Se strânge lațul: Revoluția procurorilor și calea spre a Treia Republică (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

19/10/2014

Motto: “Susțin politica înțeleasă ca moralitate practică, deci ca serviciu adus adevărului, ca o preocupare esențial umană și în chip uman măsurată, pentru toate ființele umane. …Nu cunosc o alternativă mai bună.”– Václav Havel

Cu fiecare zi se strânge tot mai tare lațul pentru cei care și-au închipuit că pot batjocori la infinit demnitatea cetățenilor României. În primăvara anului 1990, se scanda “Singura soluție/O nouă revoluție”. A urmat, cum știm, contrarevoluția iliesciană, apoi revolutia electorala eșuata și reformismul jenat de el însuși al lui Emil Constantinescu, omul “învins de structuri”, apoi eforturile de mexicanizare a României din timpul tandemului Iliescu II-Adrian Năstase, apoi vremurile lui Traian Băsescu. Una din moștenirile acelor vremuri, firește nu unica, o reprezintă înființarea unor instituții menite să elimine corupția endemică și să asigure funcționarea normală a statului de drept. Prin această normalitate înțelegem cel puțin două elemente: transparență și responsabilizare, dreptul de a trage la răspundere pe toți cei implicați în politici publice, ceea ce în engleză se cheamă accountability. Poarta spre normalitate, cum am mai scris, se numește Monica Macovei. Altruismul civic și angajamentul pentru statul de drept sunt liniile de forță ale programului ei politic. Acest program este inseparabil de ceea ce se întâmplă, nu de ieri de azi, în România, ci de câțiva ani încoace: revoluția procurorilor.

Finalitatea acestei revoluții este limpede. Zguduind din temelii piramida corupției, ea va duce la geneza unei a Treia Republici în România, una a cetățenilor, nu a aparatului de partid și de securitate, cum a fost RPR, ori a neo-nomenclaturii cinice și rapace, cum este cea actuală, aflată în plină dezintegrare. Șansa pe care o vedem în candidatura Monicăi Macovei este direct legată de această revoluție a procurorilor menită să pună bazele celei de-a Treia Republici. Ne putem chiar imagina, într-un viitor nu prea îndepărtat, un partid politic construit pe viziunea revoluției non-violente, legale, pașnice, capabilă să ofere cetățenilor ceea ce este al lor și le-a fost răpit de către beneficiarii ticăloșiei instituționalizate: libertatea de a-și decide soarta, dreptul de a nu se lăsa călcați în picioare de către campionii venalității.

Actuala revoluție a procurorilor nu este, cum cred unii, un spasm propagandistic pre-electoral, ci expresia maturizării civice a magistraților din România, o consolidare în regim de urgență istorică a luptei pentru a Treia Republică. Atunci când îi vedem pe caizii Viorel Hrebenciuc și Ilie Sârbu panicați, după decenii de impasibilitate insolentă, înțelegem că există acum o șansă ca România să nu mai sucombe mizeriei morale. Acești indivizi au tratat țara ca pe o moșie personală (deloc departe de patrimonialismul sultanistic ceaușist), iar ofițerul acoperit, premierul plagiator Victor Ponta, a jucat și joacă rolul de servil arendaș.

Două instituții s-au dovedit și continuă să se dovedească esențiale în acest proiect de reconstrucție statală: DNA și ANI. Nu întâmplător, ele sunt instituțiile cele mai detestate, atacate și ponegrite de către marii corupți ai României, o categorie transpartinică în care, nu se poate nega, domină exponenții mafiei clientelar-cleptocratice pesediste.

Niciun om care examinează cu bună-credință actuala configurație a forțelor politice nu poate să nu vadă că există o solidaritate valorică între revoluția procurorilor și viziunea Monicăi Macovei. Această convergență poate fi premisa unei revoluții electorale. Conceptul de revoluție electorală, introdus de unul din autorii acestui articol încă din 1996, este astăzi frecvent utilizat în politologie. În ceea ce ne privește, nu facem parte din corul celor care cobesc și ne anunță că există un fel de fatalitate a victoriei unuia sau altuia dintre candidații unui establishment compromis până în măduva oaselor. Se aud acum, în fine, vocile celor care au fost ignorați, uitați, neglijați.

Candidatul ACL, dl Klaus Iohannis, este direct îndatorat forțelor care au pus la cale tentativa avortată de lovitură de stat din vara anului 2012. A pune între paranteze acel moment de maximă primejdie pentru democrația românească ni se pare o eroare, o invitație la amnezie. Despre Victor Ponta nu credem că mai este nevoie să spunem care îi este profilul. Dl Teodor Meleșcanu nu este candidatul neo-nomenclaturii, el este chiar neo-nomenclatura. Carisma Monicăi Macovei nu este una populistă, salvaționistă, mitologică, ci este carisma instituțiilor oneste în care cetățeanul se poate regăsi și în care poate să aibă încredere. Revoluția procurorilor și campania Monicăi Macovei au reabilitat încrederea socială ca nerv vital al democrației din România.

Pe de altă parte, această revoluție a procurorilor români nu este o noutate europeană. Este pur și simplu una din soluțiile reale la criza morală a clasei politice într-o democrație. Am asistat în Italia la ceva comun, când revoluția pașnică a judecătorilor a scos acea țară dintr-un marasm politic similar cu al nostru. Nu discutăm berlusconismul care a urmat acolo, vorbim punctual despre crize și soluții, hic et nunc. În plus, fiecare țară își are trăsăturile ei specifice, propria ei cultură politică. Revoluția procurorilor înseamnă de fapt o întoarcere la domnia legii, concept absolut esențial fără de care, îndrăznim să afirmăm, regulile formale ale jocului democratic ar rămâne pentru mult timp doar o ficțiune vătămătoare. Iar cetățenii României încep să înțeleagă din ce în ce mai tare fenomenul. Cum altfel putem explica atunci acel adevărat efect cathartic național, acea defulare generalizată, acel mini-revelion în plină vară odată cu condamnarea si încarcerarea simbolului corupției post-decembriste, Dan Voiculescu?

Cetățenii s-au dumirit, în mare parte, că fără un sistem funcțional de sancțiuni nu poate exista niciun viitor democratic stabil. Când democrația se află în vremuri întunecate, spre a-l parafraza pe politologul Jeffrey C. Isaac, este nevoie de lumina unor oameni care gândesc la binele semenilor lor. La 25 de ani de la evenimentele din 1989, a venit momentul ca hegemonismul cleptocratic bazat pe disprețul pentu lege și cetățeni să ia sfârșit. A Treia Republică se poate naște doar din cenușa acestor monștri răpuși. Să avem încredere în proces, speranța apare întotdeauna la interfața cu schimbarea reală, cu revoluția civic-electorală. În istoria oricărei țări există clipe de răscruce. Alegerile prezidențiale din acest an sunt o asemenea clipă. A o rata este mai mult decât o eroare. Este o tragedie.

Recomandari:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-monica-macovei-poarta-noastra-catre-normalitate-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/agentul-minciunii-impenetrabila-opacitate-a-ofi%c8%9berului-acoperit-ponta-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/manifest-pentru-monica-macovei-sa-credem-in-basmul-democra%C8%9Biei/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sansa-macovei-regasirea-tezaurului-pierdut-al-revolutiilor-din-1989/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/betia-puterii-auto-divinizarea-arendasului-victor-ponta/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-poarta-sombrero-adrian-nastase-victor-ponta-si-mexicanizarea-romaniei/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/contre-vents-et-marees-monica-macovei-%c8%99i-resurec%c8%9bia-speran%c8%9bei/

http://www.lapunkt.ro/2014/10/18/votul-sincer-in-primul-tur-un-punct-de-vedere-alternativ/

http://link.springer.com/article/10.1007%2Fs12115-997-1058-6

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/se-strange-la%c8%9bul-revolu%c8%9bia-procurorilor-%c8%99i-calea-spre-treia-republica-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Agentul minciunii: Impenetrabila opacitate a ofițerului acoperit Ponta (un articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

14/10/2014

Jumătate tragedie, jumătate farsă, umor negru și teatru al absurdului, cam aceștia par a fi parametrii în care funcționează clasa noastră politică, populată de spioni, baroni, turnători vechi și noi, poltroni, demagogi și șnapani. În rolul principal, la acest ceas al penibilului ajuns la paroxism, campionul național al mitomaniei, al dedublării și al lipsei de rușine, premierul plagiator Victor Ponta.

Dar să le luăm pe rând. Minciuna a fost o activitate umană din cele mai vechi timpuri și nu este nicidecum o inovație a momentului istoric pe care îl traversăm. Admirația pentru mincinoșii desăvârșiți era o dedulcire a vechilor greci, deși psemata, cuvântul care descrie situația, s-ar traduce cumva, mai concret, prin iscusința de a spune povești neadevărate. Și era pe atunci un loc comun și aproape o virtute. Hobbes credea că abilitatea de a minți este unul din criteriile care separă oamenii de animale, iar Wittgenstein spunea că regulile jocului minciunii trebuie învățate ca oricare altele. Iar exemplele preocupării minților luminate pentru subiectul minciunii pot continua la nesfârșit. Într-o culegere de eseuri intitulată “Crizele republicii”, Hannah Arendt aloca un spațiu consistent minciunii în politică. Secretomania și înșelăciunea, spunea marea gânditoare, falsitatea deliberată și minciuna desăvârșită utilizate ca mijloace în vederea atingerii scopurilor politice, au fost în fibra noastră încă de la începutul istoriei (și, pe cale de consecință, adevărul nu a fost considerat nicicând o virtute politică). Dar nici nu vrem să intrăm în paradoxul mincinosului lui Epimenide și să afirmăm fără distincții, criterii și alte repere, universalitatea minciunii, pentru că atunci n-am mai fi noi înșine credibili (sic). Ceea ce se întâmplă astăzi, în această campanie electorală halucinantă, este un fenomen care depășește barierele logicii formale și intră, cel puțin în cazul unora dintre candidați, în zona patologicului.

Partea cu adevărat gravă în tot ce se petrece sub ochii noștri este tocmai acest “breach of trust” pe care l-a comis Victor Viorel Ponta, omul cu două, trei, zece identități, deci, de fapt, cu niciuna. Și indiferent de universalitatea minciunii pe care noi, oamenii, se pare că am cultivat-o de când lumea, există totuși aceste domenii și situații în care ea este cu mult mai mult posibilă și ocurentă: politică ori război, societăți totalitare ori societăți post-totalitare în tranziție. După cum există și alte domenii și situații în care nu ne așteptăm neapărat să fim mințiți: de pildă, când citim știrile de presă, presupunem că suntem corect informați, dar, când se întâmplă contrariul, nu suntem tocmai uimiți. Cu alte cuvinte, și aceasta este o idee esențială, astfel de lucruri depind și de setul nostru de așteptări. Ei bine, tocmai acest set de așteptări a fost violat, în repetate rânduri, de către premierul plagiator.

Apoi, minciunile sunt cel mai bine înțelese atunci când ne raportăm la exemplele unor “personalități” ale genului. Ați ghicit, Victor Ponta. El poate fi, și nu de ieri, de azi, acea persoană paradigmatică, acel exemplu de așa-NU, acel indicator de pseudo-normalitate, de fapt de insanitate, pseudologie fantastică (adică minciuna în circumstanțe agravante, cum ziceam, patologică). În Ungaria, în toamna anului 2006, minciuna impertinentă și cinică a premierului socialist a dus la mari proteste sociale, la demonstrații și, în final, la prăbușirea unui întreg sistem de complicități și aranjamente instituționale.

Care mai este acum setul nostru de așteptări în privința lui Victor Ponta? Inexistent, am spune. Personalitatea sa mitomană a dovedit în nenumărate rânduri că nu putem pune preț pe cuvintele, înțelesurile și subînțelesurile care emană de la ființa sa. Ne miră dezvăluirea conform căreia a fost agent sub acoperire al SIE? Nu credem. La gradul său de versatilitate putea să fi fost orice, scafandru, cosmonaut sau dresor de circ. Am fi fost probabil cu mult mai șocați dacă o astfel de știre ar fi vizat o personalitate lovită de sindromul opus (sindromul George Washington), cel al spunerii compulsive a adevărului… nu este cazul.

Date fiind toate cele precizate, există o singură concluzie fermă: un astfel de text, o astfel de dare de seamă despre minciună, nu vizează un cititor precum Victor Ponta, ori pe cineva dispus să-i găsească acestuia circumstanțe atenuante, ci doar pe aceia care înțeleg, asumă și gândesc că democrația înseamnă deschidere, dialog, transparență, încredere. Adică tot ce se opune opacității sufocante, tenebrelor subteranei și travestiurilor frauduloase. Poate așa înțelegem și de ce și cum anume contează că Monica Macovei, fără a-i romantiza în niciun fel profilul uman, a interzis “acoperiților” să lucreze la Ministerul Justiției, a desființat SIPA și, în general, a încercat să cultive un climat de încredere și onestitate.

Ceea ce face astăzi Victor Ponta prin prestația sa publică nu este decât o foarte gravă perpetuare (și, credem noi, cu bună știință) a ceea ce în comunism funcționa ca sindrom al suspiciunii universale. Avem nevoie de așa ceva într-o democrație care se dorește europeană, stabilă, transparentă? Evident că nu. Pentru că democrația este, dincolo de orice alte definiții, opusul fricii și al suspiciunii. În acest moment, și o spunem cu toată răspunderea, Victor Ponta a ajuns să fie el însuși un atentat la stabilitatea democratică a țării. Cine își mai dorește încă un astfel de candidat și, posibil președinte, trebuie să-și asume aprioric calitatea de păgubit. Tot Hannah Arendt spunea foarte inspirat, în același eseu menționat anterior, că respingerea deliberată a adevărului lucrurilor (deci abilitatea de a minți creator precum în artă) și capacitatea de a schimba lucrurile (deci abilitatea de a acționa) sunt interconectate. Ba mai mult, își au aceeași sursă: imaginația! Din aceeași imaginație umană se nasc și minciuna și schimbarea, depinde de noi pe care dintre bulevardele acestui binom dorim să pășim.

Și mai simplu spus: deși suntem deja foarte mult avertizați în legătură cu natura clasei politice, în legătură cu natura lui Victor Ponta și, în general, în legătură cu marasmul spre care ne împinge viața într-o cetate cu o moralitate grav suferindă, suntem totuși liberi să schimbăm (deci să ne imaginăm) lumea și s-o luăm de la capăt. Cu alte fețe. Pe alte acorduri. Și cu credința că deși mințim de când lumea, noi, ca oameni, avem puterea și libertatea de a ne primeni moral. Viața in adevăr despre care a scris Vaclav Havel nu este o utopie. Trăim într-o lume a adevărurilor fragile, de acord. Dar a rămâne indiferenți în fața minciunii brevetate, înseamnă a ucide viitorul generațiilor care vin după noi și, implicit, pe al nostru.

Minciunile în care îl vedem scufundându-se tot mai adânc pe Victor Ponta nu sunt cele ale imaginației estetice. Ele țin de registrul unei construcții strâmbe a personalității, de disprețul pentru tot ce definește responsabilitatea omului de stat. Nimic poetic în această degringoladă. Dimpotrivă, este o mlaștină cu miasme imposibil de suportat de către orice persoană care tânjește după binefacerile aerului curat.

Despre Victor Ponta si pontocratie:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cea-mai-mare-amenintare-la-adresa-viitorului-romaniei/

http://www.contributors.ro/cultura/cunosti-tu-tara-unde-i-plagiatu-n-floare/

http://www.revista22.ro/homo-praevaricatus-sau-falsa-seninatate-a-lui-victor-ponta-17939.html

http://www.evz.ro/victima-ponta-sau-premierul-pacalici-si-plagiatul.html

http://www.contributors.ro/global-europa/plagiatorul-ponta-pungasii-de-la-bucuresti-si-socialismul-democratic-european/

http://www.contributors.ro/editorial/welcome-to-minsk-romania-pontocratia-si-bonapartismul-cu-chip-securisto-utecist/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/triumful-ticalosiei-victor-ponta-si-noua-rinocerizare/

http://www.contributors.ro/cultura/homo-sovieticus-guverneaza-victor-ponta-impostor-si-pucist/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cronica-unei-dictaturi-anuntate-pontocratia-si-ordonantele-de-urgenta/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/democratie-pontocratie-si-piromanie/


Îmi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul

12/10/2014

Trecutul nostru (chiar dacă trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care, ştim amîndoi, sînt adeseori ignorate, negate, camuflate de bandaje înşelătoare. În plus, aş fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasă frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: “The past is never dead. It’s not even past.” Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întîmple, nu în chip fatal, ci prin acţiune umană, prin întîlnirea dintre subiectivitate şi constrîngerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rîndul său, nu este doar ecoul trecutului, ci şi un spaţiu al libertăţii. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghinda stejarul.

Deci viitorul societăţii româneşti pe care îmi ceri să-l imaginez aici, în finalul acestui dialog extrem de pasionant şi onorant pentru mine, îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştii prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce numeşti “arderea etapelor”, imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansa culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.

Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim “cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.

Mă întrebi dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistica “României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive şi tolerante. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanţa tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.

Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce poruncă divină.

Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de “românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectivă cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. În concluzia acestui dialog, dă-mi voie, Daniel, să-mi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.

Textul de mai sus este un fragment din dialogul pe care l-am purtat cu criticul literar Daniel Cristea-Enache, publicat in revista online “LiterNet:

http://atelier.liternet.ro/articol/14971/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Imi-afirm-raspicat-si-cu-mindrie-lovinescianismul.html

 


Curriculum vitae: De la căutarea lui Marx la despărţirea de Marx. Episoade dintr-un itinerariu spiritual

06/10/2014

Aş putea să scriu multe pagini, mă voi rezuma însă la datele esenţiale. Am vorbit despre itinerariul meu intelectual în două cărţi: Ghilotina de scrum (îndeosebi în dialogul cu Adriana Babeţi) şi Lumea secretă a nomenclaturii. Drumul meu în viaţă porneşte din Braşov, pe atunci Oraşul Stalin, unde m-am născut pe 4 iulie 1951, trece prin Bucureşti (am ajuns acolo la o săptămînă după venirea pe lume), apoi, la 30 de ani şi după, prin Paris, Caracas, Philadelphia, New York şi, din 1990, Washington, DC, oraşul unde trăiesc acum. N-am strălucit ca elev decît la materiile care m-au interesat (istorie, română, limbi străine, biologie), am luat premiu (III) abia în clasa a XII-a, am făcut realul, nu, cum mi-aş fi dorit, umanul. Mama mea a vrut să fac, asemeni ei şi unor rude apropiate, medicină. Cînd i-am spus că vreau să studiez sociologia, a fost extrem de dezamăgită, mi-a zis că risc să mint toată viaţa dacă rămîn în România. Tatăl meu, cu care aveam multe divergenţe, dar pe care l-am iubit şi respectat pentru sinceritatea desăvîrşită a convingerilor sale, convingeri pe care cu timpul am ajuns a le vedea ca pe o formă de orbire, m-a susţinut în opţiunea mea. La fel, mătuşa mea Cristina, sora mamei mele, una din cele mai puternice influenţe intelectuale ale formării mele.
Am fost fericit ca student. Nu pentru că aş fi fost un petrecăreţ, chiar dimpotrivă, ci pentru că mă interesau cărţile legate de profesia aleasă, îndeosebi cele de teorie socială şi politică. Citeam şi enorm de multă literatură, ştiam pe dinafară poeme de Pasternak, Blaga, Wilde, Rimbaud, Ahmatova, Ţvetaieva, ştiam pasaje din Lautréamont. Am obţinut la admitere media maximă, am terminat şef de promoţie pe ţară, am avut în facultate bursa de merit “Nicolae Bălcescu” (se dădea pentru merite profesionale, indiferent de veniturile părinţilor). În acea perioadă eram atras de marxismul occidental, de Nietzsche, de Freud, de Jaspers, de existenţialism. Atunci am început să-l iubesc pe Camus, o pasiune pe care o am şi azi. Aşa am ajuns la Noua Stîngă şi la Şcoala de la Frankfurt. Lucrarea de licenţă, susţinută în 1974, a devenit prima mea carte, apărută în 1976 la Editura Politică. A primit cîteva recenzii foarte încurajatoare, deşi tema era clar în răspăr cu priorităţile ideologiei oficiale. Nu era cîtuşi de puţin un lucru banal să scrii despre Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Wilhelm Reich, Hannah Arendt, neo-marxism şi neo-anarhism. Însuşi titlul era sfidător, a vorbi despre Noua Stîngă era un fel de a recunoaşte obsolescenţa Vechii Stîngi, adică a aceleia împietrite, de tip leninist.
Am scris la “Revista de filosofie” despre Habermas, Adorno, Gramsci, dar şi despre tînărul Lukács. Am scris în “Viitorul social” despre Alvin W. Gouldner şi dilemele sociologiei critice. Am scris despre noii filosofi francezi. Eram, cred, singurul care se ocupa, din generaţia mea, de marxismul occidental ca fenomen esenţial diferit de cel sovietic. Mi-au apărut cîteva articole în “Contemporanul“, iar Stelian Moţiu şi Ion Cristoiu m-au susţinut să public în “Amfiteatru” şi “Viaţa Studenţească“. Prin 1980, cam cu un an înaintea plecării mele, am mers într-o seară, cu Stelian Moţiu, la Mircea Iorgulescu acasă. Mă remarcase, voia să mă încurajeze să public şi în revistele literare consacrate. Din cauza unui decret imbecil din 1974, n-am putut rămîne asistent la secţia de sociologie de la Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti. Am aterizat la un “laborator” de cercetări sociologice urbane care ţinea la început de Institutul “Proiect-Bucureşti”. Nu mă interesa cîtuşi de puţin cercetarea empirică. Am fost coleg acolo cu Dorel Abraham, Alin Teodorescu, Radu Ioanid, Mihai Milca, între alţii. N-am deţinut nici o funcţie în aparatul ideologic, n-am făcut parte din nomenclatură, n-am fost angajat în presă. Am făcut unele concesii prin citarea “documentelor de partid”, parte din ritualurile de supravieţuire intelectuală ale vremii, dar nu am pactizat cu sistemul prin bine răsplătiţi ditirambi. Nu mai puteam suporta fariseismul impus pe toate căile, umilirea continuă la care eram supuşi, dedublarea, înjosirea subiectivităţii.
Mi-am susţinut doctoratul în 1980 cu o teză intitulată Revoluţie şi Raţiune Critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stînga contemporan. Ideea esenţială era izomorfismul dintre paradigma hegeliano-marxistă a anilor ’20 şi viziunea utopic-apocaliptică a Noii Stîngi. Sugeram că se poate imagina o renaştere a ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită, o resurecţie a negativităţii istorice. Scriam despre stalinism ca dictatură neo-caligulară. Am semnat contractul pentru publicarea tezei în colecţia “Idei Contemporane” de la Editura politică. Evident, odată cu plecarea mea din ţară proiectul a devenit caduc. Eram, pe atunci, marxist critic, puternic înclinat spre metafizica febrilă a unor Lukács, Karl Korsch, Ernst Bloch, Gramsci. Prima parte din ceea ce aş numi ale mele operationes spirituales a însemnat drumul către Marx (parafrazez titlul unui faimos eseu al lui Georg Lukács). A doua, drumul dinspre Marx, ori, mai limpede spus, despărţirea de Marx prin descoperirea şi îmbrăţişarea liberalismului.
Am ajuns în Statele Unite în septembrie 1983. Între septembrie 1981 şi mai 1982, am locuit la Paris, am audiat cursuri, l-am auzit pe Raymond Aron, am citit enorm. Apoi, cîteva luni, am trăit la Caracas, în casa mătuşii mele Sofie Imber, directoarea Muzeului de Artă Contemporană şi a soţului ei, faimosul gînditor politic Carlos Rangel. Acolo am citit cărţi de Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Robert C. Tucker. Şi tot acolo am ascultat tangourile cîntate de Carlos Gardel.
Între 1983 şi 1990 am lucrat la un think-tank din Philadelphia, Foreign Policy Research Institute. Omul care m-a ajutat mult la începutul carierei mele americane a fost regretatul politolog Michael S. Radu; am scris apoi o carte împreună despre mişcările revoluţionare din America Latină. Începînd din 1985, am predat la Universitatea Pennsylvania. În 1988 mi-a apărut la editura londoneză Routledge prima carte în engleză, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe; The Poverty of Utopia. Scrisesem de-acum articole şi studii pe teme legate de dialectica deziluziei şi destinul marxismului în regimurile de tip sovietic în reviste precum “Praxis International”, “Telos”, “Problems of Communism”, “Survey“. Scriam aproape săptămînal la “Europa Liberă“, colaboram şi cu celelalte posturi vestice. Am fost redactor al revistei alternative de cultură “Agora“, condusă de Dorin Tudoran. Influenţe importante din acei ani: Agnes Heller, Ferenc Feher, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alvin Z. Rubinstein, Ghiţă Ionescu, Mihai Botez, Ken Jowitt, Daniel Chirot, Jean-François Revel, Carlos Rangel, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu.
Încerc să sintetizez. Sînt, aşadar, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland începînd din august 1990. Am scris numeroase cărţi între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, ediţie paperback în 2014), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Naufragiul Utopiei, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Democraţie şi memorie şi Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel. Am editat numeroase volume, între care Stalinism Revisited, The Promises of 1968, Revoluţiile din 1989 şi Anatomia resentimentului. Coordonez, împreună cu Cristian Vasile, colecţia “Istorie Contemporană” la Humanitas şi, împreună cu Marius Stan, colecţia “Constelaţii” de la Curtea Veche Publishing. Sînt co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (Humanitas, 2007). Împreună cu Bogdan Cristian Iacob am coeditat volumul The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Împreună cu Mircea Mihăieş am scris volumele: Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decît veacul. România după Ceauşescu. Împreună cu Marius Stan am scris Dosar Stalin. Genialissimul generalissim, Curtea Veche, 2014. Pregătim acum o nouă carte, Dosar Lenin. Vraja nihilismului, care sperăm să apară în 2015.
Am coordonat numeroase doctorate în Statele Unite şi în Europa. La CEU, am făcut parte din comisiile de doctorat pentru Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu şi Bogdan C. Iacob (în cazul său am fost coordonator extern). Prima mea doctorandă la Universitatea Maryland, Jennifer Yoder, şi-a publicat teza la Duke University Press şi este acum profesoară cu tenure la prestigiosul Colby College din statul Maine. Împreună cu profesorul Ken Conca, am coordonat doctoratul lui Cornel Ban, azi assistant professor la Boston University. La American University, am făcut parte din comisia de doctorat a Ancăi Puşca. La Maryland, am coordonat lucrarea scrisă de Anamaria Dutceac (cartea ei a apărut la Rowman Littlefield, autoarea predă la Lund, în Suedia). Am făcut parte din comisia de doctorat de la Indiana University pentru Alin Fumurescu. La Bucureşti, am coordonat împreună cu Adrian Miroiu doctoratul lui Laurenţiu Ştefan şi am făcut parte din comisia doctorală a Oanei Suciu. La Oxford, am fost ceea ce se numeşte external examiner pentru teza Cristinei Bejan consacrată grupului “Criterion”. La Bordeaux, am făcut parte din comisia de doctorat pentru Antoine Roger. Am fost bursier (fellow) la Institutul Remarque de la New York University, la IWM din Viena, la Woodrow Wilson Center din Washington, la Institutul pentru Studii Avansate al Universităţii Indiana din Bloomington.
Am fost editor (redactor-şef), între 1998 şi 2004, al trimestrialului “East European Politics and Societies” (în prezent sînt membru al Comitetului Editorial). Am publicat articole în “International Affairs” (Chatham House), “Current History”, “Wall Street Journal”, “Society”, “Orbis”, “Telos”, “Partisan Review”, “Agora”, “East European Reporter”, “Kontinent”, “The New Republic”, “New York Times”, “Times Literary Supplement”, “Philadelphia Inquirer”, “Gazeta Wyborcza”, “Rzeczpospolita”, “Contemporary European History”, “Dilema Veche”, “Orizont”, “Apostrof”, “Idei în Dialog”, “22”, “Washington Post”, “Verso”, “Journal of Democracy”, “Human Rights Review”, “Kritika”, “Village Literary Supplement”, “Times Higher Education” şi în numeroase alte locuri. Între 2006 şi 2013, am ţinut o rubrică săptămînală în cadrul Senatului “Evenimentului Zilei“. Sînt colaborator permanent, începînd din 1983, al postului de radio “Europa Liberă” şi al altor radiouri occidentale. Scriu aproape zilnic pe platforma “Contributors“. Sînt director al Centrului pentru Studierea Societăţilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. În 2006 am fost preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A fost pentru mine o experienţă unică din punct de vedere profesional, psihologic şi moral. Scriu acum o carte, contractată cu Cambridge University Press, despre ce înseamnă, pentru un gînditor politic, să se implice în acest efort de confruntare cu trecutul traumatic, despre complicata şi, adeseori, spinoasa relaţie dintre democraţie şi memorie.

Textul de mai sus face parte din runda finala a dialogului meu cu Daniel Cristea-Enache publicat in revista online LiterNet:

http://atelier.liternet.ro/articol/14971/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Imi-afirm-raspicat-si-cu-mindrie-lovinescianismul.html


Prolegomene la o etică a onoarei: Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

26/09/2014

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus. Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Cand ni se spune ca totul este o apă si-un pamant, adică noroi, să ni se permită să-i recitim pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Să-i evocam si să-i invocăm in favoarea unei etici a onoarei.

În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorul “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Raymond Aron, Hannah Arendt, Arthur Koestler, Eugene Ionesco, George Orwell, Manes Sperber, Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Ignazio Silone, Jeanne Hersch.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor 50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul Kolyma” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

În cartea sa „Camus: A Romance”, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes a reconstituit de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerariu spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre “le siècle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american, Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea regretatului istoricul Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Leon Blum: “The Burden of Responsibility” (apăruta în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor “Străinul” şi “Ciuma” ca şi a “Mitului lui Sisif”. La fel, „L’homme révolté”, carte care circula pe sub mână asemeni romanului lui Orwell “1984″.

În timp ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a “vicleniei Raţiunii”, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la “Omul revoltat” a fost textul de 300 de pagini din 1952, „Les Communistes et la Paix”, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din „Omul revoltat”: deci chiar în „Les Temps Modernes”. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un”piedestal portabil” de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupata de Armata Roşie, autorul lui „L’Etre et le Néant” răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste”. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat. El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Francis Jeanson-ului, al Auschwitz-ului, Katyn-ului şi al Gulagului.

Dreptul la rezistenţă

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. A descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia “Zeitgeist” la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei anti-totalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte in veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cum scria recent Doina Jela, nu e greu sa ne imaginăm in ce direcţie ar fi mers opţiunile lor azi. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell şi despre aceea a lui Ignazio Silone de Stanislao Pugliese. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Nu e nevoie de un excesiv exercitiu de imaginaţie pentru a sti ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Nu trebuie facut un efort deosebit pentru a sti cum ar fi reacţionat la resurecţia publica a sicofanţilor ceausisti deveniti apologeţi pesedisti.

Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelstam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei: „Pentru cei adomiți de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când au fost victime de apărat, amintirea însăși a victimelor este supărătoare”. (Unde Scurte, București, Humanitas, 1990, p. 170) Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu a examinat cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost intelectuali onesti, in pofida constrangerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moștenirea lor este aceea a virtuților modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: „onestitatea, datoria de a-și pune în discuție certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbițe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloce aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violența” (“Unde Scurte”, București, Humanitas, 1990, p. 136).

Versiune largita a eseului transmis la Radio Europa Libera si aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26604726.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26605913.html


Marxism apocaliptic: Lukács, Gramsci și soteriologia bolșevică (un eseu de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

17/09/2014

Întrebarea “cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă cu siguranță două dintre aceste figuri remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor vremuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (si totalitare) de tip iacobin? Să încercăm câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Lukács a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească. Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale. A nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală si de depașire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale. Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste.

Toate aceste revoluții europene i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, “teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil. Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, “suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugarului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa “World Communism”, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric si cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de ceritutdini gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile. Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zilelor viitoare ce vor cânta (les lendemains qui chantent).

De partea cealaltă a binomului nostru, Antonio Gramsci, un la fel de mare gânditor cu porniri extreme, se născuse într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate i-au conferit lui Gramsci sentimentul că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală. Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare din Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție. Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian, apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937. Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele “Scrieri din închisoare”. La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de “inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit “patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă). Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic. Discipola de odinioară a lui Lukács, Ágnes Heller, spunea că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Gramsci dacă nu murea în 1937. Știm doar că în ultimele luni de viață era extrem de șocat de procesele de la Moscova. Unul din textele sale finale se intitula “Despre ipocrizia autocriticii”. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci “capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea “blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului. Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în “Principalele curente” decât aceea despre Lukács ori Marcuse cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce si, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist, spre deosebire de Lukács care a ajuns la Hegel si la Marx dinspre Meister Eckhart, Kierkegaard, Fichtesi Fichte. Mai exact spus, Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea “lungului marș prin instituții”, a unei societăti civile care cucereste treptat, mai intai cultural, puterea politică. In chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit in textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville. Stanga radicală de azi se identifică, la randul ei, cu această strategie a luptei pentru hegemonie culturală.

Evident, Gramsci nu a renunțat la convingerea că ordinea veche trebuie să piară și că aceea nouă va fi una a comunității perfecte. Acesta este, credem noi, sensul formulei sale: “Obiectiv înseamnă obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv”. Ii repugna fatalismul si se regasea in mitul Partidului ca “Principe modern”, ca suflet al unui nou Risorgimento. A fost deopotrivă un iacobin si un propagator a ceea s-a numit machiavelismul revoluționar. În comunismul împlinit al lui Gramsci, subiectivul și obiectivul se contopesc sub semnul utopiei concrete. Ne aflăm, ca la Lenin, ca la Lukács, în plin univers soteriologic. Nu mai e vorba de sociologie, ci de teologie politică, de escatologie secularizată.

PS: In lumea ideilor este dezirabil sa fim foarte circumspecti cand generalizam. Tanarul Lukács, cel de dinaintea convertirii la marxism, era un ganditor exceptional in traditia filosofiei neokantiene, dar nu mai putin constient de ceea ce s-a numit criza culturii contemporane. Este una din temele centrale din “Muntele vrajit”, dar si din “Doktor Faustus”. Thomas Mann a fost romanceirul preferat al lui Georg Lukács. In egala masura, scriitorul german l-a pretuit imens pe Lukács (nu ca filosof marxist, ci ca estetician si critic literar). Capitolul despre antinomiile gandirii burgheze din “Istorie si constiinta de clasa”, capodopera marxismului occidental aparuta in 1923 si anatemizata imediat dupa publicare de Grigori Zinoviev, presedintele Cominternului, este o sinteza de marxism si weberianism pe fondul unui acut sentiment al tragediei civilizationale simbolizata de Primul Razboi Mondial si de consecintele acestuia. Despre Sartre s-au scris texte dure, dar chiar si un critic drastic al abdicarilor politice ale acestuia precum Bernard-Henry Lévy, nu a ezitat sa scrie o carte exegetica, nicidecum un rechizitoriu, cu titlul “Le Siècle de Sartre”.

Discutia despre Lukacs trebuie conectata la marea tema a revoltei anti-capitaliste a intelectualilor burghezi, acel romantism anticapitalist despre care au scris George Mosse si Michael Lowy si pe care il gasim nu doar la stanga, ci si la dreapta (e. g. Ernst Junger). Tema reificarii subintinde demersul heideggerian de cautare a autenticitatii pierdute in labirintul modernitatii birocratic-tehnologice. Cartea lui Lukacs din 1916 (scrisa si publicata in plina catastrofa militara, sociala, politica si morala) este o expresie a acestui spirit sfasiat. In acea carte (tradusa in romaneste de N. Tertulian), Lukács il cita pe Fichte.

Traducerea romaneasca (“epoca deplinei culpabilitati’) nu era fidela nici literei, nici spiritului citatului din Fichte. In 1804, filosoful german, anticipand ceea ce Nietzsche va diagnostica ulterior drept haosul axiologic al nihilismului, vorbea despre epoca noastra drept der Stand der vollendeten Sündhaftigkeit, deci a “unei stari de pacat si de vinovatie”. Cuvantul “pacat” trimite spre religie, spre crestinism, spre o metafizica religioasa. Gabriel Liiceanu a tradus acest concept drept “starea nemerniciei absolute” V. Johann Gottlieb Fichte, “Die Grundzüge des gegenwärtigen Zeitalters”, Erste Vorlesung (Quelle: Johann Gottlieb Fichtes sämmtliche Werke. Band 7, Berlin 1845/1846, S. 11-12.) Cand Lukacs a imbratisat marxismul in 1918, el a crezut ca a reusit sa iasa din starea aceasta de pacat, de nemernicie, ca a gasit calea spre salvare. Mai tarziu, Maurice Merleau-Pony, in “Humanisme et terreur” si in “Les aventures de la dialectique” a apelat la cartea hegeliano-marxista a tanarului Lukács spre a-si legitima propriul pariu politic si metafizic.

Recomandari:

http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.contributors.ro/cultura/socialism-%c8%99i-barbarie-teze-despre-marx-lenin-%c8%99i-stalin/

http://www.lapunkt.ro/2013/07/20/umanism-si-teroare/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Luk-cs-before-Marx-6730

http://www.pdci-genova.org/?page_id=372

http://www.amazon.com/Gramsci-Alternative-Communism-Luciano-Pellicani/dp/0817974326

Vladimir Tismaneanu s-a născut in 1951 la Brasov, traieste in Statele Unite din 1982, predă stiinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars si in alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărti si colaborează constant la Radio Europa Liberă incepand din 1983. Marius Stan s-a născut in 1982 la Brasov, are un doctorat in stiinte politice, a publicat carti in Romania si Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaboreaza la Radio Europa Liberă. Impreună au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014 si pregătesc o nouă carte intitulata “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus in această noua carte.


Nu putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, neprihănit, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu Gulagul

10/09/2014

Fiecare generaţie trăieşte un Kronstadt, spunea cîndva Koestler, o despărţire de iluzia zeului infailibil, o prăbuşire a catedralei de amăgiri în care se oficia credinţa oarbă. Pentru generaţia părinţilor mei, oameni care crezuseră cu ardoare în mitologia stalinistă, în special în pretenţia comunismului de a fi opusul absolut al fascismului, a fost greu să suporte chiar ideea Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, dar au făcut-o. Şocul lor real, cel care i-a făcut să-şi chestioneze marile angajamente, a fost “Raportul Secret” al lui Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Este momentul în care oameni care pînă atunci erau gata să cauţioneze proiectul sovietic, “Marele Experiment”, drept o apoteoză a umanismului revoluţionar, trăiesc dezvrăjirea.

Profesorul Paul Cornea discută luminos şi cu o mare onestitate aceste lucruri în cartea voastră de dialoguri. Este acolo o anamneză demistificatoare pe care mulţi alţii au evitat-o. Mama mea se trezise încă din momentul cînd a aflat despre procesul medicilor din URSS, deci în februarie 1953. Poate chiar mai devreme, în toamna anului 1952, în timpul procesului Slansky, marea înscenare de la Praga. Ai mei lucraseră cu Rudolf Slansky la Moscova, îl cunoscuseră relativ bine. Unii dintre acuzaţi îi fuseseră mamei mele profesori la Moscova (fraţii Kogan, de pildă). Sora ei, Cristina Luca, fusese mazilită în iunie 1952, fiind un fel de ţap ispăşitor pentru un întreg grup din jurul Anei Pauker, între care, în primul rînd, celebra Ana Toma, soţia lui Pantiuşa, adică generalul Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii. Cristina a fost debarcată din funcţia de directoare a direcţiei presă şi cultură din MAE, a fost trimisă să lucreze ca biolog la Muzeul Antipa. Ana Toma (apropiaţii îi spuneau Anuţa) a devenit prim-adjunctă a ministrului comerţului exterior. O susţinea chiar Gheorghiu-Dej, o recompensă pentru trădarea Anei Pauker. Între cei care au înfierat-o pe Cristina într-o şedinţă sinistră de la MAE a fost chiar bunul ei prieten Grigore Preoteasa. Tatăl meu era prieten cu Preoteasa, fuseseră în acelaşi proces al studenţilor comunişti în 1936. Mama era prietenă cu Ecaterina (Kati), soţia lui Preoteasa. Sora lui Kati, Ilus, a fost a doua soţie a lui Petru Năvodaru, a crescut-o pe Ana, cea care avea să devină soţia lui Paul Goma. În copilărie am fost apropiat de Gheorghe şi Ileana Preoteasa, am avut aceeaşi dădacă, am mers, cel puţin o dată, la vila lor de la Predeal. Ileana (noi îi spuneam Ilinca) a fost prima soţie a lui Adrian Năstase. Trăieşte acum în America, la fel şi fratele ei, fugit încă din anii ’80.

Revenind la traseele deziluziei, aş adăuga aici cîteva cazuri interesante, similare, în fond, cu acela al lui Paul Cornea. Să-l luăm, de pildă, pe Leszek Kolakowski, născut în 1927, stalinist entuziast, filosof anti-clericalist, anti-tomist, anti-existenţialist, care, de prin 1955, devine o voce a criticii din interior a sistemului. Deci încă înainte de “Raportul Secret” care nu făcea decît să-i confirme lui Kolakowski, dar şi atîtor altora care aveau să simbolizeze ofensiva revizionismului marxist. Acel Kolakowski, adorat de studenţi şi detestat de birocraţia ideologică, a scris faimosul eseu în care definea socialismul prin determinaţii negative: “Nu este socialistă acea ţară în care generalii şi poeţii spun acelaşi lucru, doar că generalii o spun primii”…

Apoi, în Franţa, gînditorul marxist, profund influenţat de Nietzsche, Henri Lefebvre, cel care ulterior va scrie pagini esenţiale de critică a vieţii cotidiene, rupea, în autobiografia politico-filosofică La somme et le reste, cu dogmele de tip sovietic. Scrierile sale neo-marxiste aveau să fie atacate feroce de ideologii oficiali ai Partidului Comunist Francez, inclusiv de către Roger Garaudy, pe atunci membru al Biroului Politic. Lefebvre descrie acolo, într-un capitol intitulat “Bouffonnerie et tragédie dans l’histoire”, interogatoriul la care l-au suspus cerberii de la Comisia Controlului de Partid. Peste 12 ani, acelaşi Garaudy ajungea el însuşi să proclame necesitatea desovietizării culturii politice a comunismului francez şi, în final, era exclus din PCF. Itinerariul său, ulterior, inclusiv convertirea la Islam şi transformarea în negaţionist al Holocaustului, sînt teme care ar putea fi discutate separat. Să spun doar că, în cazul Garaudy, a existat întotdeauna un element fanatic, o propensiune spre semnele de exclamare. Alte exemple de apostazie: Edgar Morin, François Furet şi Annie Besse. Aceasta din urmă fusese o comunistă virulentă. După 1956, se desparte nu doar de soţul ei, ideologul comunist Guy Besse, ci şi de certitudinile îngheţate ale stalinismului. Devenită Annie Kriegel, a fost o mare istorică a comunismului, o remarcabilă creatoare de şcoală. Între cei pe care i-a format, să-i amintesc pe Stephane Courtois, Marc Lazar, Annette Wiewiorka. În cartea sa apărută în anii ’60 şi tradusă în româneşte la Editura Politică, în colecţia “Idei Contemporane”, Marxismul secolului XX, Garaudy vorbea despre clipa cînd, citind revelaţiile lui Hruşciov despre crimele staliniste, a trăit sentimentul întîlnirii cu abisul, se referea la o imagine memorabilă din Fenomenologia spiritului de Hegel. O altă carte importantă, în aceeaşi direcţie, tradusă în româneşte la sfîrşitul anilor ’60, dacă nu mă înşel, era Necesitatea artei, a esteticianului marxist austriac Ernst Fischer, fost emigrant politic în URSS, ca şi Georg Lukacs. Împreună cu Frantz Marek şi Maria Urban, Fischer a fost printre liderii grupării renovatoare din Partidul Comunist Austriac. A fost denunţat şi el, ca şi Garaudy, ca şi venezueleanul Teodoro Petkoff, de Leonid Brejnev într-un discurs faimos din 1969, deci după invazia Cehoslovaciei, ca promotori ai sediţiunii revizioniste. Pe Teodoro Petkoff l-am cunoscut la Caracas în vara anului 1982, am discutat despre Marx şi Lenin, despre Berlinguer şi Ceauşescu, despre Mao şi Fidel. Conduce azi revista “Cual” şi este unul din criticii cei mai vocali ai experimentului chavist.

Mă întrebi dacă un tînăr de azi poate pricepe, dacă poate cuprinde şi surprinde drama acelei “căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunţării la raţiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom. Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situaţiile psihologice explorate, adeseori situaţii-limită, sînt şansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcţia analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.

Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduinţa egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kolakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaţilor clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincţia dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncţie dintre revoltat şi revoluţionar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiţiei sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nici o formă, cu profitocraţia comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: “Îndepărtarea de concret umileşte”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectînd îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuşi încercînd să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicaţia tezei lui Ion Ianoşi despre “vinovaţii fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoşi i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…

În plus, eu sînt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amîndoi gînditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminenţa unei revoluţii apocalitice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluţie materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiaşi gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraţionar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenţei istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun “comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decît să repete iluziile altor vremuri, ignorînd, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sîngeros decît oricare altul. Cred că aşa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de “retestare a ipotezei comuniste”…

Textul de mai sus face parte din seria de dialoguri purtate cu criticul Daniel Cristea-Enache si publicate in in revista online “LiterNet”.

http://atelier.liternet.ro/articol/14823/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Nu-putem-separa-in-chip-platonician-arhetipul-comunist-neprihanit-de-experientele-concrete-cu-crimele-in-masa-cu-Gulagul.html<a

http://atelier.liternet.ro/articol/14780/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Nu-mi-au-placut-situatiile-colective-si-gindirea-de-grup.html

http://www.revista22.ro/revizionismul-marxist-si-spectrele-comunismului-3460.html

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-17486788-video-despre-straniul-obicei-imbalsamarii-cadvrelor-conducatorilor-comunisti-despre-revizionismul-marxist-discutie-vladimir-tismaneanu-marius-stan.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/nu-putem-separa-in-chip-platonician-arhetipul-comunist-neprihanit-de-experientele-concrete-cu-crimele-in-masa-cu-gulagul/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers