Mega-securistul Plesita şi justiţia romaneasca

Puteti citi mai jos un text scris pe acest blog pe 14 martie 2009. N-am asteptat asadar moartea tortionarului in confortul sanatoriului SRI pentru a spune ceea ce trebuie spus.  La Canal si la Aiud, la Gherla si la Sighet, victimele lui Plesita nu au avut parte de o asemenea sansa.

Plesita a fost inmormantat la Curtea de Arges, aflu din EvZ, fara onoruri militare, fara salve si fara pompa. Nu a fost prezent nici unul dintre complicii sai mai usor de recunoscut (Iulian Vlad, Gh. Enoiu). Au stat pititi in scorburile turpitudinii lor morale.  Macar atat. Ne-au ajuns funeraliile militare ale lui Ion Dinca si alte omagii solemne aduse nomenklaturistilor, generalilor politici, securistilor, ideologilor impietriti in convingerile lor anti-democratice si in nostalgia pentru asfixianta uniformitate totalitara.

14/03/2009 — tismaneanu | Editează

Iata o stire (Ziua, 13 martie 2009) care te poate lasa cu gura cascata. O stire absurda, aiuritoare, de-a dreptul suprarealista. Asadar, mega-securistul Plesita nu va fi judecat. Omul care a ordonat urmarirea,  schilodirea si chiar asasinarea unor figuri de seama ale exilului (Monica Lovinescu, Paul Goma), tortionarul intotdeauna gata sa-si umileasca victimele, instrumentul docil al ordinelor criminale ale lui Dej si Draghici, apoi ale lui Ceausescu, poate fi linistit. Nu va fi atins nici cu o floare. La fel ca si monstrul Enoiu. Deci calaii securisti vor beneficia si pe mai departe de pensii uriase si vor putea sa se uite piezis, fara teama, la cei pe care i-au terorizat.  In timpul acesta, Constantin Rauta, un om care a decis sa ramina in Statele Unite, rupind cu institutiile regimului (inclusiv cu Securitatea) si luptind impotriva lor, este in continuare condamnat la moarte in Romania.  Deci Plesita cu pensie de erou, Rauta cu sentinta de tradator…

“Parchetul General al Romaniei a decis recent neinceperea urmaririi penale in cazul fostului general de Securitate si sef al Directiei de Informatii Externe Nicolae Plesita. Informatia a fost dezvaluita vineri de site-ul revistei Q Magazine. Potrivit sursei, dezvaluirea a fost confirmata de procurorul Dan Voinea, care a fost pana de curand procuror-sef-adjunct la Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.

Fostul general de Securitate Nicolae Plesita era acuzat in celebrul dosar “Europa Libera”, de omor deosebit de grav, tentativa de omor deosebit de grav, vatamare corporala, lipsire de libertate in mod ilegal, rapire de persoane, fals in inscrisuri oficiale, uz de fals si alte acuzatii. Nicolae Plesita era acuzat ca a ordonat, in 1981, atentatul cu bomba comis asupra sediului postului de radio “Europa Libera”.”

Privilegii, onoruri si gratitudine pentru tortionari

Un text cat se poate de pertinent pe blogul ziaristului Virgil Burla:

http://virgilburla.wordpress.com/2009/09/30/recunostinta-vesnica-tortionarilor/

“Agentia de presa NewsIn anunta ca fostul general de Securitate, Nicolae Plesita, a murit luni intr-un spital al SRI din Bucuresti.

Nicolae Pleşită, fost şef al DIE, a fost acuzat de terorism pentru că ar fi coordonat atentatul executat asupra clădirii postului de radio Europa Liberă în februarie 1981. A fost trecut in rezerva in 1990. De atunci i-am platit o pensie de 5500 lei pe luna, dupa cum scria Gardianul pe la inceputul anului. Adica aproximativ 1800 de dolari. In cei 19 ani cat a beneficiat de pensia speciala pentru ca si-a servit tara (cunoscatorii recunosc expresia), Plesita a incasat 400.000 dolari de la statul roman.

Cati mai sunt ca el? Un proiect de lege care propune limitarea drepturile banesti ale fostilor lucratori ai Securitatii putrezeste prin nu stiu ce sertar. In Polonia a fost posibila acesta minune. Noi trebuie sa “analizam cu calm” adopatarea unei asemenea decizii.”

Amintirea lui Matei Calinescu

Excelenta revista Idei in Dialog publica un grupaj de articole in memoria profesorului de literatura comparata, teoreticianul modernitatii, criticul, romancierul, eseistul si poetul Matei Calinescu.  Sigur, Matei Calinescu a fost un mare intelectual roman.  Nu trebuie uitat insa ca jumatate din viata lui Matei Calinescu, mai precis ultimii 36 de ani, s-a petrecut in atmosfera cordiala si benefica spiritual a orasului universitar Bloomington. Ca profesor la Indiana University, un timp sef de catedra, Matei Calinescu a format generatii de studenti in spiritul umanismului clasic, al respectului pentru valori si al curajului de a gandi liber, fara prejudecati si fara pulsiuni partizane. De la Matei Calinescu, studentii (si adeseori colegii) au putut afla ce inseamna de fapt civilizatia moderna europeana, care au fost si care sunt tensiunile, polaritatile, antinomiile acestui spatiu cultural si  istoric. Era erudit fara urma de ostentatie, se delimita de orice radicalism cu eleganta, dar fara echivoc.  Ceea ce nu putea suporta era impostura in oricare din infatisarile sale.  Il exaspera patosul suspect al inregimentarilor colectiviste. 

Ani de zile, Matei si sotia sa Adriana Calinescu s-au aflat in inima minunatului  cerc de intelectuali romani de la Bloomington: Christina Zarifopol Illias si Lukey Illias, Nicholas Spulber, Virginia Zeani, Ciprian Foias, Ilinca Zarifopol Johnston, Maria Bucur, Aurelian Craiutu, Dragos Paul Aligica, un timp Christian Moraru (care i-a fost doctorand).  Am avut privilegiul sa-l cunosc, sa port cu el indelungi conversatii, sa corespondez cu acest ganditor rafinat si echilibrat, un intelectual critic in cel mai frumos sens al cuvantului.  O lume fara Matei Calinescu este una imputinata la capitolul nobletii spiritului.  Raman insa operele sale, ideile si valorile pe care le-a slujit exemplar.

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/dosar%20matei%20calinescu82009.pdf

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/com%20hrp82009.pdf

La Wilson Center: “Communist Romania’s Cultural Cold War, 1947-1960″

Am asistat joi, 14 mai, la o remarcabila prezentare, sustinuta in cadrul Woodrow Wilson International Center for Scholars, de catre colegul si prietenul meu Cristian Vasile. Redau mai jos o relatare de la acest eveniment semnata de Eliza Gheorghe (masterand, Georgetown University).

Eveniment la Wilson Center: “Communist Romania’s Cultural Cold War, 1947-1960″

de Eliza Gheorghe

Joi, 14 mai 2009, dr. Cristian Vasile, cercetător stiintific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, a prezentat la Centrul Woodrow Wilson, în calitatea sa de ICR-HPPP scholar (Institutul Cultural Român – History and Public Policy Program) lucrarea cu titlul „Communist Romania’s Cultural Cold War (1947-1960),” oferind un minutios studiu al relatiei dintre pozitia internatională a României la începutul dictaturii comuniste si dimensiunea propagandistică, de inspiratie sovietică, promovată de regimul comunist.  Prezentarea activitatii lui Cristian Vasile a fost facuta de catre Mircea Munteanu, cercetator in cadrul HPPP, el insusi cunoscut pentru preocuparile si publicatiile sale legate de istoria Razboiului Rece.

Etica neuitării lansată la Suceava: prezentarea poetei Angela Furtună

Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Etica neuitării, Ed. Humanitas, Colecţia Zeitgeist, îngrijită de Vladimir Tismăneanu, 2008.

(Prezentarea cărţii, făcută la Expoziţia Naţională de carte Humanitas de la Biblioteca Bucovinei, Suceava, 7 mai, ora 16, de Angela Furtună)

Cartea de faţă este un eveniment literar autentic al anului 2008. Un eveniment care ne aminteşte despre necesitatea memoriei, despre asumarea responsabilităţii, despre importanţa adevărului şi a recunoaşterii valorilor: în istorie, în cultură şi literatură, în politică, în filosofia politică. Dar şi de faptul că unul dintre meritele Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca vizează apostolatul legat de fenomenul Humanitas. La începutul anilor 90, după Dan C. Mihăilescu (vezi Idei cu zimţi, Viaţă literară III, ian. 2007-iulie 2008, Ed. Humanitas, 2008, p. 240) a fost imens rolul deţinut de Monici „în sprijinirea masivă a proiectului Humanitas, prin care Gabriel Liiceanu a schimbat fundamental starea culturii politice româneşti. Niciodată nu le vom fi îndeajuns recunoscători pentru aceasta”.

Adaug la rândul meu că, ştiind de acum care este preţul libertăţii, nu vom înceta niciodată de a ne plăti moralmente datoria faţă de marele mentor care a fost Monica Lovinescu.

Colecţia Zeitgeist vrea să fie un veritabil far pentru Spiritul Timpului. Aşadar, un mainstream, o eră şi un trend, prin toate laturile esenţiale ce le pot defini: intelectuală, culturală, etică şi de climat politic. Un genius seculi ce urcă de la Herder, şi prin alţi Romantici germani, până la Filosofia istoriei a lui Hegel. Zeitgeist se referă şi la acel ethos caracteristic unui grup, definit de un mod particular de a vedea lumea, raportat la o anumită perioadă de evoluţie socio-culturală şi contribuind în mod decisiv la cristalizarea conştiinţei şi a identităţii sociale.

Colecţia Zeitgeist are de la bun început un angajament cu cititorii: e menită să deschidă punţi intelectuale, să exploreze fără inhibiţii natura şi efectele radicalismelor politice moderne şi să demonstreze validitatea perspectivelor pluraliste în înţelegerea lumii de azi.

Cărţile din Colecţia Zeitgeist vorbesc despre mituri, utopii, revoluţii, despre destinul omului într-un univers în care ideologii cu pretenţii salvatoare continuă să inspire pasiuni colective cu consecinţe nu o dată catastrofice.
Propunând o panoramă a ideilor-forţă din lumea contemporană, „Zeitgeist” este o colecţie care invită la luciditate şi responsabilitate. Cărţile din această colecţie se adresează tuturor celor interesaţi de necontenita tensiune dintre societatea deschisă şi adversarii ei.

Ioan Petru Culianu: Mai actual decât oricând

Constatand in ultima vreme o resurectie a “stilului” impertinent, virulent si resentimentar propriu mediocritatii axiofobe (si inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt intr-adevar devotati culturii democratice romanesti, demascat cu ani in urma de Ioan Petru Culianu, am decis sa recitesc cartea sa Pacatul impotriva spiritului. Scrieri politice, editia a II-a adaugita, Polirom, 2005. Sunt strinse astfel intr-o constructie coerenta, gratie Terezei Petrescu Culianu, articole si interviuri pe teme politico-istorice. Sa amintesc ca volumul se incheie cu textul meu “Cei pe care zeii ii iubesc mor tineri”, publicat ca necrolog pentru prietenul ucis, in revista 22 din 31 mai 1991. Ultima fraza din carte suna asadar: “Nu vreau sa anticipez concluziile investigatiei in curs, dar stiu un lucru, ca la intrebarea Cui prodest raspunsul nu poate fi decat unul: celor care urasc toleranta si umanitatea”. Este o carte pe care neo-fundamentalistii nu pot decit sa o deteste, tot asa cum urasc ratiunea, spiritul critic, autonomia individului, valorile liberale, moderatia, constitutionalismul. Toate aceste sunt pentru ei patologii ale modernitatii. Patria lor este de fapt ceea ce nazistii numeau Volksgemeinschaft, comunitatea tribala in care noii şamani să-şi poată exercita atributele magico-delirante. Sper ca dl Mircea Platon isi mai aminteste ce scria pe aceste teme Peter Viereck, un ginditor pe care il pretuia cindva, in cartea sa Metapolitics, prefatata de Thomas Mann.

Din articolul Patriot? reiau aici acest pasaj: “Il aud din nou pe prieten: Bine, domnule, dar de ce cobori la nivelul derbedeilor? Crezi ca-i nevoie sa-ti argumentezi cazul? Sa le scoti pe nas titlurile dumitale? Exista in Romania nenumarati oameni de bine, cu titluri de la cele mai importante institutii din lume, inteligenti, creativi, independenti. Oare ignori lucrul asta? Nu. Catusi de putin. Acesti oameni sunt prietenii mei, ii stimez, iar pentru ei as arata adevarat patriotism, spirit de sacrificiu, umilinta. Dar nu ei au inventat rationamentele absurde de mai sus, ci derbedeii. Acestora trebuie sa le raspunzi pe limba lor. M-am prefacut destul ca nu-i aud. E timpul sa ma auda si ei pe mine. Si, cu voie ori fara voie o vor face, tot mai mult si tot mai tare”. (Lumea libera, New York, 11 august 1990).

In eseul intitulat Ku-Klux-Klan Ortodox, cred ca ultimul articol romanesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca esafodaj ideologic al salvarii prin inlaturarea elementului “strain” din religie; inlaturarea elementului “strain” din tara si fondarea “Omului Nou”: “Ortodoxistii produc la vremea respectiva o enorma maculatura, care azi apare cu totul descreierata. Garda de Fier pleaca de la aceasta ideologie, in care introduce elemente mistice si de societate secreta. Pericolul fundamentalismului in sanul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotriva, azi pare mai puternic ca oricand”. (Meridian, mai-iunie 1991).

Ioan Petru Culianu a fost colaboratorul permanent al revistei lunare Meridian (editor: Dorin Tudoran, editor asociat: Vladimir Tismaneanu) publicata la inceputul anilor 1990. Mai scriau acolo: Ken Jowitt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Michael S. Radu, Agnes Heller, Ferenc Feher, Jean-Francois Revel, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Daniel Chirot, Zoe Petre, Vasile Gogea, Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Andrei Brezianu, Leonard Oprea, Matei Calinescu, Daniel Pipes, Juliana Geran Pilon, Stelian Tanase, Dan Petre, Ioan Bogdan Lefter, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, George Banu.

Limbajul adevarului impotriva minciunii

Am regasit un interviu cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, luat in toamna anului 1990, deci putin timp dupa mineriada din iunie, de catre Radu Calin Cristea pentru revista Amfiteatru. A fost republicat in ziarul Adevarul acum un an. Mi se pare ca interviul ofera acea busola de care avem atita nevoie in timpuri de dezamagiri, temeri si incertitudini. Multe s-au schimbat intre timp, ramine insa la fel de presanta, la fel de necesara, precum apa si aerul, datoria intelectualilor de a rosti adevarul impotriva minciunii. Interviul este si o pledoarie pentru implicarea intelectualilor critici in viata politica, in destinele Cetatii.

“Intelectualii sunt câinii de pază ai cetăţii”

Adevarul, 26 apr 2008

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în dialog cu Radu Călin Cristea, în 1990, în casa lor de la Paris

Amfiteatru: Voi începe dialogul nostru printr-o întrebare imensă pornind ea însăşi de la un gând al lui Paul Nizan care-i socotea pe intelectuali ca pe nişte “chiens de garde” ai cetăţii: sunt aşadar intelectualii români de astăzi nişte câini de pază ai cetăţii?

Monica Lovinescu: Intelectualul este un termen relativ recent, el datează de la afacerea Dreyfus. Ce este deci un intelectual? Este un artist, un scriitor, un gazetar care profesează, deci intră în cetate. Intelectualul poate intra în cetate pentru a sluji o ideologie totalitară, ceea ce în Occident devenea o poveste de religie transfigurată, şi atunci deserviciile sale sunt grave, ireparabile.

Însă în clipa în care intelectualul îşi asumă funcţia lui adevărată care este una de critică a puterii, atunci da, el nu-şi trădează condiţia. După revoluţie cred că în marea lor majoritate intelectualii români au fost o surpriză admirabilă, cu surprizele pe care le ştim cu toţii.

Intelectualii s-au transformat peste noapte în comentatori politici, oferindu-ne surprize excepţionale care vin nu numai de la scriitori, dar şi de la sociologi, de la oameni de ştiinţă etc. şi cred că aceasta este unul din miracolele României de după Ceauşescu.

Acea funcţie critică de care aminteam puţin mai devreme înseamnă a înlocui monologul prin dialog, prin acel dialog ce, singurul, ne îndreaptă spre democraţia moştenită de la greci, spre sensul ei dintâi – acela de a cerceta adevărul şi de a colecta excesele puterii. Cred că din acest punct de vedere intelectualii români ne-au oferit un spectacol pe care l-aş califica drept neaşteptat.

Virgil Ierunca: Neaşteptat de luminos pentru că cei mai mulţi dintre ei fără o pregătire politologică precisă şi spre deosebire de tipul de angajament al intelectualului occidental (care poate fi dublu – unul spre politic, altul spre politică), cumulează mai multe vocaţii.

Avem intelectuali care situează cu multă subtilitate fenomenul politicului într-un context sociopolitic, dar şi original, în sensul nefast al originalităţii, care este cazul României. Sunt intelectuali care coboară din turnul de fildeş şi intră în politica imediată, gest care pentru societatea civilă românească, cu crizele ei succesive, nu poate fi decât binevenit.

Obligatia amintirii versus apetitul uitarii

Un articol de o arzatoare onestitate semnat in Cotidianul de mereu alertul moral Cristian Patrasconiu. Atunci cind altii casca plictisiti si ne spun ca s-au cam saturat de aceste exercitii de adevar, invocind/inventind chiar criterii generationale, Cristi revine si le reminteste ca ignoranta nu este un argument, ca atunci cind e vorba de suflete nobile la valeur n’attend pas le nombre des annees, ca prostia morala se plateste. Ca fara Monica Lovinescu si Virgil Ierunca universul nostru mental ar fi fost mult saracit, descarnat, jalnic. Iar moral am fi ramas cersetori. Cind atitia s-au grabit sa aduca “pioase omagii” crapulosului ideolog leninist Silviu Brucan, era intr-adevar socant sa notezi cum au fost marginalizate (“carantinizate”) stirile si comentariile despre Monica Lovinescu. De parca Alexandru Sassu pe Brucan il asculta la Europa Libera in anii 70….

Cit priveste faptul ca propunerea lui H.-R. Patapievici si a mea de a da numele Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca Bulevardului Primaverii si, respectiv, strazii Herastrau, sa mai amintesc ca tot noi am propus ca strada Helesteului sa se numeasca Soljenitin. Evident, dl Sorin Oprescu a decis cum a crezut el de cuviinta: in primele doua cazuri alegind derizoriul (doua ronduri ce nu implica adrese postale!), in cel de-al treilea optind pentru ignorarea propunerii. In Romania lui Sorin Oprescu si a amicilor sai, memoria ramine seditioasa, deci este pusa intre paranteze.

Iata articolul lui Cristian Patrasconiu:

“Pe 20 aprilie se împlineşte un an de când Monica Lovinescu nu mai e printre noi. Îi rămân cărţile, dar rămâne şi – vai! – o extraordinară poftă de a o uita.

Rezum mai jos două momente semnificative legate de memoria publică a Monicăi Lovinescu.

Primul. Anul trecut, imediat după ce teribila veste a morţii Monicăi Lovinescu a devenit publică, presa de televiziune din România s-a întrecut în discreţie în legătura cu ce a însemnat pentru România această instituţie vie, sanitară, neînduplecată, exemplară care a fost Doamna Lovinescu în ultima jumătate de secol. E adevărat, încă nu fusese inventat priveghiul de televiziune, dar cu puţin timp înainte, la moartea greţosului Silviu Brucan, televiziunile noastre “au făcut festival”. Pe de o parte, ştiri marginale despre Monica Lovinescu (la jumătatea sau spre sfârşitul jurnalelor); pe de altă parte, delir şi jale de televiziune en gros şi en detail la Silviu Brucan.

La marele reper est-etic, la marea conştiinţă care a fost Monica Lovinescu – discreţie şi ignoranţă! La “dom’ Profesor” (un ins mizerabil nu doar în timpul comunismului, ci şi după 1989) – ignoranţă (dar în alt sens decât la Monica Lovinescu) şi multă evlavie!

Al doilea.

Vladmir Tismăneanu şi Horia- Roman Patapievici au avut o salutară iniţiativă de a propune PMGB schimbarea denumirii Bd Primăverii în Bd Monica Lovinescu şi a străzii Herăstrau în Strada Virgil Ierunca. Finalitatea acestui demers a fost departe de datele sale de pornire – instituţia condusă de Sorin Oprescu a ales să păstreze brandul comunist (Bd Primăverii) şi să dea numele de “Monica Lovinescu” şi “Virgil Ierunca” rondului nr. 1 şi rondului nr. 2 de pe Bd Kiseleff.

Dacă adunăm cele două momente, avem următoarea morală: memorie acută pentru personaje sinistre ale istoriei noastre recente şi memoria ultraselectivă pentru oameni care fac parte din patrimoniul de verticalitate al României – un patrimoniu destul de sărac! E o morală care vorbeşte, răspicat, despre o Românie deraiată, dezaxată, de reparat, de operat!”

Monica Lovinescu: Cheia sta in “Demonii” lui Dostoievski (text inedit)

Public aici, in premiera absoluta, scrisoarea pe care mi-au trimis-o din Paris, pe data de 5 iulie 1992, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Acest text era raspunsul celor doi distinsi intelectuali la volumul Ghilotina de scrum, o antologie de interviuri si eseuri ale mele, coordonata de Mircea Mihaies (prima editie la Editura de Vest, condusa pe atunci de Vasile Popovici).

“Draga prietene,

Virgil si cu mine ti-am citit cu o nedisimulata bucurie Ghilotina de scrum. Bucuria nu e doar de ordin intelectual si politic, nu provine din faptul ca ne aflam pe pozitii asemanatoare, nu tine doar de coincidenta de atitudini. Toate acestea le stiam mai dinainte, de la primele intalniri, din cele dintai articole publicate in exil si apoi, din cele cateva interviuri pe care ti le citisem in presa din tara.

E o foarte buna idee de a le fi strans intr-o carte in care se desvaluie si calitatea umana a autorului. Rareori, am intalnit un ton mai just, mai autentic de a vorbi despre propria sa evolutie ca la dumneata. Tot ce tine de autobiografie ne-a izbit ca inedit in volum (in special ultimul dialog cu Mihaies). Distantele pe care le iei fata de propria dumitale formatie sunt de o autenticitate, un tact, rarisime. Izbutesti o rupere radicala fiind in acelasi timp participativ, negand doar dupa ce ai inteles, care te despart si de rolul de judecator si de acela de avocat. As vrea sa adaog un lucru ce sper ca va fi bine inteles (nu tine de niciun fel de indiscretie), am impresia ca, daca ar fi trait, intr’un fel propriul dumitale parinte n’ar fi putut decat sa fie mandru si de dumneata si de felul in care stii sa-l evoci. Din acest punct de vedere, scrisorile finale catre Julien ni s’au parut exemplare prin luciditatea lor ranita. Si prin talent de altminteri (la un moment dat politologul va trebui sa acorde o pauza de care sa profite si memorialistul, scriitorul pur si simplu).

In rest, diagnostic impecabil, analiza eficace, o cunoastere nu doar a mecanismelor totalitarismului, dar si a principalilor actori, de neinlocuit. Dar toate acestea le stiam, nu sunt decat niste confirmari.

Te asteptam cu nerabdare la Paris, fie doar spre sfarsitul anului, spre a discuta despre toate acestea. Fii bun si anunta-ne din timp de venirea dumitale, sa ne oferim impreuna o lunga seara de regasiri si altele decat prin corespondenta (mai ales ca scriu din ce in ce mai putine scrisori).

In ce ne priveste, ar trebui sa fim mai liberi dupa ce Americanii de la Europa Libera, intr’un mare gest de intelepciune au inchis birourile lor de corespondenta in Europa occidentala, preferand sa emita in circuit quasi-inchis (de la Bucuresti spre Bucuresti, de la Vilnius spre Vilnius, de la Moscova spre Moscova (etc…) trecand incidental prin Munchen. Biroul din Paris s-a inchis deci la 30 Iunie si emisiunile noastre au fost suprimate. Nu suntem insa mai liberi deoarece ne-am angajat sa dam, fiecare dintre noi, doua-trei volume la Humanitas, si iti inchipui lesne ce munca migaloasa, ingrata si lunga e sa extragi din vreo 20 de emisiuni, doar vreo 600 de pagini.

Altfel, in Romania stii probabil si mai bine ca noi (ai fost mai deseori la fata locului) cat de prost stau lucrurile. Cel mai interesant ar fi de vazut cat si ce tine de post-comunism in general (vezi surprizele actuale in evolutia din Cehoslovacia sau Polonia, cele cu societati civile si disidenti de multi ani) si cat-ce de ceausismul si caragialismul autohton. Esti printre cei mai bine plasati pentru un astfel de dosaj care ar avea si un efect terapeutic.

In asteptare, continua sa dai studentilor dumitale in bibliografia obligatorie, si nu in ultimul rand, Demonii lui Dostoevski; una dintre chei, si nu cea din urma, sta sigur acolo.

Pe curand deci, cu toata prietenia si – mai e nevoie sa adaog? – elogiile noastre.

Monica Lovinescu
Virgil Ierunca”

Nota VT: Oricine va citi acest text, animat de buna-credinta, nu va putea sa nu deceleze embrionul etic si metodologic al perspectivei adoptata in scrierea Raportului Final (Humanitas, 2007), raport elaborat de o Comisie Prezidentiala din care au facut parte Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Apoi cred ca studentii de la Istorie, Stiinte Politice, Sociologie si Filosofie ar trebui sa tina seama de indemnul celor doi ganditori ca atunci cand studiaza totalitarismul sa citeasca ori sa reciteasca Demonii lui Dostoievski (trad. rom la Editura Polirom).
Mentionez ca am cerut in toamna anului 2007 permisiunea doamnei Monica Lovinescu, prin prietenul Mihnea Berindei, de a face publica aceasta scrisoare in momentul in care istoricul Cristian Vasile lucra la postfata volumului Arheologia terorii (Curtea Veche, 2008). Cu acordul domniei sale, Cristian Vasile a inclus, cu multumirile de rigoare, scurte fragmente din acest text. Am pastrat aici grafia originala din scrisoarea celor doi mari prieteni.
Pe langa Demonii, ma grabesc sa adaug, aceiasi studenti ar beneficia imens citind volumul Etica neuitarii, de Monica Lovinescu, colectia Zeitgeist, Humanitas, 2008.

Un dandy al realismului socialist: Metamorfozele lui Petru Dumitriu

Petru Dumitriu si cataclismul stalinismului romanesc

de Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile

Nu vom osteni laudand splendida revista de cultura care este Lettre Internationale (editia romana, publicata sub egida ICR, il are ca redactor sef pe rafinatul romancier, eseist si critic B. Elvin. Ar fi multe de semnalat din nr. 68, iarna 2008-2009, al revistei. Ne marginim aici sa mentionam semnificativul portret memorialistic semnat de Geo Serban cu titlul “Grandoare si degradari ale devenirii la Petru Dumitriu“. Sunt in acest articol elemente indispensabile, sugestii revelatoare pentru o extrem de necesara monografie critica a celui ce a fost poate cel mai interesant, dar si cinic, exponent al literaturii realist-socialiste din Romania. Supra-inzestrat ca bagaj analitic si cultural, vorbitor cvasi-nativ de franceza si germana, cu studii de altfel in Germania in timpul razboiului, personaj arborand aere aristocratice, Petru Dumitriu era unul dintre foarte putinii intelectuali marxizanti din Romania la curent cu dezbaterile din randul stangii internationale (mai ales dupa moartea lui Stalin). Textul lui Geo Serban lumineaza statutul privilegiat al autorului Cronicii de familie in perioada 1955-1958. Nemembru de partid, personaj emblematic pentru categoria tovarasilor de drum, Petru Dumitriu ajunsese, din ordinul si cu sprijinul direct al lui Leonte Rautu, la conducerea ESPLA (Editura de Stat pentru Literatura si Arta). Adjuncta sa un timp a fost faimoasa ilegalista Ilka Melinescu (sotul ei, doctorul Nicolae Melinescu, a fost un timp decanul Facultatii de Filosofie si Ziaristica a Universitatii din Bucuresti, numita pe atunci “C. I. Parhon”). Rautu (Malvolio Leonte), Ilka Melinescu, Miron Constantinescu (Diocletian Sava), Gogu Radulescu, Gheorghe Haupt etc apar ca personaje in romanele a clef scrise dupa “defectiunea” de la Berlin. Trilogia Cronica de familie, o implinire romanesca monumentala (insa extrem de inegala), a fost lansata pe piata in ajunul Anului Nou 1957.

Retinem de la Geo Serban detaliile legate de rolul directorului Editurii, Al. I. Stefanescu, sotul poetei Nina Cassian, el insusi ilegalist, de discutiile pe manuscris, la care participau, pe langa memorialist, redactor al Cronicii, Al. I. Stefanescu, precum si principalii referenti: Silvian Iosifescu si Mihail Petroveanu. Peste doar cativa ani, romancierul evadat din ”paradisul comunist” avea sa publice dinamitarde romane Ne intalnim la judecata de apoi si Incognito, in care amicii sai Mihai (Milo) Petroveanu, Paul Georgescu, Barbu Campina, Gheorghe Haupt si N. Tertulian apareau ca personagii cu nume codificate.
Cronica a fost hit-ul absolut al perioadei, un best seller fara precedent. Nu mai conta maniheismul descumpanitor, sociologismul denigrator si dispretuitor in raport cu “clasele invinse” si mai ales cu aristocratia. Erau celebrate formidabilul talent portretistic, rafinamentul stilistic, opulenta lexicala. Piedestalul simbolic se inalta vazand cu ochii pe masura staturii atletice a romancierului. Nu e vorba doar de metafore. Scrie astfel Geo Serban: “A starnit valva teribila incidentul petrecut intr-o sedinta a conducerii Uniunii Scriitorilor, cand – se spunea – l-a apostrofat umilitor pe Mihai Beniuc, cerandu-i imperativ sa se urce pe masa, ‘ca sa ii poata aplica o palma corectionala’.”

Autorul evocarii examineaza si perioada de depresie post-euforica a lui Petru Dumitriu. A fost vorba de fapt de constientizarea unui impas existential: ajuns pe culmile gloriei, rasfatat al aparatului ideologic, Petru Dumitriu, sperand poate ca isi va spala cumva pacatele periodei de desantata complicitate cu ideologia oficiala, si-a imaginat ca va (fi lasat sa) scrie marele roman al Partidului Comunist ori, mai bine spus, al sectei milenariste comuniste. Se va fi visat un fel de Gyula Hay, de Tibor Dery ori de Adam Wazyk a la roumaine. Cartea urma sa se intituleze Biografii contemporane si se dorea tot o trilogie. Petru Dumitriu condusese un numar de interviuri cu ilegalisti mai mult sau mai putin faimosi, intre care George Macovescu si Valter Roman. Imi amintesc (VT), din povestirile tatalui meu, ca el insusi avusese cateva convorbiri adancite cu Petru Dumitriu. Unele capitole au fost publicate in perioada de dinaintea plecarii din tara in revista Steaua.

Era evident ca romancierul intrase pe un teritoriu minat, in zona mereu imprevizibila, mereu evanescenta, a ceea ce un Jorge Luis Borges a numit dialectica tradatorului si eroului. Istoria partidului nu putea fi concesionata neofitilor, intrusilor, posibililor demistificatori. Iata ce scrie Geo Serban despre atmosfera din epoca: “aci curgeau elogii la adresa luptatorilor din brigazile internationale, mobilizate de comunisti pe frontul spaniol impotriva dictaturii franchiste, aci li se retragea increderea si deveneau suspecti de cosmopolitism, de sectarism, ori mai rau, deviationisti si complotisti de odioasa speta. (…) Caderile partiale sau globale in dizgratie se produceau curent si, la fiecare cotitura a evenimentelor, esafodajul epic imaginat de Petru Dumitriu risca sa isi piarda un pilon, o bolta de sustinere, daca nu insasi fatada de parada. De aici, raceala, absenta nedisimulata a entuziasmului oficial fata de mult-trambitata intreprindere pusa pe santier de scriitor”.
Geo Serban mai aminteste pozitiile virulente, anti-”decadente” ale lui Petru Dumitriu din perioada 1956-1957. Sigur, romancierul ii “demasca” pe Nietzsche, Wittgenstein, Heidegger, Sartre, Kafka si Camus. Dar, indraznim sa adaugam, spre deosebire de N. Moraru, Nestor Ignat, Traian Selmaru, Sergiu Farcasan, M. Breazu, chiar Paul Georgescu si N. Tertulian, el ii citise si ii cita, ceea ce nu era putin lucru. In Coraportul despre proza de la Congresul scriitorilor din 1956, Petru Dumitriu platea, desigur, multe polite inamicilor sai, dar dadea si citate (evident distantindu-se) din Brecht si Lukacs. Or, in torida vara a lui 1956, Georg Lukacs era de-acum un fel de spiritus rector al Cercului Petofi. Se purtau, in prezenta a sute de tineri, discutii inflacarate despre istoria partidului, despre dreptul de asociere si despre libertatea presei. Cat priveste “volumasul de buzunar” Noi si neo-barbarii (1957), el nu era doar raspuns la comanda puterii (i.e. Rautu) de a agrava disensiunile dintre scriitori, ci si un protest la adresa falsei fronde, de fapt a nerusinarii in statu nascendi a lui Eugen Barbu. Pentru ca despre autorul romanului Groapa era vorba in eseul-pamflet Caliban, du-te la scoala. Sa mai amintim notatiile lui Geo Serban despre cumplita vara a anului 1958 care “aducea simptomatice zguduiri de cadre in domeniul editorial si al presei”.

Dupa evadarea din ceea ce avea sa numeasca “infernul marxist leninist”, Petru Dumitriu a incercat diverse strategii de regenerare morala: roman alegoric, fresca istorica, meditatii mistice. A fost tinut departe de cei care nu ii puteau ierta, sub nicio forma, infamiile, miseliile, abdicarile. Poate ca nimeni nu ar fi putut sa surprinda mai bine decat el insusi aceasta tragedie fara de sfarsit, atunci cand scria, in romanul Incognito: “Daca as fi fost pur, sau capabil de puritate, n-as fi fugit de acasa, caci pur poti sa fi oriunde…”