Sclavie, adevar, libertate: Vlad Muresan despre Marx, Hegel, Berdiaev

Admirabil eseul filosofului clujean Vlad Muresan aparut in excelenta revista Verso despre contrastul dintre viziunea hegeliana a muncii ca exteriorizare/alienare si cea a lui Karl Marx. Cu eleganta si eruditie, Vlad Muresan demonteaza mitul marxist al proletarului ca incarnare totala a conditiei umane. Textul este exemplar deopotriva pentru exegeza hegeliana si pentru o marxologie critica apta sa exploreze textele originare fara complexe si cu indrazneala analitica.  Lucrand eu insumi pe subiecte legate de raportul dintre hegelianism, marxism si radicalismul utopic totalitar, gasesc conceptul de mineriada transcendentala cat se poate de valid euristic. Mai ales in corelatie cu supliciile mineriadelor empirice, de la Kronstadt si Barcelona la Piata Tienanmen si Piata Universitatii.

Cat despre includerea in aceasta discutie a lui Nikolai Berdiaev, ea mi se pare cu deosebire laudabila. Cartile acestui mare existentialist crestin, plecat dinspre stanga marxizanta, trecut prin liberalism si ajuns la limanul unei credinte umaniste tragice, ar merita cunoscute de cat mai multi dintre cei interesati de soarta libertatii in veacul totalitarismelor si pasiunilor ideologice fals-redemptive. Recomand acest text impreuna cu lucrarea clasica, cu adevarat incitanta, a lui Constantin Noica, Povestiri despre om, a carei noua editie a fost recent lansata la Targul Gaudeamus in colectia Zeitgeist de la Humanitas, cu prefata lui Sorin Lavric. Profit de acest prilej spre a-l felicita cordial pe Sorin Lavric pentru premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane acordat volumului sau Noica si Miscarea Legionara, aparut tot la Humanitas (volum despre care am scris la vremea aparitiei sale in EvZ). In acelasi numar din Verso apare si eseul meu despre Bolsevismul gnostic la Lukacs si Gramsci. (Vladimir Tismaneanu)

“Se crede că Marx este hegelian deoarece pentru el munca este o ieşire din alienare. Dar, o privire a întregului arhitectonic din Fenomenologia Spiritului va revela că munca realizează doar un moment intermediar şi un grad inferior al libertăţii (cea care a subjugat materia şi pe care o numim de aceea libertate inerentă), dar nu este formă superioară, a libertăţii care a depăşit opoziţia cu materia, fiind astfel o libertate transcendentă (contemplativă -aflată într-o juxtapoziţie indiferentă cu materia- libertate care apare în artă, filosofie şi religie). Ca şi în alte părţi, Marx izolează arbitrar un moment logic şi îi conferă unilateral o subzistenţă solidă, pierzând tocmai ideea fluidităţii diferenţelor în arhitectura întregului, şi vorbind demagogic doar proletarului, nu omului ca atare. Astfel, Marx nu este un hegelian, ci un prost hegelian, ceea ce rezumă însă o diferenţă abisală. Orbirea metafizică a lui Marx este atât de mare încât el nu înţelege diferenţa dintre o libertate socială (ca provizorie eliberare negativă de presiunea unei nevoi) şi o libertate spirituală (ca ridicare regală deasupra singularitaţilor şi nevoilor într-o contemplaţie eliberatoare afirmativă). Pentru el, libertatea unui muncitor neconstrîns este reală, pe când libertatea unui Goethe, Meister Eckhart sau Beethoven sunt capricii burgheze, opium, parazitism şi alienare socială. De aceea întreaga operă a lui Karl Marx, cu modelul ei inferior şi plebeu de libertate nu este decît o mineriadă transcendentală – condiţia de posibilitate a tuturor mineriadelor empirice posibile.”

http://www.revistaverso.ro/

Alegerile din decembrie si noua comunitate civica romaneasca

Ioan Stanomir.

 

Despre speranţă, politică şi viitor.

 

          Victoria lui Traian Băsescu înseamnă, înainte de toate, ocazia de a regândi poziţia pe care un anumit proiect despre viitor o deţine în economia societăţii noastre. După o campanie electorală în care infamia şi ura au fost dominante, momentul de faţă impune reactivarea instinctului moderaţiei şi lucidităţii vizionare. Votul de pe 6 decembrie 2009 nu este un accident. El marchează, dincolo de orice ambiguitate, naşterea unui anumit tip de conştiinţă politică, impunerea unei conduite civice care refuză, ferm şi intransigent, dubla capcană a servituţii mediatice şi a demagogiei maculante. Din acest punct al curajului votului dat împotriva alianţei politico- mediatice se cere pornit, în efortul de a imagina un viitor din care să fie eliminat recursul la demonizare ca liant  în jurul căruia se sudează majorităţi de conjunctură.

          Atunci când se va construi viitorul pe care îl evocam, memoria istoriei anului 2009 trebuie să fie prezentă.  În cadrul acestei memorii, scena ratată a balconului de la Timişoara, din 1 decembrie, relevă până la ce punct libertatea este un patrimoniu pe care improvizaţia demagogică  este pregătită să îl confişte.  A uita invocarea, grotescă, a numelui lui Corneliu Coposu înseamnă a legitima , prin amnezie, blasfemia pe care au regizat-o, stângaci, Geoană şi Antonescu.  Înseamnă a împinge  în uitare sacrificiul unei generaţii care , în anii dintre 1944 şi 1947, a opus pactizării cu răul totalitar speranţa ei într-o Românie pe care ne este dat, acum, nouă  să o edificăm.

          Atunci când vom gândi la proiectul unei Românii care va să fie, recursul la memorie se cere dublat de un curaj politic lipsit de inhibiţie. O dată cu realegerea din 6 decembrie, Traian Băsescu este depozitarul unei speranţe  şi preşedintele unui nou partid ce îi reuneşte, simbolic, pe cei care, la cele două tururi de scrutin, au votat în favoarea sa sau a reformelor politice  cuprinse în iniţiativa referendară. Sprijinul, masiv, acordat parlamentului unicameral şi reducerii numărului de deputaţi şi de senatori indică direcţia de urmat. În cele din urmă, afişele electorale de campanie ale lui Traian Băsescu nu înşelau: comunitatea de cetăţeni este autentica majoritate pe care se cere fondată construcţia politică viitoare.  În numele acestor votanţi şi al celor care nu au fost  prezenţi, dar sunt afini acestei sensibilităţi politice,  preşedintele Băsescu este chemat să deschidă drumul schimbării.

           Acest al doilea mandat are potenţialul de a împlini promisiunile unei zile de decembrie. De la eliminarea trusturilor  mediatice până la articularea unui sistem de guvernare echilibrat şi raţional, agenda este una pe care o putem  intui fără dificultate. În acest punct s-a şi produs întâlnirea dintre preşedinte şi cetăţeni. 6 decembrie semnalează, în mod simetric, sfârşitul unei epoci de abjecţie politico- mediatică şi impunerea civismului democratic.  Din acest civism republican se va hrăni şi energia celor cinci ani ce urmează.           

 

1989: Un an decisiv si miraculos

Pe blogul ei,  Iulia Motoc publica o patrunzatoare si emotionanta analiza a conferintei recent desfasurate la Washington.  Intr-adevar, a fost vorba de o intrunire de varf din punct de vedere intelectual.  Volumul va aparea la CEU Press.

“M-am intors din Washington DC de la una dintre  cele mai impresionante conferinte la care am participat vreodata.  Ma asteptam ca prezentarile si dezbaterile sa fie de o inalta calitate academica, cunoscand organizatorii. Inutil sa spun ca asa s-a intamplat. Cele mai multe conferinte sunt doar un prilej de schimb academic si intelectual. Aceasta conferinta a fost mult mai mult. Mai intai prezenta magnetica a lui Agnes Heller si incredibila ei modestie. Agnes Heller este unul dintre ultimii martori ai disidentei comuniste.

Apartine celor despre care Michnik spunea ca sunt vazuti  deseori de marea majoritatea a  propriilor comunitati doar ca o “banda de nebuni”. In societatile totalitare de lunga durata este mai usor sa te conformezi, sa devii bacanul lui Havel care isi afisa in fiecare zi in vitrina ” Proletari din toate tarile uniti-va” pentru a profita de micile privilegii ale sistemului.  Este ratiunea pentru care rezistenta de lunga durata a celor ca Agnes Heller, Havel sau Michnik demonstreaza o forta morala incomparabila. Heller a vorbit din nou despre “revolutia tradata”. O mare parte a discutiilor academice au pornit de la ultima carte a lui Stephen Koktin ” Uncivil society”, carte care spre  onoarea noastra incepe prin a-l aminti pe Vladimir Tismaneanu.

Mai mult decat atat, interpretarea filmului lui Corneliu Porumboiu “A fost sau n-a fost” demonstreaza pentru mine doua lucruri. In primul rand   ca in sfarsit s-a inteles importanta vocilor din Romania in explicarea evenimentelor din ‘89 si numai suntem considerati ca niste orbi iesiti dintr-o noapte totalitara. In al doilea rand, faptul ca in lipsa unei analize politice profunde a totalitarismului comunist arta ramane singurul  mod prin care putem intui ce s-a intamplat. Am avut marea bucurie sa cunosc doua profesoare universitare minunate pe care le citisem inainte: Noemi Marin si Lavinia Stan.

Din nou, rar in lumea academica sa gasesti oameni care sa intruneasca exceptionalism uman si academic ca Noemi si Lavinia. Am vorbit cu Tom Gallagher, nefiind de acord cu multe din tezele lui despre ” exceptionalismul romanesc” in peisajul postcomunist  dar pana la urma am ajuns la concluzia ca, studiind atat de mult Romania, Gallagher a ajuns ca si noi: iubim si uram Romania in aceeasi masura.

M-am  bucurat cand l-am ascultat  pe stralucitorul meu fost student David Morar vorbind alaturi de tatal sau. Si pe Bogdan Iacob langa parintele sau spiritual, profesorul Tismaneanu. Cea mai originala si emotionanta prezentare a fost facuta de Emil Hurezeanu,  in seara cand bunii mei prieteni, Codrina si Adrian Vierita ne-au invitat la Ambasada. Pe un ton lipsit de orice urma de patetism, perfect egal,  Emil Hurezeanu a povestit cum au fost cunoscute si percepute evenimentele din ‘89 de la Europa libera.  Vladimir Tismaneanu i-a raspuns.  Pentru prima data imi aminteam perfect seara  lui 21 decembrie cand m-am hotarat sa ma duc la Universitate si tot ce a urmat. Ma gandeam la Agnes Heller: daca revolutia a fost tradata atunci ar trebui sa o reinventam,  noi cei care avem in continuare numai ” puterea celor fara de putere”.

Conferinta s-a terminat prin discursul lui Jeffrey Isaac. El a vorbit despre liberalismul din Europa de Est de astazi, despre dialog, despre pluralism a dat exemplu conferintele stralucite ale Instititului Cultural Roman. Nu departe de mine statea Horia- Roman Patapievici, victima unor actiuni de linsaj mediatic poate fara echivalent in Europa de Est. M-am intrebat atunci din nou daca nu exista si disidenti ai postcomunismului, oameni atat de incomozi prin onestitatea si inteligenta lor pe care  adevaratii invingatori ai lui 1989 ar  fi  vrut cu orice pret sa-i elimine de pe scena publica. L-am felicitat pe Isaac pentru frumosul sau discurs normativ”.

TLS: “They wanted to be free” (despre anul 1989)

October 28, 2009

This week’s TLS (Times Literary Supplement)
A note from the Editor

The anniversary of the annus mirabilis 1989 has encouraged inevitable analysis of why the Berlin Wall came down, why no one quite anticipated it and how much any single individual can in decent truth be praised or blamed. Vladimir Tismaneanu reviews a wide range of books that offer explanation, praising Victor Sebestyen for his “vivid portrait” of the Stalinist leaders of the time, detailing the “frantic womanizing” of East Germany’s Erich Honecker, the “pathological vanity” of Romania’s Nicolae Ceausescu and “the narrow-minded slyness” of the Bulgarian Todor Zhivkov. Did Mikhail Gorbachev make a decisive difference? The historian Constantine Pleshakov is dismissive of the Soviet reformer. Our reviewer concludes that he “dramatically altered the rules of the game”.

If the leaders of Eastern Europe were variously engaged in the run-up to their year of trial, those of 1914 shared a common pursuit, shooting birds from the sky. Miranda Carter has written a triple biography of George V, Wilhelm II and Nicholas II, stressing their shared mediocrity and passions. Nicholas is judged just about the worst of the three. Philipp Blom praises Carter’s “insistent gaze into characters that might have sprung from an imagination as merciless as Flaubert’s and as absurd as Gogol’s”.

With men like these, what role has there ever been for diplomats? Sir Jeremy Greenstock, UK ambassador to the UN during the Iraq war of 2003, has been prevented so far from publishing his own book of praise and blame for Blair, Bush and Saddam. This week he considers his former colleague Sir Ivor Roberts’s new edition of Satow’s Diplomatic Practice, a “treasure” for separating the calls of “duty from stupidity” and understanding how matters ought to be handled by men of reason.

This is also the issue of the TLS in which we review a selection of journals more specialized than our own. The “Golombok Rust Inventory of Marital State” is, it seems, a critical tool for subscribers to the Journal of Sex and Marital Therapy.

Peter Stothard

PS Voi posta in curand eseul-recenzie pe website-ul meu:

www.tismaneanu.com

 

Un Lenin al Vestului: Bolsevismul gnostic al lui Antonio Gramsci

Azi am tinut seminarul doctoral despre Antonio Gramsci. Un ganditor venerat de stanga occidentala, admirat pentru tonul si stilul diferit de al leninismului conventional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate si erudite rationamente teoretice.  Nu se poate contesta faptul ca, alaturi de Tocqueville, Gramsci a influentat perspectivele disidentei central-europene asupra societatii civile. Mai mult, geneza Solidaritatii ca miscare autonoma si autoguvernata a confirmat pozitiile unor Michnik, Kuron si Havel privind puterea celor fara de putere ca strategie a revoltei politice inspirata de idealul societatii civile. Or, acesti ganditori s-au intalnit cu tema societatii civile pe linia hegeliano-gramsciana (a nu se uita ca Gramsci a fost, in felul sau, un discipol rebel al lui Benedetto Croce).  In egala masura, Gramsci a justificat o “noocratie” (“sophocratie”) revolutionara al carei scop final s-a identificat cu “dicatatura pedagogica” a unei secte de militanti iluminati (posedati).

In recenta sa biografie dedicata lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farar Straus and Giroux, 2009) citeaza opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, impreuna cu Palmiro Togliatti, a intemeiat Partidul Comunist din Italia (sectie a Internationalei Comuniste). Silone, care a rupt inca de la sfarsitul anilor 20 cu formatiunea care a intrat in istorie drept PCI, isi amintea despre Gramsci ca personaj transant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exercitiu feroce (cum adeseori se intampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti in anii 1913-1915, dupa care s-a indragostit de bolsevism si a sustinut neconditionat, chiar daca avand destule rezerve personale, cauza sovietica ( a democratiei directe bazata pe consilii).  Dincolo de orice reticente, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectica, nu a deveni precum Silone “un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Exista unele indicatii ca in ultimii ani, inchis fiind in Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaste vreun text care sa afirme explict o despartire de bolsevism.

In trilogia sa despre principalele curente ale marxismului (text de baza pentru seminarul pe care tin la University of Maryland), Leszek Kolakowski era inclinat sa priveasa doctrina partidului la Gramsci ca fiind esential diferita de acea, sectar-gnostica, a lui Lenin. Stanga neo-marxista a incercat sa construiasca imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. In fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum sustin unii exegeti, un neo-hobbesianism), menit sa sustina hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnati drept posesori ai unui adevar ezoteric, inaccesibil maselor. A facut distinctia dintre o “aristocratie a cunoasterii revolutionare” (careia ii apartinea, alaturi de un Lukacs ori de un Lenin) si “religia populara” plebei proletare.

Pozitia relativ indulgenta a lui Kolakowski (diferita de cea extrem de critica la adresa lui Georg Lukacs, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendata de Luciano Pellicani intr-un volum publicat in versiunea americana la Hoover Institution Press in 1981, cu prefata lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberala, scrie: “Gramsci nu a pus niciodata sub semnul intrebarii caracterul hierocratic si totalitar al partidului revolutionar”. Pentru el, binele si raul nu exista decat in raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome.  Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunitatii totale, a unui spatiu din care sa fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfarsit. Umanitatea nazuieste catre unificare interna si externa; cauta sa se organizeze intr-un sistem social pasnic care va permite reconstructia lumii”. O utopie pentru care era gata sa justifice oricate sacrificii. 

In aceeasi directie merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki in magistrala sa sinteza Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995), de asemnea referinta cheie pentru acest seminar. Precum Kolakowski, Walicki il priveste pe Gramsci drept un doctrinar cu intuitii filosofice autentice. Pentu el insa, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmarind instituirea unui univers al unitatii complet omogene, fara fisuri si erezii,  prin continuul razboi de pozitie (diferit de cel frontal, de manevra).  Milenarismul voluntarist specific gandirii gramsciene a avut ca scop “sa stabileasca ordinea sociala perfecta–perfecta in sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist si a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre aceasta suprema salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului constient asupra soartei colective a umanitatii cu nostalgia pentru relatiile comunitare premoderne (notiunea lui Tonnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societatii deschise’ pluraliste bazata pe economia de piata”.

Gnoza marxista cultivata de Gramsci a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicata la rang de religie seculara, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive ratiuni istorice. O revenire la Gramsci  (ori la Lenin) inseamna de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic ce s-a dovedit dezastruos.

La University of Maryland, despre incredere si angajament civic

O excelenta dezbatere s-a desfasurat astzi la University of Maryland pe tema “Trust and Civic Engagement” ca elemente ale culturii politice post-comuniste. Au vorbit profesorii Eric Uslaner de la Maryland si Gabriel Badescu, seful catedrei de stiinte politice a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj (cei doi au colaborat la coordonarea unui volum aparut la editura Routledge) . Au fost prezenti numerosi studenti si profesori, inclusiv seful departamentului de Government and Politics, cunoscutul specialist in comparative politics, Mark Lichbach.

Evenimentul face parte din seria de conferinte “1989 and Its Aftermath: Comparative Perspectives on Revolutions, Liberal Values, and Democracy”, un parteneriat intre Department of Government and Politics (University of Maryland) si Institutul Cultural Roman.

S-au discutat teme de stringenta actualitate precum relatia dintre incredere si cadrele institutionale ale democratiei, mostenirile comuniste si suspiciunea ca factor al climatului public, neincrederea in politica, dimensiunile definitorii ale spiritului civic, educatie si democratie. Dupa prelegeri, cei doi conferentiari au fost realmente asaltati de intrebari si comentarii.  Pe scurt, un eveniment intelectual de inalta tinuta, un succes academic veritabil.

Ca moderator am insistat asupra chestiunilor legate de sperantele anului 1989, de atractia Europei, de reconstituirea practicilor civice dupa pustiitorii ani de dictatura ideocratica.

Normalitate si constitutie: Un eseu de Ioan Stanomir

Se discuta mult in ultima vreme despre criteriile normalitatii politice. Sunt pozitii care sustin (si poate nu neintemeiat) ca originile starii de agitatie tulbure care pare sa devina tot mai apasatoare se gasesc in chiar natura ambigua a unei Consitututii adoptata in si pentru alte timpuri. In egala masura, trebuie luat in seama contextul asaltului constant directionat impotriva a ceea ce putem numi proiectul Basescu. Iata o interventie pe acest subiect scrisa pentru acest blog de politologul Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti. (VT)

 

Normalitate şi constituţie

de  Ioan Stanomir

          A examina dinamica instituţională şi politică de la noi din ultimele zile în absenţa referirii la asaltul politic antiprezidenţial mi se pare o probă de naivitate, şi aceasta pentru a folosi un eufemism. Ceea ce intenţionează actuala coaliţie sudată, fragil, în jurul primarului Sibiului este  să confişte şefului de stat o prerogativă constituţională, anume aceea de a desemna un candidat la funcţia de prim ministru.

          Ambiguităţile constituţionale nu pot elimina din calcul câteva observaţii rezonabile. Pe de o parte, politica nu se poate imagina ca un talk-show în cadrul căruia aceiaşi moderatori şi intervenienţi să fie vocea naţiunii, în mod obsesiv. Pe de altă parte, aranjamentele constituţionale nu se pot pune  în practică refuzând Preşedintelui dreptul de a interveni în alcătuirea unei majorităţi, graţie nominalizării pe care este îndrituit să o facă.

          Normalitatea se edifică, în primul rând, prin capacitatea de a scoate din scenă o suspiciune patologică: fără încrederea în instituţii şi fără fair-play, democraţia rămâne un deziderat utopic. Eşecul  reformei electorale “uninominale” semnalează utilitatea unei reflecţii în marginea unui sistem care să genereze majorităţi,iar nu adunări fragmentate. Conflictele intre executive de astăzi au darul de a preciza natura imperativă a unei schimbări care să pună în centru dubletul responsabilitate politică- eficienţa guvernării.

          Normalitatea devine, în acest spaţiu românesc al sfârşitului de an 2009, o valoare pe care o asociez, mai mult decât oricând, moderaţiei şi curajului vizionar. Spectacolul parlamentar de acum trebuie să genereze energia inovaţiei instituţionale. Democraţia constituţională este însăşi forma ultimă a normalităţii.     

Utopia contractului natural: Vlad Muresan despre dadaismul juridic politico-zoologic

In revista Idei in Dialog (octombrie 2009), filosoful politic Vlad Muresan supune unei critici de o remarcabila logica analitica viziunea unei etici pan-naturaliste din care este exclusa distinctia dintre fiintele umane, animale si chiar copaci. Concluzia articolului, in care vorbeste despre ”sinteza nemaivăzuta a polis-ului cu jungla, o veritabilă Fermă a animalelor şi oamenilor, demnă de acest dadaism juridic politico-zoologic“, mi se pare intr-adevar memorabila, un avertisment impotriva radicalismelor utopice ce nu contenesc sa penetreze (ori mai exact spus, sa polueze) spatiul ideilor politice.

“Prin urmare, contractul natural, care vrea să edifice o solidaritate pe baze mai largi în care şi animalele să fie participante la o lege comună formal egalitară, este cel puţin dublu contradictoriu:
1. pe de o parte oferim drepturi unor fiinţe care nu au libertate, conştiinţă, şi nu au reprezentarea a ceea ce este dreptul – deci sunt structural incapabile să şi asume o datorie, fiind deci fiinţe aflate esenţialmente în afara dreptului.
2. pe de altă parte, limitând tuturor animalelor şi oamenilor dreptul de a atenta la viaţa celorlalte animale, intervenim artificial în mediul natural (care tocmai asta este, nemijlocire carnivoră, instinct vital), promulgând în mod de fapt antropocentric o lege de conduită (!) prin care toate animalele (nu doar omul „animal ecologic“) sunt ţinute să respecte dreptul tuturor la viaţă, negându-şi propriile condiţii naturale de existenţă (pentru că ar fi discriminatoriu să interzicem doar oamenilor să respecte dreptul la viaţă al animalelor, iar animalelor să nu le cerem acest lucru).

Contractul natural, pentru a funcţiona consecvent, trebuie să devină un contract artificial! Această utopie auto-contradictorie rămâne deci o simplă ideologie lipsită de luciditate. Dacă dorim să reconsiderăm „totalitatea axiomaticii metafizico antropocentrice care domină, în Occident, gândirea cu privire la drept şi nedrept“, cum vrea Derrida, se pare că va trebui să începem aceasta inventând o etică lipsită de norme, cu fapte ilicite dar fără vreo lege, cu crime fără pedeapsă şi pedepse fără crimă, cu drepturi fără datorii şi datorii fără drepturi, cu contracte încheiate fără acordul părţilor, în stare de inconştienţă, de către fiinţe nonraţionale şi lipsite de libertate, dar care au totuşi reprezentare parlamentară, în calitate de cetăţeni cu drepturi egale (dar fără datorii) ai acestei sinteze nemaivăzute a polis-ului cu jungla, o veritabilă Fermă a animalelor şi oamenilor, demnă de acest dadaism juridic politico zoologic.”

Anatomia nihilismului: Despre Dostoievski si Lenin

Am tinut azi un seminar despre originile leninismului. M-am referit la Nikolai Cernisevski ( romanul pedagogic “Ce-i de facut?” cu mitul Palatului de clestar, “Al patrulea vis al Verei Pavlovna”, ascetul auto-mortificat Rahmetov, modelul lui Lenin, Trotki, Dzerjinski, Sverdlov, Stalin, Gheorghi Dimitrov). “Stilpii de aluminiu” descrisi de Sigaliov in “Demonii”,  construiti nu pentru vrabii, ci pentru fiinte umane, utopia sociala absoluta a sigaliovismului (sinteza pervertita dintre un Platon, Rousseau si Fourier) despre care a scris Camus, “marele pacatos” Nikolai Stavroghin, sinucigasul Kirillov, Piotr Verhovenski, prototipul nihilistului din secolul XX.

Am amintit de Monica Lovinescu care ma indemna ca atunci cand predau cursuri despre radicalism sa ma refer neaparat la “Demonii”.  Am vorbit despre Nikolai Berdiaev si “vaporul filosofilor”, despre geniile Rusiei expulzate de bolsevici.  Despre tehnologiile crimei si crimele bazate pe tehnologie (cei mai multi dintre teroristii rusi ai veacului XIX, ca si atatia jihadisti de azi, studiasera ingineria).  De la nihilistul Jeliabov la teroristul Mohamed Atta.  Am examinat relatia dintre Neceaiev si Bakunin, geneza “Catehismului revolutionarului“.  Am discutat mitul personajului damnat, al celui devotat perinde ac cadaver cauzei sacre, gata sa omoare in numele ei. Am citat din exceptionala introducere la editia “Everyman’s Library”, Knopf, 1994, scrisa de biograful lui Dostoievski, distinsul istoric al literarurii ruse, profesorul Joseph Frank (traducerea, superba, este semnata de Richard Pevear si Laryssa Volokhonsky).

Leninismul nu poate fi inteles fara a ne intoarce, mereu si mereu, la Dostoievski.  Nazuinta nesabuita de a revolutiona conditia umana este continuta in doctrina sigaliovista: “Pornind de la o libertate nelimitata, eu inchei printr-un despotism nelimitat”. (citez din minunata traducere datorata lui Nicolae Gane si aparuta la Polirom). Revolta transformata in ideologie concentrationara. Tragedia a fost ca acest  delirant program a fost pus in practica pe trupul natiunii pe care Fiodor Mihailovici o vedea drept salvatoarea umanitatii, poporul teophor. Intalnirea funesta dintre demonismul nihilist propriu intelighentiei ruse si profetismul marxist a dat nastere bolsevismului.

Iata mai jos primul motto (din Puskin) al acestui roman extraordinar despre indracire, pasiuni revolutionare, mesianism politic, resentiment, furie si apocalips istoric. Al doilea motto este extras din Evanghelia dupa Luca (“Si era acolo o turma mare de porci, care pastea pe munte.  Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit”.)

Pentru Dostoievski, problema cea mai grava a modernitatii este ateismul militant, extinctia voluntarista a sacrului, atacul impotriva transcendentei, despartirea de visul inocentei (de unde obsesiva prezenta a copiilor in operele sale) pe scurt: substituirea valorilor traditionale prin cultul maniacal al revolutiei, prin inlocuirea omului concret (“aproapele”) cu abstractiuni generaliste, colectiviste.  Amoralismul nihilist anuleaza distinctia dintre Bine si Rau. In atari conditii, cum spunea Ivan Karamazov, totul este permis.

Versurile lui Puskin, pe care le-am invatat candva pe dinafara, m-au urmarit ani de zile:

“Sa ma tai de vad vreo urma,/Ce ne facem noi acum?/Ne-a ajuns vreun drac din urma/Si ne-a abatut din drum./

Multi ca frunze toamna-n vant/Incotro li-i drumul oare?/Zbiara parca-s in aman…/Se marit-o vrajitoare?/Il ingroapa pe Satan?/

Sa te mai miri ca Lenin nu suporta sa asculte Apassionata?

Despre neoconservatorism: Valori, principii, idealuri

Sugerez lectura acestor articole aparute recent pe tema neoconservatorismului, un curent ideologic extrem de influent, pe cat de contestat in unele cercuri, pe atat de eronat interpretat. Din ratiuni care se cer ele insele discutate cu calm, cu probe bibliografice, sine ira et studio. Studentii de la stiinte politice si filosofie vor putea aprecia ce este si ce nu este valid din critica neoconservatoare a liberalismului in versiunea sa americana contemporana (de fapt o orientare de stanga rusinata de propria identitate). Dar, mai ales, vor putea pretui optiunea consecvent antititotalitara (antifascista si anticomunista) a acestei directii intelectuale.  Puterea ideilor, despre care scrie Ioan Stanomir, omagiindu-l pe Irving Kristol, este sansa noastra de a nu capitula la ceasul in care miselia, ranjind obscen, pare sa fie castigatoare.  In anii 70 si 80, cand atatia intelectuali erau gata sa cedeze, neoconservatorii au spus adevarul despre imperiul Raului. Au diagnosticat si au avertizat, cu cuvintele lui Jean-Francois Revel, how democracies perish.   Acest lucru nu trebuie uitat, orice ar spune ignarii cu tupeu.

http://www.revistaverso.ro/

http://www.revista22.ro/irving-kristol-sau-despre-puterea-ideilor-6737.html