Dans macabru: Găini decapitate şi isterie şovină

11/11/2014

Repulsie, dezgust, revoltă: acestea sunt cuvintele care descriu reactia oricarui om cu bun simt citind ştirea despre găinile decapitate azvârlite in sediul PNL. Victor Ponta si PSD-ul au transformat campania electorală intr-un dans macabru. Este o sarabandă a urii dezlăntuite, o ofensiva a tot ceea ce poate fi mai abject in subteranele fetide ale resentimentui social si etnic. Cand am scris despre hunveibinul Ponta, multi s-au intrebat la ce făceam aluzie. Era vorba de Gărzile Rosii maoiste din anii a ceea ce s-a numit “Marea Revolutie Culturală Proletară”, una dintre cele mai cumplite explozii de barbarie din secolul XX. In momentul de față, oamenii lui Ponta folosesc impotriva candidatului ACL, Klaus Iohannis, intreg instrumentarul xenofob al extremei drepte interbelice. Mai lipsesc doar echipele mortii. Pontocrația este rezultatul unificarii perverse a comunismului si fascismului.

“Mândria de a fi roman”, neghioaba strigătură electorală pontistă, a devenit lozinca favorită a tuturor complexatilor terorizati de tot ceea ce inseamnă modernitate. Au ucis-o in efigie pe Monica Macovei, acum sunt dezlănțuiți, in aceeaşi lugubră operatiune stigmatizantă, impotriva lui Klaus Iohannis. Cum scrie Ioan Stanomir, Victor Ponta oficiază această religie politică a urii. Indeplineşte cu voluptate rolul de Mare Dragon. Candva, regretatul Ioan Petru Culianu a scris despre Ku Klux Klan-ul ortodox. Noul fundamentalism xenofob al carui campion este Victor Ponta se muleaza perfect pe acest concept. Ma refer, desigur, la fanatism, nu la ortodoxie ca religie.

Dl Iohannis are dreptate numind această pseudo-campanie drept abominabilă. Nu ai cum sa răspunzi unor asemenea gesturi huliganice, nu ai cum să polemizezi in chip decent cu mardeiaşii. Găinile decapitate sunt simbolul a ceea ce ne aşteaptă pe toți dacă invinge Ponta. Omul acesta nu se va da in lături de la nimic pentru a-şi eterniza şederea la putere. Singura sa armă este agresiunea simbolică pe care, la nevoie, o poate transforma intr-una fizică. Astfel au procedat toți dictatorii totalitari, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao, Castro, Ceauşescu, modelele reale ale mitomanului serial. Exista de fapt o spaimă teribilă care pare să-i ghideze nesăbuitele acțiuni.

Victor Ponta se teme, de aici şi obrăznicia cu care isi tratează adversarii politici. Tupeul sau este direct proportional cu a sa insecuritate existentială. Victor Ponta ştie că este un plagiator ordinar, deci un hot. Inchei aceste randuri nascute din greata si indignare, citând-o pe respectata jurnalistă Tia Șerbănescu: “Mai bine pisic decât James Bond, mai bine neamț decât vagabond.” Cu un singur amendament: pisicul Victor Ponta este unul lovit de rabia celui mai detestabil şi nociv şovinism. Monica Lovinescu a scris cândva că vadimita este o maladie contagioasă. Cu acest repugnant exercițiu de “voodoo politic”, avem acum proba definitivă că nu s-a inşelat.

PS: Pentru cei care trimit mesaje privind starea găinilor aruncate in curtea sediului PNL am următorul mesaj. Scutiti-ne de tot felul de detalii irelevante, important este huliganismul gestului, mai ales in conditiile vizitei liderului PPE. Este vorba de un gest mizerabil menti sa duca in derizoriu acest eveniment. Face parte din arsenalul de incalificabile porcarii al campaniei PSD, cea mai infama dintre toate cunoscute din 1990 incoace. Tinand cont ca de-alde Șova se ocupa de campanie, nu e motiv de mirare…

Recomandări:

http://www.curentul.info/bref-tia-serbanescu/7443-lacatul

http://inliniedreapta.net/insemnare/1990-2014-bai-animalule-bai-lucrule/

http://www.revista22.ro/articol.php?id=49911

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/dans-macabru-gaini-decapitate-si-isterie-sovina/


Bacalbaşa cu cravaşa: PSD, Partidul Şovinismului Demagogic

05/11/2014

Suntem unii care ne amăgim crezând că in România microbul nationalismului visceral s-ar fi stins. Sigur, mai există PRM, dar, odata intrati in UE, s-ar fi putut crede, vor exista limite ale discursului public in ce priveşte bucuria tâmpă a stigmatizării celuilalt. Ei bine, ne-am inselat. In aceasta campanie prezidentiala, liderii PSD, partid ce-si zice socialist, a cărui ideologie ar trebui să respingă categoric orice forma de şovinism, de extremism nationalist, s-au intrecut intre ei intru xenofobie. Iata-l acum pe domnul Nicolae Bacalbaşa, presedintele Consiliului Judetean Galati, agitând, asemeni lui Victor Ponta, in chip iresponsabil si virulent, cravaşa xenofobiei purulente.

Iata ce-a avut de spus acest tovarăş roşu cu diagonală verde: “Pericolul l-a spus Mihai Eminescu: ‘cine o indragi strainii, manca-i-ar inima cainii’ Principalul defect al domnului Iohannis este ca reprezinta interese straine.[...] Dl. Iohannis nu este nici macar sub acoperire, este un german care reprezinta, in mod oficial, interesele unei comunitati etnice si care comunitate este sprijinita de un stat, care este un hegemon in cadrul unei Uniuni care s-a vrut paritare si in care se contureaza, incet-incet, doua viteze. Nu trebuie sa iesim din UE, ci trebuie sa ne comportam in cadrul UE, prin reprezentantii nostri, prin atitudinea noastra, ca niste parteneri cu reprezentare integrala”.

Daca ar fi dupa acest domn, parintele social-democratiei romanesti, de origine evreu rus, Constantin Dobrogeanu-Gherea, ar trebui expulzat din panteonul intelectual al PSD. Ma intreb ce-ar avea de zis Ion Iliescu. Se rasucesc in mormant Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Şerban Voinea. La fel, premierul socialist francez, Manuel Carlos Valls Galfetti, de origine catalan, ar trebui inlocuit urgent cu un francez de bonne souche. Retorica lui Bacalbaşa este inrudită cu aceea a extremistilor Jobbik din Ungaria, cei care ii acuză pe politicienii maghiari de origine evreiască de subordonare in raport cu interesele unul alt stat, in acel caz, Israelul.

Are dreptate Cristian Patraşconiu sa scrie, apropo si de puseurile xenofobe ale mitomanului galactic: “Aşadar: 1990-2014, „băi, animalule” ; „băi, lucrule”. Acelaşi dispreţ pentru oameni, aceeaşi cultură a urii, acelaşi discurs al urii, aceeaşi falsă solidaritate, aceeaşi calpă retorică despre respect (cum poţi să respecţi un om atunci cînd îl faci ba animal, ba lucru; şi, a propos, fiind un „lucru”, Johanis are drept de vot?). Aceeaşi retorică sulfuros-naţionalistă – „ne vînd Ardealul”, „sîntem români, vestul să nu ne mai dea ordine”, şamd.”

Nici n-am apucat sa postez textul de mai sus ca a mai venit inca o stire ce se cere comentata: plagiatorul refuza sa se confrunte cu candidatul ACL la Universitatea de Vest din Timisoara. Stim de ce. Exista riscul sa i se spuna ca se afla intr-o cladire in care integritatea academica este luata in serios, iar plagiatul este sanctionat ca frauda maxima. Exista riscul sa fie huiduit de studenti. Exista riscul sa se faca definitiv de ras. Ar prefera un studiou de televiziune. Evident ca acolo, de pilda la Antena 3, nu va fi incoltit cu intrebari despre furtul academic. Acolo poate sa minta in voie, fara a i se spune in fata ca este un om fara rusine, un delapidator, un infractor.

Update: Este o coincidenta, dar una care poate inspira unele refletcii. Constat ca articolul de mai sus a aparut la patru ani de incetarea din viata a lui Adrian Paunescu. La vremea respectiva, Victor Ponta i-a adus menestrelului comunismului dinastic un pios omagiu. Nu ma ocup de gusturile estetice ale liderului PSD, este dreptul lui sa-i placa si Nicolae Dragos. Dar Paunescu nu a fost doar un poet, bun sau mai putin bun, ci si un participant activ la orgiile propagandistice ale “Epocii de Aur”. Dupa caderea dictaturii, a fost unul din conducatorii unei formatiuni neo-comuniste. Apoi, prin unficarea cu partidul lui Ion Iliescu, a devenit senator al PDSR (actualul PSD). Adrian Paunescu a contribuit la plasmuirea ideologiei national-staliniste, a hibridului stalino-fascist ale carui efecte se regasesc azi in sovinismul demagogic al PSD.

http://www.mediafax.ro/politic/victor-ponta-daciana-sarbu-si-ecaterina-andronescu-i-au-adus-un-ultim-omagiu-lui-adrian-paunescu-7695181

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/11/05/adrian-paunescu-rapsodul-comunismului-dinastic/

http://inliniedreapta.net/insemnare/1990-2014-bai-animalule-bai-lucrule/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/bacalbasa-cu-cravasa-psd-partidul-sovinismului-decrepit/


Labirintul spaniol: Pasiunile Razboiului Civil, ieri si azi

01/10/2014

Am terminat de citit romanul “Sepharad” de Antonio Muñoz Molina, plin de referinte la spasmodicii ani 30, la Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Willy Munzenberg, cel numit marele impresar al Cominternului, si sotia sa Babette, sora Margaretei. In “Times Literary Supplement”, cu ceva timp in urma, o recenzie de Jeremy Treglown, autorul mult-discutatului volum despre politice culturale ale Spaniei franchiste (“Franco’s Crypt”), la cartea “Hotel Florida: Truth, Love, and Death in the Spanish Civil War” de Amanda Vaill. Intre personaje, Ernest Hemingway si Robert Capa. Nu cred ca exista eveniment din veacul al XX-lea care sa continue sa suscite atatea pasiuni precum Razboiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru altii o tragedie fara final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, “Omul care iubea cainii” se petrece, direct sau indirect, in labirintul spaniol. Amintesc recentele carti ale Katerinei Clark si a lui Karl Schlogel unde Razboiul Civil figureaza proeminent. Spania ca simbol al sperantei a fost fundalul pe care se desfasurau procesele-spectacol. Avem acum rascolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atatia recenzenti). Brigazile Internationale au devenit subiect de teze doctorale. Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie.

Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei parinti au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare in toate cartile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la “International Herald Tribune” a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, cand a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se lega, urmând parcă o logică borgesian. Saptamana trecuta le-am povestit studentilor mei despre Noel Field si roul sau in procesul Rajk. Azi vom vorbi despre fanatismul stalinist si despre revolta mintilor, despre Jakub Berman si Lezsek Kolakowski, despre orbire si despre apostazie…

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franta (despre acele lagare şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth” , a scris Koestler; într-un asemenea lagăr marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină “Darkness at Noon”). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Juan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic.) La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi asteptau Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin.) Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumator fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramon Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormantarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilo ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic “Nuestra Bandera”. Familia lui Alex (asa îi spuneam noi) venise din Franta, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Alt frate, Georges, a facut si el regia, cred. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa firmei aeriene Sabena. Au revenit în Franta după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.

În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun “Autobiografia lui Federico Sanchez”. Era tradusă în romaneste „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era “L’écriture et la vie” de Semprun. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din “Geschichte und Klassenbewusstsein”, cartea mesianic-marxistă a tânărului Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Zizek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată poate un motiv pentru admiratorii să o citească.) Am scris la moartea lui Semprun, textul poate fi citit in „Studii si materiale de istorie contemporana”, Vol. XI, 2012. Am scris si la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprun si pe prietenul sau de idei, Fernando Claudin.

Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), ar avea multe de aflat din amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu.) Doctorul Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internationale, apoi medic în China, în armata lui Mao. A fost prieten cu părintii mei. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerande teme cu Agnes Heller şi Ferenc Feher, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute.” Nu întâmplator se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre….)

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, pe Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa.) Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit, corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămane ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nici o îndoială, nici o rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealalta îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort in urma cu cativa ani, nonangenar, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico Garcia Lorca.

Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi.) Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Ramâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx.) Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Palmiro Togliatti, unul dintre corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă). Togliatti apare in romanul “Sepharad”. A supravietuit Marii Terori, era unul din favoritii lui Stalin. Am vorbit despre el cu Viktor Zaslavsky, fostul disident sovietic devenit un distins istoric al comunismului italian. Viktor a murit la Roma in 2009. A participat la conferinta despre anul 1968 pe care am organizat-o in noiembrie 2008 cu sprijinul ICR la Woodrow Wilson Center din Washington. Volumul aparut in in 2011 la CEU Press (“Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia”) este dedicat memoriei sale…

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebarii spre „a nu aduce apa la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă cât şi dinspre cea stângă. Merită să-l cităm aici pe Orwell: “The Spanish war and other events in 1936-37 turned the scale and thereafter I knew where I stood. Every line of serious work that I have written since 1936 has been written, directly or indirectly, against totalitarianism and for democratic socialism, as I understand it.” Atentie la formulare, socialism democratic “as I understand it”, deci nu unul dictat de diversii pontifi ideologici.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolţov (jurnalistul favorit al lui Stalin care i se adresa cu apelativul “Don Miguel”, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat şi executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) şi André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaţionale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam 10 ani (ambii sunt personaje în “Pentru cine bat clopotele”). Venise atunci în vizita în România Renato Bertolini, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Rezistenţilor (FIR), a cărei filială din Romania s-a numit FIAP (după numele francez, Federation Internationale des Anciens Politiques). De aici şi cuvantul fiapist, cu multiplele sale conotaţii din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc.) Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Barcelona (era după lichidarea POUM.)

I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam şti, nu ştiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandanul Carlos al detaşamentului de şoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofiţeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreuna cu stalinistul maghiar Ernö Gerö (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar şi Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic şi suspectat de trotkism). Despre perechea Vidali-Tina Modotti iată ce scrie Claudio Albertani într-un articol publicat în 2005 de Fundaţia Andreu Nin: “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.” Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem: ”Hacer el presente implica corregir el pasado”.

Vidali era unul dintre apropiaţii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaţionale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmaşul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns in Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanţii stalinişti ajunşi şi ei acolo, Juan Comorera şi Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor împotriva lui Troţki, care au culminat în august 1940 cu asasinarea intemeietorului Armatei Roşii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol inflitrat în cercurile troţkiste, Ramon Mercader (amintesc aici romanul lui Semprun, “La deuxième mort de Ramon Marcader” si, evident, cartea lui Leonardo Padura).

Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulţi bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea ştia multe şi se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei.”) În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziţie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreaţa Madonna (o mare admiratoare.)

Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile (nu întotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum ştia stânga post-stalinistă să se agaţe de minciuni, ori de jumătăţi de adevăr, dar şi pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelstam, Ahmatova şi Tvetaieva.) Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârşit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă.) I-am citit pe Hemingway şi pe Malraux. I-am citit pe apostaţii comunişti Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando Claudin şi Jorge Semprun. Mi-am apropiat şi cărţile supravieţuitorului POUM, Julian Gorkin. L-am citit pe Manuel Vasquez Montalban (La Pasionaria y los siete enanitos), îl citez in “Stalinism pentru eternitate” (cartea i-am daruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici.) Am încercat să înţeleg cât a fost revoluţie şi cât contrarevoluţie în acel fratricid naţional.

Georges Bernanos înţelesese că fiecare tabară avea adevărul ei, că aceste adevăruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi în partea opusă. A scris “Les Grands Cimetières sous la lune”, o carte pe care tânărul Camus o comenta astfel în “Alger républicain”: „Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu în acel imbroglio istoric total. Înrolată de partea republicană (loialistă, cum se spunea în epocă), Simone Weil citeşte cartea lui Bernanos şi ii scrie acestuia: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais. Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-şi urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinţii mei se află lângă Dolores Ibarruri, atunci când cea care i se spunea la Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza in volumul “Lumea secreta a nomenclaturii”, aparut in 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreuna cu ai mei, Valter Roman şi Mihail Florescu. După 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecţi (schisma iugoslavă, procesul Rájk), au trecut cu toţii prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, “Sub cerul Spaniei”. Nu doar Roman, dar şi părinţii mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España

Îi îndemn pe cei interesaţi să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel microcosm din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost ucişi criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel şi Koestler (mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell.) Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist şi antifascist. Acest lucru nu-l poate nega nici un intelectual de bună credinţă. A criticat ipocriziile vremii lui şi a avut un dispreţ total pentru complicii totalitarismului. Cât priveşte faptul că am o pasiune pentru Kolakowski, nu văd nimic grav sau agravant în asta. Fiecare cu pasiunile sale formative.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înţeleg în ce miraj, în ce păienjeniş al iluziilor şi intrigilor fuseseră prinşi părinţii mei şi, de fapt, o întreagă generaţie (la dreapta şi la stânga.) Cine a citit “Ghilotina de scrum” poate îşi aminteşte finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuşi fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme decât altii), dar, cum observa Monica Lovinescu, şi către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”. Scriam in decembrie 1983: “La acest ceas al confesiunii mele de nimeni cerută sau ascultată, ei, cei ucişi si cei cu sufletele sfăramate, vin sa-mi bantuie imaginatia, sunt stafiile mele personale, mă convoacă şi mă obligă să le privesc in faţă, stare maladivă de Angelus Novus, ultima dată cand cineva le mai acordă dreptul de mărturisi.”

Pe 11 februarie 1986, adăugam: “Ai facut parte, Julien, din armata de faliţi ai istoriei, dintr-un trib damnat, de martiri fara speranţă de expiaţiune, crucificati la drumul mare, pierduti in gloata de şarlatani, de profitori, de rataţi, de zerouri, fără de care nici o revoluţie nu are cum triumfa. V-ati hrănit cu droguri pe care aţi ajuns a le execra, v-aţi lăsat convinsi de icoane schimonosite, fără a fi capabili să prevedeţi ziua cand veţi realiza cu disperare că totul nu a fost decat o enorma glumă, gluma cea mare a unui secol in care ironia a imbrăcat haine vărgate, iar practicanţii ei, indiferent de rasă sau clasă, s-au trezit expulzaţi spre Auschwitz sau Magadan. Dă-mi voie, Julien, să nu accept alibiurile voastre, indoielnice raţionalizari ale unui colaps valoric si generaţional, dă-mi voie să intreb ce ne mai rămane acum decat cea mai incăpăţanată indoială, curajul de a spune nu oricărui optimism gregar, oricărei alinieri mecanice.” (“Ghilotina de scrum”, Ediţie ingrijita si prefaţa de Mircea Mihaies, Polirom, 2002)

http://www.evz.ro/senatul-evz-labirintul-razboiului-civil-din-spania-i-440029.html

http://www.contributors.ro/global-europa/mastile-bolsevismului-viata-si-timpurile-lui-santiago-carrillo-1915-2012/

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/cultura/insomnii-dialectice-die-partei-hat-immer-recht/

http://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/omagiu-cataloniei-3425/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/labirintul-spaniol-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/


Prolegomene la o etică a onoarei: Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

26/09/2014

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus. Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Cand ni se spune ca totul este o apă si-un pamant, adică noroi, să ni se permită să-i recitim pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Să-i evocam si să-i invocăm in favoarea unei etici a onoarei.

În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorul “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Raymond Aron, Hannah Arendt, Arthur Koestler, Eugene Ionesco, George Orwell, Manes Sperber, Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Ignazio Silone, Jeanne Hersch.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor 50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul Kolyma” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

În cartea sa „Camus: A Romance”, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes a reconstituit de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerariu spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre “le siècle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american, Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea regretatului istoricul Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Leon Blum: “The Burden of Responsibility” (apăruta în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor “Străinul” şi “Ciuma” ca şi a “Mitului lui Sisif”. La fel, „L’homme révolté”, carte care circula pe sub mână asemeni romanului lui Orwell “1984″.

