Dl Dinu Zamfirescu, IICCMER, Statele Unite si statul de drept

Dl Dinu Zamfirescu nu este o persoana privata. Veteranul liberal este presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER si membru al Colegiului CNSAS. In prima functie a fost numit de premierul Ponta. In cea de-a doua a fost desemnat de PNL. Este demnitar al statului roman, cuvintele domniei sale pot avea consecinte, mai ales daca este vorba de securitatea tarii, de relatiile tarii cu UE, cu SUA, cu NATO. Am citit declaratiile d-lui Zamfirescu de la Fundatia “Horia Rusu” si m-am crucit. Un om cu o pozitie oficiala ajunge sa declame texte care tasnesc parca de sub pana lui Vadim Tudor ori a generalului securist Rogojan, colaboratorul en titre al lui Nistorescu la “cotidianul”.

Membru al coalitiei guvernamentale, PNL-ul antonescian este, la ora actuala, se dovedeste si din declaratiile lui Dinu Zamfirescu, cea mai anti-occidentala formatie politica din Romania (nu iau in consideratie varii grupuscule marginale). Dl Zamfirescu a devenit stegar al “neatarnarii nationale”, al “neamestecului in treburile interne”, al tutoror sloganelor ceausiste despre refuzul “obedientei servile”.

In opinia domniei sale, amabasadorul Mark Gitenstein a comis actiuni care ar fi justificat urcarea sa in primul avion si trimiterea acasa, la Washington. Adica, pe romaneste, expulzarea. Ne jucam cu cuvintele? Nu IICCMER i-a acordat ambasadorului Mark Gitenstein in luna octombrie o diploma onorifica? A ignorat presdintele excutiv, dl Andrei Muraru, opiniile atat de ferme ale presedintelui Consiliului Stiintific? Se intentioneaza cumva retragerea acelei diplome pentru a pune de acord pozitia IICCMER cu aceea a presedintelui Consiliului Stiintific? Dl Zamfirescu nu scrie pe un blog personal, ci reprezinta IICCMER. Anti-occidentalismul domniei sale, atacul impotriva institutiilor statului de drept, nu sunt doar doar capriciile unui senior liberal, focuri de artificii retorice fara urmari.

http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/ambasadorul_sua_onorat_de_iiccmer/

Dl Zamfirescu crede ca trebuie desfiintat CSAT-ul. Ii repugna ANI si DNA. Compara ANI cu politia secreta comunista. Il cunosc de decenii pe dl Dinu Zamfirescu si ma intreb ce s-a intamplat cu omul ponderat si lucid pe care il stiam? De unde aceasta virulenta? u ce l-a deranjat, totusi, atat de tare ambasadorul american ca sa ajunga la formulari atat de lipsite tact? Chiar crede ca aceste lucruri nu se observa, ca oricine ar fi noul ambasador al Statelor Unite la Bucuresti va fi rapid incunostiintat de linia PNL? Chiart isi inchipuie dl Zamfirescu ca dl Gitenstein se reprezenta pe sine, nu Departamentul de Stat?  Una sunt bancurile cate unui blogger solitar care da sfaturi imbibate de o definitiva acreala existentiala ambasadorilor, sefilor de partide si Papei, si alta afirmatiile publice ale unui demnitar al statului roman.

Dl Zamfirescu nu regreta ceea ce-a spus la Fundatia “Horia Rusu”, nu are niciun fel de remuscari ca l-ar fi luat gura pe dinainte, ca a spus cu voce tare ceea ce camarila uselista discuta probabil la intalnirile de taina. In emisiunea lui Andrei Badin  de pe B1TV, dl Zamfirescu a spus aceleasi lucruri, ba chiar le-a potentat. Nu mai e vorba de o gafa, ci de un angajament politic radical intr-o directie care numai bine nu poate face tarii.

http://inregistrari.b1.ro/view-aktualitatea_b1-84.html

Dupa 30 de ani: Despre “Europa Libera”, rezistenta, speranta si greata

Exact acum trei decenii, in februarie 1983, a inceput colaborarea mea cu postul de radio Europa Libera. Primul text transmis se intitula “Nicu Ceausescu si socialismul dinastic in Romania”. Vreme de aproape doua decenii am scris saptamanal. Apoi mai rar, dar nu am contenit sa transmit comentarii, recenzii, opinii despre idei, evenimente, politica, istorie. O fac si acum. Europa Libera a fost numele unei tribune a rezistentei democratice romanesti. Sunt mandru ca am putut fi activ de acea parte a baricadei.

Am inca scrisorile primite de la regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc. Intr-una imi scria, dupa ce incepusem sa primesc amenintari cu moartea: “Welcome to the club”. Vlad era ironic, dar clubul celor direct vizati de Securitate era real. Nu ni se ierta impactul, popularitatea, faptul ca rosteam acolo adevarul, la un ceas al minciunii celei mai nesimtite. N-am avut norocul sa-l intalnesc pe Noel Bernard, dar el a ramas pentru mine modelul jurnalistului onest, al comenatorului lucid. Vlad Georgescu, la randul sau, a continuat linia lui Bernard, a mentinut si a incurajat standardele autentice de curaj si onoare jurnalistica. Pe mine, Vlad m-a indemnat sa-mi urmez conscvent cariera academica. A scris una din primele scrisori de recomandare pentru mine.

La un moment dat m-a intrebat: “Cum se face ca si dumneata, si Vladimir Socor, desi veniti din familii de cunoscuti ilegalisti, sunteti atat de categoric anticomunisti?” Tin minte ca i-am raspuns ca era vorba de o cunoastere din interior a unui cosmos politic amoral, bantuit de amintirile atator intrigi, crime si vendete. Istoricul Vladimir Socor lucra, pe atunci, la serviul de cercetare al Europei Libere. La moartea lui Valter Roman, in 1983, a scris un text memorabil, pornind de la un eseu al lui Isaac Deutscher. Am scris si eu articol, este inclus in volumul “Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008). Primeam de la Vlad scrisori scurte, uneori de un singur rand: “Ce stii despre Foris?” Urma un articol, poate mai multe. Asa am ajuns sa explorez pe unde scurte istoria comunismului din Romania si din alte tari europene.

Europa Libera a fost numele sperantei ca totalitarismul nu este etern. Ma bucur ca am izbutit sa contribui si eu la intarirea acestei convingeri. Revolutia din decembrie 1989 a generat imense asteptari. Multe nu s-au implinit. Starii de gratie i-a urmat starea de greata. O greata pe care este imposibil sa ti-o reprimi cand observi trepadusii vechi si noi dand lectii de moralitate, canaliile vechi si noi trambitand despre democratie, hahalerele vechi si noi pretinzandu-se soldati ai libertatii, fariseii cu simbrie mimand conditia de paznici ai adevarului.

Voi scrie despre aceste lucruri in editorialul meu de sapamana viitoare din “Evenimentul Zilei”.

Dupa douazeci de ani: Despre adevar, onoare si constiinta

 

Au trecut 21 de ani de cand am scris textul pe care il republic azi, un manifest pentru demnitate, onoare si memorie netrucata. A aparut atunci in revista „Cuvantul”, l-am reluat in volumul „Irepetabilul trecut” (in ambele editii). Intre timp, Romania a intrat in NATO si in UE, au avut loc alternante la putere si suspendari prezidentiale, Corneliu Coposu a trecut in lumea dreptilor, Regele Mihai a revenit in tara, regimul comunist a fost condamnat, Radu Teposu ne-a parasit ca urmare a unui teribil accident, Adrian Nastase a ajuns in inchisoare, Ion Iliescu face in continuare jocurile in PSD, polarizarile intelectuale si politice nu s-au atenuat, ba chiar dimpotriva. Nu voi spune decat ca raman fidel valorilor afirmate in acel text. Cine le-a abandonat sa stea de vorba cu propria sa constiinta. Daca o are.

Scrisoare deschisă către Radu G. Țeposu și Ioan Buduca

Dragii mei Țepi și Ioan,

Câteva cuvinte de salut pentru numărul vostru aniversar, precum și mulțumirile mele pentru fantastica surpriză de a mă vedea plasat pe lista superlativelor anului ce s-a sfârșit. Pentru mine, Cuvântul este o parte din ceea ce înseamnă onoarea regăsită a intelectualității românești. Îl văd înscris în cea mai frumoasă direcție a acțiunii și cugetării din Estul și Centrul Europei, aceea care refuză pactul cu insolența unor guvernanți ce se cred infailibili și care apără drepturile întotdeauna precare ale individului. Este o publicație liberală în adevăratul sens al acestui cuvânt. Puterile nu se vor fi separat în România cum ar trebui să se întâmple într-o veritabilă ordine pluralistă, executivul se întrepătrunde alarmant cu judiciarul, dar voi ați făcut posibilă geneza și autonomia celei de-a patra forțe, anume independența presei. Citesc Cuvântul de la un cap la altul, fără a osteni să mă întreb: de unde atâta nedomesticită energie, de unde atâta îndârjire în a nu îngenunchea? Răspunsul ar trebui să-l caut poate în acele timpuri de demult, când la un Amfiteatru, azi din nefericire dispărut (of, piața liberă și jocurile ei…), ne destăinuiam pe coridoare atent supravegheate, ne defulam prin glume ambigue, prin mărturisiri sincopate, prin calambururi demente și alte, vorba lui György Konrád, șerpuitoare strategii ale rezistenței. Probabil că atunci, în tulburii ani șaptezeci, ne vom fi spus că, dacă vreodată vor veni și în România timpuri în care a spune nu nu echivalează automat cu o sinucidere socială, deci, dacă vom fi și noi în situația ungurilor sau a polonezilor, ei bine, atunci vom fi și noi, ca Michnik, Geremek sau Haraszti.

Aici văd eu gloria întreprinderii voastre, în această sfidare a ceea ce un filosof la care țin numea odinioară logica consimțământului. Voi nu consimțiți la tăcere, la duplicitate, la trivialitatea înspăimântătoare a pornopoliticii etnocentrice, și pentru această mândrie a refuzului vă rog să acceptați frățeasca mea îmbrățișare. Sunt acestea vremuri de mare restriște și de grea încercare pentru spiritul independent. Conspirația venală a mediocrităților agresive se face tot mai simțită. Utilizată până la sațiu de „saltimbancii într-ale țării“, referința la tradiție devine cumva stingheritoare. Abia mai putem distinge între stânga și dreapta, atâtea sunt profesiunile de credință ale „patrioților sociali“. Politologi de tradiție jdanovistă (nu era „Ștefan Gheorghiu“, succesoarea Școlii Superioare de Științe Sociale „A.A. Jdanov“?) s-au instalat în fruntea rețelei de informații a unui stat care încă, scuzați-mi barbarismul, nu s-a „depolițienizat“ decât parțial. Dosarele nedispărutei Securități sunt ținute sub șapte peceți, la ele având acces tot aceia care le-au compus în ignobila epocă a „anilor lumină“ sau, mai devreme, în perioada glaciațiunii stalinismului originar. Eroziunea memoriei continuă, fără ca puternicii zilei să miște vreun deget întru recuperarea adevăratului nostru trecut.

Voi încercați să spargeți aceste lacăte ale minciunii, să invitați o populație încă angoasată și nevrozată la un festin al adevărului. O faceți în compania altor reviste independente și vreau să cred că acest arhipelag al societății civile românești, amenințat și periclitat așa cum este, va supraviețui agresiunii infamiei obscurantiste. Eseurile voastre, precum și cele ale lui Radu Călin Cristea, Cornel Nistorescu, Dan Pavel, Ioan T. Morar, Marius Oprea, Ioan Groșan, George Țâra, Răzvan Petrescu, Alexandru Baltag și alții pe care îi citesc cu admirație în paginile Cuvântului, sunt tot atâtea pietre așezate la temelia culturii politice a democrației românești. Ca unul care am scris alături de voi în anii juneții noastre tragice, terorizate și totuși nonșalante, vă rog să fiți siguri de neschimbatele mele sentimente de solidaritate.

Al vostru,

Vladimir Tismăneanu

Washington D.C.
6 februarie 1992

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

Cat priveste noul val de denigrari pe creasta caruia se manifesta vehement si unii ex-amici, mentionati elogios in textul de mai sus, nu pot decat sa reiau aici cuvintele lui Cristian Teodorescu aparute intr-un articol din “Romania Literara” in 2006:

Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu, şi cele care se văd, dar mai ales cele care nu se văd, au un scop din ce în ce mai străveziu. Prin decredibilizarea lui, să fie dată o lovitură comisiei pe care o conduce şi, în final, Raportului pe care urmează să-l publice această comisie, înfiinţată de Traian Băsescu. “Dezvăluirile” care apar în mass media, despre articolele scrise de Vladimir Tismăneanu înainte de plecarea sa din ţară, funcţionează ca atare doar pentru cei care n-au urmărit publicistica lui şi pentru cei care nu ştiu sau se fac că nu ştiu ce a declarat profesorul de la Maryland despre trecutul său din România. Elementar ar fi fost ca aceste aşa-zise dezvăluiri să fie însoţite şi de declaraţiile lui Tismăneanu despre ele. Nu i le-a cerut nimeni, iar cei care îl atacă – poate că justificat din punctul lor de vedere – sînt trataţi ca unici depozitari ai adevărului despre el.

Marile obiecţii împotriva calificării morale a lui Vladimir Tismăneanu de a prezida o comisie care să dea un verdict asupra comunismului din România sînt, cred, cel mai puţin plauzibile. Politologul care s-a exilat în 1981 nu şi-a alcătuit după aceea o biografie de disident al regimului. A mărturisit, la “Europa liberă”, că a scris articole prin care a susţinut comunismul autohton, dar s-a dezis categoric de ele. Asta s-a întîmplat în anii ’80, cînd majoritatea celor care îl atacă azi, în ţară, aveau relaţii armonioase cu regimul Ceauşescu. Vladimir Tismăneanu a început în acei ani serialul său difuzat de “Europa liberă” despre culisele comunismului din România, una dintre cele mai bine documentate şi mai obiective contribuţii în domeniu. Acelaşi Tismăneanu vorbea atunci, de la microfonul “Europei libere”, despre disidenţii comunismelor europene, din postura politologului informat, capabil să discearnă rolul acestora la erodarea regimurilor ai căror susţinători fuseseră.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-douazeci-de-ani-despre-adevar-onoare-si-constiinta/

 

Cand simti ca te sufoci: Demisia de onoare a Doinei Jela din AFDPR

Public aici demisia de onoare din AFDPR a doamnei Doina Jela, autoarea “Lexiconului negru” si a “Cazului Nichita Dumitru”, in semn de protest fata de penibila chermeza voiculescian-iliescian-antonescian-pontocratica de ieri, de la ICR. Logodna dintre ICR-ului sursei “Horia”  (a.k.a. Andrei Marga) si IICCMER-ul echipei Dinu Zamfirescu-Andrei Muraru-Marius Oprea, va ramane drept unul din momentele cele mai deprimante ale acestui timp al dispretului. Vorba lui Nichita Stanescu, este “un pacat si-o rusine”. Amintesc aici cutremuratoarea carte a Doinei Jela, “Aceasta dragoste care ne leaga. Reconstituirea unui asasinat”, despre mama Monicai Lovinescu, arestata, anchetata, intemnitata si ucisa de comunisti. Textul a aparut pe platforma “Contributors”.

De necrezut! Institutul Cultural Român și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, s-au adunat miercuri, într-o reuniune festivă, avându-i ca invitați pe Victor Ponta și Crin Antonescu ( de ce nu Ion Iliescu și Dan Voiculescu?) pentru o serbare simpozion sau ce o fi fost întrunirea aceea, având drept titlu ”Cum trebuie condamnat comunismul?”

Iată o știre la auzul căreia poți risca să-ți pocnească un vas pe creier, și te miri cum nu li se întâmplă asta unora, cum ar fi reprezentanții de azi ai foștilor deținuți politici? Este o organizație din care fac parte mult înainte de a fi scris Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, ca membră de onoare. De onoare! Nicio recunoaștere, nici un premiu care mi s-a dat cu excepția marginalului, dar atât de emoționantului premiu ”Monica Lovinescu” nu m-a emoționat și onorat atât. Or acum, ce fel de membră de onoare sunt eu acolo. Ca Iliescu? Ca Ponta? Ca Voiculescu? Ca Andrei Marga?

Într-adevăr, de necrezut!

Mi se poate spune, în România asta în care, alarmant, nimeni nu se mai miră și nu se mai indignează de nimic, de ce de necrezut, dacă nu ai fost acolo să vezi cum și ce s-a discutat. Am s-o spun limpede. Nici dacă aș fi putut să mă dau de trei ori peste cap și să mă transform într-o muscă, să văd, de curiozitate, ce și cum se poate discuta acolo, nu aș fi intrat într-o ambianță atât de toxică, atât de periculoasă pentru sănătatea morală a unui om cât de cât decent. Oricât de orgolios ai fi, oricît de puțin rezistent la bani, funcții, oricât de tare ai urî fosta guvernare și pe Elena Udrea, oricât de tare te-ar fi afectat tăierea pensiei și lipsa de diplomație și delicatețe a lui Traian Băsescu, oricât de nelămurit ai fi în privința dosarului ”Flota”, oricât te-ar speria înclinațiile dictatoriale ale președintelui și oricât n-ai înțelege opțiunea intelectualilor lui, oricât de puțin ți-ar fi rușine de amintirea prieteniei cu Herta Muller sau cu Vladimir Bukovski, oricât ți-ar lipsi frică lui Dumnezeu, să vrei să vorbești în numele victimelor comunismului, simțind în ceafă răsuflarea lui Ion Iliescu și a Securității presupune o imensă, consternantă nerușinare.

Am stat în urmă cu mai bine de zece ani vreme de 24 de ore cu un om folosit de regimul comunist ca să-i execute crimele. Mi-a povestit lucruri atroce. M-am simțit sănătatea psihică și morală în pericol. Omul acela însă nu era, nu mai era periculos, nu mai era toxic pentru mine și pentru lumea în care trăia, România anului 2000. Și nici pentru el însuși. Fiindcă el vorbea în numele lui prorpiu, în numele celui care devenise, trezindu-se, despre cel care fusese, nu în numele victimelor sale.

Nu s-a petrecut impostură mai gravă în România post-comunistă decât aceea care s-a petrecut astăzi la sediul de unde vreme de aproape opt ani, echipa lui Horia Roman Patapievici, mi-a dat sentimentul că trăiesc într-o Românie aproape normală. Adică una în care toxicitatea este aproape suportabilă, oricum, nu încă mortală. A vorbi, avându-i în spate pe Iliescu și Voiculescu, slujbași dovediți ai crimei, pe Victor Ponta, infractor al lumii științifice, și o mediocritate iresponsabilă precum Crin Antonescu,în numele victimelor comunismului este o atât de periculoasă răsturnare a criteriilor valorice ale moralei, încât cred că atmosfera toxică în care trăim, asemenea monștrilor malformați din preajma Cernobâlului, din filmele lui Sorokin, fără s-o mai percepem, această atmosferă riscă să devină mortală. Nu e nevoie să fie mortală, la propriu, cât să cădem din zbor, ca muștele, cum mă tem eu că mi s-ar fi întâmplat dacă aș fi pătruns, de curiozitate în acea sală de festivități a ICR-ului. Ci trebuie doar ca ea să se instituie ca normalitate și atunci să fim cu toții, cu adevărat pierduți, ca popor care-și pângărește propria suferință.

Cum nu vreau să particip la mârșăvia asta, îmi anunț aici demisia de onoare din AFDPR, unde, după ce am scris Cazul Nichita Dumitru, am fost primită, împotriva voinței unora care spuneau că sunt prea tânără ca să fi făcut pușcărie politică. ”N-a făcut, a recunoscut atunci președintele AFDPR, Constanța, dar e foarte pușcăriabilă.” Prefer să rămân așa, în memoria lor, nepângărită.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/o-demisie-de-onoare/

http://www.humanitas.ro/humanitas/aceasta-dragoste-care-ne-leaga

Domnul Dinu Zamfirescu, dosarul meu de Securitate şi dreptul la viaţa privată

Surprizele se ţin lanţ în aceste zile. Diverşi „binevoitori”  scormonesc prin  prăfuite rafturi de bibliotecă  ori copiază de pe site-uri îndoielnice false  citate spre a mă prezenta drept unul din grangurii ideologici ai epocii  Ceauşescu.Un fel de Popescu-Dumnezeu ori chiar mai rău. Este, fireşte, o inepţie  absolută şi o calomnie sordidă. Alţii au pătruns în chiar viaţa mea intimă, afirmând  că fac cercetări la CNSAS despre personalităţile exilului românesc. Nu  mi-au cerut permisiunea, nu m-au anuntat, deşi, din câte înţeleg, au promis acest lucru atunci  când li s-a dat accesul la dosarul meu SIE. O bună prietenă, profesoara de  sociologie în Statele Unite, mi-a spus că atunci când a dorit să consulte dosare  ale unor persoane în viaţă, la CNSAS, i s-a cerut să probeze acordul acelor  persoane.

Întregul articol va putea fi citit începând cu ora 0.00 pe www.hydepark.ro

Mici si necesare clarificari: Despre Victor Ponta, Crin Antonescu si IICCMER

Aflu cu stupoare ca dl Crin Antonescu, cel care a facut propunerea numirii d-lui Dinu Zamfirescu in pozitia (neremunerata) de presedinte al Consiliuuli Stiintific al IICCMER a avut doua ratiuni principale in aceasta actiune: primo, e vorba de activitatea mea pro-Basescu in fruntea Institutului. Deci este vorba, inteleg, de o actiune punitiva. Il rog cat pot de politicos pe liderul liberal sa probeze concret in ce a constat aceasta activitate. Nu e vorba de ceea ce-am scris ca observator si comentator al vietii politice romanesti, inclusiv articole critice despre dl Antonescu si dl Ponta, ci de activitatea mea in conducerea IICCMER. Ma indoiesc ca va putea gasi asemenea probe pentru simplul si banalul motiv ca ele nu exista. Da, am sprijinit indeplinirea propunerilor din Raportul Final asumate de presedintele Basescu. Aceasta a fost datoria mea si mi-am indeplint-o, alaturi de profesorul Ioan Stanomir, de colegii mei din conducerea executiva, de expertii IICCMER.

Dar acest lucru nu inseamna activitate pro-Basescu, ci pro-decomunizare. Da, am sustinut legaturile dintre IICCMER si alte centre de cercetare dedicate ideilor sintetizate in Declaratia de la Praga. N-a semnat oare si dl Antonescu acel document intiat de Vaclav Havel? Da, am sustinut colaborarea cu editori precum Curtea Veche, Humanitas si Polirom, in vederea aparitei unor lucrari fundamentale, intre care istoria Gulagului de Anne Applebaum, “Noua dezordine mondiala” de Ken Jowitt, “Bloodlands” de Timothy Snyder, textele din exil al lui Grigore Gafencu, cartea Iuliei Vladimirov despre Monica Lovinescu in arhivele Securitatii, cea a Clarei Mares despre I. D. Sirbu, cartile lui Mircea Stanescu despre re-educare si atatea altele. Da, am sustinut actiunile educationale si de memorializare. Da, am sustinut demersul expertilor IICCMER de sesizare a justitiei in cazul calaului Gh. Enoiu. Da, am sustinut colaborarea efectiva cu Asociatia “21 Decembrie“, cu dl Doru Maries, pentru a scoate la iveala adevarul despre Revolutie si despre mineriade.

Al doilea argument invocat de Crin Antonescu este rolul d-lui Zamfirescu in exilul democratic romanesc. Confirm ca avem de-a face cu o persoana care a facut multe lucruri admirabile in exil. Cum, nu ma indoiesc, dl Zamfirescu poate confirma ca nici eu nu am ezitat sa actionez in acelasi sens. In 2003, domnul Zamfirescu, pe atunci presedinte al INMER, impreuna cu istoricul Adrian Niculescu, vicepresedintele acelui institut dedicat memoriei exilului romanesc, m-au invitat sa fac parte din Consiliul de Garantie Morala. Am acceptat invitatia cu gratitudine. Cred ca nu este nevoie de alte detalii. Dar il califica aceasta activitate meritorie  pe dl Zamfirescu pentru pozitia de presedinte al unui Consiliu Stiintific format din personalitati academice? Este vorba de un organism care orienteaza si analizeaza activitatea de cercetare. N-ar fi fost firesc sa i se ofere distinsului veteran al PNL un post nou, anume acela de presedinte de onoare al IICCMER, lasand Consiliul Stiintific, cu mine ori fara mine acolo, sa fie ceea ce este menit sa fie? Bun, esti suparat pe mine, te deranjez, asa sa fie, dar numesti un om de stiinta, un istoric, politolog, economist.

Acelasi Crin Antonescu se avanta si in comparatii intre conducerea IICR formata din Marius Oprea si Stejarel Olaru si conducerea din perioada 2010-2012. Se pare ca presedintele PNL nu citeste ziare si reviste din Romania: “Niciodată Marius Oprea și Stejarel Olaru nu au rostit o frază publică favorabilă lui Tăriceanu. Au fost dați afară de domnul Boc și a fost pus Tismăneanu, care  în afară de a face propagandă pentru Băsescu nu făcea altceva”. Nu stiu daca rosteau fraze elogioase despre Tariceanu, erau amandoi salariati pe posturi de consilieri in cabinetul acestuia. Stiu insa ce scria necontenit dl Oprea despre Traian Basescu. Nu am vazut si nu vad o problema in scrierile sale cata vreme se facea distinctia dintre activitatea in IICCR si aceea de comentator public. Erau amandoi militanti activi ai PNL condus mai intai de Tariceanu, apoi de Antonescu. Repet, n-am facut niciodata propaganda pro-Basescu, anti-Basescu, pro-Antonescu, anti-Antonescu in cadrul IICCMER. Sunt politolog, profesor universitar, conducator de doctorate. Care este legitimitatea stiintifica a lui Crin Antonescu pentru a se pronunta aspra a ceea ce fac ori nu fac eu in plan academic? Pe scurt, este una inexistenta.

Aflu ca dl Victor Ponta a avut o singura ezitare semnand decizia pe care nu putini (cititi petitia initiata de “Evenimentul Zilei”, semnata, pana acum, de peste o mie de oameni) o socotesc un abuz, un ukaz de tip stalinist (cititi articolul profesorului Mircea Mihaies din “Evenimentul Zilei”). I-a placut cartea mea despre Ion Iliescu, spune el. Problema este ca n-am scris o asemenea carte. Exista volumul “Marele soc din finalul unui secol scurt” Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu” aparut la Editura Enciclopedica in 2004, cu prefata profesorului Dinu C. Giurescu. In pofida divergentelor stiute dintre ei, ma bucur sa-i spun d-lui conferentiar Ponta ca, la vremea respectiva, profesorul Cristian Preda a scris o recenzie favorabila a volumului in revista “22″.

Dar sa lasam de-o parte aceste fineturi bibliografice. Mi-ar fi placut sa cred ca Victor Ponta a avut ezitari legate de legalitatea deciziei sale. De faptul ca a fagaduit ca nu va face epurari politice. Ca stie limitele unui guvern de tranzitie, deci nu unul care nu are in spate alegeri nationale, ci se pregateste sa le organizeze, fara a sti dinainte rezultatul lor. Ca ii pasa de condamnarea dictaturii comuniste din Romania bazata pe Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pe care am coordonat-o. Ca stie pozitia Consiliului Europei referitoare la condamnarea regimurilor fasciste si staliniste. Ca stie ca exista legi in Romania privind comemorarea victimelor acestor dictaturi genocidare. Se pare ca lucrurile nu stau astfel. Pacat.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cum-explica-antonescu-sustinerea-seniorului-dinu-zamfirescu-la-iiccmer-ezitarea-lui-ponta-983684.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/conferentiarul-ponta-il-demite-pe-profesorul-tismaneanu-983569.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/scrisoare-de-protest-impotriva-demiterii-profesorului-vladimir-tismaneanu-983245.html#ixzz1wAKfJXxz

In Memoriam Cornel Chiriac: Un neuitat soldat al libertatii

Au trecut sapte decenii de la nasterea lui Cornel Chiriac, cel care, mai intai de la “Radio Romania”, apoi de la “Europa Libera” a demonstrat ca muzica rock poate submina sistemul pietrificat, ca poate fi o forma de contestare a totalitarismului si de regasire a demnitatii. A fost unul dintre jurnalistii radio cei mai pretuiti de catre legendarul Noel Bernard. Nu facea doar emisiuni muzicale exceptionale, ci organiza adevarate tribune ale libertatii. A intruchipat paradigmatic ceea ce Monica Lovinescu a numit est-etica.

Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios “cantand Conducatorul” si slavind “libertatea comunista”, Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la “Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.

Citesc pe Hotnews: “La 4 martie 1975 a fost injunghiat linga masina sa, intr-o parcare din Munchen. Vestea mortii sale a fost o lovitura uriasa pentru iubitorii de muzica din Romania. Au aparut imediat zvonuri ca fusese asasinat din ordinul regimului Ceausescu, evident deranjat de emisiunile care promovau nu doar muzica buna, ci si ideile “subversive” ale lui Cornel Chiriac despre libertate.” Politrucii regimului erau turbati cand venea vorba de muzica rock, de culturi alternative. Nu am intalnit reactionari mai batuti in cap, mai ingusti la minte, decat ideologii comunisti din acele timpuri ale nesimtirii si nerusinarii.

Ce puteau pricepe cei pe care poetul Geo Dumitrescu ii numea “tovarasul Gusa” si “tovarasul Ceafa”, ce puteau pricepe Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtica, Ion Iliescu, Petru Enache, Traian Stefanescu, Pantelimon Gavanescu, Constantin Bostina, Suzanica Gadea si Cornel Pacoste, servitorii ideologici ai dictaturii, din muzica formatiilor “Creedence Clearwater Revival”, “Led Zeppelin” si “Jefferson Airplane”? Intuiau un singur lucru: asa ceva este de nepermis. Nu e mult mai frumos si mai “indicat” sa inganam balade revolutionare cu accente pretins patriotice? Limbajul muzicii rock este unul universal. Tocmai de aceea regimurile comuniste l-au prigonit.”Carta 77″ a pornit ca miscare de sustinere a formatiei rock “Plastic People of the Universe”. Textele le scria, intre altii, Martin Palous, filosof arendtian si voegelinian, discipolul lui Jan Patocka. Havel l-a admirat pe Frank Zappa (si viceversa).

Probabil ca arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viata acestui soldat al libertatii. Daca n-ar fi fost ucis, daca ar fi apucat caderea dictaturii, nu ma indoiesc ca vocea lui Cornel Chiriac ar fi rasunat fara ezitare in favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a deetstat si care, din nenorocire, a reusit sa-l rapuna. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o constiinta libera, opusul a ceea ce regimul incerca sa impuna drept model cultural. Romania democratica ii datoreaza imens.

http://www.youtube.com/watch?v=WcHMUGyn9a8

Pentru textul intregral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/in-memoriam-cornel-chiriac-un-neuitat-soldat-al-libertatii/

In Memoriam Leon Volovici (1938-2011). Un distins intelectual umanist

A trait sub semnul discretiei, a plecat dintre noi la fel. Aflu cu mare tristete de incetarea din viata a respectatului istoric literar, profesor universitar si intelectual critic Leon Volovici. L-am cunoscut bine, ne-am intalnit de multe ori, la Bucuresti, la Washington, la Ierusalim. Ultima data ne-am vazut la Scoala de Vara organizata in cadrul Memorialului de la Sighet in 2008. Era un carturar autentic, un veritabil umanist, un om care respecta nuantele, nu se erija in procuror. Nu scria pamflete, nu se lansa in acuzatii, nu participa la campanii partizane.  Pretuia si cultiva obiectivitatea. Intelegea importanta condamnarii totalitarismelor ca pe o obligatie spirituala, politica si mai ales morala.  A fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Am recenzat elogios in “Partisan Review” cartea sa despre raportul dintre intelectualii romani si antisemitism (editia originala a aparut la Pergamon Press in Anglia, cea romaneasca la Humanitas).

Robert Wistrich si Leon Volovici

Leon a scris prefata si notele la “Jurnalul” lui Mihail Sebastian (Humanitas, 1996, text ingrijit de Gabriela Omat), s-a implicat integral in publicarea acelei carti, cutremurator document psihologic, istoric si uman, una dintre marturiile cele mai importante legate de tragedia evreimii din Romania in anii fascizarii tarii si ai celui de-al II-lea razboi mondial. Mi-a daruit acea carte pe data de 19 ianuarie 1997. Era imediat dupa o emisiune in care fusesem invitatul lui Iosif Sava, impreuna cu Mircea Mihaies si Silviu Lupescu, pentru a prezenta cartea mea, aparuta la Polirom, “Reinventarea politicului” (in traducerea lui Alexandru Vlad). A scris atunci cateva randuri care m-au emotionat profund. Le reproduc pentru ca ele arata vibranta generozitate si neuitabila caldura a celui care fost Leon Volovici: “Regret ca nu ne-am reintalnit tocmai cand reinventai politica si eu ‘lansam’ acest Jurnal, dar te-am urmarit cu incantare la TV in extraordinarul ‘recital’ de inteligenta si spirit critic. Ti se cuvine cu adevarat  omagiul lui Sebastian (si al meu!)  Leon Volovici”. Leon avea intr-adevar ceea ce se numeste le don de l’amitié.

Exprim aici cele mai sincere condoleante sotiei si celorlati membri ai familiei sale. Prin incetarea din viata a lui Leon Volovici cultura democratica din Romania pierde o mare personalitate.

http://www.youtube.com/watch?v=bW-GK94FHpg

Despre mostenirea spirituala a lui Leon Volovici scrie tulburator istoricul Adrian Cioflanca:

http://adriancioflanca.blogspot.com/2011/12/in-memoriam-leon-volovici-1938-2011.html

Premiul National Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: Cordiale multumiri

La Suceava si Falticeni s-au desfășurat între 17 și 19 noiembrie „Zilele Monica Lovinescu”, sub genericul „Elite şi democraţie”. Evenimentul celebrează activitatea si personalitatea celei care, de la microfon Europei Libere a fost un model cultural, etic şi civic. Marele Premiu Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ce se decernează anual a fost acordat profesorului Vladimir Tismaneanu de la Universitatea Maryland din Statele Unite. Premiul pentru „Speranţa in democraţie” i-a fost atribuit lui Bogdan Baciu de 18 ani din Fălticieni, care va studia in Statele Unite şi care a reprezentat Romania la o intilnire a tinerilor organizată de ONU în luna octombrie. Anul trecut premiul a fost acordat postuluide radio Europa Libera „pentru jurnalism democrat şi pentru merite constante dovedite timp de 60 de ani în lupta împotriva totalitarismului în Europa de Est.” In urma cu doi ani, premiul a fost acordat distinsului critic literar Gheorghe Grigurcu.

Pentru amanunte vezi si blogul Angelei Furtuna

Multumesc pe aceasta cale poetei si eseistei Angela Furtuna si salut neostenitele sale eforturi legate de pastrarea vie a mostenirii morale si intelectuale a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Multumesc juriului international care mi-a acordat acest prestigios premiu, profesorilor Basarab Nicolescu si Dennis Deletant, pe care ii incredintez de gratiutudinea si pretuirea mea.  Il felicit pe Bogdan Baciu pentru premiul ”Speranta in democratie”  si il asigur de sprijinul meu in anii ce vin.

Iata linkul la primul articol din serialul “De ce conteaza Monica Lovinescu?” aparut in 2008 in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-de-ce-conteaza-monica-lovinescu-i-800786.html

Un discret si sobru tragism: Regele Mihai I la 90 de ani

Regele Mihai, care a implinit astazi 90 de ani, ramane in istorie ca o personalitate politica remarcabila a veacului al XX-lea. O personalitate de un discret si sobru tragism. Comunicatul IICCMER afirma aceasta mostenire, parte din traditia democratica romaneasca, brutal si samavolnic intrerupta la 30 decembrie 1947. Nu voi face niciun comentariu despre cine si cum a gasit de cuviinta sa-si proclame monarhismul de ultima ora. Sa consideram aceste actiuni ca un omagiu pentru fostul monarh, nici mai mult, nici mai putin. Sa ne abtinem de la o ispititoare hermeneutica a variilor motivatii. I-as reaminti insa d-lui Mircea Geoana ca Regele nu a intrat acum pentru prima oara, dupa mai bine de sase decenii, in Parlament. A fost acolo, pe 18 decembrie 2006, cand Presedintele Traian Basescu a condamnat dictatura comunista din Romania, de la inceputul sau, la 6 martie 1945, si pana in decembrie 1989, cand s-a prabusit in sange, drept ilegitima si criminala. Mircea Geoana, asemeni colegilor sai de partid, nu-si aminteste acest lucru intrucat, la cererea lui Ion Iliescu, PSD-ul a boicotat, prin absenta masiva si printr-o declaratie de protest adoptata unanim de Congresul acestei formatiuni, acel moment de ruptura simbolica si nu numai cu trecutul comunist.

 

Destinul Majestăţii Sale Mihai I se confundă, în cei nouăzeci de ani de viaţă, cu încercările şi tragedia unei naţiuni al cărei şef de stat a fost. Semnificaţia personalităţii sale nu poate fi separată de anii de după 23 august 1944, atunci când, alături de conducătorii Partidelor democratice antitotalitare, Regele Mihai s-a opus dictatului stalinist şi comunizării naţiunii. Manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 este proba legăturii simbolice dintre Suveran şi cauza apărării regimului constituţional şi pluralist în Regatul României.Lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 a fost un act brutal al procesului de transformare totalitară. Detronarea marca, simbolic şi constituţional, finalul intervalului ce debutase odată cu edificarea monarhiei constituţionale, la 1866. În deceniile de până în decembrie 1989, Majestatea Sa a menţinut, în exil fiind, flacăra credinţei în libertate, vorbind şi acţionând, cu curaj şi demnitate, în favoarea valorilor democraţiei, pluralismului şi demnităţii naţionale. Conduita sa a fost reperul care a dat speranţă românilor care, ascultându-I mesajele radiodifuzate în noaptea de Anul Nou, participau la un moment de speranţă, având în minte imaginea unei Românii eliberate de tirania comunistă. Omagierea Majestăţii Sale la 90 de ani devine, astfel, ocazia de a onora memoria celor care şi-au dedicat existenţa, în ţară sau în exilul democratic, proiectului de renaştere a unei Românii independente şi europene. Conducerea IICCMER

 http://www.crimelecomunismului.ro/ro/evenimente/arhiva_evenimente/arhiva_evenimente_2011/regele_mihai_la_90_de_ani/

 

 Iata mai jos un articol de Dan Tapalaga aparut pe Hotnews:

 

 http://www.hotnews.ro/stiri-10524068-cine-ati-vazut-discursul-regelui.htm

 

 

Dan Tapalaga

Foto: Hotnews

Cele opt minute de discurs tinut de Regele Mihai in Parlament la implinirea celor 90 de ani ai sai au condensat atat de multe evenimente incat pare cam dificil sa te ocupi de toate. Ficare din ele are, totusi, o anumita relevanta. Un eveniment in sine este continutul discursului, decretat instant la TV un tezaur de intelepciune. Totusi, gasim acolo cuvinte cam pompoase, idei cam rasuflate, expresii intregi auzite si in alta parte. Rareori l-am zarit pe Rege printre vorbele rostite greu. A fost un mesaj pe alocuri seducator, dar foarte general, universal valabil. Bun de rostit si acum si peste zece ani. Nu putea fi, totusi, altfel, intr-un astfel de moment simbolic.Stim insa bine ca este exact genul de discurs dupa care politicienii romani se dau in vant. Le zice bine dar, in final, nu spune nimic. Vobeste despre tot si toate, pe un ton decent si de bun simt. N-are “adrisant”, pare defazat, rupt de realitate, de actualitate. Nu respira in ritmul vremii noastre, nu ataca esenta problemelor, evita marile teme – coruptia si populismul spre exemplu. Pare orb si surd la apocalipsa economica care zguduie intreaga lume occidentala din temelii.Aceasta se cheama inadecvare la lumea din jurul tau aflata intr-un proces de transformare profunda.

Ar fi fost ca Romania sa-si permita azi regi-filozofi. Nu e timp pentru ei. Romania are nevoie de regi-luptatori cu picioarele adanc infipte in solul economiei.

In discursul Regelui citim printre randuri vagi aluzii la Traian Basescu si la defectele lui, dupa cum li s-a parut si jurnalistilor de la AFP. Acestia spun ca denuntarea de catre Regele Mihai a “dispretului fata de etica si de rolul primordial al institutiilor statului, precum si personalizarea puterii” reprezinta critici disimulate la adresa actualului presedinte al Romaniei, acuzat de adversarii politici de “autoritarism”.

Antibasescienii s-au rafuit, ca de obicei, cu Traian Basescu, cu Emil Boc si alti lideri PDL, marii absenti ai momentului regizat de opozitie. N-au vazut altceva decat locurile goale lasate in Parlament de presedinte, premier si alti oficali. De data asta, presedintele Basescu le-a oferit munitie gratis.

Ce-i costa efortul prezentei sau macar un gand bun? De unde atata meschinarie si lipsa de civilitate? Cu tot efortul lor caraghios de a boicota evenimentul liberalilor, sabotorii momentului regal au obtinut efectul contrar: au fost mai prezenti decat si-ar fi dorit si au iesit mai prost decat si-au propus inamicii lor.  

Altora le-a sarit in ochi lipsa de smerenie a Patriarhului Daniel, care l-a infruntat pe “unsul lui Dumnezeu pe pamant” lipsind fara prea multe explicatii de la ceea ce suspect de numerosi monarhisti recenti numesc “marea intalnire cu istoria”.

S-a remarcat mana intinsa siret fostului suveran de Ion Iliescu. Mereu pe faza, cand a realizat ca este refuzat ostentativ, Iliescu a lunecat ca un tipar prin spatele fostului suveran. A evitat abil o scena penibila dar a ratat la mustata poza vietii sale: o strangere de mana tovaraseasca, in fata natiunii, cu cel pe care l-a fugarit la propriu din tara la inceputul anilor 90.

Imposibil sa treci peste ridicolul moment Zgonea, care i-a dat si i-a luat decoratia Regelui din maini, s-a pozat cu ea exact ca la Zoo, a calcat in picioare toate regulile elementare cu gratia tipica fostilor lacatusi mecanici. Dificil de ignorat morga senila a unor invitati castrati de orice valori etice dar fericiti sa intalneasca “un reper moral”. Printre ei, senatorul PSD Catalin Voicu, trimis in judecata pentru coruptie. Vezi aici imagini inedite cu Mana lui Iliescu si Decoratia lui Zgonea.

Puse la un loc, evenimentele deseneaza un tablou mai degraba trist decat solemn si istoric. Sa-ti sarbatoresti asa 90 de ani, sa te intorci in Parlamentul tarii tale intr-o atmosfera tragi-comica dupa ce-ai parasit puterea acum 64 de ani in conditii dramatice, iata un destin nefericit pana la capat.

Personal, alta mi s-a parut esenta zilei de ieri. Am vazut, la discursul Regelui, armate de insi care viseaza mai departe cu ochii injectati de ura la alt model de conducator, mai convenabil. Vor,de pilda, un Patriarh plutitor in sfere inalte, desprins de lumea reala. Vor conducatori autisti, ocupati cu filozofia democratiei si morala publica, cu generalitati sofisticate dar fara putere efectiva. In opinia lor, statuile vorbitoare sunt bune cata vreme raman pe soclu si nu se amesteca in treburile lumesti. Altfel devin dictatori.

Vor efigii vorbitoare care sa infiereze “egoismul primitiv”, la fel cum se lupta Iliescu in trecut cu “capitalismul de cumetrie” dar toti isi vedeau pana la urma de treaba. Vor actorasi priceputi, nu conducatori hotarati. Vor sa meninta, pe scurt, aparetele unui stat functional avand in varf o fantosa simpatica si buna la predici.

Am vazut politicieni patrunsi de ideea ca Romania are nevoie de un Parlament puternic si de un sef de stat pus in vitrina tarii, aplaudat vartos din an in Pasti. Stiti deja cine lucreaza din spatele acestor politicieni. Astazi au atacat inca un simbol bun de parazitat. L-au confiscat pe Rege.

Pe Dan Voiculescu, unul dintre cei care pariaza in taina pe un nou vehicul electoral construit in jurul coroanei, l-a vazut cineva?  Voiculescu a investit enorm, cel putin mediatic, in operatiunea de resuscitare a Casei Regale. Cand cei mai infocati monarhisti ai Romaniei se numesc astazi Voiculescu, Iliescu si Zgonea ceva nu e in regula. Cand un fost turnator, un fost secretar de partid si un fost lacatus mecanic ajung sa defileze cu blazonul monarhiei prin Parlament inseamna ca pagini intregi din istorie vor trebui rescrise rapid. Poate aflam explicatii din arhive sau din istoria recenta a impacarilor reciproc avantajoase dintre Casa Regala si Guvernarea Nastase.

Pe 25 octombrie, parlamentarii prezenti la discursul Regelui Mihai si-au prezentat propriul lor model de sef de stat: ceva foarte demn dar complet inofensiv.