Recomandare de lectura: Alain Besançon si utopia incarnata

12/04/2014

Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Contributiile sale apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei. Recomand aici cartea sa despre utopia incarnata aparuta zilele acestea la Editura Humanitas. Mi se par cat se poate de graitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

 

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

 


Socialism și barbarie. Teze despre Marx, Lenin si Stalin

06/04/2014

“Echivoc si inepuizabil”, astfel a descris Raymond Aron proiectul intelectual marxist. Sociologie a crizei, nascuta din criza si pretinzand ca rezolva criza morala, politica, sociala si economica a umanitații, marxismul are drept nerv vital imperativul unei revoluții cataclismice. Un marxism non-revoluționar este o contradicție in termeni. S-a dorit anti-utopic si emancipator, a sfarsit intr-o utopie esuata si in experimente liberticide. Cine a fost, asadar, Karl Marx (1818-1883)? In consens cu Leszek Kolakowski, sa spunem ca a fost un filosof, sociolog, economist și combatant revoluționar german. Indragostit de totalitate, a fost parintele unei doctrine care a culminat in totalitarism. In egala masura,tocmai pentru ca teoria lui Marx nu este un monolit, exista o distincție care nu trebuie neglijata, din perspectiva filosofiei politice, intre marxismul sovietic si cel occidental (tanarul Lukacs, Karl Korsch, Ernst Bloch, Antonio Gramsci, Scoala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort, tanarul Lyoyard, Habermas din “Theorie und Praxis”). Revizionismul marxist al anilor 60 si 70, vehement denunțat de politrucii leninisti, s-a inspirat din aceasta traditie a “celuilalt marxism”.

1. Karl Marx a început ca tânăr hegelian și a adoptat metoda dialectică pentru a explica realitatea. Ca tânăr filosof, Marx a pus accentul pe alienare ca principală racilă a societății birocratice moderne: omul este deposedat de principalele sale atribute, incluzând aici creativitatea și libertatea. Influențat de Ludwig Feuerbach, Marx s-a angajat, alături de alți tineri hegelieni, într-o critică acerbă la adresa alienării religioase. Această critică a iluziilor transcendente l-a apropiat în mod irezistibil de critica a ceea ce percepea a fi condițiile injuste universale. Marxismul a fost o formă de istoricism determinist (convingerea că istoria are un sens, un scop (telos), și că este guvernată de legi pe care ființele umane le pot cunoaște și, pe cale de consecință, influența). Omul se află în centrul filosofiei marxiste, nu ca abstracțiune, ci ca subiectivitate palpabilă, determinat de societate dar, în același timp, creator de societate. Marxismul nu este un fatalism politic, nu propăvăduiește resemnarea în fața ordinii existente, ci mai degrabă este o filosofie a acțiunii colective (sociale) și un radicalism universalist. Este ideea care tinde către universalizare.

 

 Karl Marx in tinerete

2. Scrierile filosofice timpurii indică un Marx interesat cu precădere de libertatea umană, alienare (înstrăinare), negativitate, revoltă, efortul de a transcende un status quo scandalos din punct de vedere moral. Descoperirea socialismului utopic, filosofia materialistă și contactele sale cu alți radicali de stânga l-au făcut să adopte o perspectivă revoluționară asupra lumii. Ordinea burgheză, bazată pe proprietate privată și drepturi de inspirație liberală, îi apăreau ca demodate, ipocrite și lipsite de echitate. S-a identificat din ce în ce mai mult cu un program politic care a privit clasa muncitoare industrială drept subiectul revoluționar privilegiat, “clasa mesianică” a istoriei, principalul vehicul al unui divorț apocaliptic cu trecutul. În faza sa incipientă, gândirea lui Marx a reprezentat o declarată escatologie seculară, o narațiune redemptivă a fericirii originare, a declinului și redresării esențiale, regenerării și renașterii…

3. Marx a adoptat socialismul, dar a pretins să transforme această doctrină în știință. Pentru a atinge acest scop, s-a angajat într-o critică generală a economiei politice, arătând că sistemul capitalist se va prăbuși în primul rând ca urmare a contradicțiilor sale interne. Intervenția umană, în orice caz, era esențială pentru a face ca acest antagonism bazal să irumpă în forma unei revoluții sociale.

4. Manifestul Partidului Comunist: un document sociologic și politic, un text fundamental al modernității politice. Tinerii Karl Marx si Friedrich Engels propun o viziune asupra lumii (Weltanschauung) care opune în mod antagonist proletariatul și burghezia. Dialectica Stapan-Sclav din “Fenomenologia” hegeliana este tradusa in conflictul ireductibil dintre clasele opuse. Este textul în care Marx si Engels postulează lupta de clasă drept principala variabilă explicativă în înțelegerea istoriei umanității. Manifestul prezintă globalizarea comerțului și industriei drept principala realizare a capitalismului și așează în contrast noua știință a revoluției cu proiectele utopice anterioare…

5. Proletariatul (clasa muncitoare industrială) în societățile dezvoltate economic reprezintă principalul subiect (agent) revoluționar. Este o “clasă aleasă” în sensul în care întrupează tragedia tuturor grupurilor anterior subjugate (sclavi, șerbi). Prin eliberarea sa, argumenta Marx, proletariatul urma a emancipa întreaga umanitate. Relațiile capitaliste organizează confiscarea rezultatelor producției proletariatului – pentru Marx, proprietatea privată este sursa tuturor injustițiilor și trebuie prin urmare abolită prin intermediul revoluției proletare (practica revoluționară). Pentru Engels, proletariatul german era mostenitorul filosofiei clasice germane. Pentru tanarul Marx, arma criticii era lipsita de valoare in absenta criticii armelor.

6. În viziunea lui Marx, revoluția trebuie să fie totală, globală, permanentă, până când umanitatea reușește saltul din tărâmul necesității (sărăcie, inechitate, injustiție) în cel al libertății. O asemenea revoluție mitologizată nu a avut nicicând loc. De dragul ei, în orice caz, milioane de oameni s-au înrolat în mișcări mesianice, purificatoare, revoluționare, învestite cu o aură carismatică. Filosofia politică a lui Marx proclamă sfârșitul politicii prin salvare revoluționară. În această perspectivă, salvarea revoluției constituie premisa salvării umane. Marxismul a fost o formă de radicalism politic inspirat de o fantasmă mitologică a salvării umane. Salus revolutionis, suprema lex. Doctrina lui Marx subordona eticul politicului. In polemicile cu Karl Kautsky, Lenin si Troțki au respins existența unor valori etice eterne, Binele si Raul erau definite strict instrumental, pragamatic, in functie de interesele partidului de avangarda. Acest partid era, spre a-l cita pe Troțki, instrumentul perfect al indeplinrii planurilor Rațiunii in Istorie. Teroarea devenea astfel acceptabila si chiar necesara in numele unui umanism providențialist. Violența are sanctificata drept remediu purificator la corupția generalizata. Spasmul revolutiei finale este si cel care incheie pre-istoria umanitatii. Nu e sfarsitul Istoriei, ci debutul uneia nestiuta pana atunci.

7. Marx a pretins că transcende utopismul, dar a rămas el însuși prizonierul unor idei utopice: “Proletarii nu au o patrie”. Marx a romantizat și idealizat proletariatul existent. A construit doctrina internaționalismului proletar (opus naționalismului burghez) și a subestimat rezistența la schimbare a devotamentelor, credințelor și loialităților. Apariția URSS a dus la o noua viziune a internaționalismului: piatra de incercare, spunea Stalin, este atitudinea fata de Uniunea Sovietica.Oricine se indoia de justețea absoluta a liniei staliniste devenea un tradator, un inamic obiectiv (ori chiar subiectiv) al revoluției. Stalin nu a facut decat sa exacerbeze viziunea lui Lenin asa cum a fost aceasta codificata in condițiile de aderare la Internaționala a Treia (Comintern). Centrul sacru al revoluției mondiale era localizat la Moscova.

 

  Lenin si Troțki 

8. Marx a dezvoltat o viziune excesiv optimistă asupra progresului: a insistat că Istoria are un sens, un înțeles, o logică, toate guvernate de legi cvasi-raționale – aceasta este lovitura determinismului său istoric care a devenit baza unei religii politice. El a pretins a fi descoperit acele legi și a insistat asupra primatului relațiilor economice în vreme ce admitea o relativă autonomie de conștiință și alte elemente ale “suprastructurii”. Pentru el, instituțiile umane și cultura sunt rezultatul interacțiunilor (practicii) economice și sociale. Istoria avansează către stația finală, ceea ce reprezintă totodată sfârșitul “pre-istoriei umane” – comunismul. Acesta este sensul în care Engels s-a referit la Marx ca la un “Darwin al științei sociale”.

9. Marxismul și moralitatea: Marx considera că toate acțiunile umane colective sunt determinate de factori sociali, economici și politici. Contradicțiile din interiorul structurilor existente explică progresul istoric, cu vechi forme pe cale de dispariție și altele noi emergente. Revoluția (comunistă) proletară este justificată din punct de vedere moral: este rebeliunea oprimaților împotriva opresorului. Nobilul țel suprem justifică, odată cu Marx, recursul la mijloace murdare și deranjante (violență, dictatură, teroare de tip iacobin). Marx nu a fost un profet amoral, dar moralității sale i-a lipsit un criteriu clar de distingere a binelui de rău. Acesta a fost terenul fertil pe care au înflorit leninismul, stalinismul, maoismul, castro-guevarismul, socialismul lui Dej si Ceausescu. Toate aceste dictaturi au fost intemeiate pe ideologie si pe hybrisul pedagogic al plasmuirii Omului Nou.

 

 KOMAR & MELAMID (RUSSIAN B1943 AND B1945)
Girl and Stalin

10. Topografia revoluționară, epicentrul seismic: Când și unde va izbucni revoluția? Marx considera că anumite condiții erau necesare: un proletariat matur, un partid politic care să-i promoveze doleanțele, sindicate. Așadar, pentru Marx, începutul revoluției mondiale trebuie să se petreacă în Occidentul dezvoltat.

11. Marxismul ca religie politică, “opiul intelectualilor” (Raymond Aron): Pentru Marx, revoluția este un act apocaliptic al eliberării, o întoarcere la o demult uitată condiție a unității speciei umane. Dar revenirea (v. imaginea spectrului in “Manifest”, impresionant examinata de Jacques Derrida), nu inseamna repetare, ci resurecție pe un plan superior al spiralei Istoriei, deci negare a negației.  Marxismul este o escatologie (o doctrină despre moarte și viața de apoi): o doctrină a redescoperirii supreme a identității umane și libertății. Este totodată parousia, milenarism, chiliasm – o credință în era utopică ce va să vie, sosirea timpului mesianic (Walter Benjamin) creat prin revoluție. Astfel se explica actuala turnura teologica a post-marxismului (v.
“From Marxism to Post-Marxism”, de Goran Therborn, Verso, 2008) si tentativele de a-l apropia pe Marx de Sf. Pavel (v. Jacob Taubes, dar si Agamben, Alain Badiou).

Biroul lui Stalin la Kremlin

12. O filosofie a acțiunii: Marx a respins simpla speculație filosofică și contemplarea. A considerat ideile drept mijloace de transformare a lumii. Teza 11 despre Feuerbach exprimă foarte pregnant această convingere: “Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea. Problema este de a o schimba.” În acest sens, leninismul (bolșevismul) a fost urmașul loial al doctrinei inițiale a lui Marx. Acesta a împlinit principalele trei postulate ale doctrinei originare: postulatul revoluției; postulatul universalismului; și postulatul unei mutații antropologice.   Prețul a fost abjurarea promisiunilor umaniste inițiale si instaurarea unei “dictaturi asupra trebuințelor umane” (un concept introdus de Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus). Alternativa proclamata de Rosa Luxemburg, socialism sau barbarie, s-a tradus in sinteza catastrofica dintre socialism și barbarie. Secolul al XX-lea a fost unul al cataclismelor, cum demonstreaza istoricul Dan Diner si cum am incercat sa demonstrez in cartea mea “Diavolul in istorie”. Doctrina lui Marx, adaptata de Lenin la conditiile unei Rusii abia in curs de reala industrializare, cu toate superstitiile si mentalitatile anti sau non-democratice, simplificata si bastardizata de Stalin, a devenit o ideologie extact in sensul pe care tanarul Marx l-a demascat si l-a demistificat: o apologie a unui status quo intepenit, a unui Moloch asfixiant, dominator si fundamental lipsit de autenticitate.

(Note pentru seminarul “Marxism and Post-Marxism” pe care il tin la University of Maryland in semestrul de primavara, 2014. Traducere din engleza de  Marius Stan)

Recomandari:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/may/09/real-karl-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/diavolul-din-detalii-demonism-iluminari-si-metapolitica/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.the-tls.co.uk/tls/public/article1186584.ece

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1784

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-%C3%AEn-istorie

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-lucien-goldmann-un-marxist-occidental-originar-din-romania/

 


Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

31/03/2014

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 


Mentalul stalinist: Ketman, Murti Bing si Noua Credinta

27/03/2014

Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivitatii, sacrificarea libertatii pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neindoios, din acela leninist, cele doua Weltanschauung-uri nu erau esential diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licariri critice, sub Stalin ele disparusera total. Intelectualii au fost subjugati de masinile ideologice totalitare pe diverse cai, care au mers de la constrangere la corupere si cooptare. Au existat si mecanismele auto-amagirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagarelor de concentrare si proceselor-spectacol, ci si unul al betiilor ideologice, al servitutii voluntare.

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. Gratie lui, putem opera azi cu concepte precum Ketman si Murti Bing, ambele esentiale pentru priceperea infeudarii spiritului in regimurile totalitare. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare.

Czeslaw Milosz cu Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Czeslaw Milosz si Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Am langa mine,pregatind acest eseu, numarul din “Partisan Review” consacrat “Festivalului International Czeslaw Milosz” (Winter 1999). Intre participanti, mari poeti precum Seamus Heaney,Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus in volum, s-a ocupat de “Gandirea captiva”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, fostii disidenti Irena Grudzinska-Gross si Adam Michnik, precum si profesoara Edith Kurzweil, redactor-sef al acelei legendare reviste.

Apropiat de Isaiah Berlin si de Leszek Kolakowski, ani indelungati profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esentiale despre mentalitatile revolutionare si sfidarile modernitatii. Amintesc monumentala sa carte despre marxism si saltul in “imperiul libertatii”, comparabila cu trilogia lui Kolakowski. Iata un pasaj revelator despre cartea anti-totalitara a lui Milosz: “‘Gandirea captiva’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratica, spirituala si nu doar ca pe un sistem de coercitie exterioara. George Orwell a definit aceasta trasatura distinctiva drept constrangere din interior prin controlul asupra gandurilor si sentimentelor–nu doar precum control negatic, ci si drept unul pozitiv, deci unul care dicteaza ce trebuie sa gandeasca oamenii si, pe aceasta cale, ii priveaza de libertatea de a fi ei insisi. In acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nuda la opresiune ideologica organizata. Constrangerea exterioara si teama fizica au fost fortificate, uneori chiar inlocuite, de un fel de teroare morala sau cvasi-morala, de catre santajul moral organizat, capabil sa paralizeze vointa oamenilor printr-un fel de frica ideocratica. Dar unanimitatea ideocratica nu era un scop in sine, in contrast cu unanimitatea traditionala, intemeiata pe obiceiuri; era o unanimitate a vointei revolutionare colective care subordoneaza totul scopului suprem inca neatins. De aici si importanta ingredientului chiliastic al comunismului ca o noua credinta dinamica, o religie seculara a salvarii colective in acesta lume si in aceasta istorie. Aceasta credinta, a aratat Kolakowski, il inzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vietii. A fost traita de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decat viata insasi, si care se consolau cu convingerea ca Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”. Este ceea ce Eduard Goldstucker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist in Kafka si victima a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor 50, presedintele Uniunii Scriitorilor in 1968 si unul dintre liderii intelectuali ai Primaverii de la Praga (v. articolul lui Marius Stan despre Zavis Kalandra), numea substituirea ratiunii prin credinta.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) .

Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elvetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:

jeanne_hersch_1

 

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.
3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.
4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.
5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.
6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.
7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.
8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.
9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.
10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.
11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.
12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.

Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice comuniste in primii ani ai Razboiului Rece: “I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.” Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar, spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

 

Public mai jos o versiune largita si actualizata a prefetei scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

“Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. Tony Judt avea dreptate scriind despre ‘Gandirea captiva’: “Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Milosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.”

Subtila istorica a ideilor politice si literare, Irena Grudzinska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei “Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul “Cenuşă şi diamant” justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Sa nu uitam impactul filmului lui Andzej Wajda cu Zbigniew Cybulski in rolul principal.

Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi, ale apostatilor revizionisti, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii. Cazul unui poet precum Adam Wazyk, atutorul ‘Poemului pentru aduliti’ din 1955, text care a facut sa explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regasirea libertatii interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti si alte asemenea reactii, de la tanarul Francois Furet (tocmai a aparut biografia sa scrisa de Christophe Prochasson la dramaturgul marxist Gyula Hay).

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul “ABC-ul lui Milosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.”

PS: Cred ca reflectiile lui Milosz despre totalitarism, duplicitate, prabusiri morale si salvare prin spirit raman de o ardenta actualitate.La un ceas istoric cand multi intelectuali caposasera etc, Milosz a trasat liniile de forta ale uneri posibile si necesare renasteri a unei subiectivitati demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Milosz, suna extrem de tulburator acum, cand agresiunea Rusiei putiniste repune in disctie marile castiguri ale ultimelor decenii.Nu e nevoie sa spun ce-ar fi avut de zis Milosz sau Zbigniew Herbert in actualele conditii. Oricine le cunoaste scrierile isi poate lesne imagina. (Washington, DC, 26 martie 2014)

 


Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

26/03/2014

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK

http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 


Carti fundamentale: “Originile totalitarismului” de Hannah Arendt

27/02/2014

Editura Humanitas a publicat recent o noua editie a lucrarii clasice “Originile totalitarismului” de Hannah Arendt. Cartea, admirabil tradusa de Ion Dur si Mircea Ivanescu, a aparut in colectia “Istorie contemporana” pe care o coordonez impreuna cu istoricul Cristian Vasile.

„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“ (Hannah ARENDT)

 

 

„Esenţial în perspectiva Hannei Arendt este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extincţiei diferenţei dintre Bine şi Rău. Omul birocratic îndeplineşte ordinele ca un automat. Absenţa gândirii, ceea ce autoarea numeşte thoughtlessness, este motivul pentru care Răul radical se converteşte în Rău banal, rutinizat. Evaporarea prin ideologie a discernământului moral, aceasta este marea problemă pe care a explorat-o cu admirabil curaj intelectual Hannah Arendt. Originile totalitarismului este una dintre acele cărţi care definesc în chip esenţial condiţia umană. De o imensă profunzime intelectuală, însufleţită de conştiinţa urgenţei morale, capodopera Hannei Arendt face parte din acele construcţii ale spiritului fără de care viaţa noastră ar fi grav sărăcită. Meditând cu îndurerată sobrietate asupra Răului radical aşa cum s-a întruchipat acesta în universul concentraţionar nazist şi comunist, marea gânditoare propune nu doar o radiografie a instituţiilor, mentalităţilor şi ideilor totalitare, ci şi o viziune originală despre şansele renaşterii libertăţii. Pe scurt, avem aici una dintre cele mai importante cărţi ale veacului XX şi, nu mă îndoiesc, ale actualului secol.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/


Pasiunea lui Cioran

16/02/2014
“Ce-ar ramane din toate tragediile noastre daca o insecta ne-ar putea prezenta-o pe a sa?”– E. M. Cioran
A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX.  A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice. Născut la Răşinari în 1911 şi mort la Paris în 1995, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori  irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocaţia de a fi mereu împotrivă şi mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de ţară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenţi de obligaţii decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.
 
Pentru textul complet al acestui eseu:

http://literaturadeazi.ro/content/marele-vagabond-al-unei-metafizici-%C3%AEmb%C4%83tr%C3%A2nite-pasiunea-lui-emil-cioran


Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre

15/02/2014

Motto: “Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,/Et les mots pour le dire arrivent aisément.”–Nicolas Boileau

A aparut zilele trecute la Editura Humanitas (in traducerea semnata de Iuliana Glavan si Patricia Radulescu) o carte excelenta scrisa de politologul Bogdan Călinescu, autor, sub numele Nicolas Lecaussin, al unor remarcabile volume publicate in Franta. Este vorba de un exercitiu de subtila deconstruire intelectuala, de o dezvaluire a relatiilor dintre stat, economie, societate civila, institutii politice si individ in societatile democratice. Studiile de caz sunt Franta si Romania. Tematica este europeana, de fapt globala. Tocquevillian si aronian, Bogdan Călinescu este un ganditor liberal original, ostil apriorismelor sectare si radicalismelor redemptive. Se situeaza, cum o marturiseste el insusi, in linia de gandire emblematic reprezentata de regretatul Jean-François Revel. Ma  astept ca stangistii locali sa sara ca arsi la tezele rostite cu maxima claritate, rigoare metodologica si admirabil respect pentru evidentele factuale de catre politologul franco-roman. Pentru acesti ideologi impenitenti ramane valabil adagiul fanatismelor dintotdeauna: “Cu atat mai rau pentru fapte!”

Bogdan Călinescu nu are inhibitii in a demonta rationalizarile unui etatism care se doreste panaceu universal. Cand unii se obstineaza sa diabolizeze (a cata oara in istoria moderna?) piata libera si proprietatea privata, Bogdan Călinescu indeamna la minimalist etatist si la incredere in capacitatea fiintei umane de a trai si fara umbrele paternaliste. Rodomontadele neo-marxiste ale unui Alain Badiou si ale discipolilor acestuia sunt demistificate drept tot atatea imposturi intelectuale. Leninismul a reprezentat apoteoza etatismului birocratic, nicidecum acel “eveniment” emancipator pe care il glorifica Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Cartea beneficiaza de un persuasiv argument semnat de H.-R. Patapievici. Reiau aici un fragment: „Această carte perfect argumentată constată răul lumii noastre. Nu e capitalismul, cum poate aţi crede, dacă i-aţi asculta pe socialişti, care azi ocupă pieţe, ca să nu mai existe piaţă. Socialiştii, care au ruinat cu principiile lor trei sferturi din lume în doar două generaţii, ar trebui să ştie mai bine că fără ajutorul statelor marxiste nu ar fi putut niciodată obţine aceste rezultate. Răul lumii noastre civilizate e statul, statul care ne-a naţionalizat societăţile, ne-a etatizat vieţile, ne-a ipotecat proprietăţile, a pus botniţă libertăţilor – uniformizând egalităţile şi înregimentând fraternităţile. Statul este monstrul cel mai rece, monstrul care ne-a confiscat totul în numele minciunii că el, statul, este poporul, este societatea, este civilizaţia. Nu, nu este. Iar din cartea lui Bogdan Călinescu aflaţi, din observaţii, şi nu din teorii, de ce nu este şi ce anume, de fapt, este. Concluzia sa, atent şi îndelung susţinută de dovezi, este tranşantă: «Iar singura reformă posibilă a statului este renunţarea acestuia la prerogativele sale, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Cu cât mai puţin stat, cu atât mai bine.»“

http://www.humanitas.ro/humanitas/fran%C5%A3a-europa-rom%C3%A2nia

Pentru comentarii:

Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre


Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

06/02/2014

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric. În timp ce aprecia, fără a împărtăși, contribuția filosofică a lui Karl Marx, Berlin îl considera pe Lenin nu doar un iacobin dezlantuit ci și fondatorul unui teribil  experiment totalitar.

David Caute oferă în noul său volum “Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic” (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează în această carte in chip provocator captivantă două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Idealizarea lui Lenin a fost  pentru el o ofensa adusă milioanelor de victime ale totalitarismului. Când Deutscher a scris o recenzie condescendentă la romanul lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, Berlin a fost ultragiat. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a nutrit convingeri escatologice. A sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Stalin simbolizase, credea Deutscher, momentul bonapartist, parte a unui scenariu care trebuia sa culmineze in adevara emancipare a miticului proletariat, in resurectia spiritului leninist. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică. Dacă, prin omisiune și nu premeditat, Berlin a făcut imposibilă angajarea lui Deutscher la Universitatea din Sussex, el nu a făcut-o din intoleranță intelectuală. El era profund convins, precum majoritatea marilor sovietologi, că Deutscher era în primul rând un propagandist și apoi un erudit.

Titlul volumului lui Caute induce oarecum în eroare. Pare să sugereze o inițiativă secretă, conspirativă motivată de rațiuni meschine, vindicative, punitive. Nu trebuie să fi un „Berliner” (așa  cum i-a numit odată  Timothy Garton Ash pe cei care admiră scrierile lui Sir Isaiah) ca să îți dai seama că acesta era reticent în a valida cariera academică a unei persoane pe care o considera iremediabil necinstită. Iar Deutscher nu a fost ușă de biserică. L-a amenințat pe Labedz cu un proces de calomnie – care nu a mai avut loc din cauza dispariției neașteptate a lui Deutscher – pentru că editorul revistei Survey i-a pus sub semnul întrebării onestitatea intelectuală. Deutscher a fost beligerant, resentimentar și complet disprețuitor în raport cu cei care nu erau de acord cu el. Pentru el, Boris Souvarine, autorul francez, fost comunist, al unei biografii extraordinare a lui Stalin, un socialist anti-bolșevic veritabil, nu era decât un „scribălău”.

O parte din povestea acestui volum își are originea în disensiuni profund personale. Berlin nu i-a iertat niciodată lui Deutscher recenzia condescendentă din Observer la prelegerea sa despre „Inevitabilitatea istorică”. Din acel moment, Isaiah l-a considerat pe Isaac drept „un om nociv”. Cu toate acestea, la nivel primar, problema era, așa cum accentuează Caute, incompatibilitatea perspectivelor asupra determinismului istoric și a funcțiunii de agent liber a  factorului uman.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. La aceasta trebuie adăugate și concepțiile lor ireconciliabile privind  evreii, sionismul și statul Israel. Ținând cont de cele mai de sus, putem să înțelegem cum ostilitatea lui Berlin a atins o intensitate neegalată în reacțiile sale în raport cu alți istorici, filosofi si politologi..

Deutscher se considera  drept un mare istoric al celui mai important moment al secolului douăzeci. Pentru Berlin, o astfel de percepție era pur și simplu falsă. Îl vedea pe tovarășul Isaac ca pe un zelot impenitent al unui Dumnezeu care a dat greș, un cruciat pentru o cauză pe care o considera abominabilă și ineluctabil greșită. Am discutat recent cu David Horowitz despre  Deutscher. L-a cunoscut bine în perioada propriilor iluzii stângiste. Deutscher i-a fost mentor. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era totuși un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

PS: Citez (cu permisiunea sa) dintr-un influent filosof politic britanic: “Comrade Isaac I’ve always despised as a political thinker. His description of the purges as a “ political genocide” directed against a few Trostkyists seems to me the height of absurdity and inhumanity.”

Articol  aparut in editia scrisa a revistei 22:

http://www.revista22.ro/tovara537ul-isaac-537i-sir-isaiah-37488.html

De asemenea:

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/comrade-isaac-and-sir-isaiah/

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/02/durerea-secolului-ahmatova-isaiah-berlin-jdanov/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/tovara%c8%99ul-isaac-%c8%99i-sir-isaiah/


Diavolul fascisto-leninist şi lecţiile secolului XX (un articol de Cristian Vasile)

03/02/2014

Public mai jos patrunzatoarea recenzie datorata istoricului Cristian Vasile la cartea mea “Diavolul in istorie”. Ii multumesc aici pentru eleganta interpretarii si densitatea analizei. Ma asociez cuvintelor de pretuire pentru excelenta transpunere in romaneste realizata de Marius Stan. Este nevoie de precizie conceptuala, de aproprierea unor termeni neglijati, ignorati si chiar contestati vreme de decenii intr-o Romanie dominata de discursul hierocratic, monoton si sterp, de tip marxist-leninist. As compara traducerea lui Marius Stan, deopotriva expresiva si riguroasa, cu aceea a “Originilor totalitarismului” semnata de Ion Dur si Mircea Ivanescu (precizez, ca sa nu las loc pentru cine stie ce interpretare tendentioasa, ca analogia este intre traduceri si nu intre cartile traduse). Foarte curand, editura Humanitas va publica o noua editie a “Originilor totalitarismului” in colectia “Istorie contemporana” coordonata de Cristian Vasile si de mine. Folosesc acest prilej pentru a-l felicita pe Cristian Vasile pentru Premiul Balcescu al Academiei Romane acordat cartii sale “Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej”. (VT)

Diavolul a inventat state ideologice a căror legitimitate s-a întemeiat pe faptul că diriguitorii lor au fost şi deţinătorii adevărului; prin urmare, a te opune acestor regimuri politice înseamnă a fi duşmanul adevărului. Filosoful polonez Leszek Kolakowski a folosit acest silogism pentru a descrie cele două ideologii totalitare ale secolului XX: fascismul şi comunismul, văzute ca două încarnări ale diavolului în istorie.

Pornind inclusiv de la aceste consideraţii, Vladimir Tismăneanu a întreprins o analiză nuanţată a manifestărilor vădite ale răului radical în politica şi ideologia veacului trecut – Diavolul în istorie: Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, traducere din engleză de Marius Stan, Bucureşti: Humanitas, 2013, 348 p. Apărută iniţial la University of California Press, în 2012, cartea are înrudiri evidente cu volumul de căpătâi al Hannei Arendt, Originile totalitarismului (1951), şi subliniază încă o dată unicitatea experimentelor revoluţionare de extremă dreaptă şi stângă. Autorul insistă asupra faptului că există numeroase argumente pentru o comparaţie, mai ales între leninism şi naţional-socialism (forma radicală a fascismului). Dincolo de asemănările izbitoare, care sunt inventariate şi discutate pe larg, Vl. Tismăneanu remarcă existenţa „a ceva cu adevărat singular în legătură cu Holocaustul, cu perfecţiunea maniacală şi neînduplecarea Soluţiei Finale naziste“ (p. 57). Pe de altă parte, mai mult decât nazismul, „comunismul s-a aflat în război cu propria societate“ (p. 63). Diferenţele nu se opresc aici: mitul partidului predestinat apare mai puţin în cazul fascist (p. 38), iar epurările masive din elita conducătoare sunt extrem de rare sub regimul nazist (p. 71); în plus, impersonalismul charismatic al partidului este specific leninismului (p. 79), la fel ca şi revizionismul (nu au existat de fapt nazişti dezvrăjiţi).

Delimitându-se de Stéphane Courtois, coautor şi prefaţator al Cărţii negre a comunismului, cu a sa insistenţă asupra numărului morţilor, Vl. Tismăneanu remarcă totuşi că „o memorie colectivă, transnaţională, a crimelor comunismului nu există“ (p. 64). Soluţia ar fi asimilarea leninismului drept răul radical în conştiinţa publică occidentală; de altfel, cea mai mare parte a lucrării este consacrată leninismului, cu diferitele sale variante şi înrudiri: marxism, bolşevism, stalinism, naţional-stalinism etc. Este important că această carte – bine primită de publicul anglo-saxon, recenzată favorabil de mai mulţi specialişti în ştiinţe umane şi sociale, inclusă deja în bibliografii universitare – cuprinde şi cazul românesc în analiza sa (prin lideri comunişti precum: Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Leonte Răutu). Ion Antonescu şi Corneliu Zelea Codreanu sunt personaje secundare, dar volumul poate deschide un drum pentru un demers comparatist cu accent mai mare asupra legionarismului, cuzismului şi a regimului pronazist al mareşalului Antonescu: „bolşevismul şi naţional-socialismul au împărtăşit fascinaţia pentru o revoluţie antropologică. Mussolini a fost de asemenea dedicat creării unui nou Om Fascist şi la fel a fost şi căpitanul Gărzii de Fier româneşti, Corneliu Zelea Codreanu“ (p. 302). Astfel de teme au mai fost abordate şi de cercetători români bine racordaţi la literatura de specialitate din spaţiul anglo-saxon (Marius Turda, Constantin Iordachi, Mihai Chioveanu, Valentin Săndulescu), dar o tratare amplă, în paralel, a celor „doi gemeni ai terorii“ (p. 62) din spaţiul românesc este cât se poate de necesară.

Antifascismul ca atare – la fel ca şi anticomunismul –, fără mărturisirea unei orientări deschise, pluraliste, poate fi (şi a fost) foarte nociv (p. 42-43). Ajungând la acest subiect, Vladimir Tismăneanu este foarte polemic – cu Geoff Eley, de exemplu, dar şi cu alţi autori care continuă să fie seduşi de antifascismul instrumentalizat politic, forjat în anii 1930. Pe de altă parte, cartea este şi o pledoarie pentru înţelegerea adevăratelor mize (politice, morale, culturale) ale ordinii de după Războiul Rece, în condiţiile în care moşteniri leniniste şi fundamentalist-primordialiste continuă să bântuie memoria şi imaginaţia politică (p. 37). După 1989, remarcă Tismăneanu, „în fostul bloc sovietic, comunismul a fost prezentat în principal ca un produs de import rusesc, în vreme ce liderii locali au intrat într-o vag definită categorie a colaboratorilor sau «elementelor străine de naţiune». A mai fost doar un pas de la această invenţie şi până la reînnoirea vechii fantome a Żydokommunei (iudeo-bolşevismul)“ (p. 64). Problema este cu adevărat sensibilă, deoarece astfel de scenarii şi naraţiuni conspiraţioniste nu au fost vehiculate doar de foşti ofiţeri ai poliţiei politice, transformaţi în istorici improvizaţi, ci şi de unii foşti deţinuţi politici. Anumite formule folosite pentru a descrie represiunea comunistă („Holocaustul roşu“, de exemplu) au fost nefericit alese şi s-au înscris în cadrul unei nefaste martirologii competitive. O prelungire şi mai toxică a acestei patologii a memoriei distorsionate a fost „recuperarea“ chiar în lucrări istoriografice a unor Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu şi a altor personalităţi legionare şi antonesciene, în calitatea lor de anticomunişti şi antisovietici.

Prin documentarea sa impresionantă şi originalitatea conceptual-analitică, reflectând ultimul stadiu al cercetărilor cu privire la tiraniile moderne, volumul se impune ca o lucrare fundamentală despre cei doi gemeni totalitari ai veacului XX. Mai multe cărţi şi studii ale lui Vladimir Tismăneanu, scrise iniţial în engleză, au fost traduse de literaţi (într-o română academică specifică mai degrabă anilor 1980). Această realitate a transpunerii în română a însemnat poate un câştig în ceea ce priveşte plasticitatea, dar şi o pierdere la capitolul precizie politologică şi istoriografică. Or, prin traducerea lui Marius Stan – doctor în ştiinţe politice şi istoric al comunismului el însuşi – nu se pierde din expresivitate, iar echivalenţele sunt adecvat alese; în plus, tălmăcirea este făcută într-o română vorbită astăzi, dar care reuşeşte să aclimatizeze concepte recente din ştiinţele sociale şi politice: chiliasm, rasializare, resacerdotalizare, exterminism, substiţionism (bolşevic), salvaţionism etc.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2245

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/premiile-academiei-romane-de-ziarul-de-duminica-11870034

http://www.humanitas.ro/humanitas/politicile-culturale-comuniste-%C3%AEn-timpul-regimului-gheorghiu-dej


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 165 other followers