Insomnii dialectice: Die Partei hat immer recht…

28/08/2014

Ora trei dimineața la Budapesta, octombrie 1956. Zgomotul și furia demonstrațiilor și marșurilor de noaptea trecută s-au domolit, dar puțini sunt cei care își dau seama că o epocă a luat într-adevăr sfârșit. La Ambasada Sovietică, munca se continuă la turație maximă: ambasadorul Iuri Andropov și consilierul său, Vladimir Kriucikov, au o întrevedere cu un oficial român, trimis în mare grabă la Budapesta de către Gheorghiu-Dej, în misiune specială. Numele lui e Valter Roman. Înalt, roșcat, numai piele și os, afișează un calm milităresc și vorbește perfect rusă, română, germană, franceză, spaniolă și maghiară. Cea din urmă îi este chiar limba maternă. Pare fix opusul aparatcicilor cărunți ai partidelor victorioase. Valter este el însuși un supraviețuitor al vremurilor de teroare. Și îi cunoaște personal pe toți actorii importanți ai piesei de teatru care va urma. E parte a unei frății mistice, a unei secte de fanatici dedicați trup și suflet cauzei revoluționare. Indivizii pot greși, însă Partidul are întotdeauna dreptate. Die Partei hat immer recht…

Decenii la rând, el a iubit Partidul așa cum un evreu profund religios se închină numelui lui Dumnezeu sau un creștin crede în Evanghelii. Cu intensitate, cu ardoare, necondiționat, total. Pentru el, marxismul este textul sacru, pur, onorabil, o cale mântuitoare spre fericirea absolută. El și Ana au mers tocmai în Ufa ca s-o consoleze pe Dolores pentru pierderea fiului ei Ruben, mort la Stalingrad. Dolores cea cu ochii scăldați în agonie, ochi ai suferinței. Nu și-a mai revenit niciodată după pierderea aceea, a rămas pentru totdeauna împietrită în durere. Valter își amintește limpede seara în care a luat cina în casa de la țară a lui Dimitrov, la începutul lui 1943, când el și Rákosi s-au contrazis pe tema destinului Transilvaniei după eliberarea acesteia de către Armata Roșie. Atitudinea lui Rákosi i s-a părut nu numai arogantă, ci total lipsită de internaționalism marxist.

Dacă există ceva ce Valter disprețuiește și urăște visceral, acel ceva e șovinismul. Josnicia egoistă, stridentă și vrednică de dispreț a naționalismului. Își amintește de copiii care strigau pe stradă, în Oradea, sloganuri stupide, odioase împotriva „jidanilor”. Doar în Partid a reușit să-și facă uitate spaimele – teribilele, insuportabilele sale neliniști. Ana nu l-a însoțit, a preferat să-l lase pe el să răspundă diatribelor furioase ale maghiarilor. Asta a fost dintotdeauna tactica Anei, să se păstreze la distanță, să pretindă că nu e implicată direct. În închisoare, la Mislea, atunci când tovarășii l-au denunțat ca trădător pe soțul ei, Luximin, tatăl Taniei și al lui Vlad, Ana nu a scos niciun cuvânt, dar apoi a votat pentru excluderea lui din partid. Iar atunci Luximin era deja mort, împușcat ca un câine turbat…

Cominternul ca patrie

Născut în 1913 într-o familie de evrei hasidici la periferia orașului Oradea (Nagyvárad), tânărul Ernest Neuländer s-a alăturat partidului comunist de la București pe când era student la Politehnică. Participa cu multă fervoare la dezbaterile dialectice de la căminul Schuler, unde locuiau studenții evrei. Iancu Iacobi, cunoscut mai târziu sub numele de Mihail Florescu, era președintele Asociației Studenților Evrei. Prieten cu Lucien Goldmann, tânărul Neuländer nu împărtășea îndoielile viitorului sociolog literar francez cu privire la procesele-spectacol de la Moscova. Dimpotrivă, vocea lui a răsunat ca un tunet la reuniunea în urma căreia Goldmann a fost exclus din celula clandestină de partid. A devenit apoi un tovarăș cu adevărat de încredere, scriind editoriale pentru revistele clandestine ale partidului. A plecat în Cehoslovacia și s-a înscris la Politehnica din Brno (numit apoi și Brun), un centru de interacțiune comunistă internațională.

La București, fusese logodit cu Paula Bessler, o fată născută în Moldova, la Botoșani. Șchioapă de un picior, extrem de vocală și neabătută în atașamentul său față de linia Partidului, Paula încerca întotdeauna să aibă dreptate și nu mai asculta de absolut nimeni odată ce gura Partidului proclama adevărul. Mai târziu, s-a măritat cu Herbert Grunstein, un comunist german, fost membru al Brigăzii Internaționale „Thalmann”. În anii ʼ70, Grunstein a devenit ministru adjunct de Interne al statului polițienesc numit RDG. În 1968, atât Paula, cât și Herbert au fost susținători înflăcărați ai invaziei sovietice a Cehoslovaciei – o acțiune pe care el, Valter, o deplângea. A fost sfârșitul prieteniei lor. Valter era un apropiat al lui Josef Pavel, fost luptător în Brigăzile Internaționale, victimă a epurărilor staliniste din anii ʼ50, numit ministru de Interne de către Dubček în timpul Primăverii de la Praga. Se considera o figură centrală a Stângii internaționale anti-staliniste, legendă de care a reușit să-l convingă și pe fiul său Pedro, acesta continuând să o apere în ciuda tuturor dovezilor care afirmau contrariul. Koestler și Orwell, Sperber și Souvarine, Ruth Fischer și Ignazio Silone, Edmund Wilson și Richard Wright, Victor Serge și Margarete Buber-Neumann – aceștia erau oamenii care ar putea fi pe bună dreptate numiți vocile Stângii internaționale anti-staliniste. Valter a rămas prieten până la sfârșitul vieții cu Santiago Carrillo, ipocritul fost stalinist care și-a început ascensiunea politică numărându-se printre organizatorii unui masacru politic la Madrid, în 1936.

De la Brno a plecat la Paris, unde l-a cunoscut pe Tito, comunistul croat care se ocupa de organizarea Brigăzilor Internaționale. Fascinat de calmul impozant al iugoslavului, a împrumutat de la acesta pseudonimul Valter ca nom de guerre. Din clipa aceea a devenit Valter Roman, o combinație bizară de nume care l-a transformat în întruchiparea armatei supranaționale de comisari a Cominternului. Exista cel puțin încă un Valter în Spania, cel polonez – ucis mai apoi, în 1946, de partizanii anticomuniști. În anii ʼ50, la Varșovia, Jacek Kuroń a pus bazele unui grup de tineri revoluționari numit „Valteriștii”, devotați unei viziuni „autentice” a socialismului. În adolescență, Adam Michnik și Irena Grudzińska au fost Valteriști. La fel si Irena Lasota.

La Barcelona, Roman l-a cunoscut pe Ernő Gerő și pe mulți alții care erau activi în operațiunile poliției secrete organizate de către generalul NKVD Orlov, care mai târziu a fugit în Occident și a dezvăluit complotul lui Stalin de a confisca revoluția spaniolă. S-a împrietenit și cu Aleksandar Ranković, care după 1944 a devenit cel mai de temut polițist din Iugoslavia și călăul de serviciu al lui Tito în încercarea de a-i stârpi pe staliniști (Cominformiști). Un alt bun prieten a fost Veljko Vlahović, care și-a pierdut un picior într-una dintre principalele bătălii. În timpul războiului, Vlahović a lucrat pentru filiala iugoslavă a postului Radio Moscova. S-a întors în Iugoslavia, unde a devenit șeful organizației de partid din Belgrad. László, Veljko, Aleksandar, Valter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst – cu toții erau ostași ai Revoluției, mândri în calitatea lor de „voluntarios internacionales de la libertad”. La fraternité – fraternitate, într-adevăr. Tulburătoarea amintire a cântecului ¡Ay, Carmela!. Odată cu trecerea anilor, lui Valter îi făcea plăcere să citeze din Miguel de Unamuno: Me duele España

Pe când se afla în Spania, Valter a fost – dacă nu chiar implicat direct –  indubitabil la curent cu lichidarea grupării foco libertario în Catalonia și cu asasinarea lui Andrés Nin de către Gerő, Vittorio Vidali și brutele lor ucigașe. În orice caz, se situa la antipodul valorilor prețuite de către Orwell, socialistul anti-autoritar. Un intelectual central-european ce râvnea cu disperare să-și uite atât originea etnică, cât și valorile inițiale, Valter s-a oțelit și a devenit un practicant abil al artei dublugânditului: întotdeauna gata să aprobe linia partidului, să o explice, chiar și atunci când cei mai buni prieteni ai săi erau înfierați drept renegați detestabili, elemente corozive abjecte și trădători ai cauzei. Pentru el, Cauza depășea orice loialitate imediată. S-a însurat apoi cu o spanioloaică, ca semn al pactului său cu națiunea cu care ajunsese să se identifice, în acea continuă fugă de propriile origini. Au avut doi copii, ambii născuți în Rusia, după sfârșitul Războiului Civil și adoptarea de către Valter a cetățeniei sovietice. La Moscova, prima oară a lucrat printre comuniștii maghiari, la sfârșitul anilor ʼ30 și începutul anilor ʼ40.

Hotelul Lux

La sosirea Anei Pauker, în urma schimbului de prizonieri dintre Stalin și guvernul român din vara anului 1940, el s-a alăturat nou-formatului nucleu de exilați al Partidului Comunist Român. Majoritatea liderilor fuseseră uciși în timpul epurărilor: Eugen Rozvány, fostul său mentor de la Oradea, avocat care lucrase împreună cu Jenő Varga, celebrul academician și consilier al lui Stalin pe probleme de economie, autor al unui manuscris despre fascism, care a constituit un element în dosarul fabricat de către NKVD în 1937, dar și David Fabian, traducătorul operei lui Lenin în limba română, și Sașa Dobrogeanu-Gherea, fiul patriarhului social-democrației din România. Toți pieriseră în negura Gulagului, iar acum, când războiul dintre Puterile Axei și URSS era iminent, Stalin avea nevoie de o nouă conducere pentru vlăguita avangardă revoluționară a României. Valter era disponibil, gata să slujească interesele cetății sfinte a comunismului. A primit un apartament la Hotel Lux, unde a întâlnit-o pe Hortensia, o comunistă spaniolă căsătorită cu un activist important, apropiat al lui Dolores Ibárruri, La Pasionaria.

 

Moscova, Hotelul Lux

A fost una dintre poveștile romantice ale altminteri macabrului stil de viață de la Lux: Valter și Hortensia și-au părăsit partenerii de viață. Valter i-a adoptat pe copiii Hortensiei (Mirela și Raul), întemeindu-și o nouă familie. În România postbelică, au mai avut împreună doi copii: Pedro și Carmen. După revoluția din decembrie 1989 și execuția lui Ceaușescu în ziua de Crăciun, Pedro a devenit prim-ministru al României. Dar deocamdată ne aflăm tot la Budapesta, în noaptea fatidică de 24 octombrie 1956.

În 1944, Valter s-a întors în România cu o divizie de prizonieri români de război, organizată de către sovietici. În timpul războiului, fusese șeful postului de radio în limba română al Cominternului, „România liberă”. A fost probabil cel mai apropiat colaborator al Anei Pauker, marea doamnă a comunismului românesc, pe care o adora și pe care o cultiva cu o smerenie de neegalat. Soțul Anei, Marcel (supranumit Luximin, teoretician al grevei foamei, un revoluționar romantic care avea legături strânse cu Ghenrikh Iagoda, șeful poliției secrete executat după procesul lui Buharin, în martie 1938), fusese arestat în 1937. Se pare că Ana nu s-a interesat niciodată de soarta răposatului ei soț: oricât de apropiată era de Molotov și de Stalin, a fost îndeajuns de prudentă încât să nu-i sâcâie cu întrebări nelalocul lor. Ca și alți supraviețuitori ai Cominternului, Ana și Valter erau puternici fiindcă păstrau tăcerea. Odată ajuns în România, Valter a devenit unul dintre cei mai activi funcționari politici, în cele din urmă fiind numit șef al Statului Major General al Armatei Române. A pus bazele unei relații cordiale cu liderul partidului, Gheorghiu-Dej – un spirit machiavelic desăvârșit, cu o cultură precară, dar cu un extraordinar instinct al puterii –, fiind numit ministru al Comunicațiilor. Dar cariera i s-a încheiat în mod periculos în 1949, atunci când fostul său prieten László Rajk, născut tot în Transilvania, a fost spânzurat la Budapesta ca troțkist și spion al lui Tito.

Valter și Rajk se cunoșteau din Spania, iar Rajk menționase numele prietenului său român în mărturisirile smulse de torționarii lui Gábor Péter. Valter și Hortensia au fost puși sub arest la domiciliu, fiind demarată – aparent la ordinele Anei Pauker – o percheziție în vederea obținerii de dovezi incriminatoare. Valter a încercat să ia legătura cu Ana Pauker, s-o asigure pe militanta stalinistă înveterată că el nu împărtășise niciodată planurile odioase ale lui Rajk. Era izolat și deznădăjduit. Poate că i-a trecut prin minte chiar gândul sinuciderii. În calitate de paria, nu mai reprezenta nimic. Sensul vieții lui era să aparțină ordinului, iar acum partidul îl trata ca pe un gunoi. A trimis scrisoare după scrisoare, i-a implorat pe Dej și pe Ana să-i dea șansa de a demonstra că, în ciuda eventualelor neajunsuri, era un ostaș devotat al partidului. A încercat să facă demersuri pe filiera sovietică, dar valul de antisemitism din ultima perioadă a regimului Stalin îi transformase pe cei asemenea lui Valter în prezențe indezirabile, de-a dreptul stânjenitoare pentru consilierii sovietici. I s-a pregătit un proces.

Trădări revoluționare

Mana cerească a venit însă în iunie 1952, când Ana și-a pierdut locul în Biroul Politic, fiind acuzată de cele mai halucinante ofense aduse la adresa partidului. Valter știa că propriul calvar ajunsese la final: le putea oferi lui Dej și clicii acestuia argumente împotriva zeiței detronate. El, adevăratul comunist, căzuse victimă îngrozitoarelor uneltiri ale Anei: resentimentele ei erau, iată, dovada faptului că plănuia să-i calomnieze pe toți revoluționarii care îi cunoșteau înclinațiile sioniste. Valter a fost reintrodus în partid, devenind un fervent propagandist al cultului Dej. Trebuia să-și răsplătească stăpânul fiindcă îl salvase. Și s-a achitat de datorie apelând la toate relațiile sale sovietice pentru a-i convinge pe ruși că Dej se afla de partea lor în mod total și necondiționat. În iunie 1953, când ungurii au demarat Noul Curs și Imre Nagy a devenit prim-ministru, Valter le-a fost de folos atât rușilor, cât și românilor: îl știa pe Imre de la Moscova, purtaseră lungi conversații și ambii fuseseră persecutați de către staliniști precum Rákosi și Pauker. Valter s-a întâlnit cu Nagy și a devenit un fel de emisar între liderii români și premierul maghiar reformist. Deci nici nu e de mirare că el a fost omul pe care atât Hrușciov, cât și Dej l-au trimis la Budapesta pentru a evalua situația în acea noapte tragică de 24 octombrie 1956. Valter i-a spus deschis lui Nagy că se joacă cu focul. Contrarevoluția trebuia nimicită fără milă, neîntârziat, fără cruțare. Nicio iluzie nu era permisă în acest sens.

Ca fost colaborator al poliției secrete, Valter putea discuta direct cu rușii, le putea influența deciziile. Îl știa și pe János Kádár, cu care s-a întâlnit a doua zi de dimineață pentru a pune la cale o resurecție a partidului comunist, sub un nume nou și cu alți lideri. Gerő a fost demis, iar acum se aflau la putere ceilalți prieteni ai lui Valter. Zece zile mai târziu, avea să fie din nou prezent la Budapesta, de astă dată pentru a le aranja transportul de la ambasada iugoslavă înspre România, unde li se „acordase” azil politic. Erau, de fapt, răpiți. Pentru Valter, prietenia era ceea ce decidea partidul. Mă aflam la o conferință în Mississippi, în septembrie 1989, atunci când Miklós Vásárhelyi, ultimul membru în viață al guvernului Nagy, mi-a spus: „Da, îmi aduc aminte de Valter, sau mai bine zis de Ernest. Ne-a interogat în România, pe când ne aflam la reședințele speciale de partid, la Snagov”. Valter se ocupase de asta, împreună cu Iosif Ardeleanu și Nicolae Goldberger – ambii activiști vorbitori de maghiară, cu un parcurs ireproșabil în cadrul mașinăriei de represiune. Nu că Valter ar fi luat parte la vreo tortură – nu, el era diferit, așa cum și vremurile erau diferite: se foloseau metode noi pentru obținerea aceluiași rezultat, procesul-spectacol și asasinarea ereticilor pe baza unor acuzații inventate.

De astă dată, însă, inculpații au refuzat să coopereze. Valter îl cunoscuse foarte bine pe Géza Losonczy, sufletul mișcării reformiste, însă a refuzat să-i accepte argumentele, respingându-le drept sofisme ale unui renegat. Atunci când Dőme Adler (Iosif Ardeleanu, șeful cenzurii românești), vechiul său camarad și rival, l-a informat că Géza își pusese capăt zilelor în arestul Securității, Valter a rămas impasibil. Nu l-a tulburat nici vestea că József Dudás, fostul comunist transilvănean, întemnițat în România la începutul anilor ʼ50, revenit în calitate de șef al Consiliului Muncitoresc de la Budapesta, a fost capturat, judecat și executat. Ani mai târziu, a citit o carte scrisă de jurnalista franceză Dominique Desanti, fostă comunistă, intitulată „Les Staliniens”. Lectura emoționantelor pagini despre Géza l-a zguduit profund, dar sieși nu a avut nimic să-și reproșeze. Își făcuse datoria și, la urma urmei, nu fusese oare prietenul său Imre Mező – fost luptător în Războiul Civil Spaniol, șeful organizației de partid de la Budapesta – spânzurat de către rebelii furioși? La modul subiectiv, credea Valter, Géza era nevinovat (refuza să admită același lucru și în privința lui Dudás, pe care îl considera un aventurier). La modul obiectiv, însă, Losonczy, ca și Vásárhelyi, ca și Nagy, ba chiar și marele gânditor marxist György Lukács erau cu toții răspunzători pentru debandada contrarevoluționară. Gânduri exasperant de chinuitoare, insomnii dialectice incurabile, bântuite de stafiile tovarășilor uciși – aceasta era blestemul lui Valter.

În iunie 1958, Imre Nagy, Miklós Gimes, József Szilágyi și Pál Maléter au fost executați în urma unei mascarade judiciare. Rolul jucat de Valter în pregătirea procesului împotriva foștilor săi prieteni fusese unul hotărâtor. Mai apoi anii au trecut, Dej a murit în martie 1965, Ceaușescu a venit la putere, dar Valter a rămas în Comitetul Central, mereu credincios liderului, întotdeauna gata să slujească vestigiile unei cauze spulberate. A murit în 1983, pare-se ca rezultat al unei hemoragii provocate de o intervenție chirurgicală neindicată. Medicii francezi care știau că are cancer fuseseră împotriva unui astfel de tratament, dar medicii români au decis altfel. Sau cel puțin asta i-a scris Petre lui Ceaușescu într-o scrisoare plină de furie, în care susținea că tatăl său fusese ucis în mod deliberat. Am descoperit respectiva scrisoare în septembrie 1994, pe când lucram în arhivele parțiale, pregătind o istorie a comunismului românesc. Ceaușescu a dat ordin să se facă o investigație specială, ale cărei concluzii au fost că Valter fusese într-adevăr victima unui malpraxis. Ceaușescu a poruncit ca medicul chirurg să fie pedepsit și să fie interzisă orice discuție pe tema cazului cu membrii familiei lui Valter.

Nu știu cum să interpretez acest final: ca pe o piatră funerară peste rămășițele central-europene ale Cominternului sau ca pe un epilog bizar la istoriile lui Danilo Kiš despre revoluționari damnați și extaze mesianice? Sau poate ca pe un avertisment criptic asupra faptului că istoria comunismului nu e într-atât rezultatul strădaniilor unor istorici sau politologi, ci e compusă mai degrabă din introspecțiile istovitoare, profund personale, chinuitor de melancolice ale unor indivizi pe care soarta i-a azvârlit în vârtejul orgiilor, vărsării de sânge, vendetelor și deznădejdii revoluționare…

Am scris textul de mai sus, un exercitiu de memorie, interpretare si fictiune, in engleza. A aparut aici, pe blogul meu. Public acum, in minunata traducere a Monicai Got, versiunea romaneasca, aparuta in revista timisoreana “Orizont” (august 2014).  Deci, e vorba de mini-nuvela situata in acel punct pe care criticul Lionel Trilling il numea “the bloody crossroads where politics and literature meet”. Este o naratiune sincopata, scrisa pe mai multe niveluri de timp, cu o multime de trimiteri la dezastrul social, economic, moral al istoriei comuniste din veacul XX. Ma ocup de mai multe cazuri, propun o caracterologie si o fenomenologie a pasiunilor comuniste. In aceasta povestire, doar gandurile celui numit Valter sunt fictive. Restul este istorie, crima, magie, vraja si credinta oarba.

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2014.pdf

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/


„Striviți deviaționismul!” sau despre Lenin ca artist al insultei

27/08/2014

Marx și Engels au fost departe de a practica bunele maniere în marile lor polemici. Să ne amintim tratamentul la care au fost supuși Proudhon, Bruno Bauer, Bakunin, Lassalle, Dühring. În comparație cu Lenin însă, fondatorii materialismului istoric erau niște gentlemeni. Referință obligatorie în studiile de istorie a marxismului în Rusia, memoriile lui Nikolai Valentinov (Volsky), militant bolșevic convertit la menșevism, sunt o mină de aur pentru cei care vor să pătrundă în universul mental al lui Lenin la ceasul marii schisme dintre cele două grupări rivale, deci între facțiunea ce și-a zis majoritară și cea care a fost botezată, în urma unui vot nu tocmai semnificativ în acea clipă, dar fatidic pe lungă durată, minoritară.

Insulta devine la Lenin a doua natură, ii definește identitatea, il diferențiază de cei pe care incearcă, și adeseori reușește, să-i anihileze politic. Sudalma ține loc de argument. A fi rezonabil este, pentru Lenin, o probă de lașitate. In tribul revoluționar marxist, Lenin este campionul injuriei, al atacului ad hominem. Este măcinat, devorat, dominat de ură, de furie, de resentiment. Inamicii săi ideologici devin in demonologia leninistă dușmanii proletariatului si ai revoluției. Violența retorică extremă, de sorginte iacobină, este privită drept virtute stilistică. Ea prefigurează teroarea politică a dictaturii bolșevice.

Pentru cel adeseori supranumit Maximilien Lenin, nu putea exista o critică inocentă. Oricine se îndoia de adevărul absolut al spuselor și scrierilor sale era un oportunist incurabil aflat pe drumul fară întoarcere al renegării și, deci, al capitulării și trădării. El era cel care dicta linia partidului, iar orice rezervă in raport cu această devenea automat o deviere. Cei care deviau, erau taxați, anatemizați si, in final excomunicați, ca deviaționisti. Așa i-a privit pe liderul menșevic Iuli Martov și pe ceilalți foști camarazi de luptă social-democrată. Nu i-a iertat niciodată veteranului socialist Pavel Akselrod o formulă care s-a dovedit premonitorie: “bolșevismul ca utopie organizațională cu caracter teocratic” (v. N. Valentinov, “Encounters with Lenin”, prefață de Leonard Schapiro, Oxford University Press, 1968, p. 116).

Numele lui Akselrod apare invocat ca echivalent al abjurării principiilor esențiale în lucrarea “Un pas înainte, doi pași înapoi”, moment-cheie, afirmă corect istoricul Lars Lih, în cristalizarea cosmologiei politice leniniste. Povestește Valentinov, aflat în Elveția ca emigrant politic în perioada când Lenin își redacta opusculul în 1904, cum liderul bolșevic nu-i putea ierta nici măcar o banală conversație cu Akselrod.

Pentru Lenin, totul este politic, inclusiv o discuție despre vreme. Chiliasmul bolșevic era total și totalizant, nu lăsa loc pentru nișele spațiului privat. În clipa în care îi denunța pe menșevici, scrie Valentinov, Lenin era consumat de “o ură arzătoare, nelimitată și sălbatică”. (p. 126) Să o numim transa resentimentului. În volumul “Materialism și empiriocriticism” (1909), va scrie în aceiași termeni vituperanți despre filosofii pe care îi percepea drept exponenți ai primejdiosului “idealism subiectiv” (Mach și Avenarius). Îl va stigmatiza pe Aleksandr Bogdanov pentru lipsa “vigilenței revoluționare” în plan filosofic. Iar după luarea puterii, într-un acces de furibundă agresivitate retorică, va scrie în termeni incalificabili împotriva celui pe care cândva îl venerase: teoreticianul social-democrației germane, Karl Kautsky, declarat “renegat” și acoperit de toate injuriile imaginabile. Invectivele lui Lenin întreceau cu mult atacul lui Troțki împotriva aceluiași Kautsky în lucrarea “Terorism și comunism”, republicată în anii recenți cu o introducere de Slavoj Žižek.

Dar cel mai intens, cel mai feroce l-a urât Lenin, în anii luptei acerbe pentru dominație în partidul social-democrat, pe Akimov (pseudonimul revoluționar al lui V. P. Makhnovets), un social-democrat care a surprins, printre primii (dacă nu chiar primul, cum spune Valentinov) potențialul terorist și antidemocratic al doctrinei întemeiate de Lenin în numele salvgardării marxismului ortodox. Akimov a fost singurul care a votat împotriva programului de tip iacobin propus de Plehanov și grupul de la ziarul “Iskra” din care făcea parte și Lenin. A protestat împotriva atitudinii paternaliste care făcea din proletariat un instrument al partidului, iar nu invers. Delegații la acel congres au ironizat nonsensul spuselor lui Akimov. În noiembrie 1917, nonsensul real s-a transformat în dictatură politică.

Să reținem că în 1904, cunoștințele filosofice ale lui Vladimir Ulianov erau precare. Nu-i citise nici pe Hegel, nici pe Feuerbach, citise mult Marx, dar nu se apropiase de opera de tinerețe a acestuia, nu ajunsese să ințeleagă semnificația dialecticii. Din tradiția democrat-revoluționară rusă era marcat, mai presus de orice, de sectarismul mesianic al unor Piotr Tkaciov și Nikolai Cernîșevski. Scrisese “Ce-i de făcut?” cu gândul la cel de-al doilea, de fapt ca un omagiu pentru personajul venerat de fratele său executat în 1877. Când Valentinov i-a spus că romanul lui Cernîșevski este de fapt un schematic pamflet politic, fără nicio valoare estetică, Lenin a explodat de indignare. În Tolstoi a văzut “oglinda revoluției ruse”. Considerațiile filosofice ale lui Tolstoi îl agasau. Îl destesta pe Dostoievski și admira doar unele din scrierile lui Turgheniev. Estetic vorbind, era de un reducționism năucitor.

Pentru Lenin, decisivă era mobilizarea ideologică a proletariatului, de neconceput în absența unei avangarde compusă din intelectuali deveniți revoluționari de profesie, după modelul lui Rahmetov din romanul lui Cernîșevski. Acesta a fost rolul istoric al inteligentsiei ruse, acea clasă bazată pe indignare morală și resentiment politic (lucru demonstrat de Richard Pipes în a sa “History of the Russian Revolution”). Trecut prin experiența clandestinității revoluționare, Akimov nu accepta ideea că proletariatul este o masă de manevră pentru jocurile doctrinare ale unor ideologi fanatici. Îl interesau proletarii reali, nu arhetipurile descărnate izvorâte din patimi utopice. În Belgia, a lucrat într-o mină de cărbune pentru a putea trăi experiența vie, autentică a proletarilor. Pentru Lenin, care nu a vizitat probabil nicio fabrică în toți anii de dinainte de 1917, era vorba de ceea ce ulterior avea să denunțe, în polemicile cu Rosa Luxemburg și cu stângiștii occidentali, drept “spontaneism”. La fel de grav, a te îndoi de omnisciența avangardei leniniste însemna “lichidatorism” și “codism” (de la rusescul “khvostism”, devierea care face partidul, pasămite, să se târască în coada clasei sociale pe care este menit de Istorie să o lumineze și să o ghideze).

În pamfletul amintit, Lenin îl stigmatizează pe “deviaționistul” Akimov fără cruțare, îl acuză de “cretinism”. Ca și în cazul lui Akselrod, nu se pune problema de a-i acorda adversarului prezumția unei minime bune credințe. Ideea nu este doar de a-l înfrânge politic, ci, cum avea să accentueze peste ani Arthur Koestler, important este să-l faci demn de dispreț, să-l umilești. Se naște astfel un stil politic de un autoritarism exacerbat, pandant retoric al ultra-centralismului organizațional. Partidul este o piramidă, organele inferioare se supun celor superioare, minoritatea acceptă fără murmur verdictul majorității, conducerea supremă este învestită cu atributul infailibilității. Îndoielile lui Akimov sunt denunțate drept tot atâtea abdicări mizerabile. “Akimovismul” este denunțat drept o patologie.

Akimov a murit în 1921, Valentinov a apucat să-l mai vadă. Între timp, modelul bolșevic triumfase în Rusia. În 1922, Lenin însuși avea să scrie o serie de texte în care părea să se ivească umbra unor îndoieli privind propria filosofie despre partid. Era prea târziu. Menșevicii, eserii, anarhiștii, fuseseră interziși și suferiseră persecuții teribile. Gruparea numită “Opoziția muncitorească”, orice critică de jos, toate formele de rezistență de la stânga fuseseră anihilate. Stihia mic-burgheză, adică lupta pentru pluralism, era privită drept un pericol mortal. Partidele democratice fuseseră interzise. În martie 1921, fusese zdrobită revolta marinarilor de la Kronstadt.

Distrugerea “devierii akimoviste”, petrecută în 1904, a fost preludiul unui modus operandi criminal la ceasul când bolșevicii aveau să preia puterea absolută în Rusia. Au creat un pattern reprodus în “democrațiile populare” de după cel de-al II-lea Război Mondial, în China maoistă, etc. Insultele proferate de Lenin la adresa menșevicilor au prefigurat eliminarea politică și chiar fizică a ereticilor (reali sau imaginari) din anii stalinismului. Ceea ce Lenin distrugea în efigie la începutul veacului XX avea să piară în realitate în sângerosul angrenaj al dictaturii partidului unic, oriunde acesta a ajuns la putere.

Despre resurecția ispitei neo-comuniste, recomand un excelent articol al profesorului Jeffrey C. Isaac de la Universitatea Indiana din Bloomington. Precizez că revista “Dissent”, unde a fost publicat, este de orientare socialist democratică.Fondată de Irving Howe si Michael Harrington, revista a fost condusă, timp de decenii, de renumitul filosof politic Michael Walzer. In “Dissent” au apărut texte esențiale de Shlomo Avineri, Lewis Coser, Cornelius Castoriadis, Ralf Dahrendorf, Claude Lefort, Agnes Heller, Gabriel Zaid, Milovan Djilas, Octavio Paz si ale altor reprezentanți ai stângii anti-totalitare.

http://www.dissentmagazine.org/article/the-mirage-of-neo-communism

In ce priveste noul succes al lui Lenin, imi scrie un bun prieten: “Imi aduc aminte de observatia lui Alain Besançon in prefata la cartea lui Andrei Amalrik “URSS-ul va mai exista oare in 1984?”. Besançon nota ca intelectualii occidentali care simpatizeaza comunismul nu o fac in ciuda crimelor lui ci pentru ca a comis si comite aceste crime.”

Pentru o perspectiva inovatoare in interpretarea leninismului, recomand capitolul “Lenin and Bolshevism” de Lars T. Lih, in Stephen A. Smith, ed., “The Oxford Handbook of the History of Communism”, Oxford University Press, 2014, pp. 53-71.

Text transmis la postul de Radio Europa Libera si aparut pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26553249.html?nocache=1

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/%e2%80%9estrivi%c8%9bi-devia%c8%9bionismul%e2%80%9d-sau-despre-lenin-ca-artist-al-insultei/


Vraja nihilismului sau secolul lui Lenin

26/08/2014

Fondatorul bolșevismului, Vladimir Ilici Lenin, a fost un posedat ideologic. Am recitit zilele acestea o carte minunată. A apărut acum mai mult de douăzeci de ani la Princeton University Press și se intitulează “Through the Russian Prism: Essays on Literature and Culture”. Autorul ei este regretatul profesor Joseph Frank, creatorul definitivei și imposibilei de întrecut biografii a lui Feodor Dostoievski. O carte superbă scrisă de profesorul Universității din Chicago, Toma Pavel, și intitulată “The Lives of the Novel”, este dedicată memoriei lui Joseph Frank. Fac trimitere la opera lui Frank pentru că, în propriile mele prelegeri în fața studenților de la Universitatea din Maryland, precum și în scrierile mele, explorez încontinuu sensurile hermeneuticii lui Dostoievski asupra nihilismului revoluționar din capodopera sa, “Demonii”. Aceasta este, pentru mine, interpretarea chintesențială a pasiunilor revoluționare care au dus la distrugerea vechii civilizații burgheze europene. “Demonii” este cartea pe care aș recomanda-o pentru o imaginară școală a civilizatiei. Există mai multe aluzii la aceste forțe barbare și în superbul și cel mai recentul film al lui Wes Anderson, “Grand Budapest Hotel”.

Vizionarul Serghei Neceaev l-a inspirat pe Feodor Mihailovici să creeze personajul Piotr Verhovenski, unul din acei adepți fanatici discutați de Eric Hoffer în importanta sa carte, extrem de apreciată și de Hannah Arendt, “The True Believer” [apărută recent în lb. română -"Adepții fanatici: Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă", Polirom, 2013]. O personalitate magnetizantă, o combinație de terorist ascetic și guru hipnotic, Neceaev a reușit să-l farmece la un anumit moment pe profetul anarhist Mihail Bakunin. Acesta din urmă nu a putut vedea că Neceaev nu era pur și simplu rebelul inocent cu care decisese să se împrietenească, ci, în chip mai sinistru, un avocat al terorii diabolice. Neceaev a reușit să devină alter ego-ul lui Bakunin și, pentru o relativ scurtă perioadă de timp, deși cu consecințe de durată, s-a transformat în fiul spiritual al oracolului anarhist. În anumite privințe, Neceaev anticipează impostorul pervers din “Mario și magicianul” de Thomas Mann.

În iulie 1870 (să remarcăm în trecere că este anul nașterii lui Lenin), Bakunin îi trimitea o scrisoare unui prieten din Elveția în care descria cum vede el rolul diabolic al lui Neceaev. Joseph Frank o citează extensiv, privind-o în mod corect ca pe un document esențial pentru înțelegerea gândirii revoluționare moderne: “Când e vorba să servească ceea ce numește a fi cauza, nu ezită; nimic nu îl împiedică și este nemilos cu sine și cu ceilalți. Aceasta este principala calitate care m-a atras și care m-a impulsionat să caut să mă alătur lui pentru mult timp. Unii oameni spun că e pur și simplu un escroc–dar asta e o minciună! Este un fanatic devotat, dar, în același timp, un fanatic foarte periculos, a cărui asociere nu poate fi decât primejdioasă pentru toată lumea… Ne-a trădat tuturor încrederea, ne-a furat scrisorile, ne-a compromis teribil, într-un cuvânt, s-a purtat ca un nemernic. Singura lui scuză este fanatismul său! Este teribil de ambițios fără să o știe, pentru că a ajuns să identifice cauza revoluției cu sine însuși–dar nu este un egoist în sensul clasic al cuvântului deoarece își riscă foarte tare viața și duce existența unui martir, plină de privațiuni și de o activitate incredibilă.” (Joseph Frank, “Through the Russian Prism: Essays on Literature and Culture”, Princeton: Princeton University Press, 1990, pp. 142-143).

De fapt, Bakunin era chiar vizionar: observațiile lui incisive pot fi utilizate foarte bine pentru a descrie ardoarea milenaristă a lui Lenin însuși. “Demonii” reprezintă povestea unui chiliasm revoluționar inspirat de porniri utopice exacerbate. Celula revoluționară condusă de Verhovenski este, la rigoare, o comunitate sociopatică. În acest sens, romanul devine un diagnostic, o etiologie și o avertizare. Pe de altă parte, identifică acele capcane aflate în inima modernității și prăbușirea valorilor morale tradiționale sub atacul scientismului, materialismului și radicalismului egalitar.

Există câteva cărți fundamentale care se concentrează asupra originilor intelectuale ale leninismului. Permiteți-mi să menționez aici scrierile lui Nikolai Berdiaev, Franco Venturi, James Billington, Hélène Carrère d’Encausse, Alain Besançon, Bertram Wolfe, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Martin Malia și Adam Ulam. Când examinăm mentalitatea bolșevică, trebuie să-l evocăm pe Nikolai Cernîșevski cu al său roman, îngrozitor din punct de vedere estetic, repugnant moral, dar extrem de stimulativ politic, “Ce-i de făcut?”. Principalul personaj în acea carte era “Omul Nou”, un Rahmetov autoflagelant, model pentru Lenin, Troțki, Dzerjinski, Sverdlov, Stalin și Georgi Dimitrov. Bolșevicii divinizau voința revoluționară, un ecou al rădăcinilor lor în tradiția rusă a revoltei sociale. De-a lungul secolului XX, voința revoluționară a inspirat tentative nesăbuite și adesea criminale de a distruge fundamentele libertății, de la Lenin, Mussolini și Hitler, la Stalin, Mao și Pol Pot.

Atunci când îmi țin seminarul despre sursele totalitarismului, discut “stâlpii de aluminiu” descriși de Șigaliov, ideologul monoman din “Demonii”. Acei stâlpi, arăta el, fuseseră înălțați nu pentru vrăbii, ci pentru ființele umane. În a sa cosmologie materialistă lipsită de suflet, nu există loc pentru milă, compasiune și solidaritate umană autentică. Aceasta este utopia socială a șigaliovismului, o ficțiune coșmarescă a fericirii compulsive, dictată de stat. Dostoievski știa asta atunci când scria, în februarie 1877, în “Jurnalul unui scriitor”: “Cum poți asocia oamenii pentru a-ți atinge țelurile civile dacă nu ai nicio bază în măreața și esențiala idee morală?” În aceste condiții, exterminismul social, anihilarea demonului social dispensabil (sau, așa cum l-au înțeles național-socialiștii, rasial), a “dușmanilor poporului”, a burghezului, culacului, evreului, aristocraților, “intelectualilor șovăielnici”, a preoțimii (etc.), devine o cauză sacră: “Fraternitatea va fi creată ulterior din proletariat, iar tu – tu ești o sută de milioane de suflete condamnate la exterminare și nimic mai mult. Tu ești anihilat de dragul fericirii omenirii. Alții, aflați printre maeștrii de manej [conducătorii circului], spun direct că n-au nevoie de fraternitate, că această creștinătate este un nonsens și că viitorul umanității va fi proiectat doar pe baze științifice”.

http://souloftheeast.org/2014/05/30/dostoevsky-on-socialism-pt-i/

Doctrina lui Șigaliov a fost o utopie socială absolută, o sinteză logică perversă din Platon, Rousseau și Fourier. Modelat după chipul și asemănarea lui Neceaev, apologetul terorii, Piotr Verhovenski merge chiar dincolo de Șigaliov, pe care îl percepe ca extrem de ineficient cu ale sale contemplații dogmatice. În fapt, șigaliovismul ar fi rămas un exercițiu de fantasmare socială sterilă fără acești gangsteri ideologici care l-au transformat într-o catastrofă globală kafkiană. Este tocmai ceea ce poetul polonez Aleksander Wat a identificat a fi prezența Diavolului în Istorie, o temă explorată cu măiestrie de Leszek Kołakowski, și una pe baza căreia mi-am elaborat cartea omonimă.

Secolul XX a fost secolul lui Lenin. Leninismul nu poate fi înțeles decât dacă ne întoarcem permanent la Dostoievski. Dorința arzătoare de a reconstrui radical natura umană, ceea ce regretatul gânditor politic și biograf al lui Stalin, Robert C. Tucker, numea obsesia transformistă, era prezentă în convingerea lui Șigaliov că rezultatul final al libertății nelimitate trebuie să fie despotismul nelimitat. Visul s-a transformat în coșmar și rebeliunea prometeică marxistă a fost degenerată prin legitimarea ideologică a Gulagului. Fatala intersectare dintre romantismul nihilist, caracteristic intelighenției ruse, și filosofia oraculară a lui Karl Marx, a dat naștere bolșevismului.

Școala civilizației este totodată și o școală despre amenințările la adresa civilizației, incluzând barbaria ideologică. Amoralitatea nihilistă abolește îndelungatele distingeri între Bine și Rău. Pentru Dostoievski, cea mai agonizantă dilemă a modernității își are obârșia în ateismul militant agresiv, extincția sacrului, masacrarea transcendenței, separarea de visul inocenței și năzuința către o puritate primordială recuperabilă. Intelighenția revoluționară rusă și urmașii ei considerau că salvarea se poate produce doar prin intermediul unei orgii apocaliptice a sângelui și focului. În locul iubirii, utopiștii radicali au cultivat (și încă o fac) ura, răzbunarea și distrugerea.

Articolul de mai sus a fost scris pentru volumul in curs de aparitie “Stop the Stupidity! The Indispensable Art & Education” editat de eseistul olandez Rob Riemen cu prilejul aniversarii a 20 de ani ai Institutului Nexus. Intrebarile la care mi s-a cerut sa raspund suna astfel : “If you imagine to be a teacher at the young Nietzsche’s ideal “School of Civilisation”, then 1. What (which book or other object of art) would you insist your students to read, see, and or listen to AND WHY? 2. Based on your own experiences of life, which virtues/qualities/skills would you teach your students to make them their own?” Textul a fost tradus din engleza de Marius Stan caruia ii multumesc pe aceasta cale.

Sugestii de lectura:

http://www.contributors.ro/cultura/katyn-dostoievski-si-diavolul-in-carne-si-oase-un-dialog-cu-h-r-patapievici/

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/

http://www.contributors.ro/global-europa/era-lenin-un-intelectual-un-dialog-cu-profesorul-toma-pavel/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/

http://www.curteaveche.ro/autori/rob-riemen.html

Articol aparut si pe blogul meu de pe site-ul postului de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26549301.html?nocache=1


Înapoi la orbire? Leninism resuscitat şi comunism hermeneutic

21/08/2014

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Pe plan global anti-liberalismul pare să fie in ofensivă, in defavoarea pluralismului. Renasc colectivismele utopice, se cultivă din nou miturile redemptive, compromise, credeam multi dintre noi, de catastrofa comunistă. Putinismul nu este, evident, bolşevism redux, dar are in matricea sa mentală obsesia leninistă a opozitiei ireductibile dintre prieten si dusman. Asemeni bolşevismului, putinismul este intolerant, apodictic şi exclusivist.

Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”? Trebuie sa fii fie agramat istoric, fie un cinic incurabil pentru a ignora faptul ca leninismul, ca si national-socialismul, inseamna terorism politic, apoteoza unui partizanat fanatic, cultul nesabuit al violentei si nihilism etic. Pe scurt, ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea distrugerea omului interior. Leninismul este anti-umanism teoretic si practic.

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebuit sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XX-lea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Să ne mirăm? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rau socialism celui mai bun capitalism. Declaratie halucinanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reală nu contează pentru acesti doctrinari. Ceea ce importă sunt dogmele cărora le raman fideli in pofida oricaror evidenţe. Dacă faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rău pentru fapte”. Cititi “Internaţionala mea” de Ion Ianoşi, o carte glorificată drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati să cautati acolo o analiza onestă a bolşevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosş este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele impotriva umanitătii inspirate de ideologia marxist-leninistă.

Profesroul român nu e nici pe departe singur in aceasta gimnastica a negării criminalităţii comuniste. Chiar un filosof de talia lui Gianni Vattimo publica o carte, impreuna cu un alt ganditor, Santiago Zabala, intitulata “Comunism hermeneutic. De la Heidegger la Marx”. Volumul este dedicat lui Castro, Chavez, Lula si Morales. Descântecele dialectice marxiste sunt reciclate heideggerian in favoarea unui renăscut proiect revolutionar. “Gândirea slabă” este convocata spre a sustine “actiunea tare”. In pofida a ceea ce-au insemnat totalitarismele ideocratice ale secolului XX, cei doi filosofi rămân convinsi că “o societate fara clase si de aceea capabila sa traiasca in pace este idealul regulativ al oricarei batalii comuniste in lume”. (v. Gianni Vattimo and Santiago Zabala, “Hermeneutic Communism: From Heidegger to Marx”, New York, Columbia University Press, 2011, p. 117).

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez, exponent al marxismului structuralist, ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practică a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, fanatice. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce i-a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu divinizata „linie a partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu.

„Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă. Ideea de a introduce “energia filosofică” in noile “batalii de clasă” arată cată dreptate avea Leszek Kolakowski cand prevestea, in epilogul trilogiei sale despre principalele curente ale marxismului, renaşterea utopiilor radicale in secolul XXI.

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26541813.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26541812.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/


Recomandare de lectura: Andrei Cornea si conditia tragica a libertatii (Updated)

20/08/2014

“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.

Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.

Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).

Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.

http://www.giftbooks.ro/editii-cu-autograf/406-miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii-editie-cu-autograful-autorului.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/

http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/

O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect :) La randul meu, cutez sa-i recomand:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/

De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incopmplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”

Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!

http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/18/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker/

Update: Foarte frumos articolul lui Sever Voinescu la cinci ani de la stingerea din viata a lui Leszek Kolakowski:

Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.

http://www.evz.ro/kolakowski.html

 


Moralitate și istorie: Richard Pipes și radicalismul bolșevic

13/08/2014

Născut în urmă cu 91 de ani în Polonia, în anul 1923, Richard Pipes a emigrat împreună cu părinții săi spre Statele Unite (via Italia) în 1939. Multe rude rămase în Polonia aveau să piară în Holocaust. Educat în diverse colegii americane și având un doctorat în istorie rusă de la Universitatea Harvard, Pipes a devenit de-a lungul anilor unul dintre cei mai influenți interpreți ai istoriei ruse moderne. Conceptul de patrimonialism, respectiv controlul statal asupra proprietății private, a jucat un rol important în explicarea particularismului istoriei ruse și a slăbiciunii liberalismului burghez și a societății civile în acea țară. Cărțile lui Richard Pipes The Russian Revolution si Russia under the Bolshevik Regime vor dăinui ca opere fundamentale despre veacul lagarelor de concentrare si al utopiilor liberticide.

Cartea de memorii publicată în toamna anului 2003 la Yale University Press se intitulează Vixi: The Memories of a Non-Belonger (Am trăit – Memoriile unui ne-înregimentat) și propune o viziune demistificatoare asupra destinului studiilor ruse și sovietice în Statele Unite în a doua jumătate a secolului douăzeci. Este vorba de o scriere mărturisit polemică, menită să probeze necesitatea punctului de vedere etic în interpretarea sistemelor utopic-ideologice: simpla înșiruire de fapte nu spune nimic câtă vreme nu acceptăm adevărul elementar că lagărele de concentrare, poliția politică, suprimarea libertăților individuale, au fost substanța însăși a experimentelor de inginerie socială de tip bolșevic și fascist. Se cuvine menționat astfel faptul că, mai ales după 1970, paradigma totalitară (propusă și susținută de Pipes, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Zbigniew Brzezinski, Adam Ulam, Bertram Wolfe, Robert Conquest, Raymond Aron, spre a-i numi doar pe cei mai faimoși) a devenit ținta atacurilor celor care susțineau că regimul sovietic nu era structural terorist și încercau să elimine ceea ce ei denunțau drept partizanat ideologic din studiile despre comunism.

Richard Pipes

Richard Pipes

Istoria bolșevismului era astfel rescrisă drept “istorie socială”, experiență “de masă”, “de jos”, iar analiza rolului ideologiei și al personalităților era minimalizată și chiar exclusă din asemenea abordări. În această carte, Pipes demonstrează că Holocaustul și totalitarismul bolșevic sunt nu numai comparabile, ci și legate prin natura obsesivă a întemeierii unei societăți (sau comunități) perfecte, indiferent de prețul plătit pentru atingerea acestui scop. În viziunea lui Pipes, misiunea istoricului este “să răspândească un mesaj moral arătând, pe baza unor exemple din istorie, cum idei rele (evil) conduc la consecințe rele. Întrucât alți istorici au scris suficient pe tema Holocaustului, am considerat de datoria mea să demonstrez acest adevăr utilizând exemplul comunismului”. (p. 53). Rezultatul acestui demers este convingerea că politica nu trebuie niciodată subordonată ideologiei: “chiar și atunci când o ideologie este moralmente sănătoasă, realizarea ei poate implica recursul la violență întrucât majoritatea societății s-ar putea să nu o susțină”. Cât privește dezbaterea “Holocaust-Gulag”, țin să citez poziția profesorului Pipes care reliefează unicitatea mecanismului exterminator al nazismului, natura tehnologic-diabolică a genocidului și componenta maniacal-rațională: “Rușii au omorât mai mulți oameni decât germanii, ei și-au omorât semenii ruși, însă au făcut-o fără precizia mecanică, fără calculul rațional al germanilor care au recoltat păr și plombe de aur umane. Nu am văzut vreodată o fotografie a unei atrocități sovietice. Deși li se interzisese să o facă, germanii au făcut nenumărate asemenea poze”. Este vorba, firește, de distincții ce țin de mecanismele experimentelor totalitare, nu însă de faptul că ambele au fost menite să dezumanizeze și să distrugă întregi categorii umane în numele unor morbide scopuri ideologice.

Pipes a scris lucrări cruciale pentru intrepretarea Rusiei și a rolului intelectualității (inteligentsiei) radicale în distrugerea promisiunii de liberalism din Rusia de după revoluția din 1905. Memoriile profesoului emerit de la Harvard abundă, de asemenea, în informații fascinante despre perioada când a lucrat ca director al biroului sovietic și est-european din cadrul Consiliului Securității Naționale (1980-1982) sub președintele Ronald Reagan. Richard Pipes a fost printre cei mai lucizi gânditori care au intuit natura intrinsec agresivă și expansionistă a sovietismului. Într-adevăr, în anii ’70, într-o serie de articole publicate în reviste neo-conservatoare, Pipes a criticat ceea ce el detecta drept abdicarea Vestului în fața imperiului sovietic. A fost printre fondatorii Comitetului asupra Pericolului Prezent (împreună cu Norman Podhoretz, Paul Nitze, Jeane Kirkpatrick și alți intelectuali convinși că numai o Americă întărită din punct de vedere militar și moral poate rezista și chiar învinge în competiția cu blocul sovietic). “Americanologii” sovietici gen Gheorghi Arbatov (consilierul diverșilor secretari generali de la Brejnev la Gorbaciov) îl considerau pe Pipes un “troglodit” și chiar “un om de Neanderthal”. În fapt, deopotrivă ca înalt funcționar guvernamental și autor al cărților publicate după aceea (între care Survival Is Not EnoughSupraviețuirea nu este suficientă), Pipes a dovedit că sovietismul se află în criză finală și că imaginea școlii revizioniste despre o Uniune Sovietică aptă de regenerare este naivă. Sovietismul, așa cum s-a întâmplat sub Gorbaciov, nu putea fi pur și simplu reformat. Era nevoie, spre a folosi un termen tot mai des întrebuințat, de o schimbare de regim (regime change). În această privință, poziția lui Pipes coincidea cu aceea a disidenților din URSS și Europa de Est (Pipes a fost un prieten apropiat al lui Leszek Kołakowski și un admirator constant al acțiunilor și ideilor lui Andrei Saharov).

Sinceritatea și curajul de a-și afirma opțiunile și convingerile fac din această carte un document indispensabil. Pipes a știut să găsească tonul adecvat pentru a-l influența pe Ronald Reagan în adoptarea poziției sale consecvent militante în lupta împotriva comunismului. Inspirat de Pipes, Reagan ajungea astfel la concluzia că sistemul sovietic încetase să mai genereze entuziasm, nefiind altceva decât o autocrație interesată în perpetuarea privilegiilor unei caste parazitare.

Cărțile scrise în anii ’80 și ’90 sunt contribuții monumentale la înțelegerea genezei și funcționării totalitarismului bolșevic ca parte a culturii politice ruse, dar și ca expresie a nihilismului anti-pluralist al socialismului radical. Îndemnat de Isaiah Berlin să scrie o istorie a revoluției ruse, Pipes s-a angajat în acest demers de o imensă ambiție. Nu pot intra aici în detalii legate de cele două cărți dedicate de Pipes revoluției din 1917 și destinului Rusiei sub regimul bolșevic. Mă voi limita doar să citez un pasaj care mi se pare simptomatic pentru perspectiva istorică propusă de el: “Revoluția rusă a fost evenimentul definitoriu al generației mele… Dacă bolșevicii nu ar fi luat puterea în 1917 în Rusia, lumea de după Primul Război Mondial s-ar fi reîntors, mai devreme sau mai târziu, la un fel de normalitate. Ar fi fost improbabil ca naziștii să ia puterea în Germania dacă Hitler nu ar fi folosit prototipul comunist deopotrivă ca sursă de inspirație și ca pe o sperietoare menită să îngrozească poporul german și să-l facă să-i acorde putere nelimitată.” Evident că nazismul avea și alte surse și cauze decât cele menționate lapidar de Pipes, însă este greu să negăm faptul că revoluția bolșevică a declanșat (ori, poate mai exact spus, a radicalizat) un proces de disoluție a modernității pluralist-burgheze care a făcut posibilă ascensiunea fascismului. Accentuez acest lucru pentru a evita relativizări de tip Ernst Nolte, care ajung să ignore originile nazismului în mișcările și ideologiile extremiste anti-burgheze, anti-semite și anti-marxiste ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (a se vedea cartea Brigittei Hamann, Viena lui Hitler).

Istoria comunismului rus și mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înțelege ideile și valorile în care au crezut diverșii militanți. Notează Pipes: “În felul meu de a scrie istorie, interesul central a fost întotdeauna să determin mentalitățile principalilor actori și felul cum acestea le-au influențat comportamentul”. Opus oricărei teleologii de sorginte hegeliană, Pipes, alături de Isaiah Berlin, a demonstrat că nu există inevitabilități istorice și că viitorul este întodeauna rezultatul unor acțiuni întemeiate pe pasiuni și emoții născute din drame umane. Pentru el, studiul istoriei nu poate fi separat de atitudinea critică în raport cu acte menite să degradeze condiția umană. El citează astfel aprobativ ideea lui Aristotel din Etica nicomahică, pentru care numai naivii (sau idioții) nu se raportează cu mânie la lucrurile în raport cu care trebuie să fim mânioși. The Russian Revolution se deschide cu o dedicație scrisă cu litere chirilice: жертвам (Victimelor).

Articol transmis la postul de radio Europa Libera si pubicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26529097.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26529172.html

Update: Direct legat de abordarea totalitarismului ca sistem ilegitim si criminal, trebuie sa mentionez aici sentintele din procesul a doi lideri ai Khmerilor Rosii. Despre experimentul genocidar din Cambodia (Kampuchea) scrie Richard Pipes in a sa carte “Communis: A History”. Khmerii Rosii au simbolizat și șigaliovismul vremurilor noastre, despotismul extremist intemeiat pe o pasiune liberticida dusa la paroxism. Ideologia a fost motorul actiunilor lor criminale, deci au fost gangsteri inarmati cu o obsesie transformatoare. Nuon Chea and Khieu Samphan au fost condamnati la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Visul lor de purficare absoluta a societatii a insemnat uciderea in masa a cel putin un milion si jumatate de oameni tratati ca “dusmani ai poporului”.

Recomand extraordinarul, zguduitorul fim despre ideologul en titre al acelui monstruos regim, Nuon Chea. L-am prezentat studentilor mei anul trecut, in prezenta regizorului, personaj central in film, cel care a reusit sa obtina unicul interviu adancit al sinistrului personaj, direct inspirat de radicalismul utopic al maoismului. Intre cei care au cantat osanale Khmerilor Rosii (si nu stiu sa se fi cait public) a fost filosoful marxist francez Alain Badiou, unul din idolii neo-stangistilor de azi. Badiou este printre cei mai vocali sustinatori ai necesitatii de a retesta “ipoteza comunista”. Cum ar suna un apel la retestarea “ipotezei naziste”? Personal, consider ca e vorba de obscenitate.

Marius Stan a scris admirabil, pe “Contributors”, despre trecerea in lumea dreptilor a unui spirit nobil, un mare intelectual umanist, Simon Leys, cel care, atunci cand inteligenstia de pe Rive Gauche facea matanii maoismului, a demascat barbaria absoluta a ceea ce s-a numit “Marea Revolutie Culturala Proletara”:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

http://enemiesofthepeoplemovie.com/

http://www.bbc.com/news/world-asia-28654147

http://www.amazon.com/Communism-History-Modern-Library-Chronicles/dp/0812968646


Leninismul, un bastard al Primului Război Mondial (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

06/08/2014
 

Hecatomba Primului Război Mondial a fost o mană cerească pentru proiectul revoluționar bolșevic. Acum o sută de ani, aflat în exil la izbucnirea carnagiului global, Lenin scria în presa socialistă europeană despre necesitatea luptei împotriva șovinismului și patriotismului burgheziei tuturor națiunilor, fără excepție. Se pronunța cu vehemență împotriva a ceea ce el numea falimentul Internaționalei a II-a și, asemeni Rosei Luxemburg și lui Karl Liebknecht, proclama necesitatea transformării războiului de “brigandaj imperialist” într-un apocalips social. Lenin nu era un pacifist. Pentru el violența făcea parte din codul genetic al iminentei revoluții mondiale. Concomitent, solicita organizarea țărilor într-o singură entitate a Statelor Unite (socialiste) ale Europei, deziderat al internaționalismului marxist. Nu uita nici de țarism, căruia îi cânta prohodul și-l dorea înlocuit cu o republică democratică bazată pe confiscarea proprietății private și pe lupta de clasă (din articolul “Sarcinile social-democrației în timpul războiului european”).

Cu alte cuvinte, liderul bolșevic nu concepea altceva în afară de transformarea prezentei conflagrații imperialiste într-un adevărat război civil global. Cum observă profesorul Anson Rabinbach de la Princeton, conceptul de “război civil internațional” este tot mai frecvent folosit în literatura despre veacul XX (v. articolul său “Aftermath”, în “Times Literary Supplement”, July 11, 2014, pp. 8-9). Abordarea lui Lenin, ortodox marxistă, îl făcea să se concentreze pe fundamentele economice și politice ale regimurilor, bucurându-se în același timp de siguranța și confortul personal într-un Imperiu Habsburgic aflat la apus și apoi în liniștea senină a unei Elveții ferită de ororile războiului.

Leninismul a fost un astfel de produs bastard al primei conflagrații mondiale, o construcție ale cărei efecte se vor vedea în evoluțiile politice europene ulterioare. Acest război a dat naștere la o cultură a dreptei radicale în Germania, la un republicanism civic revizionist printre veteranii de război ai Franței, ori la un consens conservator moderat în Marea Britanie. Uniunea Sovietică însă, a cufundat experiența traumatică a războiului într-o mare de tăcere. Ceea ce se întâmplă îndeobște după astfel de evenimente majore (cimitire, monumente publice, zile comemorative, etc.), nu a fost nici măcar tangențial atins în patria bolșevismului. În loc de astfel de elemente de memorie, bolșevicii au ales să eternizeze un alt tip de istorie: cea a vieții și gândurilor lui Marx și Lenin, cea a tradiției revoluționare! În acest sens, Rusia rămâne complet absentă din studiile comparative privind moștenirea Marelui Război. Acele locuri ale memoriei, așa cum le numea Pierre Nora, ar fi trebuit să fie, pentru ruși, prezența cât se poate de fizică a anumitor simboluri, mituri și ritualuri care leagă o anumită comunitate de trecutul său. În Rusia proaspăt bolșevizată, acest loc al memoriei a fost ocupat, cu arme și bagaje, de Lenin însuși. Narațiunea dominantă a combinat trecutul rus cu experiența sovietică.

Alpinistul Lenin (anii de exil)

Alpinistul Lenin (anii de exil)

Dezvelirea monumentului lui Karl Marx a fost prilejul pentru fondatorul bolșevismului să afirme continuitatea dintre doctrina revoluționară germană și practica revoluționară rusă. În fapt, spre a parafraza o faimoasă formulare a lui Engels, nu proletariatul german, neutralizat de profiturile imperialiste și amorțit de retorica șovină, ci acela rus s-a dovedit moștenitorul filosofiei clasice germane. Nu degeaba și-a petrecut Lenin anii de exil elvețian din timpul războiului citind “Știința logicii” și alte scrieri ale lui G. W. F. Hegel. Partidul de avangardă, imaginat de Lenin în 1902, în pamfletul “Ce-i de făcut?” și incarnat în facțiunea bolșevică după sciziunea din 1903, era acum agentul revoluționar total, expresia negativității incoruptibile visată de autorul “Fenomenologiei spiritului”. Când un Slavoj Zizek spune că ar trebui repetată marea provocare leninistă, el are în vedere faptul că, în 1914, când toate forțele lumii păreau să conspire în direcția șovinismului militarist, Lenin a ales o altă cale, a gândit și a practicat imposibila negație. Ceea ce uită Žižek este că tocmai forțarea cataclismică a ritmului istoric, voluntarismul nesăbuit, exaltarea rolului unei comunități de aleși, asceticii revoluționari de profesie auto-desemnați drept făptuitorii misiunii istorice a proletariatului, toată această celebrare a organizației revoluționare și a obsesiilor ei ideologice, au dus la despotismul fanatic al dictaturii bolșevice.

Ce s-a întâmplat totuși cu memoria Primul Război Mondial, dată fiind această bastardare a unui episod traumatic? Emigrația militară rusă a fost poate cel mai important vehicul de perpetuare a respectivei povești. În mod abracadabrant, întreaga memorie rusă a secolului XX a fost divizată între Uniunea Sovietică și emigrația rusă. Și, astfel, în perioada interbelică, emigrația militară rusă s-a bazat pe această memorie a Primului Război Mondial pentru a arunca o punte semnificantă între trecutul imperial al Rusiei și prezentul marcat de revoluție și viață în exil. Și deși în nou-creata Uniune Sovietică (Rusia lui Lenin) imaginea războiului era prezentă, golirea ei de conținut a reprezentat mai degrabă o armă de luptă politică pe termen lung (inclusiv sub Stalin). Aceasta nu este deloc o constatare pripită sau lipsită de fundamente sociologice de vreme ce aproximativ două milioane de ruși aleseseră calea exilului către alte orașe europene sau Statele Unite (în special pe Coasta de Vest) ca urmare a revoluției și războiului civil “de acasă”. Ei au constituit ceea ce s-a numit “Rusia de peste hotare”. Cine se va încumeta vreodată să privească în perspectivă comparativă la cele două narațiuni concurente (cea a exilului și cea bolșevică), va avea numeroase motive de exclamație.

Întorcându-ne la Lenin și la Marele Război… când a izbucnit conflagrația, Vladimir Ilici văzuse ocazia perfectă de a da o lovitură decisivă capitalismului. Era de fapt o formidabilă șansă. Contradicțiile din inima sistemului ajunseseră la paroxism, sosise ceasul unei negații categorice, deci al revoluției. Pe care Lenin, la fel ca Rosa Luxemburg, la fel ca Troțki, nu o vedea ca pe o experiență autarhică, redusă la o singură țară, ci ca pe una planetară. În contrast cu poziția Rosei Luxemburg, Lenin nu condamna naționalismul în ansamblu. El face distincția între naționalismul grupurilor oprimate și cel al opresorilor. Îi repugnă autoritarismul țarist, îl urăște personal pe Nikolai al II-lea (“Nikolașka”), detestă naționalismul velicorus, susține principiul autodeterminării națiunilor asuprite din imperiul țarist. Nu va renunța la aceste poziții nici mai târziu, când va ajunge la celebrul, fatalul conflict cu Stalin pe tema situației din Georgia.

Cum nota Hannah Arendt în superbul ei eseu despre Rosa Luxemburg, Lenin a făcut parte dintr-o fraternitate cosmopolită din Europa Centrală. Era convins că frontierele naționale sunt perisabile și că interesele supreme ale proletariatului vor prevala, dincolo de orice meschine limitări naționale. Se aștepta ca partidele social-democrate europene să arboreze același steag al luptei de clasă, de aici și reacția sa furibundă împotriva trădării comise de “social-șoviniști”. Lenin nu suporta jumătățile de măsură, spiritul înclinat spre compromis al adversarilor săi menșevici. Cam așa anticipase el că va izbucni revoluția mondială, din micile “focuri de tabără”, în interiorul fiecărei țări.

În 1916, nerăbdător să-și transforme exilul într-o întoarcere triumfală acasă, Lenin citea filosofie clasică germană, participa la intrigi de partid și scria faimosul pamflet “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”. Pentru el, lanțul imperialist trebuia să fie sfărâmat, iar lovitura nu putea reuși decât în punctul maximei vulnerabilități. Așa s-a născut teoria “verigii celei mai slabe”. Concluzia rezona, pe de altă parte, cu ideea unei poziții intransigente față de capitalism, pretutindeni în lume. Pacea sub flamură burgheză era de neconceput. Pentru Lenin, faza finală a capitalismului, acest imperialism mârșav, era totodată și punctul de debut al revoluției mondiale. “Zecile de milioane de morți și schilodiți lăsați în urmă de război, deschid ochii zecilor de milioane de oameni care sunt asupriți, oprimați…”, scria el în prefața la ediția franceză a pamfletului. Astfel, “din ruina universală cauzată de război, o criză revoluționară mondială se naște, și care… nu se poate termina în niciun alt fel decât printr-o revoluție proletară și prin victoria acesteia”.

Odată proclamată iminența revoluției, se putea trece la acțiunea propriu-zisă. Iar micile întrâzieri au fost puse pe seama trădărilor unor lideri ai Internaționalei a II-a. Lenin s-a întors în Rusia pe 16 aprilie 1917 pentru a prelua de facto conducerea bolșevicilor. Sarcina sa imediată (asupra căreia avusese destule divergențe cu Troțki încă din 1905), era aceea de a răsturna monarhia și burghezia și de a deține puterea până când, incitată de Rusia, revoluția europeană va lua o formă concretă. Cu alte cuvinte, se punea problema-cheie a marxismului in interpretarea leninistă, anume aceea a dictaturii proletariatului. În 1905, îl criticase pe Troțki pentru voluntarism. Acum, preia el însuși ideea unei revoluții neîntrerupte. Leninismul ajunge să încorporeze implicit strategia revoluției permanente. “Tezele din aprilie” sunt de fapt programul explicit al unei revoluții comuniste în curs de derulare. Mulți nu o percep, el o simte. Știe că Istoria este gravidă cu un experiment absolut nou, total diferit de orice existase, politic, economic, moral, cultural, până atunci. Nu contează că Rusia va fi scăldată de fluvii de sânge, nu contează că milioane vor plăti cu viețile lor prețul înălțării Utopiei la putere. Se testează marea “omletă istorică”, nu contează câte ouă vor fi sparte spre a-i garanta existența și supraviețuirea.

Profesorul Toma Pavel are dreptate când spune: “Adevărata nenorocire a secolului XX a fost Primul Război Mondial, fără care leninismul nu ar fi existat. Despre cauzele acestei catastrofe putem vorbi cu altă ocazie, dar mi se pare clar că, între 1914 și 1918, ideea că pot fi trimiși la moarte zeci de mii de oameni pentru avansarea pe câteva sute de metri pentru câteva zile a ieftinit considerabil prețul vieții umane. Dacă avantaje militare minime pot fi plătite atât de scump, cum să nu se tragă concluzia, în deceniile următoare, că progresul istoric anunțat de diferite doctrine oraculare, poate, și chiar trebuie, să fie și el plătit cu sacrificii umane la fel de gigantice. Este ceea ce a făcut posibil Gulagul, lagărele de concentrare, Shoah, uciderea în masă.” (mesaj către VT, 4 august 2014)

Triumful lui Lenin

Triumful lui Lenin

De altfel, Eric Hobsbawm fixase aceeași bornă simbolică atunci când vorbea de “secolul scurt XX”. Privind apoi spre revoluția rusă din octombrie 1917, același Hobsbawm constata faptul că în locul unor efecte progresiste, ea n-a adus altceva decât o și mai mare ancorare în trecut, calată pe o birocrație asumată de o nouă elită mult mai slab pregătită chiar decât cea pe care o înlocuise cu atâta emfază. Vladimir Ilici a profitat din plin de această “anomie complexă” (un oximoron subtil și pilduitor) pentru a-și instaura cultul și promova ideile revoluționare. Ceea ce spusese Rosa Luxemburg a fi “dilema societății capitaliste” în plin război mondial (anume, fie avansarea către socialism, fie o întoarcere la barbarie) s-a dovedit a fi profetic. Privind în urmă, “cu semnificativa excepție a anilor cuprinși între 1933 și 1945, politica internațională a întregului secol scurt XX de la Revoluția din octombrie încolo, poate fi cel mai bine înțeleasă ca o luptă seculară a forțelor vechii ordini împotriva revoluției sociale”. (Hobsbawm) Doar că această revoluție s-a dovedit mai degrabă una fantasmată, o imensă iluzie la a cărei distrugere stalinismul a contribuit decisiv, cum avea să observe George Orwell în Spania Războiului Civil. Dar Hobsbawm are dreptate atunci când constată că Primul Război Mondial a deschis calea barbarizării standardelor morale.

Marele eșec al bolșevicilor (și al lui Lenin personal) a fost această tentativă avortată de a exporta lupta de clasă în Occident, de a instiga ceea ce ei numeau revoluția mondială. Au sperat că Gemania va deveni roșie, s-au înșelat. Au încercat exportul de revoluție în Polonia, cu trupele conduse de Mihail Tuhacevski, au eșuat. Republica sovietică a lui Béla Kun a murit și ea. Marea ruptură proclamată de Lenin a rămas practic o revoluție anticapitalistă în Răsărit, adusă la putere peste un mare imperiu precapitalist constituit în mare parte din țărănime (peste 80%). Efectul a fost acela al transformării ideii socialiste într-un program autoritar de modernizare forțată. Sofismul leninist se lovise în chip fatal de realitatea lucrurilor. Dar pentru bolșevici, cum avea să spună Stalin, nu există fortărețe inexpugnabile. Dacă marinarii din Kronstadt, cei care i-au adus la putere, se revoltă în martie 1921 împotriva dictaturii partidului unic și cer “Soviete fără comuniști”, răspunsul este masacrul. Sfidării “Opoziției muncitorești” din partid, Lenin îi răspunde cu interdicția fracțiunilor. Din acel moment, secta devine o închisoare. Muribundul Lenin este el însuși prizonier în reședința de lux în care își trăiește agonia.

Agonia lui Lenin

Agonia lui Lenin

În ultimele sale scrieri (Cum sa reorganizam Rabcrinul?”, “Mai bine mai putin, dar mai bine” si, indeosebi, notele intitulate “Scrisoare catre Congres”, in fapt testamentul sau politic), Lenin pare că pricepe în ce cul-de-sac istoric a intrat revoluția. Dar nu mai vede nicio soluție, se consolează cu remedii ridicole, îl învinuiește pe Stalin de brutalitate (absolut reală), dar nu vede că această cruzime este cât se poate de adecvată pentru îndeplinirea obiectivelor absurde ale sistemului ideocratic. Teroarea nu este opusul leninismului, ci consecința sa naturală.

PS: Luna august 1914 îi găsește pe Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) și pe soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, la Cracovia, deci în Imperiul Habsburgic. Imediat după izbucnirea războiului, asemeni altor exilați ruși, Ulianovii pleacă în Elveția, acolo unde vor locui până în 1917. Dar despre Lenin în exilul elvețian, mai încolo. Să menționăm aici doar remarcabila carte “Conspirator: Lenin in Exile” de Helen Rappaport, apărută în 2010 la Basic Books. O altă recomandare, dintre atâtea care ne vin în minte, ar fi volumul “Lenin: The Man, the Theorist, the Leader–A Reappraisal”, editat de Leonard Schapiro și Peter Reddaway, cu o introducere de Philip Pomper, Westview Books, 1987. La contribuțiile lui Leonard Schapiro, inclusiv a sa clasică istorie a PCUS, vom reveni. O carte fundamentală despre Lenin și cultura politică a bolșevismului este “Encounters with Lenin”, de Nikolay Valentinov (N. V. Volsky), publicată mai întâi în rusă, la New York, în 1953, și tradusă la Oxford University Press în 1968.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 175 other followers