL a deschis din nou atacul pentru decredibilizarea lui Traian Basescu, cu votul ridicol care cere demisia acestuia pentru faptele altcuiva. Intreaga actiune pesedist-penelista, adica uselista, se intemeiaza pe ideea absurda, anti-liberala a vinei prin asociere. Scopul este limpede: torpilarea justitiei independente, subminarea statului de drept.

Exista azi in Romania ceea ce istoric s-a numit Partida Rusa. Membrii si simpatizantii ei pot fi lesne identificati prin luari de pozitie publice. Fac parte din aceasta formatiune relativ fluida si cu un contur inca incert demagogi xenofobi, antisemiti epidermici, stalinisti nostalgici, ceausisti impenitenti, ortodoxisti fanatici, militanti anti-capitalisti ai unei stangi radical-utopice, Noua Dreapta si Noua Stanga, toti uniti de ura pentru Vestul liberal si democratic. Expertii in “demascari” de la Antena 3 ignora fenomenul si nu fara motiv.

Sigur, exista si unii mai putin vizibili, tragatorii de sfori din umbra. Partida Rusa actioneaza prin metode soft, spre a cita o formulare a analistului Robert Kaplan. Penetreaza presa, induce mesaje subliminale menite sa lase impresia ca nu exista nicio diferenta intre fortele politice ale tarii, ca totul, dar absolut totul este o apa si-un pamant. Exista, desigur, si naivii incorigibili, temerarii in spielhosen, cei care, cu un eroism ce-ti taie rasuflarea, “se pisa pe vot”.

Partida Rusa stie sa se camufleze indaratul unor firme cu nume pompoase. „Comitetul Român pentru Cinstirea Eroilor” este o Fundatie care l-a felicitat pe Putin dupa anexarea Crimeii si a acordat diplome de merit diplomatiilor rusi acreditati la Bucuresti. Printre ei, colonelul Dogaru si fostul general de Securitate, azi ”avocat”, Pavel Abraham, vajnicul aparator al clanului Bercea…

Declaratiile lui Anders Fogh Rasmussen, cu ocazia vizitei recente in Romania, vorbeau clar despre amenintarea permanenta pe care o reprezinta Rusia lui Putin si caile de infiltrare si actiune in Romania: “Fara indoiala ca exista o activitate crescuta a spionajului rusesc peste limitele traditionale. Vedem clar cum Rusia este, de asemenea, angajata masiv in raspindirea de dezinformari, campanii de manipulare, care includ influentarea mass-media si a ONG-urilor. Este o operatiune foarte sofisticata cu scopul de a influenta opinia publica, ca si procesul de decizie politica in statele membre NATO”,

Parlamentul roman nu s-a intrunit si nu a produs nicio luare de pozitie. Este vorba de lucruri de gravitate maxima, fata de care clasa politica, in cvasi-totalitatea ei, pare sa fie opaca. Daca este o inapetenta ce tine de precaritatea resurselor intelectuale, de miopie sau de optiuni mai mult sau mai putin constiente care nu pot servi interesele nationale ale Romaniei este un subiect la care trebuie reflectat cu mare atentie. Oricum, despre aceste lucruri ar trebui sa se vorbeasca in timpul campaniei pentru alegerile prezidentiale. Romania are nevoie de un presedinte credibil si consecvent din perspectiva aliantelor sale, deci de un presedinte care sa garanteze optiunea ei euro-atlantica, oricat de puternice ar fi presoinile din Est si oricat de perfide ar fi actiunile Partidei Ruse din interior.

Articol aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/despre-partida-rusa-putin-dughin-si-romania-.html

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/dughin-reface-familia-rusa/

http://www.revista22.ro/putinismul-este-un-fascism-44102.html

http://www.foreignaffairs.com/articles/141080/anton-barbashin-and-hannah-thoburn/putins-brain?cid=soc-twitter-in-snapshots-putins_brain-040114

http://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=371&cHash=4276fc688e6216c80e6dda85946efe8f


Россия-Матушка in ofensiva: Despre Dughin, dughinism si putinism

25/06/2014

Motto: “Întrebarea crucială de care dughiniștii și putiniștii fug speriați, precum gândacii de bucătărie, este următoarea: de două ori Rusia a promis să salveze lumea și a reușit doar să o facă mai asemănătoare cu iadul. E cazul să o investim cu un nou capital de încredere ca să o facă și a treia oară?”–Olavo de Carvalho

Vizita ideologului pseudo-conservator, in fapt profetul imperialismului velicorus Aleksandr Dughin in Romania, in plina ofensiva pesedist-penelista pentru demisia lui Traian Basescu, nu poate sa nu genereze legitime intrebari. Dughin nu este un universitar oarecare, ci ideologul din umbra al strategiei putiniste de resurectie a Maicii Rusii sub semnul sintezei fascisto-comunista. Este doctrinarul unui nou totalitarism in statu nascendi, un panslavism ortodoxist impregnat cu nostalgii staliniste cu certe si deloc secrete ambitii expansioniste. Este un adversar declarat al valorilor liberale. Traian Basescu simbolizeaza optiunea indefectibila a Romaniei pentru NATO si UE. Decredibilizarea sa este clar legata, prin fire bine camuflate dar nu imposibil de decelat, de interesele Rusiei putiniste.

Reiau aici un articol de acum cateva luni (martie 2014) care s-a dovedit, iata, premonitoriu. Ceea ce dezvaluie acum Robert Turcescu pe blogul sau mi se pare deopotriva revelator ai alarmant. Dughin nu se ocupa cu turismul. Vizitele sale in Romania si nu doar acolo sunt expresia unei agende geopolitice. Este interesant cine a participat la mesele in onoarea lui Dughin. Intre acestia, graficianul Eugen Mihaescu, fost consilier personal al lui Ion Iliescu. Nu mai vorbesc de diverse personaje stranii care apar si dispar in functie de o meteorologie politica adeseori naucitoare. Mircea Popa, cu ale sale propensiuni rusofile stiute de decenii, este doar unul dintre acestea.

http://www.turcescu.ro/2014/06/bercea-abraham-si-rusii-plus-calin-georgescu/

“Cine vrea sa inteleaga mentalul Kremlinului, himerele dominante la ceasul dictaturii FSB, ar face bine sa asculte cantecele Jannei Bicevskaia, fosta voce a protestului, un fel de Joan Baez a vremurilor lui Brejnev si Andropov, devenita una a resurectiei simbolice a unui trecut fetisizat, romantizat si mitizat. Sunt cantece care aduc aminte deopotriva de miturile bolsevice si de acelea ale Garzii Albe, de cultul lui Nikolai al II-lea si de acela al lui Iosif Djugasvili, zis Stalin, intr-o combinatie pe cat de baroca, pe atat de inselatoare. O combinatie letala pentru tot ce inseamna libertatea individului. ”Marsurile, imnurile si simbolurile vagi sunt materia prima a a oricarei dictaturi”, scria Mihail Sebastian in “Cum am devenit huligan” (citez din memorie). Ingrediente folosite din plin de regimul Putin.

 

Mistuit de anxietati inavuabile si de nesabuite aspiratii de a reconstitui Imperiul Rus, Vladimir Putin mizeaza pe ceea ce numesc fantasmele salvarii. S-a scris mult, in anii 90, despre sindromul Rusiei weimariene si despre riscul ascensiunii fascismului. Iata-l acum implinit. Un fascism modernizat, desigur, dar tot fascism: imperialist, militarist, nationalist, dictatorial, anti-liberal si anti-pluralist. Pe scurt, gangsterismul pseudo-mesianic ridicat la nivel de politica de stat. Ideile doar aparent delirante ale lui Aleksandr Dughin au inspirat si continua sa inspire pariul lui Putin si al camarilei sale. Printre cei care il frecventeaza pe Dughin se numara Gabor Vona, liderul formatiunii extremiste Jobbik din Ungaria.

Este vorba de un proiect geopolitic cu aspiratii planetare, anti-occidental, xenofob, autoritar si anti-liberal. Timp in care Putin si megafoanele sale vorbesc despre “lovitura de stat fascista” de la Kiev. Iata un pasaj simptomatic dintr-o carte programatica a lui Dughin: “Suveranitatea Ucrainei reprezintă un factor extrem de negativ pentru geopolitica Rusiei şi poate conduce, în principiu, foarte uşor la un conflict militar. [...] Ucraina ca stat independent cu anumite ambiții teritoriale constituie o amenințare enormă pentru întreaga Eurasia și, fără o soluționare a problemei ucrainene, este lipsit de sens să vorbim despre geopolitica continentală. [ ... ] Avînd în vedere faptul că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă și nu va duce la o structură geopolitică stabilă [...], Moscova va trebui să se implice în mod activ în reorganizarea spațiului Ucrainei în conformitate cu singurul model geopolitic logic şi natural.”

Visului unificarii europene, imbratisat de revolutionarii ucrainieni, sustinut de democratii rusi, Putin ii opune, in traditia stalinismului, a pan-slavismului si a eurasianismului, propriul sau vis, o Uniune dominata de Rusia vesnica. Cine nu intelege ca miza actualului moment este viitorul Europei, indeosebi al Europei de Est si Centrale, deci si al Romaniei, sufera de orbire geopolitica si abulie morala.

http://www.youtube.com/watch?v=-m01lI-5kaI

http://www.youtube.com/watch?v=PF6a1-6-dJc

http://www.youtube.com/watch?v=r7avPl6jB5w

http://www.youtube.com/watch?v=5jaEWhSjUb8

http://inliniedreapta.net/anton-shekhovtsov-este-putin-un-nou-hitler-devenire/

http://anton-shekhovtsov.blogspot.ro/2014/03/is-putin-new-hitler-in-making.html

http://www.theinteramerican.org/blogs/98-olavo-de-carvalho/247-olavo-de-carvalho-debates-aleksandr-dugin-i.html

http://www.lapunkt.ro/2014/03/08/de-ce-se-teme-vladimir-putin/

http://www.contributors.ro/global-europa/visul-lui-putin-fantasmele-salvarii-si-viitorul-europei/

De asemenea:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17551304-aleksandr-dughin-fost-romania-ideologul-lui-putin-intalnit-clerici-ortodocsi-sustine-mircea-popa-seful-fundatiei-romania-rusia.htm

http://inliniedreapta.net/dughin-reface-familia-rusa/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/06/stinga-dreapta-si-dughinistii-romani/

 

 

 


Despre partizanii pacii sau vocatia revoltei selective (Updated)

09/04/2014

In perioada interbelica, o stie oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism de catre propaganda comunista. Dupa razboi, in ultimii ani de viata ai genialissimului generalissim, a prins fiinta si avant “miscarea pentru pace”. De la Wroclaw la New York, pacifistii stalinisti erau intr-o stare de perpetua agitatie si indignare. Erau denuntate crimele americane din Grecia, Turcia, Coreea si poate din Patagonia.

Supravietuitorul de profesie Ilya Ehrenburg se sufoca de revolta impotriva “instigatorilor la razboi”, iar Aleksandr Fadeev, presedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, infiera “hienele dactilografe”, o categorie in care il includea pana si pe docilul tovaras de drum, Jean-Paul Sartre. Mai tarziu, Vaclav Havel a scris un eseu despre cei care sustin mitul echivalentei morale intre Estul totalitar si Vestul democratic. Cred ca aceste teme sunt astazi la fel de actuale ca in in urma cu cateva decenii. Inclinatia spre auto-amagire nu a disparut, revolta selectiva ramane contagioasa.

Tema a fost discutata cu ani in urma de doi ganditori post-marxisti, Agnes Heller si Ferenc Feher, intr-un eseu aparut in revista “New German Critique”. Titlul era cat se poate de revelator si, in fond nelinistitor: “Europa de Est in umbra unui nou Rapallo”. In acei ani, stanga umanista din Est era anti-totalitara, lucida si constienta de capcanele propagandei sovietice. Stanga oficiala, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivila, paria tocmai pe credulitatea nemarginita a atator intelectuali, mai tineri ori mai putin tineri, din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul “Premiu Lenin pentru intarirea pacii intre popoare” (primit si de Mihail Sadoveanu in 1961). Nu fusese “Decretul asupra pacii” unul dintre primele semnate de Lenin ca presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului? Vorba lui Leszek Kolakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Sa ne amintim de George Orwell, de Ministerul Pacii care se ocupa cu pregatirea si intretinerea razboiului permanent…

In anii 80, m-am ocupat de tema miscarilor pacifiste independente din Blocul Sovietic intr-un volum pe care l-am editat si care a aparut la editura Routledge in 1990. Intre autori, disidentul maghiar Miklos Haraszti si cel sovietic Eduard Kuznetsov. Am citit destule carti despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a sti sa disting intre anti-militarismul onest si naivitatea devenita program politic in Vest. Este si tema unei faimoase dispute dintre Leszek Kolakowski si istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali ai pacifismului unidirectional, adica anti-NATO, din Occident. Cat priveste marile congrese de lupta pentru pace, premiile internationale purtand numele lui Lenin si campaniile care le acompaniau, nu cred ca exista un text mai revelator si mai sfasietor decat un pasaj din volumul al treilea din “Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenitin. E vorba de felul in care percepeau detinutii din infernul concentrationar sovietic tiradele demagogice ale “partizanilor pacii” dirijati si de atatea ori stipendiati de Kremlin.

Ne aflam in Kazahstanul de nord, doi detinuti tocmai au reusit o evadare care se va sfarsi tragic. Merg in noapte prin stepa, aproape muribunzi, infometati si insetati. Gasesc in fine un cal, il ucid si ii sorb direct sangele din rana deschisa: “Partizani ai pacii! Exact in acel an va reuneati la Viena si la Stockholm, va desfatati cu bauturile sorbite cu paiul”. Dupa care, numindu-i pe doi dintre cei specializati in turismul pacii, Soljenitin scrie: “V-a trecut vreodata prin minte ca existau concetateni ai versificatorului Tihonov si ai jurnalistului Ehrenburg care isi stingeau setea adapandu-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare vreodata ca in Uniunea Sovietica acesta este sensul real al cuvantului pace?”

Recomand aici o postare a lui Dragos-Paul Aligica pe Facebook. Mi se pare direct legata de subiectul explorat mai sus:

“Interesant cu Ucraina asta: unde sunt marile demonstratii in Occident si loco ale junimii pacifiste, progresiste, ecologiste, socialiste, impaciuitoriste etc, cand e vorba de agresiunea Rusiei in Estul Europei?! Ne obisnuisem cu tinerimea asta occidentala in demonstratii mamut: dai si lupta pentru pace. Anti-imperialism si progresism pe paine.

Mai tineti minte?! Nu era dictator sau teocratie din Orientul Mijlociu care sa nu se bucure de simpatia lor eco-pacifista si anti-imperialista. Brusc, acum: Liniste. Nimic. Zero. Junimea progresista-eco-pacifista: unde sunt, frate? De ce tac? Are cineva o explicatie rationala care sa nu le insulte inteligenta sau bunul simt?

Va mai aduceti aminte demonstratiile pentru pace din anii 80? Impotriva inarmarii americane? Milioane de isterizati iestiti in strada sa lupte impotriva “Razboiului Stelelor”. E stiut acum si documentat -dincolo de orice dubiu- ca tot acel val de demonstratii a fost o imensa operatie a retelei sovietice, cantecul ei de lebada: milioane de idioti utili scosi in strada, de un URSS intrat in panica in fata fermitatii administratiei Republicane, care pana la urma i-a si pus pe butuci.

Urmariti datele scoase la iveala de diferite arhive KGB ajunse pe mana occidentalilor si o sa vedeti gradul incredibil in care miscarea pacifista si ecologista occidentala a fost penetrata, sustinuta si uneori chiar construita de Moscova. Asta ca sa stim pe ce stam si cum stam cand e vorba de cand, cum si de ce iese junimea progresista, eco-pacifista in strada.

Daca exista alte explicatii decat acestea de mai sus, cu privire la coincidentele bizare ce se repeta sistematic de decenii, ar fi interesant de auzit.

Momentan insa, asa cum constatati, e liniste. Paris, Londra, Amsterdam, Roma, Washington, New York… liniste. Doar gazele de sist ne dor, pe aici pe la frontiera lumii civilizate, dar evident asta nu are legatura cu Ucraina sau Rusia…”

PS O precizare; In ceea ce-l priveste pe Sartre, in 1948, la Congresul de la Wroclaw, Aleksandr Fadeev l-a numit “aceasta hiena dactilografa, acest sacal inzestrat cu stilou” (sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). “Vipera lubrica” e a lui Visinski, impotriva lui Buharin (citat de mine in “Diavolul in istorie”). Zoomorfismul ca forma de deriziune si degradare a celui stigmatizat facea parte din recuzita stalinista (naparci, lipitori, paduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifica totalitarsmelor comunist si fascist.

Dupa ce Nikita Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, in februarie 1956, Fadeev, autorul “Infrangerii” si al “Tinerei garzi” si-a tras un glonte in cap. Imediat dupa moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela “Dezghetul”, al carei titlu a devenit simbolul unei intregi perioade. Dar chiar si in memoriile sale, altminteri profund anti-staliniste, aparute in revista “Novyi Mir”, Ehrenburg nu a revenit asupra implicarii sale in marea inscenare globala numita “miscarea pentru pace”.

Despre indignarile cu geometrie variabila ale stangii vestice am scris un intreg capitol in cartea mea “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge, 1988, aparuta in traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus in revista “L’Homme et la société” cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Lowy, un ganditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revolutionari, de la tanarul Lukacs si Ernst Bloch la “Che” Guevara. In revista “Agora”, condusa de Dorin Tudoran, Mihai Botez a scris o percutanta cronica a acelei carti.

Recomandare:

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/traiasca-lupta-pace

UPDATE: Serghei Kovaliov, figura legendara a miscarii pentru drepturile omului din fosta URSS, prietenul de idei si de actiune anti-totalitara al lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner, a dat publicitatii un apel-protest legat de riscul unei noi actiuni expansioniste a regimului imperial-dictatorial condus si simbolizat de Vladimir Putin:

Sergei Kovalev, former Soviet political prisoner and the first Russian Federation Human Rights Ombudsman has addressed the following open appeal to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe and to the international community.

The civilized world is poised before a choice which cannot be avoided. After Russia’s annexation of the Crimea, a new danger is increasing by the day – the threat that Ukraine’s eastern regions will be occupied.

Ten years ago I was a member of PACE. I call on my former colleagues voting on the resolution regarding the danger from today’s Russia to remember Münich and Yalta and the tragic consequences of both those conferences.

I call on the world community to put pressure on their governments to stop Russian expansion.

Sergei Kovalev

http://khpg.org.ua/en/index.php?id=1396994474

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-partizanii-pacii-sau-vocatia-revoltei-selective/

 

 


Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

31/03/2014

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 


Ţarul Putka si fantoma lui Elțîn: Conspirații, mesianism, paranoia

28/03/2014

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, a unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”. Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei “Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale. Jurnalistul Ben Judah reușește să deconstruiască admirabil originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum il numeau colegii, era un simplu golan (bully) care isi teroriza colegii de scoala (v. subcapitolul “Little Putin”, pp. 7-11), la cariera sa în KGB, la metamorfozarea sa într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului in orașul mohorât de pe răul Neva si, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea suprema la Kremlin.

Sobceak la rândul lui era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel de KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.

Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțin, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării dizidenților în anii șaptezeci, Iuri Andropov. Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.

Cele mai bune capitole ale volumului analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve. Trebuie să adăugăm și fascinația bizară legată de viziunea lui Aleksandr Soljenițîn despre un imperiu rus renăscut care în mod necesar ar cuprinde Federația Rusă, Ucraina, Belarus și nordul Kazahstanului. Este ironic că același Soljenițîn, voce centrală a dizidenței ruse în anii șaptezeci, autorul „Arhipelagului Gulag”, devastatoarea carte-monument despre universul concentrationar din URSS, a ales să îl sprijine pe Vladimir Putin, considerându-l un patriot rus veritabil. A acceptat distincții din partea lui Putin pe care le refuzase când i-au fost oferite de Boris Elțîn. Fostul disident era entuziasmat să-l vadă pe fostul ofițer KGB adoptându-i ideile naționaliste și idealurile anti-liberale.

A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, însemnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică (personaje precum Boris Nemțov, Gary Kasparov, și Aleksei Navalnyi) și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism, precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere al acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.

Se poate oare intui o lumina la capătul acestui tunel sumbru? Putem spera că partidele și mișcările democratice vor câștiga la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, și vor crea un state bazat pe domnia legii? Reacția panicardă și violent agresivă la Revoluția din Ucraina demonstrează că Putin este conștient de curentele profunde din societatea rusă. El știe că regimul său cvasi-dictatorial, bazat pe minciună, intimidare și dispreț pentru valorile civice poate fi distrus printr-o revoluție populară. Judah incheie această excelentă carte apelând la o formulare cu tentă evidentă de presentiment: „Paranoia este omniprezentă, iar în birourile lui Putin există un spectru a cărui umbra este atât de mare încât cuprinde absolut tot fiind astfel invizibilă. Fantoma lui Boris Elțîn. Întreaga carieră a lui Putin a fost așa fel încât el să nu fie Elțîn.” (p. 329)

Revoluțiile au loc brusc, rapid și neprevăzut. Într-o zi, Putin s-ar putea să se trezească și să realizeze că întreaga impostură de grandoare imperială s-a dovedit încă un miraj rus, un efort fatalmente falimentar de deraiere a drumului către democrație al țării sale. În timp ce scriu această recenzie, analogiile cu Stalin, Hitler și Mussolini predomină. De la Zbigniew Brzezinski la Hillary Clinton există un consens în cristalizare conform căruia Putin este un nou dictator totalitar. Volumul lui Ben Judah este un îndreptar excelent pentru oricine încearcă să înțeleagă acțiunile aparent absurde ale lui Putin. El nu trăiește într-o lume ruptă de realitate, așa cum a declarat Angela Merkel, ci mai degrabă în propria lui realitate bântuită de obsesii conspiraționiste și motivată de iluzii mesianice. Putin se consideră salvatorul Rusiei și, în consecință, persistă în orbitoare, funeste fantasme ale salvării.

PS: Fiind in Elvetia saptamana trecuta, am stat de vorba cu un respectat expert in relatii internationale, cercetator la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, de origine finlandeza, autorul unei excelente carti despre Henry Kissinger. Mi-a spus ca Putka in limba finlandeza inseamna inchisoare. Initial, am crezut ca glumeste. Am verificat, chiar asa este…

Articolul de mai sus este o versiune lărgită a recenziei de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Ben Judah, “Fragile Empire: How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin” (New Haven and London: Yale University Press, 2013), in curs de aparitie în revista “International Affairs”, Royal Institute of International Affairs, Chatham House. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob.

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=9780300181210

Recomandare:

http://articles.baltimoresun.com/2014-03-27/news/bs-ed-romania-russia-20140327_1_russian-ambassador-crimean-romanian-friends

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-putinism-in-romania-intre-aberatii-dughiniste-si-veselia-tampa-a-unor-semiliterati/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/03/09/visul-lui-putin-fantasmele-salvarii-si-viitorul-europei/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

 


Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

25/03/2014

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers