Discursul nimicirii: Epilog la o disputa inexistenta

12/02/2014

Nu am niciun fel de disputa cu dl Dorin Tudoran. Nu o pot avea dintr-un motiv extrem de simplu: nu se poate polemiza, in termeni rationali, cu o obsesie. Nu ai cum sa raspunzi celui care practica discursul nimicirii. Critica de exterminare, cum o numeste H.-R. Patapievici, nu lasa loc pentru dialog.

Istoria este relativ simpla si, poate, instructiva: am purtat odinioara batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz: “In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. El a facut-o si merita respectul nostru pentru acel comportament demn. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Mai ales dupa 2005, drumurile noastre s-au despartit.

Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani ai luptei impotriva dictaturii. Imi amintesc de cei care ma mustrau ca-mi pierd vremea scriind pentru “Europa Libera”, BBC si “Vocea Americii”. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran si in alte locuri unde pamfletele acestuia sunt foarte pretuite. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului. Nu cer nimanui sa-mi impartaseasca opiniile. Cer insa sa mi se acorde creditul onestitatii, se nu se insinueze ca fiecare luare de pozitie a mea (ori absenta, reala ori imaginara, a unei luari de pozitie) este motivata de scopuri ariviste si ticaloase. Spunea candva Lucian Blaga: “Sa fim noi insine sub stelele noastre si sa ingaduim celorlalti sa fie tot ei insisi sub stelele lor”.

In interventiile mele pe subiectul relatiei cu dl Tudoran nu am citat fragmente din corespondenta personala, nu o voi face nici acum. Am spus ca, in Raportul Wiesel, apare numele domniei sale (Dorin Tudoran), Raportul a fost postat pe site-ul presedintiei in timpul lui Ion Iliescu (2003). Se afla acolo si acum. Am facut referinta la texte publicate de domnii Dorin Tudoran si Michael Shafir. Daca dl Shafir crede ca nu despre mine era vorba intr-un pamflet de Dorin Tudoran aparut in 1999 in “Romania Lieterara”, ma bucur sa o aflu, fie si dupa aproape 15 ani. La vremea respectiva, dl Tudoran i-a consacrat, in “Romania Literara”, un alt pamflet cu titlul “Mimoza si olita”. Era, intre altele, un raspuns la afirmatia d-lui Shafir ca doar cine nu voia sa vada ca e vorba despre mine nu vedea acest lucru. Poate ca profesorul Shafir va reusi acum sa obtina ceea ce dl Tudoran a cerut inca din 2006 (ori poate mai devreme) si mie nu mi-a stat in puteri: rescrierea paginii in care este pomenit in Raportul Comisiei Wiesel, asumat de Ion Iliescu, ori chiar scoaterea acelui document de pe site-ul presedintiei Romaniei. Oricum, let bygones be bygones.

Sunt de acord cu dl Tudoran, viata nu este atat de lunga incat sa ne pierdem vremea cu “futilitati”. Doar ca identificam in chip diferit “futilitatile”. In mai 2006, cand incepusera atacurile imunde impotriva Comisiei Prezidentiale, dl Tudoran scria in “Jurnalul National”–eu plecasem de-acolo inca din septembrie 2005–un articol intitulat “Comisii de fultilitate publica”. Citez: “Necesitatea “analizei stiintifice” pretinsa de dl Basescu este un pretext rizibil. Comisia  –  o futilitate. Iar eu nu pot fi parte a unei futilitati rizibile prin care dl Basescu incearca sa imbrobodeasca opinia publica, ascunzandu-si lipsa vointei politice de a condamna comunismul si crimele sale in spatele unei comisii.” Este adevarat ca in decembrie 2006, dl Tudoran a salutat Raportul si condamnarea dictaturii comuniste din Romania. Tot in mai 2006, senatorul Dan Voiculescu mi-a adresat o scrisoare oficiala (cred ca exista in arhiva Comisiei Prezidentiale) in care, dupa numeroase laude la adresa mea ca politolog si istoric al comunismului, imi solicita sa ne ocupam de cazul sau (erau de-acum stiute acuzatiile de colaborare cu Securitatea). Scrisoarea d-lui Voiculescu a fost citita la sedinta Comisiei din iunie 2006. S-a considerat ca problema nu era de competenta noastra, ci a Colegiului CNSAS. Decizia este cunoscuta.

http://jurnalul.ro/editorial/comisii-de-futilitate-publica-i-21682.html

Cat priveste numele mentionate in Raportul Wiesel, nu pe mine trebuie sa ma chestioneze domnul Tudoran. N-am facut parte din acea Comisie, deci nu eu am scris capitolul in care este pomenit numele sau. Am crezut atunci, cred si acum ca accentuarea unei presupuse dorinte de “monopolizare a suferintei” de catre un grup etnic este o eroare. In 2000, cand s-a pornit o campanie in Franta impotriva Monicai Lovinescu, a lui N. Manolescu, Gabriel Liiceanu si chiar Dorin Tudoran, m-am opus public. Am cerut, intr-um mesaj adresat lui Claude Lanzmann, directorul revistei “Les Temps Modernes”,  sa nu se abandoneze nuantele si sa nu se cultive maniheisme pagubitoare. Textul nu a aparut acolo, din cate stiu a fost publicat in revista “Esprit” (dl Mihnea Berindei cunoaste mai bine detaliile).

Cand, in 2006, mi s-a incredintat mie conducerea unei Comisii Prezidentiale, l-am invitat pe Dorin Tudoran sa faca parte din ea. Numele sau este mentionat pe lista disidentilor, a celor care s-au opus cu demnitate dictaturii, in Raportul Final. Asa era normal sa se intample, asa s-a intamplat. Nu am niciun merit special in acest sens. Este meritul intregii Comisii si al expertilor, dar mai ales este meritul unui om care, in acele timpuri sumbre, a dovedit verticalitate. Despre trecutul recent si despre prezent, cu alt prilej ori, poate, niciodata…


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


Ciuma lui Caragea: Vlad Georgescu il desfide pe Ceausescu in martie 1977 (Text inedit)

28/05/2013

Vlad Georgescu este una dintre vocile fără de care istoria libertăţii în România nu ar putea fi scrisă. Intelectual public critic, animat de pasiunea moderaţiei, fidel codului de   valori al tradiţiei, Vlad Georgescu propune, prin textele sale din exil, o analiză sistematica şi vizionară  a comunismului românesc. Director al secţiei româneşti de la “ Radio Free Europe”, el adaugă luptei  radiofonice vigoare şi patos.  

vlad-georgescu

Textul inedit publicat astăzi, text descoperit de cercetătorul Felician Velimirovici, ca urmare a unei investigaţii în arhivele  CNSAS, face parte din această serie de filipice gândite de Vlad Georgescu. Semnificaţia lui este cu atât mai importantă cu cât el este provocat de cutremurul din 4 martie 1977 . Un cutremur de care se leagă debutul celei mai  teribile campanii de demolări şi devastări. Vizionar, Vlad Georgescu ştie să citească în prezent semnele viitorului. Invocând necesitatea intăririi  Bucureştiului,  Nicolae Ceauşescu va  iniţia un proces al cărui scop final este eliminarea memoriei istorice a României înseşi.  Textul lui Vlad Georgescu este un reper esenţial în acest dosar al tiraniei şi acţiunii ei destructive. Textul a ajuns  în Occident (din câte ştim, prin intermediul matematicianului disident Mihai Botez) şi a fost citit la “Europa Libera”. A urmat arestarea si anchetarea istoricului, eliberat si lăsat să plece din Romania, in urma interventiei profesorului  Zbigniew Brzezinski, in acea perioada consilier pentru securitatea naţională (National Security Advisor) al preşedintelui Jimmy Carter. 

Cutremurul din 4 martie 1977 a fost un moment crucial în istoria regimului comunist din România. Nicolae Ceausescu  şi camarila sa  au incercat  (şi, în parte, au izbutit) să manipuleze propagandistic starea de şoc şi suferinţă pentru a-şi consolida imaginea de “salvatori ai neamului în clipe de restriste”. În fapt, Ceausescu a profitat constant de urgiile naturii (inundaţii, cutremur) pentru a-şi fortifica propriul cult. Este de notat tonul dur al scrisorii-pamflet semnate de Vlad Georgescu, cunoscut în genere prin calmul judecăţilor sale ştiinţifice. Istoricul înţelesese, înaintea multora, nu doar natura tot mai iraţională a sistemului, dar si efectele cataclismice ale unui delirant cult al personalităţii, fundamentul, alături de ubicuitatea Securităţii, al stalinismului naţional din România. Este de menţionat că acest text a fost scris în aceeasi perioadă în care Paul Goma trimitea celebra sa scrisoare către Pavel Kohout în care îşi exprima solidaritatea cu Carta 77. Tot în 1977 se năştea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania. În august 1977, avea loc greva anti-comunistă a muncitorilor mineri din Valea Jiului. (LaPunkt.ro)

Ciuma lui Caragea – de Vlad Georgescu

Şi vodă Caragea şi Ştefan Lăcustă înaintea lui au rămas în istorie ca domni ai calamităţilor. Pe Caragea, lumea îl ştie graţie ciumii care i-a împuţinat ţara. Un mare flagel la o domnie de numai şase ani. Din 1970, în doar şapte, ne-au bântuit trei mari flagele, două potopuri şi un cutremur. Nu-i prea mult pentru o singură domnie?

Ai spus că blocurile s-au dărâmat pentru că foştii proprietari capitalişti le-au înălţat fără grijă. Nici în aceste clipe nu poţi uita ideologia, nu renunţi la lupta de clasă. Dar blocul dela Lizeanu, dar poşta din Plevnei, dar blocul din Militari, dar centrul de calcul, toate abia construite, tot din vina proprietarilor s-au dărâmat? Dar zecile de blocuri noi, fisurate, evacuate, tot din vina proprietarilor stau să se prăbuşească?

Blocul din Militari a fost ridicat după indicaţiile tale preţioase. Trebuia să fie blocul model al noului mod de a construi: cu piloni şi ziduri mai subţiri, cu fier şi beton mai economisit. Ce s-ar fi întâmplat dacă cutremurul ar fi lovit peste câţiva ani, când Bucureștiul ar fi fost plin de blocuri ca cel din Militari?

Radioul ne-a dat ştiri despre catastrofă abea după trei ore. A trebuit să aflăm despre ce se petrece de la posturi străine, dela Europa Liberă, iar cand au început să vorbească nu vorbeau şi nu te arătau decât pe tine. Noi voiam să ştim ce se întâmplă, unde ne sînt fraţii şi prietenii, dar aflam doar cât de eroic se comportă activiştii, cât de minunat ştie să se descurce partidul, cât de îmbărbătaţi sînt cetăţenii că ai venit să vezi ce nu mai era de văzut. Te-am privit din nou dând indicaţii. Platitudini. De pildă, să se înceapă demolările de sus în jos. Îţi crezi oamenii atât de înapoiaţi incât să fi început de la mijloc? Te ascultau toţi, ingineri, arhitecţi, constructori, îşi luau notiţe, aplecaţi din spate. De ce nu-i laşi să-şi facă meseria singuri, ca buni meseriaşi ce sunt, fără atâta amestec amatorist? Aseară, un mare actor recita la televizor poezia „Ciocarlia anunţă zorile”. O poezie din cele noi, patriotardă, falsă. Zorile nu vin dintr-acolo. Nu vin de unde le arăţi. Destinul se întoarce contra strâmbătăţii şi incompetenţei.  Pământul s-a scuturat pentru a spune că a venit vremea să se întoarcă fila. Desleagă-ne de opreliştile care ne încătuşează. Îngăduie energiei neamului să clocotească la lumină. Ia-ne activiştii de pe grumaz. Opreşte discriminările şi apartheidul înlăuntrul aceluiaşi popor. Încetează a ne împărţi în cetăţeni de diferite clase, în membrii de partid de diferite categorii, în membri de partid şi în paria. Lasă-ne pe toţi să ne bucurăm de lumină. Uneşte neamul. Adu-ţi aminte de ‘68. Mai poţi?

Vodă Caragea a rămas în istorie prin ciuma care i-a împuţinat ţara. Un altul, înaintea sa, a rămas prin lăcuste. Domnia Ta vei rămâne prin două potopuri şi-un cutremur. Domnul cataclismelor, cum nu a fost altul în istoria românilor. Două potopuri şi-un cutremur. E mult pentru o singură domnie. Te sbaţi să intri în legendă. Atunci opreşte-te şi întoarce-te. Te vom urma căci schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Iar de nu poţi, fă ca meşterul Manole: zideşte-ţi domniţa, lipeşte-ţi aripi de șiță și sări. Va rămâne pe urmă-ţi, cel puţin o fântână!

6 martie 1977, București.

http://www.lapunkt.ro/2013/05/28/ciuma-lui-caragea-un-text-inedit-al-lui-vlad-georgescu-despre-cutremurul-din-martie-1977-si-regimul-ceausescu/


Dl Dinu Zamfirescu, IICCMER, Statele Unite si statul de drept

07/02/2013

Dl Dinu Zamfirescu nu este o persoana privata. Veteranul liberal este presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER si membru al Colegiului CNSAS. In prima functie a fost numit de premierul Ponta. In cea de-a doua a fost desemnat de PNL. Este demnitar al statului roman, cuvintele domniei sale pot avea consecinte, mai ales daca este vorba de securitatea tarii, de relatiile tarii cu UE, cu SUA, cu NATO. Am citit declaratiile d-lui Zamfirescu de la Fundatia “Horia Rusu” si m-am crucit. Un om cu o pozitie oficiala ajunge sa declame texte care tasnesc parca de sub pana lui Vadim Tudor ori a generalului securist Rogojan, colaboratorul en titre al lui Nistorescu la “cotidianul”.

Membru al coalitiei guvernamentale, PNL-ul antonescian este, la ora actuala, se dovedeste si din declaratiile lui Dinu Zamfirescu, cea mai anti-occidentala formatie politica din Romania (nu iau in consideratie varii grupuscule marginale). Dl Zamfirescu a devenit stegar al “neatarnarii nationale”, al “neamestecului in treburile interne”, al tutoror sloganelor ceausiste despre refuzul “obedientei servile”.

In opinia domniei sale, amabasadorul Mark Gitenstein a comis actiuni care ar fi justificat urcarea sa in primul avion si trimiterea acasa, la Washington. Adica, pe romaneste, expulzarea. Ne jucam cu cuvintele? Nu IICCMER i-a acordat ambasadorului Mark Gitenstein in luna octombrie o diploma onorifica? A ignorat presdintele excutiv, dl Andrei Muraru, opiniile atat de ferme ale presedintelui Consiliului Stiintific? Se intentioneaza cumva retragerea acelei diplome pentru a pune de acord pozitia IICCMER cu aceea a presedintelui Consiliului Stiintific? Dl Zamfirescu nu scrie pe un blog personal, ci reprezinta IICCMER. Anti-occidentalismul domniei sale, atacul impotriva institutiilor statului de drept, nu sunt doar doar capriciile unui senior liberal, focuri de artificii retorice fara urmari.

http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/ambasadorul_sua_onorat_de_iiccmer/

Dl Zamfirescu crede ca trebuie desfiintat CSAT-ul. Ii repugna ANI si DNA. Compara ANI cu politia secreta comunista. Il cunosc de decenii pe dl Dinu Zamfirescu si ma intreb ce s-a intamplat cu omul ponderat si lucid pe care il stiam? De unde aceasta virulenta? u ce l-a deranjat, totusi, atat de tare ambasadorul american ca sa ajunga la formulari atat de lipsite tact? Chiar crede ca aceste lucruri nu se observa, ca oricine ar fi noul ambasador al Statelor Unite la Bucuresti va fi rapid incunostiintat de linia PNL? Chiart isi inchipuie dl Zamfirescu ca dl Gitenstein se reprezenta pe sine, nu Departamentul de Stat?  Una sunt bancurile cate unui blogger solitar care da sfaturi imbibate de o definitiva acreala existentiala ambasadorilor, sefilor de partide si Papei, si alta afirmatiile publice ale unui demnitar al statului roman.

Dl Zamfirescu nu regreta ceea ce-a spus la Fundatia “Horia Rusu”, nu are niciun fel de remuscari ca l-ar fi luat gura pe dinainte, ca a spus cu voce tare ceea ce camarila uselista discuta probabil la intalnirile de taina. In emisiunea lui Andrei Badin  de pe B1TV, dl Zamfirescu a spus aceleasi lucruri, ba chiar le-a potentat. Nu mai e vorba de o gafa, ci de un angajament politic radical intr-o directie care numai bine nu poate face tarii.

http://inregistrari.b1.ro/view-aktualitatea_b1-84.html


Dupa 30 de ani: Despre “Europa Libera”, rezistenta, speranta si greata

07/02/2013

Exact acum trei decenii, in februarie 1983, a inceput colaborarea mea cu postul de radio Europa Libera. Primul text transmis se intitula “Nicu Ceausescu si socialismul dinastic in Romania”. Vreme de aproape doua decenii am scris saptamanal. Apoi mai rar, dar nu am contenit sa transmit comentarii, recenzii, opinii despre idei, evenimente, politica, istorie. O fac si acum. Europa Libera a fost numele unei tribune a rezistentei democratice romanesti. Sunt mandru ca am putut fi activ de acea parte a baricadei.

Am inca scrisorile primite de la regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc. Intr-una imi scria, dupa ce incepusem sa primesc amenintari cu moartea: “Welcome to the club”. Vlad era ironic, dar clubul celor direct vizati de Securitate era real. Nu ni se ierta impactul, popularitatea, faptul ca rosteam acolo adevarul, la un ceas al minciunii celei mai nesimtite. N-am avut norocul sa-l intalnesc pe Noel Bernard, dar el a ramas pentru mine modelul jurnalistului onest, al comenatorului lucid. Vlad Georgescu, la randul sau, a continuat linia lui Bernard, a mentinut si a incurajat standardele autentice de curaj si onoare jurnalistica. Pe mine, Vlad m-a indemnat sa-mi urmez conscvent cariera academica. A scris una din primele scrisori de recomandare pentru mine.

La un moment dat m-a intrebat: “Cum se face ca si dumneata, si Vladimir Socor, desi veniti din familii de cunoscuti ilegalisti, sunteti atat de categoric anticomunisti?” Tin minte ca i-am raspuns ca era vorba de o cunoastere din interior a unui cosmos politic amoral, bantuit de amintirile atator intrigi, crime si vendete. Istoricul Vladimir Socor lucra, pe atunci, la serviul de cercetare al Europei Libere. La moartea lui Valter Roman, in 1983, a scris un text memorabil, pornind de la un eseu al lui Isaac Deutscher. Am scris si eu articol, este inclus in volumul “Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008). Primeam de la Vlad scrisori scurte, uneori de un singur rand: “Ce stii despre Foris?” Urma un articol, poate mai multe. Asa am ajuns sa explorez pe unde scurte istoria comunismului din Romania si din alte tari europene.

Europa Libera a fost numele sperantei ca totalitarismul nu este etern. Ma bucur ca am izbutit sa contribui si eu la intarirea acestei convingeri. Revolutia din decembrie 1989 a generat imense asteptari. Multe nu s-au implinit. Starii de gratie i-a urmat starea de greata. O greata pe care este imposibil sa ti-o reprimi cand observi trepadusii vechi si noi dand lectii de moralitate, canaliile vechi si noi trambitand despre democratie, hahalerele vechi si noi pretinzandu-se soldati ai libertatii, fariseii cu simbrie mimand conditia de paznici ai adevarului.

Voi scrie despre aceste lucruri in editorialul meu de sapamana viitoare din “Evenimentul Zilei”.


Dupa douazeci de ani: Despre adevar, onoare si constiinta

30/01/2013

 

Au trecut 21 de ani de cand am scris textul pe care il republic azi, un manifest pentru demnitate, onoare si memorie netrucata. A aparut atunci in revista „Cuvantul”, l-am reluat in volumul „Irepetabilul trecut” (in ambele editii). Intre timp, Romania a intrat in NATO si in UE, au avut loc alternante la putere si suspendari prezidentiale, Corneliu Coposu a trecut in lumea dreptilor, Regele Mihai a revenit in tara, regimul comunist a fost condamnat, Radu Teposu ne-a parasit ca urmare a unui teribil accident, Adrian Nastase a ajuns in inchisoare, Ion Iliescu face in continuare jocurile in PSD, polarizarile intelectuale si politice nu s-au atenuat, ba chiar dimpotriva. Nu voi spune decat ca raman fidel valorilor afirmate in acel text. Cine le-a abandonat sa stea de vorba cu propria sa constiinta. Daca o are.

Scrisoare deschisă către Radu G. Țeposu și Ioan Buduca

Dragii mei Țepi și Ioan,

Câteva cuvinte de salut pentru numărul vostru aniversar, precum și mulțumirile mele pentru fantastica surpriză de a mă vedea plasat pe lista superlativelor anului ce s-a sfârșit. Pentru mine, Cuvântul este o parte din ceea ce înseamnă onoarea regăsită a intelectualității românești. Îl văd înscris în cea mai frumoasă direcție a acțiunii și cugetării din Estul și Centrul Europei, aceea care refuză pactul cu insolența unor guvernanți ce se cred infailibili și care apără drepturile întotdeauna precare ale individului. Este o publicație liberală în adevăratul sens al acestui cuvânt. Puterile nu se vor fi separat în România cum ar trebui să se întâmple într-o veritabilă ordine pluralistă, executivul se întrepătrunde alarmant cu judiciarul, dar voi ați făcut posibilă geneza și autonomia celei de-a patra forțe, anume independența presei. Citesc Cuvântul de la un cap la altul, fără a osteni să mă întreb: de unde atâta nedomesticită energie, de unde atâta îndârjire în a nu îngenunchea? Răspunsul ar trebui să-l caut poate în acele timpuri de demult, când la un Amfiteatru, azi din nefericire dispărut (of, piața liberă și jocurile ei…), ne destăinuiam pe coridoare atent supravegheate, ne defulam prin glume ambigue, prin mărturisiri sincopate, prin calambururi demente și alte, vorba lui György Konrád, șerpuitoare strategii ale rezistenței. Probabil că atunci, în tulburii ani șaptezeci, ne vom fi spus că, dacă vreodată vor veni și în România timpuri în care a spune nu nu echivalează automat cu o sinucidere socială, deci, dacă vom fi și noi în situația ungurilor sau a polonezilor, ei bine, atunci vom fi și noi, ca Michnik, Geremek sau Haraszti.

Aici văd eu gloria întreprinderii voastre, în această sfidare a ceea ce un filosof la care țin numea odinioară logica consimțământului. Voi nu consimțiți la tăcere, la duplicitate, la trivialitatea înspăimântătoare a pornopoliticii etnocentrice, și pentru această mândrie a refuzului vă rog să acceptați frățeasca mea îmbrățișare. Sunt acestea vremuri de mare restriște și de grea încercare pentru spiritul independent. Conspirația venală a mediocrităților agresive se face tot mai simțită. Utilizată până la sațiu de „saltimbancii într-ale țării“, referința la tradiție devine cumva stingheritoare. Abia mai putem distinge între stânga și dreapta, atâtea sunt profesiunile de credință ale „patrioților sociali“. Politologi de tradiție jdanovistă (nu era „Ștefan Gheorghiu“, succesoarea Școlii Superioare de Științe Sociale „A.A. Jdanov“?) s-au instalat în fruntea rețelei de informații a unui stat care încă, scuzați-mi barbarismul, nu s-a „depolițienizat“ decât parțial. Dosarele nedispărutei Securități sunt ținute sub șapte peceți, la ele având acces tot aceia care le-au compus în ignobila epocă a „anilor lumină“ sau, mai devreme, în perioada glaciațiunii stalinismului originar. Eroziunea memoriei continuă, fără ca puternicii zilei să miște vreun deget întru recuperarea adevăratului nostru trecut.

Voi încercați să spargeți aceste lacăte ale minciunii, să invitați o populație încă angoasată și nevrozată la un festin al adevărului. O faceți în compania altor reviste independente și vreau să cred că acest arhipelag al societății civile românești, amenințat și periclitat așa cum este, va supraviețui agresiunii infamiei obscurantiste. Eseurile voastre, precum și cele ale lui Radu Călin Cristea, Cornel Nistorescu, Dan Pavel, Ioan T. Morar, Marius Oprea, Ioan Groșan, George Țâra, Răzvan Petrescu, Alexandru Baltag și alții pe care îi citesc cu admirație în paginile Cuvântului, sunt tot atâtea pietre așezate la temelia culturii politice a democrației românești. Ca unul care am scris alături de voi în anii juneții noastre tragice, terorizate și totuși nonșalante, vă rog să fiți siguri de neschimbatele mele sentimente de solidaritate.

Al vostru,

Vladimir Tismăneanu

Washington D.C.
6 februarie 1992

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

Cat priveste noul val de denigrari pe creasta caruia se manifesta vehement si unii ex-amici, mentionati elogios in textul de mai sus, nu pot decat sa reiau aici cuvintele lui Cristian Teodorescu aparute intr-un articol din “Romania Literara” in 2006:

Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu, şi cele care se văd, dar mai ales cele care nu se văd, au un scop din ce în ce mai străveziu. Prin decredibilizarea lui, să fie dată o lovitură comisiei pe care o conduce şi, în final, Raportului pe care urmează să-l publice această comisie, înfiinţată de Traian Băsescu. “Dezvăluirile” care apar în mass media, despre articolele scrise de Vladimir Tismăneanu înainte de plecarea sa din ţară, funcţionează ca atare doar pentru cei care n-au urmărit publicistica lui şi pentru cei care nu ştiu sau se fac că nu ştiu ce a declarat profesorul de la Maryland despre trecutul său din România. Elementar ar fi fost ca aceste aşa-zise dezvăluiri să fie însoţite şi de declaraţiile lui Tismăneanu despre ele. Nu i le-a cerut nimeni, iar cei care îl atacă – poate că justificat din punctul lor de vedere – sînt trataţi ca unici depozitari ai adevărului despre el.

Marile obiecţii împotriva calificării morale a lui Vladimir Tismăneanu de a prezida o comisie care să dea un verdict asupra comunismului din România sînt, cred, cel mai puţin plauzibile. Politologul care s-a exilat în 1981 nu şi-a alcătuit după aceea o biografie de disident al regimului. A mărturisit, la “Europa liberă”, că a scris articole prin care a susţinut comunismul autohton, dar s-a dezis categoric de ele. Asta s-a întîmplat în anii ’80, cînd majoritatea celor care îl atacă azi, în ţară, aveau relaţii armonioase cu regimul Ceauşescu. Vladimir Tismăneanu a început în acei ani serialul său difuzat de “Europa liberă” despre culisele comunismului din România, una dintre cele mai bine documentate şi mai obiective contribuţii în domeniu. Acelaşi Tismăneanu vorbea atunci, de la microfonul “Europei libere”, despre disidenţii comunismelor europene, din postura politologului informat, capabil să discearnă rolul acestora la erodarea regimurilor ai căror susţinători fuseseră.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-douazeci-de-ani-despre-adevar-onoare-si-constiinta/

 


Cand simti ca te sufoci: Demisia de onoare a Doinei Jela din AFDPR

17/01/2013

Public aici demisia de onoare din AFDPR a doamnei Doina Jela, autoarea “Lexiconului negru” si a “Cazului Nichita Dumitru”, in semn de protest fata de penibila chermeza voiculescian-iliescian-antonescian-pontocratica de ieri, de la ICR. Logodna dintre ICR-ului sursei “Horia”  (a.k.a. Andrei Marga) si IICCMER-ul echipei Dinu Zamfirescu-Andrei Muraru-Marius Oprea, va ramane drept unul din momentele cele mai deprimante ale acestui timp al dispretului. Vorba lui Nichita Stanescu, este “un pacat si-o rusine”. Amintesc aici cutremuratoarea carte a Doinei Jela, “Aceasta dragoste care ne leaga. Reconstituirea unui asasinat”, despre mama Monicai Lovinescu, arestata, anchetata, intemnitata si ucisa de comunisti. Textul a aparut pe platforma “Contributors”.

De necrezut! Institutul Cultural Român și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, s-au adunat miercuri, într-o reuniune festivă, avându-i ca invitați pe Victor Ponta și Crin Antonescu ( de ce nu Ion Iliescu și Dan Voiculescu?) pentru o serbare simpozion sau ce o fi fost întrunirea aceea, având drept titlu ”Cum trebuie condamnat comunismul?”

Iată o știre la auzul căreia poți risca să-ți pocnească un vas pe creier, și te miri cum nu li se întâmplă asta unora, cum ar fi reprezentanții de azi ai foștilor deținuți politici? Este o organizație din care fac parte mult înainte de a fi scris Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, ca membră de onoare. De onoare! Nicio recunoaștere, nici un premiu care mi s-a dat cu excepția marginalului, dar atât de emoționantului premiu ”Monica Lovinescu” nu m-a emoționat și onorat atât. Or acum, ce fel de membră de onoare sunt eu acolo. Ca Iliescu? Ca Ponta? Ca Voiculescu? Ca Andrei Marga?

Într-adevăr, de necrezut!

Mi se poate spune, în România asta în care, alarmant, nimeni nu se mai miră și nu se mai indignează de nimic, de ce de necrezut, dacă nu ai fost acolo să vezi cum și ce s-a discutat. Am s-o spun limpede. Nici dacă aș fi putut să mă dau de trei ori peste cap și să mă transform într-o muscă, să văd, de curiozitate, ce și cum se poate discuta acolo, nu aș fi intrat într-o ambianță atât de toxică, atât de periculoasă pentru sănătatea morală a unui om cât de cât decent. Oricât de orgolios ai fi, oricît de puțin rezistent la bani, funcții, oricât de tare ai urî fosta guvernare și pe Elena Udrea, oricât de tare te-ar fi afectat tăierea pensiei și lipsa de diplomație și delicatețe a lui Traian Băsescu, oricât de nelămurit ai fi în privința dosarului ”Flota”, oricât te-ar speria înclinațiile dictatoriale ale președintelui și oricât n-ai înțelege opțiunea intelectualilor lui, oricât de puțin ți-ar fi rușine de amintirea prieteniei cu Herta Muller sau cu Vladimir Bukovski, oricât ți-ar lipsi frică lui Dumnezeu, să vrei să vorbești în numele victimelor comunismului, simțind în ceafă răsuflarea lui Ion Iliescu și a Securității presupune o imensă, consternantă nerușinare.

Am stat în urmă cu mai bine de zece ani vreme de 24 de ore cu un om folosit de regimul comunist ca să-i execute crimele. Mi-a povestit lucruri atroce. M-am simțit sănătatea psihică și morală în pericol. Omul acela însă nu era, nu mai era periculos, nu mai era toxic pentru mine și pentru lumea în care trăia, România anului 2000. Și nici pentru el însuși. Fiindcă el vorbea în numele lui prorpiu, în numele celui care devenise, trezindu-se, despre cel care fusese, nu în numele victimelor sale.

Nu s-a petrecut impostură mai gravă în România post-comunistă decât aceea care s-a petrecut astăzi la sediul de unde vreme de aproape opt ani, echipa lui Horia Roman Patapievici, mi-a dat sentimentul că trăiesc într-o Românie aproape normală. Adică una în care toxicitatea este aproape suportabilă, oricum, nu încă mortală. A vorbi, avându-i în spate pe Iliescu și Voiculescu, slujbași dovediți ai crimei, pe Victor Ponta, infractor al lumii științifice, și o mediocritate iresponsabilă precum Crin Antonescu,în numele victimelor comunismului este o atât de periculoasă răsturnare a criteriilor valorice ale moralei, încât cred că atmosfera toxică în care trăim, asemenea monștrilor malformați din preajma Cernobâlului, din filmele lui Sorokin, fără s-o mai percepem, această atmosferă riscă să devină mortală. Nu e nevoie să fie mortală, la propriu, cât să cădem din zbor, ca muștele, cum mă tem eu că mi s-ar fi întâmplat dacă aș fi pătruns, de curiozitate în acea sală de festivități a ICR-ului. Ci trebuie doar ca ea să se instituie ca normalitate și atunci să fim cu toții, cu adevărat pierduți, ca popor care-și pângărește propria suferință.

Cum nu vreau să particip la mârșăvia asta, îmi anunț aici demisia de onoare din AFDPR, unde, după ce am scris Cazul Nichita Dumitru, am fost primită, împotriva voinței unora care spuneau că sunt prea tânără ca să fi făcut pușcărie politică. ”N-a făcut, a recunoscut atunci președintele AFDPR, Constanța, dar e foarte pușcăriabilă.” Prefer să rămân așa, în memoria lor, nepângărită.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/o-demisie-de-onoare/

http://www.humanitas.ro/humanitas/aceasta-dragoste-care-ne-leaga


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers