Der alte Tanz auf dem alten Vulkan…


1 septembrie 1939, 1 septembrie 2014, Europa se confrunta atunci, se confrunta acum, cu obraznicia expansionista a dictatorilor si cu  rationalizarile capitularde ale liderilor vestici.

“Nu vrem sa murim pentru Danzig”, se spunea atunci. “Nu vrem sa murim pentru Donetsk”, se spune acum. Am uneori senzatia ca nu se invata nimic din istorie, ca exista o atractie recurenta spre repetarea acelorasi abdicari, gafe si iluzii. Occidentul pare (ori chiar este) nauc, abulic, debusolat valoric. Vorba lui Kurt Tucholsky, der alte Tanz auf dem alten Vulkan

Este momentul sa-l recitim pe Auden si sa ne intrebam daca nu retraim acei ani pe care marele poet i-a numit “a low and dishonest decade”:

“I sit in one of the dives
On Fifty-second Street
Uncertain and afraid
As the clever hopes expire
Of a low dishonest decade:
Waves of anger and fear
Circulate over the bright
And darkened lands of the earth,
Obsessing our private lives;
The unmentionable odour of death
Offends the September night.”


Apelul intelectualilor polonezi catre cetatenii si guvernele Europei


A view of today’s Danzig – Gdańsk

1939-2014: Die in Danzig – Live in Donetsk

Anyone who will not say ‘no pasarán’ to Putin today places the European Union and its presumed values in a position of ridicule and consents to the destruction of international order, a group of Polish intellectuals write.

“Why die for Danzig?” – this phrase has become symbolic of the attitude of Western Europe to the war that broke out 75 years ago. The French and British policy of appeasement emboldened the Nazi dictator to invade Austria, occupy the Sudetenland and finally crush Czechoslovakia without any serious consequences for Hitler and the Third Reich. Even when on September 1st, 1939, after the Soviet-German pact had been signed, shots resounded in the Free City of Danzig, the Western powers mustered up only enough courage to embark on the so-called Phoney War. Their belief in being able to save their own skin by turning a blind eye to the destruction of Danzig emboldened Hitler to make the next act of aggression. After that he captured Warsaw, then another European capital, Paris, and not long afterwards, the Nazis started dropping bombs on London. Only then the Allies cried out loud: “This must stop! Let’s win this war once and for all!”

West Europeans should never again espouse such selfish and short-sighted policy towards an aggressor. Sadly, current developments and sudden rise in tension in Ukraine are reminiscent of the situation that existed in 1939. An aggressive state – Russia – takes over Crimea, a part of its smaller neighbour’s territory. President Putin’s army and special services operate in Eastern Ukraine, often covertly, supporting separatist formations that terrorize the local population and openly threatening invasion.

One thing is different now from the situation in 1939: while Western partners continued to believe in the aggressor’s “human face”, he was able in recent years to draw into the orbit of its interests many West European politicians and businessmen. The lobby thus created managed to influence the East European policy of many countries. The guiding principle of this policy has been “Russia First” or even “Russia and Nothing Else”. Now it has fallen into ruin. Europe urgently needs a new, realistic, Ostpolitik.

This is why we appeal to our neighbours, fellow citizens of Europe, and their governments:

  1. French President François Hollande and his government are tempted to make a step that will be even worse than France’s passivity in 1939. In the coming weeks, as the only European country, they actually plan to help the aggressor by selling Putin’s Russia brand-new huge Mistral-class amphibious assault ships. France has teamed up with Russia on this issue in 2010 and already then the project triggered numerous protests. Previous French President Nicolas Sarkozy would as a rule dismiss them because, after all, “the Cold War was over.” But now a Hot War has started in Ukraine and there is no reason why France should still want to implement the old agreement. Already several politicians suggested that it should sell the two ships to NATO or the EU. If President Hollande does not change his views soon, European citizens should force him to change them with a campaign boycotting French products. In line with its great tradition, France must remain true to the idea of European freedom!


  1. The Federal Republic of Germany began its journey of increasing dependence on Russian gas as early as around 1982. Already then Polish intellectuals including Czesław Miłosz and Leszek Kołakowski warned against building new pipelines to transport Russian gas and called them “instruments for future blackmail of Europe”. The same warnings came from two successive Polish presidents, Aleksander Kwaśniewski and Lech Kaczyński. But German politicians, whether because of the German guilt complex or because they believed in the “Russian economic miracle” and hoped to benefit from it personally, have held cooperation with the Russian authorities in very high esteem. And thus, perhaps unwittingly, they were perpetuating the unfortunate German tradition of treating Russia as their only partner in Eastern Europe. In recent years, companies belonging to the Russian state and its oligarchs have been putting down ever deeper roots in the German economy, from the energy sector through the world of football to the tourist industry. Germany should contain this kind of entanglement because it always leads to political dependence.


  1. All European citizens and every European country should take part in campaigns aimed to help alleviate the threat hanging over Ukraine. Hundreds of thousands of refugees from the eastern regions of the country and Crimea are in need of humanitarian aid. The Ukrainian economy is bled out as a result of many years of damaging gas-supply contracts signed with the Russian monopolist, Gazprom, who ordered Ukraine – one of the least affluent buyers of its gas – to pay the highest price for it. The Ukrainian economy urgently needs help. It needs new partners and new investments. Ukrainian cultural, media and civic initiatives – truly fabulous and very much alive – also need partnerships and support.


  1. For many years, the European Union has been giving Ukraine to understand that it will never become an EU member and that any support coming to it from the EU will be only symbolic. The Eastern Partnership policy of the European Union has changed little in this area as in practice it turned out to be only a meaningless substitute. Suddenly, however, the issue has gained its own momentum, thanks largely to the unwavering stand of the Ukrainian democrats. For the first time in history, citizens of a country were dying from bullets with the European flag in hand. If Europe does not act in solidarity with the Ukrainians now it will mean that it no longer believes in the values of the Revolution of 1789 – the values of freedom and brotherhood.


Ukraine has the right to defend its territory and its citizens against outside aggression, also with the use of the police and the military, and also in regions bordering Russia. In the Donetsk Region, as well as across the country, peace has reigned since Ukraine became independent in 1991. There has not been a single violent conflict, either against the background of minority rights or otherwise. By unleashing the dogs of war and by testing a new kind of aggression Vladimir Putin has transformed Ukraine into a firing ground similar to Spain under the Civil War, when fascist units assisted by Nazi Germany attacked the Republic. Anyone who will not say no pasarán to Putin today places the European Union and its presumed values in a position of ridicule and consents to the destruction of international order.

No one knows who will rule Russia three years from now. We do not know what will happen with the current Russian power elite which engages in rowdy politics inconsistent with the interests of its own people. But we know one thing: whoever follows the policy of “business as usual” today, with respect to the Russian/Ukrainian conflict, is turning a blind eye on successive thousands of Ukrainians and Russians dying, on successive hundreds of thousands of refugees and on attacks by Putin’s imperialist forces on successive countries. Yesterday it was Danzig (Gdańsk), today it is Donetsk. We cannot allow a situation where Europe will be living again for many decades with an open and bleeding wound.

Signed by

Władysław Bartoszewski, in private capacity

Jacek Dehnel

Inga Iwasiów

Ignacy Karpowicz

Wojciech Kuczok

Dorota Masłowska

Zbigniew Mentzel

Tomasz Różycki

Janusz Rudnicki

Piotr Sommer

Andrzej Stasiuk

Ziemowit Szczerek

Olga Tokarczuk

Eugeniusz Tkaczyszyn-Dycki

Magdalena Tulli

Agata Tuszyńska

Szczepan Twardoch

Andrzej Wajda

Kazimierz Wóycicki

Krystyna Zachwatowicz


Viktor Orban, Victor Ponta si ispita putinista


Ortodoxismul pe cat de frenetic, pe atat de artificial, imbratisarea unui autoritarism anti-vestic, anti-liberal, auto-centrat, etno-nationalismul exacerbat impregnat cu certe elemente fascizante, colectivismul etatist de sorginte bolsevica, aceste teme apar in doctrina lui Aleksandr Dughin si le vedem acum prezente in demagogia iresponsabila a lui Victor Ponta. Despre Orban si putinism, recomand un articol de Fareed Zakaria, cunoscut comentator si autorul unei carti exact pe subiectul a ceea ce el a diagnosticat drept democratii non-liberale (illiberal democracies). Nu fara uimire, Zakaria constata ca Viktor Orban foloseste acest concept nu in sensul unui pericol, ci al unei aspiratii. In plus, daca Rusia lui Putin si China comunista sunt regimuri neindoios anti-democratice si non-liberale, invocarea Indiei de catre premierul maghiar in aceasta lista de regimuri este total nejustificata.

Cu ani in urma, marele ganditor politic Jacob L. Talmon a scris despre democratii totalitare, adica dictaturi intemeiate pe entuziasm de masa. Probabil ca, in descendenta fesenismului etern, acesta este idealul lui Victor Ponta. Excitatia ortodoxista, de sorginte dughinista, il face pe Putin sa manipuleze politic pelerinajele la Manastirea Lavra intemeiata de Sf. Serghei, nascut acum 700 de ani. Mi-l pot imagina pe Ponta mergand curand la manastirea Putna, intr-un servil exercitiu de Imitatio Putini. Voi scrie, in caz ca se va intampla acest lucru, un articol cu titlul “Piosul pelerinaj putinist al lui Ponta la Putna” :)

Bonus: O excelenta postare de Ioan T. Morar. Si eu cred, asemeni lui Alexandre del Valle, citat de prietenul meu, ca Occidentul are resurse de supravietuire, ca nu avem motive sa cantam prohodul civilizatiei burghez-liberale. Este insa nevoie de ceea ce as numi luciditate democratica, de curajul de a privi marile provocari direct si de a le raspunde cu ceea ce se numeste responsabilitate. Cecitatea voluntara duce inevitabil la sclavie.

Articolul de mai sus a aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:


Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”


“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014



Fraternizari diabolice: Linia Molotov-Ribbentrop si destinul Europei Centrale


Se vorbeste mult in aceste zile despre imperialism, tarism, suveranitate, Hitler, Stalin, despre precedente si analogii privitoare la actiunile lui Vladimir Putin impotriva Ucrainei independente. Cred ca merita sa ne reamintim ce a insemnat infratirea dintre cei doi dictatori totalitari, ambii incarnari ale Diavolului in istorie. Revolutia ucrainiana inseamna, intre altele, un refuz al conditiei de vasal al unei autocratii expansioniste. Inseamna o repudiere a mentalitatilor gangsteresti care au facut posibil acel pact. Ucrainienii isi apara libertatea lor, dar si pe aceea a celorlate natiuni care au facut candva parte din “lagarul socialist”. Revolutia ucrainiana reafirma valorile Europei Centrale, o regiune pe care marele poet Czeslaw Milosz o definea ca fiind teritoriul afectat de infamul pact din 1939.

“Stupoare, incredulitate, perplexitate, şoc: acestea au fost reacţiile mondiale când s-a anunţat că Joachim von Ribbentrop, şeful diplomaţiei naziste, a sosit la Moscova şi a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată arhi-inamicul fascismului. A fost o zi nefastă pentru toţi prietenii libertăţii.

Coşmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca ”bastion” al rezistenţei antifasciste. Stânga internaţională primea o lovitură colosală, mişcarea comunistă internaţională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering şi pe Goebbels, îşi recalibra politica pentru a acomoda noua alianţă între briganzii totalitari.

Condiţionaţi mental de propaganda stalinistă, liderii Internaţionalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de “farul omenirii progresiste”. Repertoriile cinematografice şi teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel şi cele din Germania hitleristă. Efectul imediat al acordului semnat, în prezenţa şi cu binecuvântarea lui Stalin, de Viaceslav Molotov şi de Ribbentrop, a fost declanşarea, după o săptămâna, a celui de-al doilea război mondial.

Nu era vorba doar de “neagresiune” (formulare orwelliană), ci de o alianţă strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluţiei proletare se înfrăţea cu emisarul liderului “revoluţiei rasiale”. Vojd la Fuhrer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziştilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maksim Litivinov (vechi bolşevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (şi el vechi bolşevic, născut Skriabin).

S-a configurat, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder defineşte, în cartea sa “Bloodlands (tradusă în româneşte la Humanitas, cu titlul “Tărâmul morţii”), linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate naţiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele sau roman “Viaţă şi destin”, dincolo de incongruenţele ideologice, cele două imperii totalitare împărtăşeau aceeaşi ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic.Ambele erau construcţii utopice expansioniste.

Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm şi să toasteze în cinstea Fuhrerului. Erau amândoi, Stalin şi Hitler, uniţi de pasiunea revoluţionară menită să distrugă “lumea veche”. În timp ce naziştii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualităţii şi a clerului şi iniţiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populaţiei evreieşti, Stalin şi Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofiţeresc şi a nenumăraţi civili polonezi. Vina lor? Niciuna, în afară originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.

Sovieticii au înghiţit o mare parte a Poloniei, Statele Baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. Au impus instituţiile bolşevice, au nimicit orice formă de opoziţie locală, au practicat eliticidul şi etnicidul. “Spionita” era o maladie contagioasă, vigilenţa revoluţionară era exaltată drept virtutea supremă. Nu erau cruţaţi nici măcar refugiaţii politici ajunşi în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă. Margarete Buber-Neumann, arestată în 1937 împreună cu soţul ei, fostul deputat comunist Heinz Neumann (curând după aceea a fost executat), după o perioada în Gulag, în lagărul Karaganda din Asia Centrală, era transportată, ca efect al infamului Pact, la Ravensbruck. Cartea ei despre Milena Jesenka, ziaristă cehă şi prietenă lui Franz Kafka (v. “Scrisori către Milena”), deţinută în acel lagăr nazist, este un document esenţial al literaturii concentraţionare.

Milena a fost printre cei care au denunţat deopotrivă nazismul şi Marea Teroare din URSS, era perfect conştientă de natura despotic-poliţienească a naţional-socialismului şi a socialismului leninist. Când reţeaua clandestina cehă de la Ravensbruck i-a cerut Milenei să aleagă între apartenenţa la acel grup şi prietenia cu “troţkista” Margarete Neumann, Milena a optat pentru prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Margarete a supravieţuit şi a vorbit. Cumnatul ei, Willy Munzenberg, fostul dirijor al propagandei cominterniste, rupsese cu Stalin după Pact şi a fost ucis, cel mai probabil de agenţii NKVD-ului în exil, în Franţa. Prietenă apropiată cu Arthur Koestler şi Manes Sperber, preţuită de Albert Camus şi Raymond Aron, de Monica Lovinescu şi Whittaker Chambers, Margarete a fost una din marile voci ale luptei anti-totalitare în anii ofensivelor propagandistice staliniste de după război.

Memoriile ei, scrise la îndemnul lui Koestler, au apărut în 1948 în germană cu titlul “Als Gefangene bei Stalin und Hitler” (în engleză ”Under Two Dictators: Prisoner of Stalin and Hitler”, iar în franceză “La revolution mondiale”), sunt o mărturie esenţială despre secolul lagărelor de concentrare şi al religiilor seculare. Ştia exact ce însemna comunismul şi a spus-o direct şi fără menajamente. A trăit personal identitatea de metode dintre cele două sisteme, a fost victima ambelor dictaturi. În 1949 a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko în procesul de calomnie intentat de acesta împotriva săptămânalului comunist “Les Lettres francaises”, condus de Louis Aragon şi de Pierre Daix. Comuniştii francezi îl acuzaseră pe Kravcenko că minţise în legătură cu existenţa lagărelor de muncă forţată din URSS. Pe măsură ce reflecta tot mai mult la chestiunea totalitarismului, Margarete Buber-Neumann devenea tot mai convinsă că nazismul şi comunismul erau nu doar fenomene similare, ci consubtanţiale. Acesta a fost mesajul adânc al cărţii ei din 1976 despre destinele umane ale vremii în care i-a fost dat să trăiască. A încetat din viaţă în noiembrie 1989, cu câteva zile înainte de căderea Zidului Berlinului.

Unul dintre iniţiatorii Declaraţiei de la Praga din 2008 a fost dramaturgul ceh Vaclav Havel, un admirator mărturisit al operei lui Kafka. Asemeni prozelor lui Kafka, piesele lui Havel vorbesc despre însingurare, pierderea identităţii, înstrăinare într-o lume tot mai opacă, tot mai absurdă. Declaraţia cere ca ziua de 23 august să devină o zi comemorativă în toate statele europene pentru victimele celor două regimuri scelerate vinovate de asasinarea a milioane de fiinţe inocente în numele unor fixaţii ideologice delirante. În România acest lucru s-a petrecut, deşi multă lume îl ignoră. Comemorarea zilei de 23 august 1939 este menită să menţină vie neuitarea şi să avertizeze asupra niciodatei dispărute primejdii totalitare.

În momentul în care individul nu mai este privit ca om, cu drepturi inalienabile, ci ca membru al unei “categorii sociale” ori “rasiale” decretată drept inferioară, deci superfluă, deci “parazitică”, când este redus la condiţia de insectă, vierme, lipitoare etc, când coeziunea comunităţii politice este făcută dependentă de excluderea, eliminarea şi, în final, exterminarea “duşmanului de clasa”ori “de rasă”, se deschide calea pentru experimentele genocidare de tip comunist şi nazist.”

Articol aparut in revista online “Literatura de azi”:

Un articol interesant:

Pentru comentarii:

Diavolul fascisto-leninist şi lecţiile secolului XX (un articol de Cristian Vasile)


Public mai jos patrunzatoarea recenzie datorata istoricului Cristian Vasile la cartea mea “Diavolul in istorie”. Ii multumesc aici pentru eleganta interpretarii si densitatea analizei. Ma asociez cuvintelor de pretuire pentru excelenta transpunere in romaneste realizata de Marius Stan. Este nevoie de precizie conceptuala, de aproprierea unor termeni neglijati, ignorati si chiar contestati vreme de decenii intr-o Romanie dominata de discursul hierocratic, monoton si sterp, de tip marxist-leninist. As compara traducerea lui Marius Stan, deopotriva expresiva si riguroasa, cu aceea a “Originilor totalitarismului” semnata de Ion Dur si Mircea Ivanescu (precizez, ca sa nu las loc pentru cine stie ce interpretare tendentioasa, ca analogia este intre traduceri si nu intre cartile traduse). Foarte curand, editura Humanitas va publica o noua editie a “Originilor totalitarismului” in colectia “Istorie contemporana” coordonata de Cristian Vasile si de mine. Folosesc acest prilej pentru a-l felicita pe Cristian Vasile pentru Premiul Balcescu al Academiei Romane acordat cartii sale “Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej”. (VT)

Diavolul a inventat state ideologice a căror legitimitate s-a întemeiat pe faptul că diriguitorii lor au fost şi deţinătorii adevărului; prin urmare, a te opune acestor regimuri politice înseamnă a fi duşmanul adevărului. Filosoful polonez Leszek Kolakowski a folosit acest silogism pentru a descrie cele două ideologii totalitare ale secolului XX: fascismul şi comunismul, văzute ca două încarnări ale diavolului în istorie.

Pornind inclusiv de la aceste consideraţii, Vladimir Tismăneanu a întreprins o analiză nuanţată a manifestărilor vădite ale răului radical în politica şi ideologia veacului trecut – Diavolul în istorie: Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, traducere din engleză de Marius Stan, Bucureşti: Humanitas, 2013, 348 p. Apărută iniţial la University of California Press, în 2012, cartea are înrudiri evidente cu volumul de căpătâi al Hannei Arendt, Originile totalitarismului (1951), şi subliniază încă o dată unicitatea experimentelor revoluţionare de extremă dreaptă şi stângă. Autorul insistă asupra faptului că există numeroase argumente pentru o comparaţie, mai ales între leninism şi naţional-socialism (forma radicală a fascismului). Dincolo de asemănările izbitoare, care sunt inventariate şi discutate pe larg, Vl. Tismăneanu remarcă existenţa „a ceva cu adevărat singular în legătură cu Holocaustul, cu perfecţiunea maniacală şi neînduplecarea Soluţiei Finale naziste“ (p. 57). Pe de altă parte, mai mult decât nazismul, „comunismul s-a aflat în război cu propria societate“ (p. 63). Diferenţele nu se opresc aici: mitul partidului predestinat apare mai puţin în cazul fascist (p. 38), iar epurările masive din elita conducătoare sunt extrem de rare sub regimul nazist (p. 71); în plus, impersonalismul charismatic al partidului este specific leninismului (p. 79), la fel ca şi revizionismul (nu au existat de fapt nazişti dezvrăjiţi).

Delimitându-se de Stéphane Courtois, coautor şi prefaţator al Cărţii negre a comunismului, cu a sa insistenţă asupra numărului morţilor, Vl. Tismăneanu remarcă totuşi că „o memorie colectivă, transnaţională, a crimelor comunismului nu există“ (p. 64). Soluţia ar fi asimilarea leninismului drept răul radical în conştiinţa publică occidentală; de altfel, cea mai mare parte a lucrării este consacrată leninismului, cu diferitele sale variante şi înrudiri: marxism, bolşevism, stalinism, naţional-stalinism etc. Este important că această carte – bine primită de publicul anglo-saxon, recenzată favorabil de mai mulţi specialişti în ştiinţe umane şi sociale, inclusă deja în bibliografii universitare – cuprinde şi cazul românesc în analiza sa (prin lideri comunişti precum: Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Leonte Răutu). Ion Antonescu şi Corneliu Zelea Codreanu sunt personaje secundare, dar volumul poate deschide un drum pentru un demers comparatist cu accent mai mare asupra legionarismului, cuzismului şi a regimului pronazist al mareşalului Antonescu: „bolşevismul şi naţional-socialismul au împărtăşit fascinaţia pentru o revoluţie antropologică. Mussolini a fost de asemenea dedicat creării unui nou Om Fascist şi la fel a fost şi căpitanul Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Zelea Codreanu“ (p. 302). Astfel de teme au mai fost abordate şi de cercetători români bine racordaţi la literatura de specialitate din spaţiul anglo-saxon (Marius Turda, Constantin Iordachi, Mihai Chioveanu, Valentin Săndulescu), dar o tratare amplă, în paralel, a celor „doi gemeni ai terorii“ (p. 62) din spaţiul românesc este cât se poate de necesară.

Antifascismul ca atare – la fel ca şi anticomunismul –, fără mărturisirea unei orientări deschise, pluraliste, poate fi (şi a fost) foarte nociv (p. 42-43). Ajungând la acest subiect, Vladimir Tismăneanu este foarte polemic – cu Geoff Eley, de exemplu, dar şi cu alţi autori care continuă să fie seduşi de antifascismul instrumentalizat politic, forjat în anii 1930. Pe de altă parte, cartea este şi o pledoarie pentru înţelegerea adevăratelor mize (politice, morale, culturale) ale ordinii de după Războiul Rece, în condiţiile în care moşteniri leniniste şi fundamentalist-primordialiste continuă să bântuie memoria şi imaginaţia politică (p. 37). După 1989, remarcă Tismăneanu, „în fostul bloc sovietic, comunismul a fost prezentat în principal ca un produs de import rusesc, în vreme ce liderii locali au intrat într-o vag definită categorie a colaboratorilor sau «elementelor străine de naţiune». A mai fost doar un pas de la această invenţie şi până la reînnoirea vechii fantome a Żydokommunei (iudeo-bolşevismul)“ (p. 64). Problema este cu adevărat sensibilă, deoarece astfel de scenarii şi naraţiuni conspiraţioniste nu au fost vehiculate doar de foşti ofiţeri ai poliţiei politice, transformaţi în istorici improvizaţi, ci şi de unii foşti deţinuţi politici. Anumite formule folosite pentru a descrie represiunea comunistă („Holocaustul roşu“, de exemplu) au fost nefericit alese şi s-au înscris în cadrul unei nefaste martirologii competitive. O prelungire şi mai toxică a acestei patologii a memoriei distorsionate a fost „recuperarea“ chiar în lucrări istoriografice a unor Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu şi a altor personalităţi legionare şi antonesciene, în calitatea lor de anticomunişti şi antisovietici.

Prin documentarea sa impresionantă şi originalitatea conceptual-analitică, reflectând ultimul stadiu al cercetărilor cu privire la tiraniile moderne, volumul se impune ca o lucrare fundamentală despre cei doi gemeni totalitari ai veacului XX. Mai multe cărţi şi studii ale lui Vladimir Tismăneanu, scrise iniţial în engleză, au fost traduse de literaţi (într-o română academică specifică mai degrabă anilor 1980). Această realitate a transpunerii în română a însemnat poate un câştig în ceea ce priveşte plasticitatea, dar şi o pierdere la capitolul precizie politologică şi istoriografică. Or, prin traducerea lui Marius Stan – doctor în ştiinţe politice şi istoric al comunismului el însuşi – nu se pierde din expresivitate, iar echivalenţele sunt adecvat alese; în plus, tălmăcirea este făcută într-o română vorbită astăzi, dar care reuşeşte să aclimatizeze concepte recente din ştiinţele sociale şi politice: chiliasm, rasializare, resacerdotalizare, exterminism, substiţionism (bolşevic), salvaţionism etc.

Despre comunism, fascism şi energia libertăţii


“Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX”, varianta românească a originalului american, editată la Humanitas în traducerea lui Marius Stan, nu este doar un moment central în reformularea paradigmei interpretative a totalitarismului, ci şi o meditaţia profundă şi pasionată în marginea veacului trecut şi a ororilor sale ideologice. Pornind de la acest text, i-am adresat lui Vladimir Tismăneanu câteva întrebări, ca punct de plecare al unei dezbateri dedicate viitorului libertăţii (redacţia lapunkt).

“Diavolul in istorie”– ati scris o carte despre rau si imaginile sale. Cum arata acest diavol, in ce fel  se constituie el istoric?

Diavolul de care ma ocup este parte a modernitatii, o incarnare a ceea ce putem numi principiul nihilist. A fost ilustrat de parabolele dialectice ale lui Brecht, de odele lui Aragon pentru NKVD, de isteriile fanatizate ale lui Goebbels si de delirul genocidar al maoismului.  Mai intai Lenin, apoi discipolii sai, de la Zinoviev la Buharin, trecand evident prin Stalin, au facut din mitul unui Partid infailibil epistemic piatra unghiulara a unei heteronomii absolute. Diavolul acesta este un ideolog fara reticente si fara scrupule. Omul este pentru el, spre a relua o imagine a lui Arthur Koestler, o simpla fictiune gramaticala. Mefisto-ul acestor timpuri este cabotin, cinic si intolerant. Va amintiti probabil filmul lui Istvan Szabo bazat pe romanul “Mephisto” de Klaus Mann (fiul lui Thomas). S-au facut multe aranjamente cu Diavolul in veacul al XX-lea, unele mai abjecte decat altele. Cel care a anticipat ascensiunea milenarismului diabolic a fost Dostoievski. Evident, despre acest lucru este vorba si in “Omul revoltat” al lui Camus. Diavolul despre care scriu nu este o alegorie ori o metafora. In spiritul Hannei Arendt si al lui Leszek Kolakowski, scriu despre figura Diavolului ca avocat al unor revolutii totale, menite sa “purifice” umanitatea, indiferent de pretul platit. Acest Diavol aboleste si falsifica moralitatea traditionala, o inlocuieste printr-un ersatz de ethos, o mistica a devotiunii pentru o Cauza sacralizata.

Leninismul este baza unei practici revolutionare care va schimba lumea.Mai exista un viitor al spiritului leninist in politica?

Bolsevismul este o escatologie secularizata, o soteriologie laica si o eclesiologie militanta. Lenin palmuieste o intreaga traditie atunci cand proclama necesitatea intemeierii unui “partid de tip nou”, pat germinativ al “oamenilor de tip nou”.  Militantul leninist slujestea cauza full time, fara rest si fara sovaire. Pentru Lenin, intelectualii erau rebuturi sociale, tocmai pentru ca se dovedeau fiinte “sovaielnice”. In 1918, tanarul Georg Lukacs scria angoasat despre “bolsevism ca problema morala”. I-au trebuit doar cateva luni pentru a-si abandona indoielile si a deveni comisar al poporului pentru cultura in dictatura lui Bela Kun. Lenin si Carl Schmitt au exaltat maniheismul absolut in politica, au sustinut un partizanat ireconciliabil, agresiv, belicos. Acest principiu nefast, “care pe care”, deci perechea “prieten-dusman”, nu a disparut, il observam in atatea din excesele timpurilor mai noi. Este refuzul moderatiei, inlocuirea ratiunii prin incantatie, a modestiei gnoseologice prin orgoliu nesabuit.

Care ar fi o lectie pentru viitor pe care “Diavolul in istorie” o cuprinde?

Prima si cea mai importanta lectie este sa ne ferim de politica profetica, de promisiunile salvationiste, de ambitiile fundamentaliste si de nalucirile oraculare. Tocmai de aceea sustin pozitiile unor Raymond Aron, Isaiah Berlin, John Gray, Wolf Lepenies ori Judith Shklar, acel liberalism al anxietatii, al fricii, imun la cantecele de sirena ale diversilor demagogi mitografi. O alta lectie tine de necesitatea de a privi istoria (cu i mic) drept un spatiu lipsit de determinari inexorabile si de “legitati obiective”. Este ceea ce ma apropie de gandirea unor Mihai Sora, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Plesu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Cristian Preda, Andrei Cornea, Ion Vianu, Ioan Stanomir. Exista un ethos al pasilor mici, opusul cosmogoniilor grandilocvente si bombastice care anunta “luarea cu asalt a cerului” (Karl Marx despre Comuna din Paris). Avangardele politice inarmate cu ideologii utopice construiesc inevitabil lagare de concentrare. Sectele radicale sunt cu atat mai virulente cu cat se simt mai neputincioase si mai izolate. Incapabile sa ofere altceva decat lozinci sterile, recurg la violenta verbala, la denunturi propagandistice si, de atatea ori, la actiuni criminale.

Cordiale multumiri d-lui Mircea Morariu pentru aceasta calduroasa recenzie:


Secolul raului radical: Alexandru Călinescu despre “Diavolul in istorie”


Într-un toast ţinut pe 7 noiembrie 1937, referindu-se la duşmanii Uniunii Sovietice, Stalin spunea: „…noi vom distruge fiecare astfel de inamic, chiar dacă a fost un vechi bolşevic, îi vom distruge toate rubedeniile, familia. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin faptele sau gândurile lui – da, gândurile lui – ameninţă unitatea statului socialist. Pentru nimicirea completă a tuturor duşmanilor şi a rubedeniilor lor!” Cam tot pe atunci, sinistrul procuror Vîşinski, cel care a dus la perfecţiune tehnica prin care acuzaţii mărturiseau vini imaginare, îndemna şi el la suprimarea fără milă a adversarilor: „Împuşcaţi câinii turbaţi! Daţi morţii această bandă care ascunde maselor populare colţii ei de fiară, dinţii ei de prădătoare! (…) Să se termine odată  cu aceşti greţoşi hibrizi de vulpi şi porci, cu aceste hoituri împuţite. Să nu se mai audă grohăiturile lor porcine! Să fie exterminaţi câinii înrăiţi ai capitalismului care vor să-i sfâşie în bucăţi pe cei mai buni oameni ai ţării noastre sovietice!” În 1918, Grigori Zinoviev, care doua decenii mai târziu urma să fie una din victimele lui Stalin, enunţa cu un cinism absolut un program de exterminare în masă a duşmanilor potenţiali: „Trebuie să aducem alături de noi 90 de milioane din totalul de 100 de milioane de locuitori ai Rusiei sovietice. Cât despre restul, nu avem nimic a le spune. Ei trebuie nimiciţi”. În acelaşi an, Lenin însuşi îi desemna pe „duşmanii de clasă” prin termeni ca lipitori, păianjeni, ploşniţe, paraziţi. Hitler, la rândul lui, îi va numi pe adversarii politici şi pe evrei „insecte dăunătoare” care trebuie stârpite.

Am extras citatele de mai sus din cartea lui Vladimir Tismăneanu Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX  (ed. Humanitas, traducere de Marius Stan; ediţia originală a apărut în Statele Unite anul trecut). Le-am ales din sutele de citate care ar fi putut fi la fel de frapante şi de elocvente. Pentru că, în excepţionala lui sinteză, Tismăneanu nu lasă nicio afirmaţie suspendată: o însoţeşte cu argumente solide, cu nuanţări subtile şi cu citate edificatoare. Impresionanta erudiţie a autorului e pusă în slujba unei demonstraţii de o rigoare intelectuală exemplară.

Titlul cărţii este inspirat de marele filosof polonez Leszek Kolakowski, pentru care comunismul şi fascismul au constituit întrupări ale diavolului în istorie, fapt ce a singularizat secolul XX drept secol al răului radical. Şi comunismul şi fascismul au vrut să schimbe lumea şi să creeze „omul nou”; pentru a-şi atinge scopul au pus în mişcare cumplite mecanisme de represiune, în totalul dispreţ al drepturilor şi libertăţii individului. Comparaţia dintre comunism (cu deosebire în forma lui exacerbată, stalinismul) şi nazism a fost (şi se pare că încă mai este) un subiect delicat, foarte probabil fiindcă unii au înţeles-o drept un fel de competiţie în contabilizarea victimelor. Vladimir Tismăneanu întreprinde acest studiu comparativ pentru  a scoate în evidenţă trăsăturile comune dar şi diferenţele. Iată câteva din punctele comune: suprimarea normelor morale, obsesia de a proteja partidul împotriva „degenerării”, ura viscerală faţă de capitalism, liberalism şi democraţie, distrugerea trecutului în numele viitorului, exaltarea mitului tinereţii, primatul ideologiei, rolul acordat poliţiei secrete şi, în primul rând, „frenezia genocidară”, proiectul diabolic de purificare a comunităţilor, într-un caz fiind vizaţi evreii în celălalt „burghezii”, „chiaburii”, „sabotorii” şi toate elementele aşa-zis „ostile”.

Sigur, inconfundabilă rămâne obstinaţia dementă cu care nazismul a vrut să pună în aplicare „soluţia finală”. Pentru Stalin şi pentru emulii săi, masacrele în masă erau etape necesare în drumul către „viitorul luminos”. Comunismul a pretins că acţionează în numele unei utopii izbăvitoare pentru umanitate. Numai că până şi proiectul originar trăda natura sa criminală. Leninismul a conţinut toate elementele definitorii ale totalitarismului – monopolul partidului, diabolizarea „duşmanilor poporului”, cenzura, poliţia secretă, lagărele de concentrare etc. În formule pe cât de lapidare pe atât de expresive, Tismăneanu îl numeşte pe Lenin „fondatorul propagandei politice”, „demiurgul lagărelor de concentrare şi apostolul terorii universale”. Şi e simptomatic  faptul că unul dintre capitolele cărţii se intitulează tocmai „Secolul lui Lenin”.

După cum nu mai puţin semnificativă e atenţia pe care Tismăneanu o acordă perioadei de agonie a comunismului precum şi postcomunismului. Este vorba mai întâi de ceea ce autorul numeşte dezvrăjire: „Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de dezvrăjiri politice în faţa unei doctrine care promisese emancipare universală şi care a condus în schimb la teroare, nedreptate, inegalitate şi abisale abuzuri asupra drepturilor omului”. Denunţarea minciunilor sistemului a avut drept consecinţă redescoperirea demnităţii, a valorilor fundamentale. Autorul analizează convingător atât cauzele eşecului experimentului reformist al lui Gorbaciov cât şi cauzele prăbuşirii comunismului. E adevărat însă că există astăzi încercări de a reînvia fantasmele ideologiei comuniste şi de a propune soluţia „reîntoarcerii la Lenin” (în paranteză fie spus, nostalgicii marxist-leninişti se întâlnesc, în isteria lor antidemocratică şi anticapitalistă, cu militanţii extremei drepte). Ce argument mai pertinent pentru a respinge astfel de idei insidios-nocive decât această carte a lui Vladimir Tismăneanu ce reconstituie tragedia unui secol în care diavolul a luat, vai, aparenţă umană şi a făcut ravagii devastatoare.

(articol aparut in “Ziarul de Iasi”, 22 noiembrie 2013)


Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers