“Marele jaf” si tenebrele stalinismului

07/03/2014

Ma intereseaza in cel mai inalt grad filmul lui Nae Caranfil “Closer to the Moon” si sper sa-l vad cat mai curand. Excelentul documentar al lui Alexandru Solomon despre „marele jaf comunist” a oferit cadrul istoric de referinta, dar a evitat sa lanseze ipoteze si, cu atat mai putin, explicatii definitive. Fictiunea insa, cum stim, se poate apropia de adevar pe cai ce tin de intuitie, imaginatie, empatie. Se poate ca fictiunea, adica filmul lui Nae Caranfil, sa rezolve un mister care pluteste de decenii in legatura cu ceea ce a intrat in istorie sub numele de “banda Ioanid”.

Afacerea „bandei Ioanid” este una din cele mai tenebroase din istoria comunismului romanesc. Pe scurt, in 1959, in anul cind regimul sarbatorea cu mare pompa 15 ani de la 23 august 1944, un grup de fosti ilegalisti, toti de origine evreiasca, uniii dintre ei intelectuali cu pozitii importante, inclusiv o femeie (Monica Alfandari-Sevianu) au atacat o sucursala a Bancii Nationale. In chip uluitor, in plin totalitarism, se producea un hold-up de tipul Bonnie si Clyde.

 
M-am ocupat de multi ani de aceasta afacere. Mama mea, colega la Institutul de Igiena din Bucuresti cu sotia unuia dintre „banditi” (Harry Obedeanu) mi-a povestit despre filmul „Reconstituirea” prezentat in epoca la diverse sedinte menite sa stirneasca indignarea „oamenilor muncii” impotriva „lipitorilor sioniste”. In epoca, familia mea locuia pe strada Grigore Mora, deci pe aceasi strada cu astrofizianul Paul Ioanid (nascut Leibovici). Casa sa se afla vis-avis de fosta vila a Principesei Ileana, in care pe atunci locuia Anton Moisescu (adjunctul lui Apostol la sindicate, membru al CC). Fratele lui Paul, colonelul de militie Alexandru Ioanid fusese casatorit cu sora Marthei Cziko, sotia omnipotentului Ministru de Interne, membru al Biroului Politic si sef al Securitatii, Alexandru Draghici. Fiul lor, Alexandru (cu diminutivul Sanyi), asatzi matematician in Anglia, casatorit cu o fosta colega a mea de scoala, dupa divortul tatalui sau de sora Marthei, a preluat numele de familie al mamei sale. Apoi, dupa ce acesta s-a remaritat cu ilegalistul Galis, a devenit Alexandru Galis (vezi marturisirile sale din “Jurnalul national” si din film).

Acum citiva ani, Irene Lusztig, absolventa a scolii de film de la Harvard, a facut un film documentar intitulat, ca si filmul de propaganda din epoca, regizat de Virgil Calotescu, „Reconstruction” (Reconstituirea). Impreuna cu istoricul Radu Ioanid (nici o legatura cu fratii implicati in afacerea din 1959), am fost consultant al acelui film. La scoala de film de la Harvard, Irene a fost colega cu fiul unui coleg al meu de catedra de la Universitatea Maryland. Prin Josh Oppenheimer (autorul formidabilului documentar “The Act of Killing”), am cunoscut-o pe Irene. Filmul era un efort de a intelege viata bunicii sale: Irene era nepoata de fiica a Monicai Sevianu (vezi si amintirile Monicai Lovinescu despre Monica Sevianu, cea care a cunoscut-o in inchisoare pe mama scriitoarei, Ecaterina Balacioiu). Pe unchiul ei, Gadi (astazi, din cate stiu, redactor la Kol Israel), il intilnisem cindva la 2 Mai. Nimeni nu vorbea deschis despre ce se petrecuse in acel misterios episod. Unul dintre cei direct implicati in arestarea fratilor Ioanid a fost cel mai bun prieten al lui Alexandru, colonelul de securitate Hristache Zambetti. Personaj taciturn, cultivat si ironic, ilegalist si absolvent asl Academiei Comerciale, avea sa devina, in anii 70, vicepresedintele Camerei de Comert a RSR. In mai 1971, in “Scanteia”, era pe lista inaintarilor in grad a unor ofiteri in rezerva. Ajungea general-maior. Partidul isi sarbatorea semicentenarul rasplatindu-i pe cei care servisera Cauza…

Stiam ca filmul produs de Securitate, fusese „interpretat” chiar de catre acuzati. L-am vazut gratie Irinei Lusztig si m-a frapat prin tendentiozitatea sa vituperanta. La prezentarile din 1960, este probabil ca „interpretii” (minus Monica Sevianu)  fusesera de-acum executati. De ce jucasera acele roluri ignobile? De ce acceptasera acea sinistra mascarada? In epoca, imi amintesc, in cercurile ilegaliste, se soptea ca intreaga afacere era „razbunarea familiei Draghici”. Un rol crucial in povestea respectiva l-a jucat un personaj despre care am apucat sa vorbesc de-a lungul anilor cu o apropiata a sa, profesoara de filosofie Magda Stroe (o vedem in filmul lui Alexandru Solomon).

Edgar Reichmann a publicat in Vest, dupa emigrarea in Franta, un roman intitulat “Denuntatorul”, in care Saşa Muşat aparea drept creierul intregii afaceri. Istoric fara studii terminate (din cite stiu), el a fost lider al tineretului social democrat, colaborind cu comunistii in anii de dupa razboi. Apoi a „defectat” in Franta, cel mai probabil cu misiunea de a penetra cercurile exilului  (apare mentionat in “Jurnalul” lui Virgil Ierunca). A revenit in tara (proba ca lucrase pentr Securitate)  si a fost numit prodecan si secretar de partid la facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. O asemenea numire nu putea fi facuta decat cu stirea si aprobarea lui Leonte Rautu. Apoi a fost debarcat (ratiune de a dezvolta un complex de persecutie). Era prieten  cu fratii Ioanid si cu Igor (Gugu) Sevianu. Fusesera cu totii elevii lui Mihail Sebastian si Jacques Byck la Liceul Cultura.

Musat era var primar cu sotia lui Bodnaras (Florica Münzer)—de care liderul comunist s-a despartit cam in aceeasi perioda (1960). Pentru unii istoricii profesionisti, Musat eraun impostor. Altii si-l amintesc mai putin odios. Oricum, avea temperament de aventurier. Am stat de vorba despre acest personaj cu profesorul Paul Cornea (partea legata de Liceul Cultura) si cu profesoara Zoe Petre (cea legata de rolul sau nefast in Facultatea de Istorie). In anii 70, in lungi plimbari bucurestene, mi-a vorbid despre Muşat istoricul Alexandru (Sami) Vianu. In toate discutiile revenea ca un laitmotiv termenul “aventurier”. L-a cunoscut bine si doctorul Gheorghe Bratescu, ginerele Anei Pauker, mi-a povestit lucruri fascinante. Si-l imagina pe Saşa traind undeva, in Argentina, revenind pentru o scurta vizita la Bucuresti, locul unde  “gangsterii” fusesera lichidati.

Jaful a fost real. Ramine intrebarea: a fost Muşat un agent provocator, un colaborator al Securitatii in construirea unei actiuni menite sa compromita un grup politic (ilegalisti) si etnic (evrei)? Apoi, in “Cartea Alba a Securitatii”, publicata in timpul si sub egida lui Virgil Magureanu, exista un document cre sustine ca „banda Ionaid” pregatea atentate teroriste contra lui Draghici si a lui Leonte  Rautu, pe atunci membru supleant al Biroului Politic si sef suprem al propagandei.  Aceasta tema a disparut din acuzatiile ulterioare.

Se spune ca Gheorghiu-Dej l-ar fi intrebat pe Draghici: „Ce nevoie au evreii de milionul si mai bine de lei” „Ce sa faca cu ei?” Profesorul Paul Ioanid era o vedeta a stiintei romanesti. Mi-l amintesc la televizor prezentind lansarea sputnikului. Toti acesti oameni cistigau excelent dupa criteriile epocii. Erau ei „haiduci sionisti” ori comunisti deziluzionati? Afacerea a coincis cu arestarile unor figuri de virf,  tot evrei, ale Ministerului Comertului Exterior. De asemenea, este perioada arestarii grupului ce avea sa fie numit „lotul Constantin Noica”.

„Actorii” marelui jaf si ai filmului securist au fost cu totii condamnati la moarte. Cu exceptia Monicai Sevianu, au fost executati (plutesc mistere privind decesul real al lui Musat, chiar doctorul Bratescu, cum spuneam, avea unele indoieli). Cred ca a fost vorba de o operatie propagandistica, cu certe implicatii antisemite. Actorii si regizorii veneau din aceeeasi parte a spectrului politic, fusesera membrii aceleiasi familii. Ramine de studiat ce-i facuse sa se desparta cu atita clocotitoare aversiune mutuala. Inteleg ca ipoteza filmului lui Nae Caranfil sugereaza o revansa in numele idealurilor tradate. O lectie a celor care au crezut sincer data arivistilor si poltronilor. O actiune sinucigasa menita sa resuscite, in febra unei sfidari absolute a “ordinii legale” staliniste, fraternitatea pierduta si sperantele asasinate?

Textul de mai sus este versiunea adusa la zi a unui articol pe care l-am publicat in 2007 in acel ziar admirabil care era, pe atunci, “Cotidianul”.

http://www.hotnews.ro/stiri-film-16756381-video-cronica-film-closer-the-moon-entertainment-autor.htm

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/marele-jaf-si-tenebrele-stalinismului-romanesc/


Hipnotizantul Peter O’Toole: La nostalgie n’est plus ce qu’elle était…

16/12/2013

“La nostalgie n’est plus ce qu’elle était” este titlul autobiografiei marii actrite de film Simone Signoret. Mi-a revenit in memorie citind atat de frumosul articol al lui Marius Stan despre marele Peter. Mi-am amintit cum am vazut, era in toamna lui ’67, “Cum sa furi un milion”. Eram cu Haralambis Angourakis (coleg de scoala, prieten apropiat pe atunci, azi europarlamentar KKE). Apoi” Becket”, mereu pe muchie de cutit, cu acea lupta eterna intre loialitati  incompatibile, “Lawrence”, “Leul in iarna” si cate altele. Peter le voyou, Peter aventurierul,  Peter ratacitorul, Peter quijoticul, Peter boemul nesabuit, Peter melancolicul disperat…

 

“Peter O’Toole nu a fost doar un imens actor, ci și un om cu o voință fantastică. Încă din adolescență își nota în jurnal că nu va fi un om banal și că “va agita nisipurile netede ale monotoniei”. S-a dus acum dintre noi, la 81 de ani, încă un copil unic al cinematografiei și, privind retrospectiv, cred că putem rezuma totul sub titlul unei profeții împlinite. Un excentric din naștere, Sir Peter s-a dedulcit nu doar la hainele grele ale lui Henric al II-lea (în The Lion in Winter sau Becket), ci și la viață pur și simplu: un călător perpetuu, un pasionat al escapadelor bahice, un indiferent încântător, aproape un zănatic! O’Toole și-a transformat pedigriul într-un titlu de glorie atunci când declara senin că nu aparține clasei muncitoare irlandeze, ci clasei criminale (trei dintre foștii prieteni din copilărie fuseseră mai târziu spânzurați pentru crimele comise).

E aproape imposibil de nominalizat rolul său cel mai strălucitor. Probabil că ar exista o oarecare unanimitate în privința lui T.E. Lawrence, fascinantul personaj pus să străbată platouri întregi de deșert, șeici, ambuscade cu turci și memorabile dialoguri cu ofițeri ai armatei britanice. O pereche de ochi albaștri, melancolici, dar sfredelitori, puși să conducă triburi împotriva turcilor în timpul Primului Război Mondial, să-și închipuie unitatea arabă în mijlocul unor extrem de dogoritoare evenimente. Un rol ca o mănușă, am putea spune, din partea unui Peter O’Toole care, la fel ca în viață, nu ne lasă decât să intuim extrem de vag ce anume l-ar fi înclinat spre această lume exotică a dunelor de nisip. Personajul plin de mister al lui Lawrence nu-și putea găsi mai bine cuibul decât în spatele acestor doi ochi albaștri de o intensitate sfărâmătoare.

O’Toole a fost mereu înconjurat de titani ai cinematografiei: Anthony Quinn, Alec Guinness sau Omar Sharif (în Lawrence of Arabia), Eli Wallach sau Audrey Hepburn (în How to Steal a Million), Richard Burton (în Becket), Katharine Hepburn, Anthony Hopkins (în The Lion in Winter) sau chiar John Lone (în The Last Emperor). A contat și acest detaliu în tabloul final al unei genialități cinematografice? Probabil. Dar dincolo de echipele strălucite de platou, Peter O’Toole a epatat mereu ca reprezentant al unei specii rare, născută și apusă practic odată cu el. În pofida unei karme prielnice, O’Toole a continuat să sfideze conveniențe, limite fizice, canoane de tot felul. Putem spune că a reușit în pofida acestor lucruri, împotriva naturii sale nesupuse, iar toate la un loc nu fac decât să-i adauge un bemol [erată: diez] de admirație la imaginea de monstru sacru - clișeul preferat al cinematografiștilor! Nimic nu l-a putut opri pe Sir Peter până la acești 81 de ani plini, nici măcar doctorii care îl avertizaseră în nenumărate rânduri asupra efectelor nocive ale băuturii. Totul s-a jucat pe muchie de cuțit în viața lui O’Toole, totul s-ar fi putut scrie diferit, dar totul a fost scris să fie astfel. Când regizorul David Lean căuta rolul principal pentru Lawrence of Arabia, nu puțini au fost cei care s-au îndoit de oportunitatea angajării lui Peter (mai cu seamă din cauza acestei reputații de “hellraiser”). Dar niciun argument de acest fel nu a putut înlocui prestația pură a lui Peter, plierea ideală pe cofrajul lui T.E. Lawrence. Ce a urmat a fost poveste… După 2 ani de filmări, pe teritoriul a 7 țări diferite, după degete rupte, arsuri și insolații, după glezne luxate și ligamente avariate, Peter O’Toole ieșea maiestuos pe scena lumii ca marele Lawrence al Arabiei. “M-am trezit într-o dimineață ca să constat că eram faimos”, spunea el la acea dată. Când afirmăm că această carieră colosală a fost presărată nu doar cu excentricitățile lui, ci chiar cu sânge și agonie, nu exagerăm prea mult. Nu puține au fost filmele în care Sir Peter a pătimit la modul cât se poate de fizic. De pildă, turnând alături de Hepburn pentru Leul în iarnă, O’Toole își rănește grav unul din degete între două ambarcațiuni, dar își duce eroic bucata desprinsă până a mal, acolo unde o înmoaie într-un pahar de coniac, după care și-o fixează la loc. Apoi își bea licoarea. Normal! Nenumărate astfel de incidente au brăzdat cariera sa fabuloasă, una trăită la limita dintre demență și normalitate. Privind astăzi în urmă, cu mult drag și mai mult calm, putem spune că Peter O’Toole a personificat tot ce are mai spectaculos destinul: sublima imperfecțiune, celebritatea involuntară, jemenfoutismul total…

Nu știu acum ce poate surprinde mai bine esența acestui personaj. S-a jucat mereu pe sine. S-a jucat cu viața, a sfidat-o, a pus-o la încercare. Și poate că multora nu le iese și la fel de mulți s-ar pierde între valurile nesăbuinței cu o astfel de atitudine permanent sfidătoare, dar lui Peter O’Toole i-a surâs și chiar i-a devenit marcă. La final, atunci când cad toate cortinele scenelor lumii, O’Toole va putea rosti cu siguranță un ultim și reverberant cuvânt: PASIUNE!

Iar nouă, spectatorilor de rând, nu ne rămâne decât să-i preluăm în gând exercițiul favorit și să-l petrecem mental peste toate limburile posibile: The only exercise I take is walking behind the coffins of friends who took exercise!

RIP, Peter O’Toole!”

http://www.contributors.ro/cultura/peter-otoole-hoinarul-con%c8%99tient/

http://livre.fnac.com/a2891878/Simone-Signoret-La-nostalgie-n-est-plus-ce-qu-elle-etait


Asumarea dictaturii comuniste din România/Aufarbeitung der Kommunistischen Diktatur in Rumänien

05/12/2011

În ziua de 7 decembrie 2011 Bundesstiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Fundația „Konrad Adenauer” și Institutul Cultural Român organizează proiectul „Asumarea dictaturii comuniste din România/Aufarbeitung der Kommunistischen Diktatur in Rumänien”.

Evenimentul va fi deschis de Dr. Anna Kaminsky, director Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur. Secretarul Consiliului Stiintific al IICCMER, Dr. Bogdan Iacob, va lansa al doilea număr al anuarului internațional al IICCMER, History of Communism in Europe. Prof. Bogdan Murgescu, membru al Consiliului Științific al IICCMER, va susține o prelegere despre Revoluția română din 1989 și consecințele sale. După o secțiune de discuții moderată de Alfred Eichhorn, va fi prezentat de către Jens Dietrich (dramaturg, Institute of Political Murder) filmul regizat de Milo Rau, „Ultimele zile ale Ceaușeștilor”.

Evenimentul are loc la ora 18.00, la sediul Bundesstiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, Kronenstrasse 5,  10117, Berlin.

http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/evenimente/asumarea_dictaturii_comuniste_program.pdf


“Viata e cobaiu soartei”: In Memoriam Alex Leo Serban

11/04/2011

Alex Leo Serban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiinta de o ardenta, irepresibila intensitate etica, de o blandete si de o candoare cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Critic de film prin instinct si vocatie, era in egala masura un un un intelectual de o modernitate formidabila, atent la pulsatiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru ca era de o autenticitate profunda si cat se poate de reala, ii repugna orice cabotinaj, orice impostura, orice histrionism ideologic, orice psitacism snob. Distingea cu admirabila usurinta ingre gablonz si diamant.

Am fost impreuna patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreuna cu el, cu Mihai Chirilov, cu Corina Suteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Barladeanu si Bobby Paunescu, iar diminetile am avut sansa sa fim impreuna cu Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. Impreuna cu Leo am prezentat la Festivalul de film romanesc de la Tribeca filmul lui Andrei Ujica “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”.  Am revazut, tot impreuna, “Francesca” lui Bobby Paunescu, cu Monica Barladeanu in rolul principal. Gandurile noastre convergeau, ne-am inteles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodata cu cineva. Am vazut acolo pentru prima oara filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo dupa ceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. 

 

Intr-o dimineata ne-a scos Stefan Benedict sa vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor Gabor Tompa.  Nu voi uita niciodata comentariile lui Leo in fata post-impresionistilor. Era mereu intr-o alerta culturala si morala. Cand am scris pe contributors despre acel festival exceptional organizat de ICR New York, s-au gasit unii sa scrie mesaje sarcastice. Leo le-a raspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimtirea. O facea senin, cu umor, fara urma de severitate enervata. Tot de o brilianta seninatate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Vilage unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea mortii sale atat de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez unde statuseram in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.

Noul val al fimului romanesc ii datoreaza enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospetime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunatatea atat de fireasca a acestui om au facut posibila schimbarea de paradigma in interpretarea a ce poate aduce original filmul romanesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cata rezistenta stupid-reactionara i se va opune cu atata indarjire lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de directie in discursul despre film in Romania. Si-a asumat o conditie existentiala pentru care multi in Romania si nu doar acolo nu au avut si nu au intelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vietii menita sa ne intareasca pe toti cei din jurul sau. Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna fericit cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturna din Buenos Aires, orasul in care alesese sa-si inceapa a sa despartire de Romania. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si daca voi ajunge vreodata la Lisabona, alt oras unde traise si de care era indragostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul).  Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numarul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiana istorie autobiografica privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si ma gandeam la Leo, ca peste putin timp aveam sa aflu vestea insuportabila a sfarsitului sau.

Ya somos el olvido que seremos…

Suntem uitarea ce-o sa fim curand

Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez ca acolo unde este Leo acum el poarta in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, istorie, transgresiune si maladie ca mod de mantuire.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers