1989: Un an decisiv si miraculos

Pe blogul ei,  Iulia Motoc publica o patrunzatoare si emotionanta analiza a conferintei recent desfasurate la Washington.  Intr-adevar, a fost vorba de o intrunire de varf din punct de vedere intelectual.  Volumul va aparea la CEU Press.

“M-am intors din Washington DC de la una dintre  cele mai impresionante conferinte la care am participat vreodata.  Ma asteptam ca prezentarile si dezbaterile sa fie de o inalta calitate academica, cunoscand organizatorii. Inutil sa spun ca asa s-a intamplat. Cele mai multe conferinte sunt doar un prilej de schimb academic si intelectual. Aceasta conferinta a fost mult mai mult. Mai intai prezenta magnetica a lui Agnes Heller si incredibila ei modestie. Agnes Heller este unul dintre ultimii martori ai disidentei comuniste.

Apartine celor despre care Michnik spunea ca sunt vazuti  deseori de marea majoritatea a  propriilor comunitati doar ca o “banda de nebuni”. In societatile totalitare de lunga durata este mai usor sa te conformezi, sa devii bacanul lui Havel care isi afisa in fiecare zi in vitrina ” Proletari din toate tarile uniti-va” pentru a profita de micile privilegii ale sistemului.  Este ratiunea pentru care rezistenta de lunga durata a celor ca Agnes Heller, Havel sau Michnik demonstreaza o forta morala incomparabila. Heller a vorbit din nou despre “revolutia tradata”. O mare parte a discutiilor academice au pornit de la ultima carte a lui Stephen Koktin ” Uncivil society”, carte care spre  onoarea noastra incepe prin a-l aminti pe Vladimir Tismaneanu.

Mai mult decat atat, interpretarea filmului lui Corneliu Porumboiu “A fost sau n-a fost” demonstreaza pentru mine doua lucruri. In primul rand   ca in sfarsit s-a inteles importanta vocilor din Romania in explicarea evenimentelor din ‘89 si numai suntem considerati ca niste orbi iesiti dintr-o noapte totalitara. In al doilea rand, faptul ca in lipsa unei analize politice profunde a totalitarismului comunist arta ramane singurul  mod prin care putem intui ce s-a intamplat. Am avut marea bucurie sa cunosc doua profesoare universitare minunate pe care le citisem inainte: Noemi Marin si Lavinia Stan.

Din nou, rar in lumea academica sa gasesti oameni care sa intruneasca exceptionalism uman si academic ca Noemi si Lavinia. Am vorbit cu Tom Gallagher, nefiind de acord cu multe din tezele lui despre ” exceptionalismul romanesc” in peisajul postcomunist  dar pana la urma am ajuns la concluzia ca, studiind atat de mult Romania, Gallagher a ajuns ca si noi: iubim si uram Romania in aceeasi masura.

M-am  bucurat cand l-am ascultat  pe stralucitorul meu fost student David Morar vorbind alaturi de tatal sau. Si pe Bogdan Iacob langa parintele sau spiritual, profesorul Tismaneanu. Cea mai originala si emotionanta prezentare a fost facuta de Emil Hurezeanu,  in seara cand bunii mei prieteni, Codrina si Adrian Vierita ne-au invitat la Ambasada. Pe un ton lipsit de orice urma de patetism, perfect egal,  Emil Hurezeanu a povestit cum au fost cunoscute si percepute evenimentele din ‘89 de la Europa libera.  Vladimir Tismaneanu i-a raspuns.  Pentru prima data imi aminteam perfect seara  lui 21 decembrie cand m-am hotarat sa ma duc la Universitate si tot ce a urmat. Ma gandeam la Agnes Heller: daca revolutia a fost tradata atunci ar trebui sa o reinventam,  noi cei care avem in continuare numai ” puterea celor fara de putere”.

Conferinta s-a terminat prin discursul lui Jeffrey Isaac. El a vorbit despre liberalismul din Europa de Est de astazi, despre dialog, despre pluralism a dat exemplu conferintele stralucite ale Instititului Cultural Roman. Nu departe de mine statea Horia- Roman Patapievici, victima unor actiuni de linsaj mediatic poate fara echivalent in Europa de Est. M-am intrebat atunci din nou daca nu exista si disidenti ai postcomunismului, oameni atat de incomozi prin onestitatea si inteligenta lor pe care  adevaratii invingatori ai lui 1989 ar  fi  vrut cu orice pret sa-i elimine de pe scena publica. L-am felicitat pe Isaac pentru frumosul sau discurs normativ”.

Pe campul nesimtirii etice cresc buruienile urii

Iata un fragment din interviul cu Vlad Stoicescu din Evenimentul Zilei, luni, 9 noiembrie 2009:

EVZ (Vlad Stoicescu): De ce scrie Vladimir Tismăneanu despre 1989? Mai ales, pentru cine? Rănile istoriei se închid dacă ne amintim?

VT: Pe 9 noiembrie începe aici, la Washington, o conferinţă internaţională despre 1989, despre cauzele, semnificaţiile, efectele acelui annus mirabilis, ca să folosesc un termen pe care îl datorăm celui care a jucat un rol crucial în prăbuşirea ideocraţiilor comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea. Vor fi prezente numeroase personalităţi, prima zi ne vom reuni la Universitatea Maryland, a doua zi, pe 10 noiembrie, la Woodrow Wilson Center. Am organizat această conferinţă cu sprijinul ICR, al Universităţilor Maryland şi Georgetown, al Centrului Wilson şi al ambasadei României la Washington. Vom discuta exact aceste subiecte: a fost 1989 un moment de resurecţie a istoriei? Care este relaţia dintre prezentul acestor ţări şi trecutul traumatic? Scriu pe acest subiect – avansul, dinamica şi năruirea comunismului – pentru că sunt convins că în absenţa conştiinţei istorice trăim o existenţă vegetativă, lipsită de busolă valorică. Este ceea ce încearcă să obţină cei care obliterează, ocultează, neagă dreptul la neuitare despre care a scris pagini de o dogoritoare actualitate Monica Lovinescu. Rănile rămân deschise dacă sunt ignorate. Amnezia duce la abulie, la paralizie etică. Iar pe un câmp al nesimţirii etice cresc buruienile urii, ale resentimentului, ale patimilor şi furiilor exclusiviste.

 

EVZ: O ultimă întrebare, poate cea mai dificilă. Câte “ziduri” credeţi că mai trebuie să cadă pentru ca dilema ‘de ce construiesc oamenii ziduri?’ să nu se mai pună vreodată?

VT: Nu cred că vom ajunge vreodată la finalul irevocabil al utopiilor politice. Există un instinct uman al insatisfacţie în raport cu status quo-ul, ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită. Immanuel Kant spunea că problema centrală a filosofiei este ce poate spera omul. În acest sens, aş spune că putem spera că învăţăm din experienţele unui trecut însângerat, că ştim astăzi unde duc ideologiile cu pretenţii mântuitoare, că liberalismul nu poate fi o doctrină complezentă, molcomă, lipsită de fiorul unei inevitabile şi perfect motivate anxietăţi. Liberalismul conservator se află în competiţie cu doctrine care mizează pe mituri, pe profeţii, pe afirmaţii apodictice, pe ritualuri oraculare. Mă îndoiesc aşadar că am intrat în „post-istorie”. Mirajele ideologice nu sunt stinse definitiv. Dar sunt convins că spiritul anului 1989, chemarea libertăţii, a civilităţii şi demnităţii, reprezintă un baraj împotriva acelor forţe care ar dori să clădească noi ziduri.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/874990

Degringolada stangii europene (1989-2009): Un raspuns de la Bogdan C. Enache

Primesc din partea lui Bogdan C. Enache, un tanar politolog, membru

 al Asociatiei Civitas ‘99, mesajul de mai jos care contribuie la luminarea dilemelor actuale, nu doar la stanga, dar si in perimetrul dreptei europene unde ideologiile asumate par sa fi fost hibridizate de idei socialiste. http://civitaspoliticsblog.wordpress.com/ Pentru contributii semnate de Bogdan Enache, recomand de asemenea:

 liberalism.ro

Draga Domnule Tismaneanu,

 

Imi iau libertatea sa va semnalez o alta perspectiva asupra declinului stangii europene, un subiect care am observat ca v-a retinut atentia pe blog :

 

http://hnn.us/blogs/entries/117604.html

 

Eu personal, atat cat conteaza, nu impartasesc teza unui declin al stangii europene, daca prin stanga se intelege promovarea unui sistem economic mixt, interventionist, dirijist. Exista o criza daca ne gandim ca stanga socialista nu mai are o mare idee si un mare program, asa cum a fost obisnuita de la originile sale, la care se adaga in anumite tari europene o criza organizatorica a partidelor de stanga pe fondul berlusconizarii politicii europene (pandantul tabloidizarii in politica).

 

Dar ideile de stanga domina mai mult ca niciodata scena politica : ele sunt, fara exceptie, parti integrante ale partidelor de dreapta din Europa continentala occidentala, iar un nou val radical de stanga, construit in jurul antiglobalizarii si ecologismului este in plina afirmare, cu precadere in partidele verzilor. Deci putem poate vorbi de un declin al organizatiilor clasice – partide de masa si sindicale – ale stangii sau un declin prin absorbtie si mainstreamizare a programului stangii, in niciun caz de un declin al ideilor de stanga. Atitudinea lui Sarkozy si a lui Merkel din timpul crizei actuale cred ca arata elocvent cat de raspandite si vibrante sunt ideile de stanga in Europa occidentala, intr-atat incat chiar si administratiei Obama i s-au parut prea radicale cateva dintre ele (cum ar fi plafonarrea rigida a bonusurilor dn sectorul bancar, interzicera unor instrumente financiare cu totul etc) si a refuzat sa le ratifice in cadrul G20.

 

Salutari sincere,

 

Bogdan Enache

Criza stangii europene (1989-2009)

Criza stangii europene este de fapt a unei directii din constiinta si practica politica a continentului.  O directie ce-si reclama originile din Asociatia Internationala  a Muncitorilor (Internationala I-a) fondata de Marx si alti doctrinari/militanti anti-capitalisti ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului etc. (v. Albert S. Lindemann, A History of  European Socialism, New Haven and London, Yale University Press, 1983: Shari Berman, The Primcay of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century, Cambridge and New York: Cambridge University Press, 2006).   De-marxizarea social democratiei vestice, mai ales in anii 60, nu a insemnat insa renuntarea la un numar de dogme economice si sociale de sorginte pronuntat etatista precum si la vetusta mefienta in raport cu initiativa privata, rolul pietii si necesitatea limitarii guvernamantului. Iar partizanii stangii socialiste din Vest nu au interiorizat de o maniera responsabila lectiile a ceea ce regretatul ganditor maghiar Ferenc Feher a numit bestiarium-ul socialismului real.

Alegerile din Germania, desfasurate cu doar cateva saptamani inaintea aniversarii a doua decenii de la caderea Zidului Rusinii, au provocat cea mai puternica infrangere a social democratilor din acea tara din ultimii 60 de ani. Sa nu uitam ca SPD-ul semnase, cu doar doi ani ani inainte a ceea ce s-a numit die zaertliche Revolution (revolutia tandra) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologica cu partidul lui Honecker si  Mielke (seful Stasi).  Este simptomatic si declinul prin care trece Partidul Socialist Francez. Stanga italiana este fragmentata, descumpanita si incapabila sa ofere o alternativa viabila la stilul si strategiile lui Silvio Berlusconi si Gianfranco Fini (desi exista divergente semnificative intre acestia). In Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu inclinatii adeseori clasic liberale.  Oricum, un partid nedezmintit anticomunist.  Avansul stangii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen: exista diferente esentiale intre extravagantul si iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chavez (expresie a barocului fascisto-comunist) si stanga socialista din Chile, Uruguay ori Brazilia.  Eroziunea inexorabila a castrismului contribuie cat se poate de direct la de-radicalizarea stangii latino-americane. 

Ceea ce se intampla in Europa de Vest (implozia stangii chiar in conditiile recesiunii globale) nu va intarzia sa aiba repercusiuni si in Europa de Est si Centrala. Stanga din Est si cea din Vest nu (mai) sunt separate printr-o cortina de fier (ori de ceata).  In cazul Romaniei, pretinsa stanga pesedista este de fapt o corporatie incoerenta ideologic, dispusa mereu la salturi mortale dictate de interese oligarhic-baronocratice ca si de un leninism rezidual (iata-l chiar in acest moment pe Ion Iliescu revenind la timona partidului pe care l-a inventat).  Sa nu uitam, PSD-ul a fost partidul care s-a opus cel mai inversunat, poate doar cu exceptia PRM, decomunizarii.

Intr-o carte care urmeaza sa apara la Editura Curtea Veche, in excelenta traducere a Ioanei Ilie, Colosul rasturnat: Stanga la rascruce, Bernard-Henry Levy examineaza pe larg si cu acuratete registrul de iluzii auto-distructive ale stangii occidentale contemporane. Intre altele, imbratisarea tematicii resentimentare a anti-americanismului, anti-europenismului, anti-globalismului, anti-capitalismului (fixatie mai veche, insa revigorata) si, mai nou, a anti-semitismului (indeosebi sub camuflajul antisionismului). Stanga de azi tinde sa devina deschis iudeofoba.  Ca si nationalistii socialisti din Viena tanarului Hitler (v. cartea lui Brigitte Hamann).

BHL este citat astazi intr-un informativ articol de Steve Erlanger din New York Times, intitulat “Europe’s Socialists Suffering Even in Bad Times”. Sunt incluse in articol opiniile unor specialist pe tema dinamicii politice a Europei de Vest, intre care Michel Winnock, Giovanni Sartori si Tony Judt. Il recomand ca sursa bibliografica pentru cei care urmaresc cu atentie fenomenul destramarii vechilor paradigme politico-intelectuale.

In opinia mea, actualul declin al stangii nu poate fi despartit de momentul 1989 cand regimuri de sorginte marxista s-au prabusit fara glorie. In volumul pe care l-am coordonat despre revolutiile din 1989 (trad. rom.de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu la Polirom), poate fi citit un remarcabil studiu al profesorului Daniel Chirot despre colapsul leninismului si deruta istorica a stangii (inclusiv a celei anti-autoritare). Actualele invocari (patetice) a unei traditii in fond anacronice (a se vedea declaratiile neo-leninistului Slavoj Zizek, ale maoistului Alain Badiou cu a sa “hypothese communiste” si ale neo-luxemburgistului G. M. Tamas) nu fac decat sa probeze deficitul de imaginatie politica si intelectuala a acestei familii de ganditori radicali. 

La extrema stanga, asadar, au loc replieri, se fac eforturi de reconstructie doctrinara, se nasc aliante dintre cele mai stranii, dar, cel putin acum, ele par mai degraba reluari dezolante ale unor scenarii desuete decat expresia unei noi viziuni. Die Linke in Germania (dominata de fostii militanti ai PSUG din Germania de Est si de”dezertori” din SPD) a castigat ceva teren, dar ramane un partid marginal.

Despre Partidul Socialist Francez, Levy, care a votat pentru Segolene Royal la ultimele alegeri prezidentiale,  afirma direct: “Este de-acum mort. Nimeni, ori aproape nimeni nu indrazneste sa o spuna. Dar toata lumea, ori aproape toata lumea, o stie”.  Ceea ce implica (genereaza) un numar de provocari tot mai presante pentru partidele de centru-dreapta care nu se pot multumi pur si simplu cu avantajele rezultate din esecul adversarilor lor de idei. Este nevoie de regandirea cadrelor conservatorismului liberal in raport cu aventura istorica a globalizarii, cu dificultatile mentinerii sistemului de welfare, cu problemele generate de imigrare, cu necesitatea continuarii razboiului din Afganistan si lupta impotriva flagelului terorist.

“Socialismul in Europa nu pare sa mai aiba un viitor”, spune Tony Judt. Ceea ce creaza de fapt un nou spatiu cultural, politic si ideologic, cu noi tensiuni, noi dileme, noi rataciri si noi posibile radicalisme colectiviste.  Mitul post-istoriei i s-a dovedit precar si efemer.  Cum spuneam, daca stanga democratica traieste un puternic recul, exista intotdeauna forte neo-nihiliste care se pregatesc de o noua ofensiva. Tocmai de aceea este important sa retinem lectiile revolutiilor din 1989, inainte de toate cele legate de constructia unor comunitati democratice bazate pe libertate, proprietate privata, piata libera, respect pentru valorile spiritului, decenta, toleranta si civilitate.

Grota se reîntoarce în piaţă

Când masele se pierd în idolatrii vane iar tineri inculţi şi jurnalişti ignari se răsfaţă cu dispreţul la adresa clasei intelectuale responsabile – îndeobşte, autori de cărţi şi studii validate de reţeaua internaţională sau consacrate de generaţia de cărturari interbelici ai României -, poeţi de teapa lui Adrian Păunescu revin la limbajul de grotă. Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici. Antologia Ruşinii continuă pe micile ecrane – mai grav, în acele posturi de televiziune unde  puţinii profesionişti rămaşi în funcţie ar trebui să stopeze campaniile imunde şi vulgaritatea deşănţată.

Un oportunist al perioadei comuniste, poet minor şi versificator onctuos, revine cu statut de om politic al PSD pentru a profera injurii dezgustătoare la adresa unui gânditor şi eseist care nu doar n-a acceptat să fie membru PCR, ci a scris cea mai frumoasă istorie a formării intelectuale sub idealul umanismului clasic: Jurnalul de la Păltiniş (1983). Când România aniversează 20 de ani de la căderea comunismului, reproducerea acestor scene mi se pare ireală.

Lansari de cărţi: “Apusul Occidentului n-a venit încă” şi “Dumnezeu la Bruxelles”, JOI, 28 MAI, ora 12.00h

Va recomand din tot sufletul sa participati la lansarea a doua carti esentiale in dezbaterea actuala despre destinul european al Romaniei. “Apusul Occidentului n-a venit încă” şi “Dumnezeu la Bruxelles”, JOI, 28 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS, Calea Victoriei 120, Bucuresti.

Lansare de carti