Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Gaudium de veritate: Despre Leszek Kolakowski

06/07/2014

Salut aici exceptionalul grupaj din recent tradusele scrieri ale lui Leszek Kolakowski (Curtea Veche Publishing, 2014), publicat in admirabila revista online “LaPunkt”. Gaudium de veritate, nazuinta catre adevar, a fost nervul vital al unei fascinante experiente filosofice care a definit spiritul european in a doua jumatate a veacului trecut. Sa speram ca aceasta chemare va ramane una inspiratoare si pentru noile generatii. Public aici un fragment din prefata pe care am scris-o pentru volumul de eseuri “Este Dumnezeu fericit?” al marelui ganditor. La lansarea de la Bookfest au vorbit H.-R. Patapievici, Constantin Geambasu si cu mine. Daca m-ar intreba cineva care sunt faptele intelectuale cu care ma mandresc, n-as ezita sa spun ca pe prim plan se situeaza promovarea operei lui Kolakowski in Romania si nu doar acolo. Cartile lui Kolakowski, si in primul rand monumentala trilogie despre principalele curente ale marxismului, n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca niciunui intelectual care se respecta. Sa multumim casei editoriale Curtea Veche Publishing pentru devotamentul dovedit in publicarea lor.

Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan-Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările din 1989.

Cuvânt-înainte

Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful francez marxist Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ (p. 274).

Prezentul volum, pentru care fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere, este o colecţie edificatoare şi într-adevăr impresionantă a principalelor sale contribuţii la înţelegerea naturii şi a valorilor stângii (radicală şi democratică) în secolul XX, şi pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii şi a unui relativism galopant. Kołakowski şi-a început itinerariul filozofic în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocităţile naziste şi dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă când a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după dispariţia tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare şi au onorat renaşterea raţiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (şi interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber şi perpetuării ruşinoaselor minciuni despre originile şi consecinţele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă şi molipsitoare, a gândirii lui Kołakowski. Este uşor de înţeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor pe centralitatea drepturilor individuale şi pe respingerea pretenţiei de infailibilitate epistemică a statului. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, este esenţa viziunii lui Kołakowski. El a atacat noile forme de alienare politică şi a protestat împotriva reprimării imaginaţiei umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kołakowski s-a bazat pe scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raţionalizare sofisticată a resentimentului social şi politic, o fantasmă gigantică, cosmică, a redempţiunii, menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulţi dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (şi unii sunt încă) dispuşi să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariţia distopiei bolşevice şi ideile lui Karl Marx. Kołakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar şi în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naştere inevitabil hybris-ului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unităţii totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin şi-a avut originile, conform interpretării lui Kołakowski, în repudierea absolută a statului de drept şi în demonizarea proprietăţii private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga din secolul douăzeci: răspunsul lui Kołakowski la încercarea istoricului E.P. Thompson de a disocia gândirea şi practicile radicale occidentale de experienţa criminală a blocului sovietic — ca să nu mai spunem de China şi alte experimente comuniste asiatice. Kołakowski a insistat că astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înşela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspiraţie marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleiaşi utopii.

Eseul se încheie cu o observaţie melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi stabilită numai într-un sistem de guvernare despotic, în care sunt presupuse privilegiile şi tocmai egalitatea e distrusă; libertatea totală înseamnă anarhie şi anarhia conduce la dominaţia celor mai puternici din punct de vedere fizic — altfel spus, libertatea totală se transformă în opusul ei; eficienţa, ca valoare supremă, cere iarăşi despotism, iar despotismul este ineficient economic, dincolo de un anumit nivel de tehnologie. Repet aceste vechi truisme, fiindcă ele par să treacă neobservate în gândirea utopică; iată de ce nimic nu e mai uşor pe lume, decât să scrii utopii“ (p. 183). În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnităţii într-un secol în care barbaria a renăscut şi regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetişizate, Leszek Kołakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea şi responsabilitatea.
[Cuvânt-înainte la volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 5-8]

http://www.lapunkt.ro/

 

 


Recitirea stalinismului

17/06/2014

Un text pe LaPunkt de Adrian Cioflâncă (http://www.lapunkt.ro/2014/06/17/recitirea-stalinismului/):

dosarul_stalin

Rezum aici prezentarea pe care am făcut-o la lansarea cărții semnate de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan, Dosar Stalin. Genialissimul generalissim, abia apărută la Curtea Veche. Lansarea a avut loc pe 16 iunie 2014, la Cărturești Verona, în prezența autorilor.

Așadar, o nouă carte despre Stalin și stalinism. Ne putem întreba la ce e bună încă o carte, ce am avea de aflat nou, după ce s-a scris decenii la rând pe această temă, după ce au fost răscolite tone de arhive, după ce Vladimir Tismăneanu însuși a scris enorm despre comunism. De ce revenim obsesiv asupra subiectului? De ce ne mai interesează Stalin, la peste 60 de ani de la moartea dictatorului?

O explicație ar fi așa numita „criză a imaginației” de după al doilea război mondial. Lumea a fost șocată de atrocitățile fără precedent comise în prima jumătate a secolului, de subjugarea totalitară și de servitutea voluntară a zeci de milioane de oameni. Conștiința modernă nu avea instrumente cognitive și aparatul conceptual necesar pentru a înțelege în profunzime furtunile ideologice ale secolului și efectele lor (termeni precum „totalitarism”, „genocid”, „crime împotriva umanității” au fost inventați și teoretizați abia la mijlocul secolului). Această stupefacție intelectuală, încă nestăpânită, în fața „răului radical” (Hannah Arendt via Kant) este sursa volumului imens de literatură științifică pe tema comunismului și Holocaustului.

Apoi, să nu uităm, în Europa de Est avem discuții în condiții de libertate intelectuală abia de 25 de ani. Comunismul avea obiceiul curios că ținea arhive detaliate pe care nu le vedea mai nimeni. Iar virusul secretomaniei a supraviețuit după 1989. Arhivele s-au deschis cu adevărat, în România, de doar câțiva ani, dar nu știm ce se mai ține sub cheie. În Rusia, s-au deschis întrucâtva în timpul lui Boris Elțân și s-au închis la loc, în mare parte, în timpul lui Vladimir Putin. Acest lucru, nu doar invazia din Ucraina, spune multe despre tipul de regim pe care îl construiește Putin.

Vladimir Tismăneanu a văzut în premieră documente inedite încă de la începutul anilor ’90, știind unde să întrebe în cadrul sistemului bizantin și secretos de atunci, forțând uși și utilizând capitalul de relații de care dispunea. Și a continuat să citească în arhive – a venit recent la sala de lectură a CNSAS. Fără documente nu ar fi putut scrie Stalinism pentru eternitate, care a fost reeditată recent la Humanitas, și celelalte cărți despre istoria comunismului.

Dar istoria se bazează nu doar pe lectura documentelor, ci și pe recitirea lor. Matei Călinescu a scris o carte superbă despre relectură și știm de la el că re-citirea este un exercițiu care presupune un anumit profesionalism al lecturii, bazat pe analiză și recontextualizare, pe un efort reflexiv și autoreflexiv. Cărțile lui Vladimir Tismăneanu sunt o formă de relectură liberală a stalinismului pornind de la propria experiență bio-bibliografică.

După ce și-a construit cariera scriind cărți academice după rețete clasice, respectând standardele universitare occidentale, Vladimir Tismăneanu ne propune de câțiva ani noi tipuri de cărți: bazate pe dialog cultural și interdisciplinar, pe translația continuă între trecut și prezent, pe muncă de teren, autobiografie, autoreflexivitate și intertextualitate. Cine îl cunoaște pe Vladimir Tismăneanu îl identifică imediat cu memoria sa prodigioasă. O simplă discuție cu el este un examen dificil și nu este recomandată persoanelor obosite și fără lecturile la zi. Dar Vladimir mai are o înzestrare importantă: i-aș spune oralitatea academică. Ultimele sale cărți au fost vorbite înainte, într-o discuție particulară, într-un dialog cu prieteni sau neprieteni, ori în fața unui public. Vladimir este stimulat, mai mult decât alții, de dialogul cu prietenii, iar dialogul este un instrument autoreflexiv.

Așa s-a născut și această carte, bazată pe schimbul de idei, într-un dialog peste ocean de un an de zile, cu Marius Stan. Proiectul „Dosarul Stalin” a debutat în martie 2013, la 60 de ani de la moartea „genialissimului generalissim”, pe platformele Contributors și La Punkt. Au mai scris în cadrul acestui proiect Ioan Stanomir, Bogdan Cristian Iacob, Cristian Vasile, Alexandru Gussi, Doina Jela, Luminița Marcu și subsemnatul. Dialogul dintre Vladimir Tismăneanu și Marius Stan a fost consistent, de lungă durată și afin tematic, astfel încât a luat curând forma unui proiect de carte.

Relectura liberală a stalinismului este cea mai bună armă împotriva acestuia. Știm obsesia lui Stalin de a fixa istoria într-un canon a cărui nerespectare aducea execuția sau dizgrația. Holly Case a scris un text foarte bun despre Stalin ca editor. Pe Stalin, ni-l imaginăm ca o brută patibulară și până la urmă asta a și fost. Dar ca să-l înțelegem trebuie să știm că avea o bibliotecă de 20.000 de volume, că era mai bine educat decât Hitler, că în perioada ascensiunii politice umbla mereu cu mașina de scris la el, că era un editor apreciat (care a avut îndrăzneală să-i respingă lui Lenin 47 de articole date la „Pravda”). Spre deosebire de Hitler, care se percepea ca un vizionar care indica direcții, proiecta curajos, dar nu făcea micromanagement, Stalin era un birocrat care stătea la birou până noaptea târziu și filtra toate documentele importante ale puterii, corectând și scriind pe marginea lor cu celebrul creion albastru. Acest model a fost emulat de Gheorghiu–Dej (care folosea creioane albastre, verzi și roșii). În sens larg, ideea de editare era consubstanțială puterii staliniste, pentru că autoratul este în strânsă legătură cu ideea de autoritate, iar corectura, selecția, ștergerea și suprascrierea erau instrumente de putere în ultimă instanță. Cu creionul albastru, a fost decisă situația a mii de oameni sau a unor țări (de exemplu, au fost confirmate procentele cu sferele de influență din negocierea cu Churchill). Ar trebui scris mai mult despre imaginarul textualist al liderilor comuniști.

Vladimir Tismăneanu și Marius Stan demonstrează încă o dată, din noi unghiuri de vedere, că fără ideologie regimul comunist nu poate fi înțeles. Comunismul era o ideocrație bazată pe canon. Faptul că acest canon este deconstruit, demitizat, dsfăcut în bucăți și privit din toate perspectivele posibile oferă cea mai bună ieșire din prizonierat.


Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc

21/05/2014

„În Stalinism pentru eternitate, făcând istoria politică a comunismului românesc, Vladimir Tismăneanu consacră un tip de analiză intens etică şi pasională, în care competenţa istorică se împleteşte strâns cu experienţa personală şi cu revendicarea dreptului sentimentelor morale de a avea o voce în istorie. Prin stilul pasionat al analizelor sale, el încearcă să ofere o voce publică sentimentelor pe care istoria secolului trecut le înecase în dispreţ: bunele sentimente morale.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

„Vladimir Tismăneanu este un Marcel Proust al comunismului românesc.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Rodul a douăzeci şi cinci de ani de reflecţie pe marginea comunismului românesc, volumul lui Vladimir Tismăneanu este sortit clasicizării: cea mai profundă şi bine informată istorie a sectei iluminate bolşevice din România de la origini până azi, cartea de faţă e o veritabilă capodoperă.“ (Mircea MIHĂIEŞ)

„Comunismul a fost o experienţă esenţială a secolului XX, o experienţă pe cât de coşmarescă, pe atât de importantă. Comunismul ne-a marcat pe toţi, ne-a mutilat pe toţi. Încă nu dispunem de o istorie integrală a partidului comunist polonez. Nu s-a scris încă – în pofida multor publicaţii preţioase – o istorie profesionistă a guvernelor comuniste din ţara noastră. Vladimir Tismăneanu, reputat istoric si analist româno-american, a scris o istorie a comunismului din România care se citeşte dintr-o singură suflare. În fond, această istorie este varianta românească a destinului nostru comun, am putea chiar spune – e Polonia reflectată în oglinda strâmbă a lui Dracula.“ (Adam MICHNIK)

Stalinism pentru eternitate este prima sinteză remarcabilă de istorie a comunismului autohton, care îmbină adecvat trei mari categorii de izvoare istorice: documentele de arhivă, sursele deschise (documentele de partid), mărturiile orale. Se adaugă explorarea unei impresionante literaturi de specialitate, care plasează comunismul românesc în contextul său est-european şi îi surprinde evoluţia în conexiune cu desfăşurările de la Moscova şi din întreg spaţiul sovietic. Nu în ultimul rând, este o istorie a comunismului din România cu o puternică dimensiune comparatistă.“ (Cristian VASILE)

„Această carte e rezultatul a circa 25 spre 30 de ani de pasiune, aproape obsesie, în sensul bun, de scormonire a trecutului. Atunci când am început să mă ocup de comunismul românesc, se ocupa şi el de mine, drept care am plecat din România şi am lăsat o ţară şi o familie aici. Stalinism pentru eternitate este încununarea unui proiect ştiinţific şi în egală măsură încununarea unui proiect moral. Am convingerea că a cunoaşte ce s-a petrecut în secolul XX – comunismul în general, comunismul în particular, fascismul, totalitarismul –, a cunoaşte aceste tragedii este o obligaţie morală, pentru o umanitate care doreşte să iasă din coşmar.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„O îmbinare de rigoare ştiinţifică, mânie şi durere, Stalinism pentru eternitate explică de ce îi este atât de greu României să devină o ţară normală.“ (David-Pryce JONES)

„E Biblia istoriei comunismului românesc. Ar putea fi, totodată, un foarte bun punct de plecare pentru o dezbatere despre trecutul comunist al României. Un trecut încă neasumat, din păcate.“ (Cristian PĂTRĂŞCONIU)

„Numele lui Vladimir Tismăneanu este sinonim cu analizele pătrunzătoare despre politică în Europa de Est şi Centrală în secolele XX şi XXI, iar această carte nu este o excepţie. Deşi, în limba engleză, lucrările unor Ghiţă Ionescu, Robert King şi, în special, Michael Shafir au contribuit în chip major la istoria P.C.R., Tismăneanu, prin concentrarea asupra acestei formaţiuni, ne oferă primul studiu care explorează corelaţiile istorice şi structurale dintre comunismul românesc şi evoluţiile din perioada postcomunistă. O subtilă examinare a naturii şi dinamicii comunismului românesc, ca şi a fluctuaţiilor politice specifice tranziţiei dinspre socialismul de stat către o democraţie incipientă, cartea sa oferă o bază inestimabilă pentru orice studiu comparativ al ieşirii din comunism în Europa Centrală.“ (Dennis DELETANT)

„Autorul reuşeşte aici mai mult decât o simplă investigaţie analitică a odiseei politice a Partidului Comunist Român. El examinează şi identifică etosul neobişnuit al acestuia: dimensiunile sociale, psihologice şi experimentale şi exprimarea în plan politic a statutului său de partid paria.“ (Ken JOWITT)

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

Cartea, tradusa de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, a aparut in prima editie la Polirom, in 2005. Noua editie beneficiaza de un studiu introductiv datorat istoricului Cristian Vasile si de un nou argument al autorului. Volumul va fi lansat la Bookfest, la standul Humanitas, sambata, 31 mai, la ora 12. Vor vorbi H.-R. Patapievici, Ioan Stanomir, Cristian Vasile si autorul.

Pe 30 mai, începând cu ora 18.00, la Scena Agora, Pavilion C4, va avea loc lansarea volumelor “Este Dumnezeu fericit?” şi “Prezenţa mitului” (Curtea Veche Publishing) ale filosofului polonez Leszek Kołakowski. Vor participa la acest eveniment Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir şi Constantin Geambaşu.


Mostenirea lui Theophyle: Despre claritate morala in vremuri sumbre

04/05/2014

Pentru Vaclav Havel, cosmarul postcomunist consta in suprematia cinismului,  a nemerniciei si a demagogiei. Sunt cele trei patologii (la care, fireste, se adauga si altele precum fariseismul, oportunismul, parvenitismul, lichelismul) care, asemeni unor paraziti, blocheaza necesara transparenta a democratiei. Blogul “Politeia”, cu ale sale impresionante, arborescente ramificatii, a luptat impotriva acestor maledictiuni ale spatiului public sustinand imperativul claritatii morale. Sunt convins ca va continua sa o faca, pastrand vie acea flacara a unei intransigente etice fara de care ne prabusim in abulie valorica. Cred ca modul cel mai onest al recunoasterii valorii morale si intelectuale a scrierilor lui Theophyle este sa le citim si sa le citam. Iata cateva linkuri:

Despre ideile de dreapta in Romania de azi:

Despre gandirea de drehttp://bibliophyle.wordpress.com/2011/02/26/cristian-patrasconiu-repere-intelectuale-ale-dreptei-romanesti/

Despre ideologii:

http://cursdeguvernare.ro/fara-ideologii-dar-cu-solutii.html

Despre Traian Basescu:

http://cursdeguvernare.ro/basescu-traian-basescu.html

Despre George Orwell:

http://bibliophyle.wordpress.com/2012/10/21/george-orwell-o-mie-noua-sute-optzeci-si-patru-1984/

Despre Putin:

http://politeia.org.ro/magazin-politic/dl-putin-la-prima-persoana/25746/

Despre istoria Romaniei, inclusiv cea recenta:

http://politeia.org.ro/magazin-politic/romania-in-cumpana-vremurilor/21778/

Despre minciuna si dezinformare (articol de Petre Iancu, transmis la “Deutsche Welle” si recomandat de Theophyle):

http://politeia.org.ro/magazin-politic/dw-chipul-nemerniciei-despre-minciuna-dezinformare-manipulare/12104/

Despre puciul parlamentar organizat de USL:

http://politeia.org.ro/editoriale/dulapul-cu-molii-si-puciul-continuu-impotriva-statului-de-drept/20899/

 


Recomandare de lectura: “O idee care ne-a sucit mințile” de Gabriel Liiceanu

29/04/2014
Avertisment. Acest text este lung: în computerul meu, are aproape zece pagini. Sarcina lui e ingrată: să explice cum de a putut ajunge omenirea, la un moment dat, în cea mai perversă fundătură a istoriei. Părăsiți-l în clipa în care simțiți că vă plictisiți. Și iertați-l pe autor. A fost convins că problema ne privește pe toți.

Recent, a apărut în limba română un volum de mici proporții prezentat astfel: „O carte obligatorie pentru noile generații cărora le place să viseze în anticamera unui coșmar pe care părinții lor l-au trăit”. Anatomia unei stafii. Falimentul unei utopii întrupate[1] a fost scrisă în 1981 de către Alain Besançon. Tema ei e limpede: e cu putință o „economie comunistă”? Cum arată în realitate economia „socialist-reală”? Citind-o, mi-am zis că o parte din istoria culturii este făcută din cărți-venin, dar și, în egală măsură, din altele pe care le-am putea numi „cărți-antiviperin”, compuse anume ca să blocheze efectul letal al mușcăturii viperine a gândirii.

Din păcate, ideile intră în lume fără un control prealabil al „calității” lor și nimeni nu poate anticipa cât de mortală va fi  „mușcătura” gândirii unui autor care înalță, pe aparent neputincioasele cuvinte, scena unei calamități viitoare. A interveni post factum, prin administrarea anti-veninului ideologic, este singurul fel în care putem rezista la sminteală, la reiterarea marilor rătăciri ale omenirii.  Aș numi mușcătura letală a gândirii mușcătura utopic-paradisiacă. Să încercăm s-o analizăm.

Sofismul celor „cinci moduri de producție”

După 1948, istoria se învăța în România în felul următor: orice copil afla la școală că istoria omenirii este succesiunea câtorva „orânduiri sociale” sau „moduri de producție”. Și anume: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul și, iată, prezentat triumfal pe toate căile și având deja în URSS un trecut glorios de 30 de ani, proaspăt apărutul socialism. El era varianta embrionară a comunismului „în care vom intra”. După el, timpul istoriei se va închide asupra lui însuși. Omenirea va zburda pe o pajiște a eternității istoriei. Nu vom fi nemuritori, dar vom fi cu toții fericiți și egali. Și, cu toții, genii.

Acest mod de a înfățișa istoria semăna cu o casă-vagon: treceai dintr-o cameră în alta până ajungeai – și te instalai acolo pentru totdeauna – în ultima cameră. Punctul-terminus al istoriei era încăperea aceasta în care, odată ajuns, te pomeneai în raiul terestru.

Între primele patru camere și ultima era o mare deosebire: primele dădeau una din alta, printr-o arhitectură care se alcătuise spontan, prin simpla dezvoltare a „forțelor de producție” care generau, prin chiar nivelul lor, anumite „relații de producție”. Specific acestor orânduiri pre-comuniste era creșterea lor organică. Ele se dezvoltaseră în succesiunea lor așa cum un copac trece de la vârsta de puiet la cea de arbore matur. Ca să se nască, ele nu fuseseră generate de proiecte politico-economice gândite mai întâi în detaliu și introduse apoi în realitate. Nici nu e de mirare că arătaseră cum arătaseră: pline de tot soiul de nedreptăți și bazate, toate, pe „exploatarea omului de către om”. Nimeni nu construise „științific”, într-un laborator al gândirii economice, feudalismul sau capitalismul și de-asta se și-nfățișau ele aidoma merilor sălbatici crescuți la margine de drum.

Dar, erai tentat să întrebi, nu reușise oare capitalismul, la capătul acestei creșteri organice a omenirii, să obțină un raport optim între producerea bunurilor și desfacerea lor pe o piață a liberului schimb? Nu regla oare „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, cu o grație desăvârșită, raportul dintre producție și nevoile de consum? Nu se putea spera că, prin reforme și rafinări juridice, financiare și politice succesive, aceasta avea să fie forma economică matură și optimală a societății umane, modul nostru natural și ideal de a trăi laolaltă? Nu se obținuse oare în câteva dintre țările Occidentului, pentru toți membri societății, o calitate decentă a vieții?

Ei bine, nu! Era prea multă inegalitate  în jur, ca să ne putem împăca cu gândul că asta e lumea în care vom trăi mereu! „Proletari din toate țările, uniți-vă!” Capitalismul exalta individualismul și lăcomia. Și era evident că acestea erau generate de proprietatea privată. Nu spusese oare tânărul Marx că „proprietatea privată ne-a făcut atât de stupizi și de unilaterali, încât un obiect devine al nostru abia din clipa în care îl avem”[2]? (Când am citit prima oară propoziția asta, m-am întrebat cum trebuie, odată ajuns în comunism, să mă raportez la aparatul meu de bărbierit. Sau la puloverul albastru pe care-l primisem cadou de la mama când împlinisem 18 ani. Cum aveam să le folosesc, fără să devin stupid?) Cu cât proprietatea privată era mai prosperă, cu atât nesațul și setea de posesiune deveneau mai mari. Natura umană trebuia urgent modificată, apetitului nemăsurat trebuia să i se pună capăt. Iar pentru că proprietatea privată era vinovată de existența lui, ea trebuia suprimată. Omul bun și cumpătat avea să apară aici, pe pământ, în urma unei revoluții politico-economice. Comunismul se năștea ca un proiect antropologic realist și laic, bazat pe credința în posibilitatea unui angelism imanent realizabil cu mijloacele acestei revoluții economice.

Spre deosebire de orânduirile precedente, crescute în chip natural una din alta, comunismul apare ca un „artefact”. El este construit. Așa cum tehnica și arta dublează sau concurează demiurgic natura, comunismul concurează (propunându-și să o distrugă) forma naturală de organizare economică a societății. El apare ca un voluntarism extrem și se manifestă ca o lovitură în istorie soldată cu apariția unui „om nou”. De-acum s-a terminat cu „omul căzut” din economiile pre-comuniste! Revoluția economică și politică e doar mijlocul de a „crea” alt om, unul care muncește voios (e „nealienat”), „omnilateral”, „bucurându-se în mod liber de simțurile lui”,  pe scurt, „omul total” . Împărăția comunismului e din lumea de aici. Jos cu ipocrizia creștină! Paradisul e terestru, el aparține acestei lumii. Peste „omul nou”, ca să se nască, nu va mai sufla un Dumnezeu fictiv. Peste noua plămadă va sufla credința în masa proletară. [3]

E drept, odată cu ea, va intra în scenă și moartea. Dar una salutară. „Omul nou” se va desprinde, victorios și cu pumnul strâns, dintr- un munte de cadavre. Cel puțin la început, trupul său va fi scăldat în sânge. Socialismul debutează cu o scurtă perioadă de crimă planificată  (reiterabilă apoi periodic, „după nevoi”, când trebuie găsiți vinovații pentru eșecul permanent): omul preistoric capitalist, care blochează intrarea în paradisul terestru, trebuie exterminat. N-avem ce face. Astea sunt „legile istoriei”. Modificarea premiselor economice ale vechii specii umane (apărute în jurul individualismul), care se va petrece după ce istoria își va fi primit baia de sânge, va face cu putință noua antropogeneză.

Comunismul e așadar demiurgic și criminal: pentru a crea, el trebuie mai întâi să distrugă produsul precedent al Creației ratate. Calea către „omul nou” trece în mod fatal printr-un viol planificat într-un laborator al gândirii economice și politice deopotrivă. Violul economic, pentru a fi înfăptuit, trebuie precedat de organizarea unui partid care, odată ajuns la putere, va curăța terenul (= va ucide cât e nevoie din populația fiecărei țări) în vederea construirii unei structuri economice inexistente până atunci. Și venind după, este evident că această structură este superioară celei care a precedat-o și pe care ea a distrus-o. Atunci vom înțelege cu toții, cei rămași în viață, că prețul de sânge al acestui „după” merita din plin să fie plătit.”

Pentru textul complet al acestui intru totul remarcabil eseu:

http://www.contributors.ro/cultura/o-idee-care-ne-a-sucit-min%c8%9bile/


In numele fiintei umane: Destinul lui Ioan Paul al II-lea

29/04/2014

Canonizarea lui Ioan Paul al II-lea, alaturi de Ioan al XXIII-lea, de catre Papa Francisc, consacră un destin extraordinar, un angajament total in favoarea libertatii umane. Papa Benedict al XVI-lea avea perfecta dreptate cand spunea ca a fost un veritabil far al umanitatii, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranzitiei lumii moderne catre o noua faza a istoriei. Viata si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevarului si demnitatii ca valori definitorii ale existentei umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat masura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualitatii in secolul XX. Viata sa, traita sub semnul opozitiei in raport cu orice forma de injosire a conditiei umane, simbolizeaza aceasta continua cautare a legaturii dintre fiinta umana si transcendenta. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele raului a reprezentat o obligatie morala absoluta. Ultimii ani ai vietii acestui om exceptional s-au derulat in suferinta. Papa a ramas insa fidel principiilor sale, a continuat sa uneasca in actiunea sa principiile actiunii cu cele ale contemplatiei. A continuat sa preconizeze si sa practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la carma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai putin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevarului).

Aceasta din urma, publicata in 1993, era un document de teorie morala menit sa incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand ca moralitatea se bazeaza pe adevaruri fundamentale despre natura umana si despre lume, iar nu pe optiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclica, “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicata in 1998, cu prilejul a doua decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt cai legitime ale cautarii adevarului. Era vorba de o respingere a unor tendinte filozofice moderne, inclusiv rationalismul postiluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvarii prin regasirea legaturii cu valorile marii traditii iudeo-crestine.

 

 

Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor sa ma refer la rolul acestui mare ganditor si om al actiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihaies, “Incet, spre Europa” (Polirom, 2000), cititorul poate gasi analize legate de vizita Papei in Romania, dar mai ales pe tema contributiei sale la sfarsitul comunismului si la deschiderea universalista a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in Romania sugera ca ortodoxia nu inseamna sub nici o forma izolare ori lipsa de participare la imensa transformare care are loc in conditia europeana si in conditia planetara. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a facut ca o serie de lucruri ce pareau imposibile sa devina posibile si sa fie parte a lumii in care traim in momentul de fata. A jucat un rol esential in prabusirea comunismului. Daca admitem ca Polonia este numele debutului prabusirii comunismului sa ne amintim grevele de la Gdansk, geneza sindicatului liber si autoguvernat “Solidaritatea”, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki (1927-2013) , trebuie sa recunoastem ca toate acestea au fost direct legate de prezenta spirituala si rolul lui Ioan Paul al II-lea.

Deschizator de drumuri in atatea privinte, Papa a mai facut un gest exceptional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fara nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existenta statala. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorica. Nu numai ca a stabilit relatii diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitala dintre crestinism si iudaism.

O componenta la fel de importanta in mostenirea Papei este recunoasterea pacatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecintele intolerantei. Aceasta marturisire a unei culpabilitati asumate este unica, dupa stiinta mea, in istoria crestinismului, venind de la varful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II, convocat la initiativa lui Ioan al XXIII-lea (care anula morbida teza a “poporului deicid”), numind cat se poate de clar antisemitismul drept pacat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflectii despre Shoah”, adoptat de Vatican la initiativa Papei, ramane un reper moral fundamental pentru vindecarea relatiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintita aici declaratia Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absenta unei ideologii straine de Dumnezeu si opusa lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfarsita adancime, menite sa explice cum a fost posibila caderea umanitatii in barbariile totalitare, comunista si fascista, simbolizate pe veci de cuvintele Gulag si Holocaust.

Asemeni unor Aleksandr Soljeniţân, Andrei Saharov, Vaclav Havel sau Jacek Kuron, Ioan Paul al II-lea a stiut ca adevarul este cea mai eficienta arma de lupta impotriva minciunii totalitare. A fost mereu si pretutindeni sustinatorul valorilor dreptatii, tolerantei si adevarului. Cand a sosit in Polonia, in 1979, la un an dupa alegerea sa ca Papa, Ioan Paul le-a spus compatriotilor sai: “Nu trebuie sa va temeti”. Era un indemn irepresibil la onoare, demnitate si adevar. Totalitarismul, un regim intemeiat pe duplicitate si refuz al distinctiilor traditionale dintre bine si rau, s-a dovedit neputincios in fata acestor valori renascute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Intr-adevar, triumful tumultului revolutionar care a dus la renasterea libertatii nu poate fi inteles fara a accentua rolul decisiv al Papei in catalizarea rezistentei anti-totalitare.

Versiune actualizata a articolului aparut  pe platforma “Contributors”, in luna mai 2011:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/splendoarea-adevarului-ioan-paul-al-ii-lea-si-umanismul-salvarii/

Despre semnificatia evenimentului:

http://www.zenit.org/en/articles/john-paul-ii-a-vibrant-hope-for-the-human-future

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/in-numele-fiintei-umane-destinul-lui-ioan-paul-al-ii-lea/

 


Despre tiranie si tiranofilie. O scrisoare de la Toma Pavel (Updated)

22/04/2014

Articolul tău, dragă Volo, despre Libertate, tiranofilie şi valoare estetică, consacrat celor trei mari scriitori ai Americii Latine: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez şi Mario Vargas Llosa, ne aminteşte din nou, în stilul tău simplu, amical şi convingător, că mulţi scriitori şi filozofi remarcabili s-au declarat în favoarea unor tirani. Heidegger, autor al unei opere bogate şi durabile, îl admira pe Hitler, Garcia Marquez, prozator de un talent extraordinar (şi a cărui recentă dispariţie o regretăm cu toţii), l-a slăvit toată viaţa pe Fidel Castro. Dimpotrivă, atît Octavio Paz cît şi Varga Llosa au apărat libertatea.

Citindu-te şi fiind cu totul de acord cu tine, mi-am amintit de felul în care Blaise Pascal pune problema tiraniei. Oamenii, spune el, pot excela prin forţă, inteligenţă, talent, frumuseţe. Un rege sau un şef de stat cu adevărat puternic are dreptul să ceară să fie admirat (sau temut) pentru forţa de care dispune. Un mare filozof, un savant important, sau un scriitor de talent au dreptul să fie admiraţi fiecare pentru inteligenţa sau arta lor. O actriţă de o mare frumuseţe şi talent poate fi preţuită pentru talentul şi frumuseţea ei. Dar, continuă Pascal, un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.

Faptul că Elena Ceauşescu era soţia unui şef de stat nu o califica drept geniu al ştiinţei. Ideea că bărbatul ei, dictator realmente puternic, era, în acelaşi timp, un geniu al Carpaţilor era tiranică şi, de altfel, ridicolă. Dar nu mai puţin tiranic, în sensul pascalian al cuvîntului, este obiceiul de a stima opiniile politice ale filozofilor, artiştilor, savanţilor. Ei pot fi preţuiţi pentru operele lor şi, bine înţeles, ca orice cetăţean, pot avea opinii politice. Dar proclamînd public opiniile lor politice ca un mare adevăr, aceşti savanţi, artişti sau filozofi acţionează într-un mod tiranic. Sein und Zeit de Heidegger e o operă splendidă. Predica lui în favoarea regimului naţional-socialist, ţinută de la catedra de rector de universitate, a fost un gest tiranic. Noam Chomsky e un mare lingvist, dar cărţile lui politice, propagate pe baza celebrităţii lui universitare, reprezintă un abuz. La fel, Dragoste în timpul holerei de Garcia Marquez e un roman minunat, dar nu pot, nu vreau şi nu trebuie să acord pledoariilor lui în favoarea lui Fidel Castro mai multă atenţie decît opiniilor politice exprimate de primul venit la cafenea.

Din păcate, cum Pascal ştia bine, lumea e condusă de opinii, acestea se osifică în obiceiuri, iar părerile intelectualilor amatori de dictatură se răspîndesc în ciuda incompetenţei lor şi devin influente. În faţa acestui gen de influenţă tiranică şi tiranofilă, opoziţia unor oameni ca Octavio Paz sau Varga Llosa e admirabilă: ei nu încearcă să convingă lumea de propriul lor geniu politic ci se ridică împotriva corului intelectualilor iresponsabili. Aşa cum fac şi minunatele tale articole, draga Volo.

Al tău,

Toma Pavel

 Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/the-lives-of-the-novel-a-history-by-thomas-g-pavel/2007558.article

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/

http://www.lapunkt.ro/2014/04/18/un-cautator-de-lumi-imposibile-gabriel-garcia-marquez-1928-2014/

http://www.contributors.ro/cultura/la-committee-on-social-thought-despre-diavolul-in-istorie-hotel-lux-steinhardt-si-nu-numai/

Update 1. Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie:

O interventie exceptionala in spatiul public romanesc. Toma Pavel, o figura intelectuala formidabila de statura stelara, altfel indreptatit sa fie retinut in a intra in mocirla care tine loc de forum intelectual in Romania, ii scrie lui Vladimir Tismaneanu. Contextul: o discutie publica privind privind optiunile politice si ideologice ale repausatului Gabriel García Márquez.V. Tismaneanu a notat inclinatiile anti-liberale si pro-tiranie ale recentului respausat. Cum era de asteptat, apologeti incapabili sa sesizeze nuante au sarit indignati. Interventia profesorului Toma Pavel pune lucrurile la punct.“…un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.”Cititi tot textul. Merita.

Pentru prietenii care sunt mai putin familiari cu opera profesorului Pavel: Cand spun o figura intelectuala stelara, nu exagerez cu nimic. Faptul ca nu e cunoscut cum ar trebui in Romania e o rusine nationala. Pe de alta parte, azi isi va lua o portie din ceea ce inseamna costul la a fi cunoscut in Romania si la a participa (chiar si indirect) la dezbaterea publica loco. Nici nu a apucat textul sau sa fie publicat ca s-au gasit imediat neispravitii de serviciu sa-l interpeleze si sa-i dea lectii pe modelul deja cunoscut.

Update 2. Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste. Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de greata.

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

 


Recomandare de lectura: Alain Besançon si utopia incarnata

12/04/2014

Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Contributiile sale apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei. Recomand aici cartea sa despre utopia incarnata aparuta zilele acestea la Editura Humanitas. Mi se par cat se poate de graitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

 

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

 


Socialism și barbarie. Teze despre Marx, Lenin si Stalin

06/04/2014

“Echivoc si inepuizabil”, astfel a descris Raymond Aron proiectul intelectual marxist. Sociologie a crizei, nascuta din criza si pretinzand ca rezolva criza morala, politica, sociala si economica a umanitații, marxismul are drept nerv vital imperativul unei revoluții cataclismice. Un marxism non-revoluționar este o contradicție in termeni. S-a dorit anti-utopic si emancipator, a sfarsit intr-o utopie esuata si in experimente liberticide. Cine a fost, asadar, Karl Marx (1818-1883)? In consens cu Leszek Kolakowski, sa spunem ca a fost un filosof, sociolog, economist și combatant revoluționar german. Indragostit de totalitate, a fost parintele unei doctrine care a culminat in totalitarism. In egala masura,tocmai pentru ca teoria lui Marx nu este un monolit, exista o distincție care nu trebuie neglijata, din perspectiva filosofiei politice, intre marxismul sovietic si cel occidental (tanarul Lukacs, Karl Korsch, Ernst Bloch, Antonio Gramsci, Scoala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort, tanarul Lyoyard, Habermas din “Theorie und Praxis”). Revizionismul marxist al anilor 60 si 70, vehement denunțat de politrucii leninisti, s-a inspirat din aceasta traditie a “celuilalt marxism”.

1. Karl Marx a început ca tânăr hegelian și a adoptat metoda dialectică pentru a explica realitatea. Ca tânăr filosof, Marx a pus accentul pe alienare ca principală racilă a societății birocratice moderne: omul este deposedat de principalele sale atribute, incluzând aici creativitatea și libertatea. Influențat de Ludwig Feuerbach, Marx s-a angajat, alături de alți tineri hegelieni, într-o critică acerbă la adresa alienării religioase. Această critică a iluziilor transcendente l-a apropiat în mod irezistibil de critica a ceea ce percepea a fi condițiile injuste universale. Marxismul a fost o formă de istoricism determinist (convingerea că istoria are un sens, un scop (telos), și că este guvernată de legi pe care ființele umane le pot cunoaște și, pe cale de consecință, influența). Omul se află în centrul filosofiei marxiste, nu ca abstracțiune, ci ca subiectivitate palpabilă, determinat de societate dar, în același timp, creator de societate. Marxismul nu este un fatalism politic, nu propăvăduiește resemnarea în fața ordinii existente, ci mai degrabă este o filosofie a acțiunii colective (sociale) și un radicalism universalist. Este ideea care tinde către universalizare.

 

 Karl Marx in tinerete

2. Scrierile filosofice timpurii indică un Marx interesat cu precădere de libertatea umană, alienare (înstrăinare), negativitate, revoltă, efortul de a transcende un status quo scandalos din punct de vedere moral. Descoperirea socialismului utopic, filosofia materialistă și contactele sale cu alți radicali de stânga l-au făcut să adopte o perspectivă revoluționară asupra lumii. Ordinea burgheză, bazată pe proprietate privată și drepturi de inspirație liberală, îi apăreau ca demodate, ipocrite și lipsite de echitate. S-a identificat din ce în ce mai mult cu un program politic care a privit clasa muncitoare industrială drept subiectul revoluționar privilegiat, “clasa mesianică” a istoriei, principalul vehicul al unui divorț apocaliptic cu trecutul. În faza sa incipientă, gândirea lui Marx a reprezentat o declarată escatologie seculară, o narațiune redemptivă a fericirii originare, a declinului și redresării esențiale, regenerării și renașterii…

3. Marx a adoptat socialismul, dar a pretins să transforme această doctrină în știință. Pentru a atinge acest scop, s-a angajat într-o critică generală a economiei politice, arătând că sistemul capitalist se va prăbuși în primul rând ca urmare a contradicțiilor sale interne. Intervenția umană, în orice caz, era esențială pentru a face ca acest antagonism bazal să irumpă în forma unei revoluții sociale.

4. Manifestul Partidului Comunist: un document sociologic și politic, un text fundamental al modernității politice. Tinerii Karl Marx si Friedrich Engels propun o viziune asupra lumii (Weltanschauung) care opune în mod antagonist proletariatul și burghezia. Dialectica Stapan-Sclav din “Fenomenologia” hegeliana este tradusa in conflictul ireductibil dintre clasele opuse. Este textul în care Marx si Engels postulează lupta de clasă drept principala variabilă explicativă în înțelegerea istoriei umanității. Manifestul prezintă globalizarea comerțului și industriei drept principala realizare a capitalismului și așează în contrast noua știință a revoluției cu proiectele utopice anterioare…

5. Proletariatul (clasa muncitoare industrială) în societățile dezvoltate economic reprezintă principalul subiect (agent) revoluționar. Este o “clasă aleasă” în sensul în care întrupează tragedia tuturor grupurilor anterior subjugate (sclavi, șerbi). Prin eliberarea sa, argumenta Marx, proletariatul urma a emancipa întreaga umanitate. Relațiile capitaliste organizează confiscarea rezultatelor producției proletariatului – pentru Marx, proprietatea privată este sursa tuturor injustițiilor și trebuie prin urmare abolită prin intermediul revoluției proletare (practica revoluționară). Pentru Engels, proletariatul german era mostenitorul filosofiei clasice germane. Pentru tanarul Marx, arma criticii era lipsita de valoare in absenta criticii armelor.

6. În viziunea lui Marx, revoluția trebuie să fie totală, globală, permanentă, până când umanitatea reușește saltul din tărâmul necesității (sărăcie, inechitate, injustiție) în cel al libertății. O asemenea revoluție mitologizată nu a avut nicicând loc. De dragul ei, în orice caz, milioane de oameni s-au înrolat în mișcări mesianice, purificatoare, revoluționare, învestite cu o aură carismatică. Filosofia politică a lui Marx proclamă sfârșitul politicii prin salvare revoluționară. În această perspectivă, salvarea revoluției constituie premisa salvării umane. Marxismul a fost o formă de radicalism politic inspirat de o fantasmă mitologică a salvării umane. Salus revolutionis, suprema lex. Doctrina lui Marx subordona eticul politicului. In polemicile cu Karl Kautsky, Lenin si Troțki au respins existența unor valori etice eterne, Binele si Raul erau definite strict instrumental, pragamatic, in functie de interesele partidului de avangarda. Acest partid era, spre a-l cita pe Troțki, instrumentul perfect al indeplinrii planurilor Rațiunii in Istorie. Teroarea devenea astfel acceptabila si chiar necesara in numele unui umanism providențialist. Violența are sanctificata drept remediu purificator la corupția generalizata. Spasmul revolutiei finale este si cel care incheie pre-istoria umanitatii. Nu e sfarsitul Istoriei, ci debutul uneia nestiuta pana atunci.

7. Marx a pretins că transcende utopismul, dar a rămas el însuși prizonierul unor idei utopice: “Proletarii nu au o patrie”. Marx a romantizat și idealizat proletariatul existent. A construit doctrina internaționalismului proletar (opus naționalismului burghez) și a subestimat rezistența la schimbare a devotamentelor, credințelor și loialităților. Apariția URSS a dus la o noua viziune a internaționalismului: piatra de incercare, spunea Stalin, este atitudinea fata de Uniunea Sovietica.Oricine se indoia de justețea absoluta a liniei staliniste devenea un tradator, un inamic obiectiv (ori chiar subiectiv) al revoluției. Stalin nu a facut decat sa exacerbeze viziunea lui Lenin asa cum a fost aceasta codificata in condițiile de aderare la Internaționala a Treia (Comintern). Centrul sacru al revoluției mondiale era localizat la Moscova.

 

  Lenin si Troțki 

8. Marx a dezvoltat o viziune excesiv optimistă asupra progresului: a insistat că Istoria are un sens, un înțeles, o logică, toate guvernate de legi cvasi-raționale – aceasta este lovitura determinismului său istoric care a devenit baza unei religii politice. El a pretins a fi descoperit acele legi și a insistat asupra primatului relațiilor economice în vreme ce admitea o relativă autonomie de conștiință și alte elemente ale “suprastructurii”. Pentru el, instituțiile umane și cultura sunt rezultatul interacțiunilor (practicii) economice și sociale. Istoria avansează către stația finală, ceea ce reprezintă totodată sfârșitul “pre-istoriei umane” – comunismul. Acesta este sensul în care Engels s-a referit la Marx ca la un “Darwin al științei sociale”.

9. Marxismul și moralitatea: Marx considera că toate acțiunile umane colective sunt determinate de factori sociali, economici și politici. Contradicțiile din interiorul structurilor existente explică progresul istoric, cu vechi forme pe cale de dispariție și altele noi emergente. Revoluția (comunistă) proletară este justificată din punct de vedere moral: este rebeliunea oprimaților împotriva opresorului. Nobilul țel suprem justifică, odată cu Marx, recursul la mijloace murdare și deranjante (violență, dictatură, teroare de tip iacobin). Marx nu a fost un profet amoral, dar moralității sale i-a lipsit un criteriu clar de distingere a binelui de rău. Acesta a fost terenul fertil pe care au înflorit leninismul, stalinismul, maoismul, castro-guevarismul, socialismul lui Dej si Ceausescu. Toate aceste dictaturi au fost intemeiate pe ideologie si pe hybrisul pedagogic al plasmuirii Omului Nou.

 

 KOMAR & MELAMID (RUSSIAN B1943 AND B1945)
Girl and Stalin

10. Topografia revoluționară, epicentrul seismic: Când și unde va izbucni revoluția? Marx considera că anumite condiții erau necesare: un proletariat matur, un partid politic care să-i promoveze doleanțele, sindicate. Așadar, pentru Marx, începutul revoluției mondiale trebuie să se petreacă în Occidentul dezvoltat.

11. Marxismul ca religie politică, “opiul intelectualilor” (Raymond Aron): Pentru Marx, revoluția este un act apocaliptic al eliberării, o întoarcere la o demult uitată condiție a unității speciei umane. Dar revenirea (v. imaginea spectrului in “Manifest”, impresionant examinata de Jacques Derrida), nu inseamna repetare, ci resurecție pe un plan superior al spiralei Istoriei, deci negare a negației.  Marxismul este o escatologie (o doctrină despre moarte și viața de apoi): o doctrină a redescoperirii supreme a identității umane și libertății. Este totodată parousia, milenarism, chiliasm – o credință în era utopică ce va să vie, sosirea timpului mesianic (Walter Benjamin) creat prin revoluție. Astfel se explica actuala turnura teologica a post-marxismului (v.
“From Marxism to Post-Marxism”, de Goran Therborn, Verso, 2008) si tentativele de a-l apropia pe Marx de Sf. Pavel (v. Jacob Taubes, dar si Agamben, Alain Badiou).

Biroul lui Stalin la Kremlin

12. O filosofie a acțiunii: Marx a respins simpla speculație filosofică și contemplarea. A considerat ideile drept mijloace de transformare a lumii. Teza 11 despre Feuerbach exprimă foarte pregnant această convingere: “Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea. Problema este de a o schimba.” În acest sens, leninismul (bolșevismul) a fost urmașul loial al doctrinei inițiale a lui Marx. Acesta a împlinit principalele trei postulate ale doctrinei originare: postulatul revoluției; postulatul universalismului; și postulatul unei mutații antropologice.   Prețul a fost abjurarea promisiunilor umaniste inițiale si instaurarea unei “dictaturi asupra trebuințelor umane” (un concept introdus de Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus). Alternativa proclamata de Rosa Luxemburg, socialism sau barbarie, s-a tradus in sinteza catastrofica dintre socialism și barbarie. Secolul al XX-lea a fost unul al cataclismelor, cum demonstreaza istoricul Dan Diner si cum am incercat sa demonstrez in cartea mea “Diavolul in istorie”. Doctrina lui Marx, adaptata de Lenin la conditiile unei Rusii abia in curs de reala industrializare, cu toate superstitiile si mentalitatile anti sau non-democratice, simplificata si bastardizata de Stalin, a devenit o ideologie extact in sensul pe care tanarul Marx l-a demascat si l-a demistificat: o apologie a unui status quo intepenit, a unui Moloch asfixiant, dominator si fundamental lipsit de autenticitate.

(Note pentru seminarul “Marxism and Post-Marxism” pe care il tin la University of Maryland in semestrul de primavara, 2014. Traducere din engleza de  Marius Stan)

Recomandari:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/may/09/real-karl-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/diavolul-din-detalii-demonism-iluminari-si-metapolitica/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.the-tls.co.uk/tls/public/article1186584.ece

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1784

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-%C3%AEn-istorie

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-lucien-goldmann-un-marxist-occidental-originar-din-romania/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 173 other followers