În timp ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a “vicleniei Raţiunii”, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la “Omul revoltat” a fost textul de 300 de pagini din 1952, „Les Communistes et la Paix”, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din „Omul revoltat”: deci chiar în „Les Temps Modernes”. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un”piedestal portabil” de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupata de Armata Roşie, autorul lui „L’Etre et le Néant” răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste”. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat. El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Francis Jeanson-ului, al Auschwitz-ului, Katyn-ului şi al Gulagului.

Dreptul la rezistenţă

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. A descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia “Zeitgeist” la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei anti-totalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte in veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cum scria recent Doina Jela, nu e greu sa ne imaginăm in ce direcţie ar fi mers opţiunile lor azi. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell şi despre aceea a lui Ignazio Silone de Stanislao Pugliese. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Nu e nevoie de un excesiv exercitiu de imaginaţie pentru a sti ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Nu trebuie facut un efort deosebit pentru a sti cum ar fi reacţionat la resurecţia publica a sicofanţilor ceausisti deveniti apologeţi pesedisti.

Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelstam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei: „Pentru cei adomiți de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când au fost victime de apărat, amintirea însăși a victimelor este supărătoare”. (Unde Scurte, București, Humanitas, 1990, p. 170) Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu a examinat cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost intelectuali onesti, in pofida constrangerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moștenirea lor este aceea a virtuților modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: „onestitatea, datoria de a-și pune în discuție certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbițe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloce aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violența” (“Unde Scurte”, București, Humanitas, 1990, p. 136).

Versiune largita a eseului transmis la Radio Europa Libera si aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26604726.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26605913.html


Der alte Tanz auf dem alten Vulkan…

01/09/2014

1 septembrie 1939, 1 septembrie 2014, Europa se confrunta atunci, se confrunta acum, cu obraznicia expansionista a dictatorilor si cu  rationalizarile capitularde ale liderilor vestici.

“Nu vrem sa murim pentru Danzig”, se spunea atunci. “Nu vrem sa murim pentru Donetsk”, se spune acum. Am uneori senzatia ca nu se invata nimic din istorie, ca exista o atractie recurenta spre repetarea acelorasi abdicari, gafe si iluzii. Occidentul pare (ori chiar este) nauc, abulic, debusolat valoric. Vorba lui Kurt Tucholsky, der alte Tanz auf dem alten Vulkan

Este momentul sa-l recitim pe Auden si sa ne intrebam daca nu retraim acei ani pe care marele poet i-a numit “a low and dishonest decade”:

“I sit in one of the dives
On Fifty-second Street
Uncertain and afraid
As the clever hopes expire
Of a low dishonest decade:
Waves of anger and fear
Circulate over the bright
And darkened lands of the earth,
Obsessing our private lives;
The unmentionable odour of death
Offends the September night.”

http://www.poets.org/poetsorg/poem/september-1-1939

 

Apelul intelectualilor polonezi catre cetatenii si guvernele Europei

 

A view of today’s Danzig – Gdańsk

1939-2014: Die in Danzig – Live in Donetsk

Anyone who will not say ‘no pasarán’ to Putin today places the European Union and its presumed values in a position of ridicule and consents to the destruction of international order, a group of Polish intellectuals write.

“Why die for Danzig?” – this phrase has become symbolic of the attitude of Western Europe to the war that broke out 75 years ago. The French and British policy of appeasement emboldened the Nazi dictator to invade Austria, occupy the Sudetenland and finally crush Czechoslovakia without any serious consequences for Hitler and the Third Reich. Even when on September 1st, 1939, after the Soviet-German pact had been signed, shots resounded in the Free City of Danzig, the Western powers mustered up only enough courage to embark on the so-called Phoney War. Their belief in being able to save their own skin by turning a blind eye to the destruction of Danzig emboldened Hitler to make the next act of aggression. After that he captured Warsaw, then another European capital, Paris, and not long afterwards, the Nazis started dropping bombs on London. Only then the Allies cried out loud: “This must stop! Let’s win this war once and for all!”

West Europeans should never again espouse such selfish and short-sighted policy towards an aggressor. Sadly, current developments and sudden rise in tension in Ukraine are reminiscent of the situation that existed in 1939. An aggressive state – Russia – takes over Crimea, a part of its smaller neighbour’s territory. President Putin’s army and special services operate in Eastern Ukraine, often covertly, supporting separatist formations that terrorize the local population and openly threatening invasion.

One thing is different now from the situation in 1939: while Western partners continued to believe in the aggressor’s “human face”, he was able in recent years to draw into the orbit of its interests many West European politicians and businessmen. The lobby thus created managed to influence the East European policy of many countries. The guiding principle of this policy has been “Russia First” or even “Russia and Nothing Else”. Now it has fallen into ruin. Europe urgently needs a new, realistic, Ostpolitik.

This is why we appeal to our neighbours, fellow citizens of Europe, and their governments:

  1. French President François Hollande and his government are tempted to make a step that will be even worse than France’s passivity in 1939. In the coming weeks, as the only European country, they actually plan to help the aggressor by selling Putin’s Russia brand-new huge Mistral-class amphibious assault ships. France has teamed up with Russia on this issue in 2010 and already then the project triggered numerous protests. Previous French President Nicolas Sarkozy would as a rule dismiss them because, after all, “the Cold War was over.” But now a Hot War has started in Ukraine and there is no reason why France should still want to implement the old agreement. Already several politicians suggested that it should sell the two ships to NATO or the EU. If President Hollande does not change his views soon, European citizens should force him to change them with a campaign boycotting French products. In line with its great tradition, France must remain true to the idea of European freedom!

 

  1. The Federal Republic of Germany began its journey of increasing dependence on Russian gas as early as around 1982. Already then Polish intellectuals including Czesław Miłosz and Leszek Kołakowski warned against building new pipelines to transport Russian gas and called them “instruments for future blackmail of Europe”. The same warnings came from two successive Polish presidents, Aleksander Kwaśniewski and Lech Kaczyński. But German politicians, whether because of the German guilt complex or because they believed in the “Russian economic miracle” and hoped to benefit from it personally, have held cooperation with the Russian authorities in very high esteem. And thus, perhaps unwittingly, they were perpetuating the unfortunate German tradition of treating Russia as their only partner in Eastern Europe. In recent years, companies belonging to the Russian state and its oligarchs have been putting down ever deeper roots in the German economy, from the energy sector through the world of football to the tourist industry. Germany should contain this kind of entanglement because it always leads to political dependence.

 

  1. All European citizens and every European country should take part in campaigns aimed to help alleviate the threat hanging over Ukraine. Hundreds of thousands of refugees from the eastern regions of the country and Crimea are in need of humanitarian aid. The Ukrainian economy is bled out as a result of many years of damaging gas-supply contracts signed with the Russian monopolist, Gazprom, who ordered Ukraine – one of the least affluent buyers of its gas – to pay the highest price for it. The Ukrainian economy urgently needs help. It needs new partners and new investments. Ukrainian cultural, media and civic initiatives – truly fabulous and very much alive – also need partnerships and support.

 

  1. For many years, the European Union has been giving Ukraine to understand that it will never become an EU member and that any support coming to it from the EU will be only symbolic. The Eastern Partnership policy of the European Union has changed little in this area as in practice it turned out to be only a meaningless substitute. Suddenly, however, the issue has gained its own momentum, thanks largely to the unwavering stand of the Ukrainian democrats. For the first time in history, citizens of a country were dying from bullets with the European flag in hand. If Europe does not act in solidarity with the Ukrainians now it will mean that it no longer believes in the values of the Revolution of 1789 – the values of freedom and brotherhood.

 

Ukraine has the right to defend its territory and its citizens against outside aggression, also with the use of the police and the military, and also in regions bordering Russia. In the Donetsk Region, as well as across the country, peace has reigned since Ukraine became independent in 1991. There has not been a single violent conflict, either against the background of minority rights or otherwise. By unleashing the dogs of war and by testing a new kind of aggression Vladimir Putin has transformed Ukraine into a firing ground similar to Spain under the Civil War, when fascist units assisted by Nazi Germany attacked the Republic. Anyone who will not say no pasarán to Putin today places the European Union and its presumed values in a position of ridicule and consents to the destruction of international order.

No one knows who will rule Russia three years from now. We do not know what will happen with the current Russian power elite which engages in rowdy politics inconsistent with the interests of its own people. But we know one thing: whoever follows the policy of “business as usual” today, with respect to the Russian/Ukrainian conflict, is turning a blind eye on successive thousands of Ukrainians and Russians dying, on successive hundreds of thousands of refugees and on attacks by Putin’s imperialist forces on successive countries. Yesterday it was Danzig (Gdańsk), today it is Donetsk. We cannot allow a situation where Europe will be living again for many decades with an open and bleeding wound.

Signed by

Władysław Bartoszewski, in private capacity

Jacek Dehnel

Inga Iwasiów

Ignacy Karpowicz

Wojciech Kuczok

Dorota Masłowska

Zbigniew Mentzel

Tomasz Różycki

Janusz Rudnicki

Piotr Sommer

Andrzej Stasiuk

Ziemowit Szczerek

Olga Tokarczuk

Eugeniusz Tkaczyszyn-Dycki

Magdalena Tulli

Agata Tuszyńska

Szczepan Twardoch

Andrzej Wajda

Kazimierz Wóycicki

Krystyna Zachwatowicz

 http://www.euractiv.com/sections/global-europe/appeal-polish-intellectuals-citizens-and-governments-europe-308088

 


Viktor Orban, Victor Ponta si ispita putinista

03/08/2014

Ortodoxismul pe cat de frenetic, pe atat de artificial, imbratisarea unui autoritarism anti-vestic, anti-liberal, auto-centrat, etno-nationalismul exacerbat impregnat cu certe elemente fascizante, colectivismul etatist de sorginte bolsevica, aceste teme apar in doctrina lui Aleksandr Dughin si le vedem acum prezente in demagogia iresponsabila a lui Victor Ponta. Despre Orban si putinism, recomand un articol de Fareed Zakaria, cunoscut comentator si autorul unei carti exact pe subiectul a ceea ce el a diagnosticat drept democratii non-liberale (illiberal democracies). Nu fara uimire, Zakaria constata ca Viktor Orban foloseste acest concept nu in sensul unui pericol, ci al unei aspiratii. In plus, daca Rusia lui Putin si China comunista sunt regimuri neindoios anti-democratice si non-liberale, invocarea Indiei de catre premierul maghiar in aceasta lista de regimuri este total nejustificata.

Cu ani in urma, marele ganditor politic Jacob L. Talmon a scris despre democratii totalitare, adica dictaturi intemeiate pe entuziasm de masa. Probabil ca, in descendenta fesenismului etern, acesta este idealul lui Victor Ponta. Excitatia ortodoxista, de sorginte dughinista, il face pe Putin sa manipuleze politic pelerinajele la Manastirea Lavra intemeiata de Sf. Serghei, nascut acum 700 de ani. Mi-l pot imagina pe Ponta mergand curand la manastirea Putna, intr-un servil exercitiu de Imitatio Putini. Voi scrie, in caz ca se va intampla acest lucru, un articol cu titlul “Piosul pelerinaj putinist al lui Ponta la Putna” :)

http://www.nytimes.com/2014/08/03/world/europe/from-pilgrims-putin-seeks-political-profit.html?_r=0

http://www.washingtonpost.com/opinions/fareed-zakaria-the-rise-of-putinism/2014/07/31/2c9711d6-18e7-11e4-9e3b-

http://www.contributors.ro/global-europa/ame%c8%9bitorul-viraj-al-lui-viktor-orban-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

Bonus: O excelenta postare de Ioan T. Morar. Si eu cred, asemeni lui Alexandre del Valle, citat de prietenul meu, ca Occidentul are resurse de supravietuire, ca nu avem motive sa cantam prohodul civilizatiei burghez-liberale. Este insa nevoie de ceea ce as numi luciditate democratica, de curajul de a privi marile provocari direct si de a le raspunde cu ceea ce se numeste responsabilitate. Cecitatea voluntara duce inevitabil la sclavie.

http://blog.itmorar.ro/complexul-occidental-mic-tratat-de-deculpabilizare/

Articolul de mai sus a aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/viktor-orban-victor-ponta-si-ispita-putinista.html

 


Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

31/03/2014

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers