Exercitiu de memorie: La Bucuresti, de Paste, acum sapte ani

In memoria lui Constantin Ticu Dumitrescu (1928-2008), luptator exemplar pentru adevar, democratie si libertate.

Amintirile pot fi adeseori incomode. Lumineaza prea multe schelete din dulap, sunt prea multi cei care nu au niciun interes “sa rascolim trecutul”. In anii din urma m-am cam obisnuit cu aceste false argumente. Le consider inconsistente, tocmai pentru ca inteleg care sunt le resorturile, cine se fereste de trecut si de ce. Incerc aici un exercitiu de memorie. In aprilie 2006, cand a demarat Comisia Prezidentiala, eram inca destul de naiv, dar experienta din acel an m-a lecuit. Renasterea democratica a Romaniei nu poate avea loc fara adevar si memorie.

Tin minte ca eram la Bucuresti de Inviere, sarbatoarea crestina a patimirilor, mantuirii si re-nasterii. Venisem pentru anuntarea publica a formarii Comisiei Prezidentiale si, la fel de important, pentru discutii cu cei care urmau sa lucreze nemijlocit la Raport. Am mers in vizita in acea saptamana la o buna prietena, vaduva unui cunoscut jurnalist. Era prezent la acea cina Constantin Ticu Dumitrescu, presedintele AFDPR, membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Ne uitam fara vreun interes special la televizor si deodata aud numele meu rostit cu o patima greu de inteles. Nu i-am recunsocut pe cei doi comentatori cu fetele schimonosite de ura. Gazda mi-a spus numele lor. Pe unul il cunosteam bine, era Cornel Nistorescu. Pe celalalt nu-l cunosteam personal, auzisem insa destule despre el. Era Petru Romosan. Dupa o zi, in seara dinaintea Invierii, ma aflam la Devis Grebu la cina, impreuna cu Cristian Teodorescu. Eram convinsi ca avea sa urmeze o batalie pentru resurectia memoriei.

La Timisoara, in luna mai 2006, in prezenta premierului Tariceanu, Mircea Dinescu (acelasi Dinescu care il pusese la punct memorabil pe Vladimir Alexe, autorul unui aiuritor text aparut in “Ziua”, intr-un articol cu titlul “Volodea si magarul antisemit”) gasea de cuviinta sa faca un dubios haz de Comisie. Daca nu ma inseala memoria, Marius Oprea, membru al Comisiei, se distra de minune pe scena. Incepea cruciada anti-Basescu, nimeni mai era crutat…

Ura pentru Basescu s-a combinat cu oroarea de condamnarea totalitarismului rosu. Au urmat insultele si pseudo-criticile unor Mihai Pelin, Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Vadim Tudor, Ion Coja, Sorin Rosca Stanescu, Vladimir Alexe, Gh. Buzatu, Dan Ceachir, Victor Roncea si cati altii. A urmat un articol al Mirunei Munteanu in “Ziua” cu titlul “Tismaneanu, comunismul si evreii”. A urmat campania toxica a “Jurnalului National”. Protocronistii impenitenti se regupau si atacau fara scrupule insasi ideea unei asemenea condamnari. Profesorul Ioan Scurtu, ani de zile custodele inaccesibilelor Arhive Nationale, apropiatul colaborator al lui Ion Iliescu, promotor infocat al paradigmei national-staliniste de interpretare a istoriei comunismului din Romania, a comparat activitatea Comisiei cu actiunile nefaste ale lui Mihail Roller si ale oamenilor acestuia in anii 50. Apropiatul sau colabrator, Corneliu Lungu. directorul Arhivelor Nationale (aflate in subordinea Ministerului de Interne), facea tot ce putea pentru a ne pune bete-n roate. A fost nevoie de interventia ministrului Vasile Blaga pentru a debloca lucrul in arhive. Ulterior, dl Lungu a fost inlocuit cu istoricul Dorin Dobrincu. Acesta a facut lucruri extraordinare in directia democratizarii accesului la arhive. A fost inlaturat de guvernul Ponta.

Profesorul Daniel Barbu, cu care eram prieten, a facut numeroase declaratii mordante, menite sa prezinte actiunea noastra drept una strict politica, inutila si chiar absurda. Evolutia sa de dupa 2007 a confirmat temerile mele din 2006. Atacurile veneau la inceput dinspre stanga/dreapta national-stalinista. In 2007, a iesit la atac stanga neo-marxista. Ulterior si-a spus “CriticAtac”. I s-au raliat fosti disidenti si politologi care se declarau sustinatori ai valorilor liberale. In memoriile sale intitulate “Internationala mea” (Polirom, 2012), carte incununata cu numeroase premii, esteticianul (paleo)marxist Ion Ianosi, fost activist al CC al PMR, fost sef de catedra la Universitatea din Bucuresti in “epoca de aur”, contesta chiar faptul ca regimul din Romania ar fi fost “comunist”. Distinctia dogmatica dintre “prima” si “a doua faza” a “noii oranduiri”, ar salva onoarea termenului de “comunism”.

Daca in aprilie 2006 am mai fost invitat la o emisiune a “Antenelor” realizata de Ion Cristoiu, din toamna am devenit indezirabil. Eram injurat si ponegrit fara oprire. Ion Cristoiu a publicat un articol care susrprindea situatia. Titlule ra “Vladimir Tismaneanu in ciorba de pe Dambovita”. Nu mai conta cine eram eu, important pentru detractori era ca fusesem numit de Traian Basescu. Pentru Badea, Ciutacu etc (Gadea inca nu aparuse, cred), eram “Clizmaneanu”, “Izmaneanu” etc Mihai Pelin s-a intrecut pe sine intreband daca Monica Lovinescu a semnat Raportul stand pe un scaun cu rotile. Profesorul Dinu C. Giurescu, cu care fusesem prieten, un carturar pe care il invitasem sa faca parte din Comisie si refuzase, a intrebat daca prin condamnarea regimului comunist urmaream sa anulam si actele de casatorie, divort ori chiar deces! Istoricul Florin Constantiniu (alt carturar pe care il invitasem sa faca parte din Comisie) si jurnalistul Cristian Tudor Popescu m-au acuzat ca sunt un Pavlik Morozov, un fel de pionier delator care isi trimite propriul parinte in lagar. Petre Roman, cel care, conform propriilor amintiri, citise in tinerete “scrierile lui Socrate”, a spus ca habar n-am de istoria comunismului, iar Ion Iliescu ne-a numit pe cei care am scris Raportul “scribalai oportunisti”. Fostul ofiter de Securitate Liviu Turcu, ramas in Vest in 1989, a iesit la atac de cate ori a fost nevoie.

Extrem de critic s-au pronuntat Paul Goma, Ionel Cana si Victor Frunza, fiecare cu motivatiile sale. Cum era de asteptat, includerea sau neincluderea cuiva in Comisie a provocat nu putine asemenea reactii. Merita Paul Goma sa fie in Comisie? Evident. Din pacate, ceea ce s-a intamplat in martie-aprilie 2006 a dus la ruptura relatiilor, odinioara apropiate si cordiale, dintre mine si celebrul disident. Am scris pe larg, a scris si domnia sa, nu voi adanci subiectul. Fostul disident, poetul si jurnalistul Dorin Tudoran (care refuzase cu politete, din varii ratiuni pe care, daca si cand va dori, le va da publicitatii, invitatia de a face parte din Comisie) a pastrat o atitudine de scepticism constant, uneori chiar acut, care a fost utilizata (probabil fara voia sa) de catre cei care doreau sa minimalizeze demersul. Nu a putut veni la sedinta Parlamentului din 18 decembrie unde fusese invitat, a trimis un mesaj presedintelui Basescu in care si-a exprimat sprijinul pentru condamnarea dictaturii comuniste. La acel ceas al denigrarilor isterice, in decembrie 2006, Dorin Tudoran nu a facut parte dintre detractori.

S-a spus ca din Comisie n-au facut parte istorici, ceea ce era o minciuna sfruntata (unul dintre membri a fost acad. Alexandru Zub, fost detinut politic). S-a spus ca n-am inclus disidenti (alta minciuna, a facut parte Radu Filipescu). Gh. Funar a spus ca am comercializat documente, o calomnie ordinara pentru care l-am dat in judecata si am castigat definitiv procesul. Oameni pe care ii socoteam prieteni au scris despre “comisii de futilitate publica” si au zeflemisit intregul demers in pamflete pe care, poate, le regreta. Dar au existat si vocile celor care au sustinut Comisia si Raportul: Fundatia “Ioan Barbus”, Fundatia “Corneliu Coposu”, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Viorel Padina, Dan Tapalaga, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Doru Maries, Valeriu Stoica, Ion Vianu, Devis Grebu, Mircea Mihaies,Tudorel Urian, Rodica Culcer, Sever Voinescu, Andi Lazescu, Ioana Lupea, Doru Baconsky, Cristian Preda, Grigore Cartianu, Mircea Marian, Razvan Ionescu, Ioan T. Morar, Mihail Neamtu, Steliu Lambru, Cristian Teodorescu, Cristian Ghinea, Dragos Aligica, Gh. Grigurcu, Angela Furtuna, Dan Turturica, Ovidiu Nahoi, Marta Petreu, Caius Dobrescu, Mircea Sevaciuc, Eugen Istodor, Radu Calin Cristea, Gelu Ionescu, N. C. Munteanu, Florin Toma, Cristian Patrasconiu, Brindusa Armanca, Horia Ghibutiu, Magdalena Boiangiu, Octavian Hoandra, Rodica Palade, Andrei Cornea, Andreea Pora, Petre M. Iancu, George Arun, Andrei Oisteanu, Dan C. Mihailescu, Marius Vasileanu, Doina Jela, Stefan Niculescu-Maier, Stejarel Olaru, Petru Clej, Liviu Antonesei, Al. Calinescu, Daniel Vighi, Leonard Oprea, Marcel Tolcea si lista este mult mai lunga. Evident, nu mentionez aici luarile de pozitie publice ale membrilor si expertilor Comisiei.

Din PSD, atat cat imi pot aminti, doar trei voci s-au auzit in favoarea condamnarii comunismului: Cristian Diaconescu, Alin Teodorescu si Vasile Puscas. Adrian Severin, cel care propusese candva Parlamentului European un document in acest sens, a navigat gratios printre stanci fara a lua o pozitie ferma. Intre patru ochi, mi-a marturisit ca ne sustine, la televizor a recitat linia oficiala. Mircea Geoana s-a dezis de ceea ce declarase cu cateva saptamani mai devreme. Nicio mirare asadar ca la Congresul PSD Raportul Final a fost condamnat in unanimitate, desi nu fusese dat publicitatii. Era cu doua saptamani inainte sedinta Parlamentului, membrii si expertii Comisiei Prezidentiale mai lucrau inca la convluzii si propuneri. Dar Ion Iliescu si oamenii sai nu mai puteau astepta. Pe 18 decembrie, la Bucuresti, avea loc o conferinta a Institutului Aspen (bransa romaneasca este condusa de Mircea Geoana). Am fost invitat sa particip, am explicat ca nu pot intrucat exact in acea zi avea loc sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului. Mircea Geoana mi-a raspuns (era cred in jur de 1 decembrie) si mi-a spus ca va fi prezent impreuna cu oaspetii. Decizia impusa de Ion Iliescu l-a facut sa renunte la planul initial. Este vorba de acelasi Mircea Geoana care, intr-un interviu aparut in “22″ in 2005 sustinea ideea unei comisii de analiza a dictaturii comuniste si sugera chiar numele meu pentru a o conduce…

Daca la un moment dat, in luna octombrie 2006, o singura data, Gabriel Liiceanu (de care ma leaga o minunata prietenie de idei care a inceput la mijlocul anilor 70) a exprimat oral, intr-o emisiune de televiziune, unele rezerve fata de numirea mea, incepand din 18 decembrie 2006 a fost unul dintre cei mai consecventi sustinatori ai demersului nostru. La fel si Sorin Lavric. Se citeaza adeseori un articol al d-lui Lavric din “Adevarul Literar si Artistic” (publicat inainte de decembrie 2006), dar se ignora deliberat cel putin trei articole ulterioare din “Romania Literara” in care filosoful si-a exprima sustinerea totala pentru condamnarea comunismului (nu mai vorbesc despre ceea ce a scris atat de empatic pe marginea cartilor mele). In pofida unor divergente din anii recenti, trebuie sa recunosc sprijinul public acordat Raportului de catre doamnele Zoe Petre si Lucia Hossu-Longin.

Istoria receptarii Raportului este mult mai lunga. N-am facut decat sa schitez aici liniile de forta care au despartit atunci apele, spre a relua titlul articolului publicat de doamna Doina Jela imediat dupa 18 decembrie 2006 in “Observator Cultural”, o publicatie care in anii ce aveau sa urmeze a suferit transformari pe care nu le voi comenta hic et nunc.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/exercitiu-de-memorie-la-bucuresti-de-pasti-acum-sapte-ani/

 

Dezghetul post-stalinist: Promisiuni, amagiri, deziluzii

 

Dedic acest articol memoriei profesorului Ghita Ionescu (1913-1996), autorul primei carti fundamentale de istorie a comunismului din Romania, un autentic ganditor liberal si un promotor neostenit al ideii unificarii europene.

La cateva saptamani dupa moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, incepea primul dezghet. Asa avea sa intre in istorie acea perioda de relativa relaxare, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg. Imaginea era a unui fluviu inghetat care intra intr-un anotimp insorit. Ceea ce parea pe veci paralizat incepea sa miste. La ordinul Kremlinului, micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, ii ceda lui Imre Nagy, pozitia de premier. Relativ marginalizat in perioada cea mai atroce, neimplicat in organizarea proceselor-spectacol, veteranul comunist Nagy anunta “Noul Curs”. Se deschideau portile inchisorilor, cenzura devenea mai putin sufocanta, atmosfera generala era mai putin irespirabila, crestea nivelul de trai. In iunie 1953 avea loc insurectia din Berlinul de Rasarit, anihilata de tancurile sovietice si de politia secreta est-germana. Urma arestarea si lichidarea lui Lavrenti Beria. La Bucuresti, in august 1953, Dej vorbea despre necesitatea “conducerii colective”. Dezghetul a fost un timp al sperantelor, ambiguitatilor si reformelor avortate.

Se prefigura o perioada de relativa calmare a furiilor staliniste. In aprilie 1954, Gheorghiu-Dej scapa de potentialul Tito al Romaniei care era Lucretiu Patrascanu. Inscenarea judiciara de la Bucuresti culmina cu condamnarea la moarte si executarea lui Patrascanu. Comunist din Vechea Garda, Patrascanu era nu mai putin un veritabil intelectual marxist (evident unul indatorat doctrinei leniniste). Executant obedient al politicii PCR imediat dupa razboi, ministru al justitiei in plina ofensiva impotriva statului de drept, fusese atacat  de clica Dej-Pauker drept “nationalist burghez”. Ceea ce nu i se ierta lui Patrascanu tinea de o anumita pudoare in discutarea chestiunii nationale si de refuzul de a repeta mecanic lozincile Kremlinului.

Socul “Raportului Secret”

In 1955, stalinistii de la Moscova (Molotov, Malenkov, Kaganovici) si protejatii lor din Europa de Est reuseau o rau-prevestitoare regrupare. Rakosi revenea pe pozitia de premier, Nagy era blamat pentru “oportunism de dreapta”. In decembrie 1955, Dej era reales prim-secretar al CC al PMR la Congresul al II-lea. Rakosi a condus delegatia comunistilor maghiari si l-a asigurat pe Dej de totalul sau sprijin. Desi se detestau, cei doi inversunati stalinisti aveau interese comune. PCUS a trimis o delegatie de rang secund, condusa de Alexei Kiricenko, prim-secretar al CC al PC din Ucraina. In februarie 1956, Nikita Hrusciov rostea, in miez de noapte, “Raportul Secret”, unul dinte cele mai influente documente poltice ale secolului XX. Pentru Dej si acolitii sai, era un soc total: idolul lor fusese demascat drept un monstru sociopat.

Revenit la Bucuresti, Dej organiza actiunile de torpilare a efectelor de-stalinizarii hruscioviste. Timp de aproape o luna a blocat “prelucrarea” in Biroul Politic al CC al PMR a documentelor Congresului al XX-lea, indeosebi a “Raportului Secret”, invocand obligatia sa de a participa la Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia (KKE), desfasurata in deplin secret langa Bucuresti (din cate stiu, la Snagov). Debarcarea ultra-stalinistului Nikos Zahariadis, decisa de sovietici, l-a panicat si mai tare pe despotul roman. La Varsovia, dupa moartea lui Boleslaw Bierut (care a facut un infarct si a murit la Moscova imediat imediat dupa citirea “Raportului Secret”, la vremea aceea vorbindu-se de sinucidere ori otravire), dezghetul se intensifica. Wladyslaw Gomulka, acuzat in 1950 de titoism si nationalism (ca si Patrascanu), era eliberat din domiciliul fortat. Incepea ireversibila dezintegrare a monolitului comunismului mondial. Revizionismul marxist era agentul dizolvant menit sa zdruncine logocratia totalitara.

O fortareata stalinista

Romania in acel an era unul din statele cele mai controlate de cadrele staliniste, opuse dezghetului hrusciovist. Chiar si cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (ma gindesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, pina la un punct Constantin Pirvulescu si Iosif Chisinevschi) fusesera total angajati in sovietizarea tarii. Aveau cu totii sange pe maini. Ilegalistii, cu foarte putine exceptii, intre care un Tudor Bugnariu ori un Petru Navodaru, eventual un Miron Radu Paraschivescu, anti-stalinisti convinsi, nu erau de fapt un grup alternativ din perspectiva politica. Ei erau devotati cu trup si suflet cauzei bolsevice. Unii, precum Miron Constantinescu, il criticau pe Dej, dar ii regretau pe Ana Pauker, pe Vasile Luca si pe Teohari Georgescu.

Asemeni lui Leonte Rautu si lui Athanase Joja, jurnalistul comunist Grigore Preoteasa, aflat in plina ascensiune politica, era unul dintre fidelii neconditionati ai lui Dej. La fel si figurile proeminente ale aparatului ideologic, intre care Paul Niculescu-Mizil, Pavel Tugui, Valter Roman, Sorin Toma si Stefan Voicu. Lucrurile erau cumva diferite intre intelectuali, mai ales in rindul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta in mediile studentesti, mai ales la Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj. In rest, conformismul unor Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu, Maria Banus, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Ov. S. Crohmalniceanu, Savin Bratu, Marcel Breazu etc era netarmurit. Vechii intelectuali precum G. Calinescu, Mihai Ralea si Tudor Vianu nu miscau in front. Un om de stanga pecum Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, era strivit in malaxorul terorii. Sadoveanu era perfectul tovaras de drum, Arghezi fusese domesticit. Poemul “Albatrosul ucis” de Nicolae Labis, publicat in ianuarie 1956, provoca reactia furibunda a dictatorului ideologic Leonte Rautu, marele vanator de “devieri” de la sacrosancta linie a partidului:

Când se-nteţește briza aripa-i se înfioară/Şi reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

“Mai sobru si mai demn decat ce, tovarase Labis? Ce-ati vrut sa spuneti?,” intreba inchizitorul. “Exact ceea ce ati inteles, tovarase Rautu” a rasunat, asemeni unei palme, raspunsul poetului rebel. “Duceţi această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo”, zbiera ca scos din minti tartorul literelor romanesti.

Conducerea PMR era constienta de faptul ca intelectualii (inclusiv unii fosti ardenti stalinisti) erau cei care conduceau revoltele din Polonia si Ungaria, ceea ce s-a tradus in intensificarea controlului de partid asupra vietii spirituale, exmatriculari si arestari de studenti, sedinte de “demascare”, denuntarea unor scriitori ca „impaciuitoristi”, „oportunisti”, “revizionisti”, „lipsiti de spirit revolutionar” etc O preconditie a revoltelor din Polonia si Ungaria (aceasta din urma transformata in revolutie) a fost scindarea la virf, tensiunea, chiar conflictul intre o factiune stalinista si una anti-stalinista. Este ceea ce a lipsit in Romania si Cehoslovacia, unde destalinizarile au fost superficiale, efemere si manipulative.

In Romania, pentru a-si neutraliza criticii, Dej si-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism,a recurs la tactica perfida si, in fond, incununata de succes, de transfer al culpabilitatii. La fel, in Cehoslovacia, Antonin Novotny a spus ca Rudolf Slansky fusese principalul stalinist si ca, prin urmare, dupa eliminarea acestuia si a adeptilor sai, nu se punea problema unei regenerari a elitei hegemonice. In datele situatiei din Romania, cu echipa Dej la cirma, cu trupele sovietice pe teritoriul tarii, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a inteligentsiei pe o platforma inspirata de directiile novatoare din Polonia si Ungaria, insa intelectualii (marxisti sau nemarxisti) erau prea inspaimintati si/sau regimentati pentru a testa asemenea strategii.

Gheorghiu-Dej, Valter Roman, Imre Nagy

Mi-e greu de imaginat un regim comunist in Romania care sa sprijine Revolutia Maghiara. Chiar si in 1968, Nicolae Ceausescu a sustinut independenta Cehoslovaciei, insa a avut rezerve esentiale privind linia de democratizare interna. Ceea ce insa nu implica obligatia excesului de zel, indirjirea comunistilor romani in condamnarea liniei lui Imre Nagy si colaborarea lor entuziasta cu „organele” sovietice.

Mergand pe linia istoriei contrafactuale (excelente articolele lui Eugen Stancu din “LaPunkt” unde isi imagineaza scenariul unei interventii sovietice in Romania in 1968), in continuarea unei intrebari lansata de Ghita Ionescu in magistrala sa carte “Communism in Romania” (Oxford University Press, 1964), ne putem imagina un moment Patrascanu in 1956 (in conditiile in care acesta n-ar fi fost lichidat in 1954). Presiunile sovietice ar fi putut duce la inlocuirea lui Dej cu nemesis-ul sau. Cat de departe ar fi mers Patrascanu? Personal, cred ca ar fi adoptat linia lui Gomulka: o deschidere partiala, incurajarea inteligentsiei nationale, dar mentinerea cordonului ombilical cu Moscova. In nciun caz pluralism democratic, multipartidism, alegeri libere. O de-stalinizare de tip hrusciovist, ceea ce, in conditiile date, ar fi insemnat un inceput de liberalizare interna reala, nu mimata. Ce sprijin ar fi gasit Patrascanu intre colegii sai de partid este insa o alta chestiune. Nu stiu care ziarist de la “Scanteia” ar fi putut sa se metamorfozeze intr-un Miklos Gimes, fostul redactor al oficiosului comunist de la Budapesta, “Szabad Nep”, devenit cel mai loial colaborator al lui Nagy in timpul Revolutiei Maghiare, condamnat si executat in iunie 1958, impreuna cu premierul legal inlaturat de Armata Rosie.

Cine crede ca Valter Roman, vorbitor nativ de maghiara, conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu fortat, pentru ca asa dorea el, se inseala amarnic. Om de incredere al organelor speciale sovietice, Valter Roman nu era catusi de putin un anti-stalinist (cum a incercat sa-l prezinte in anii 90 fiul sau Petre). Toate aceste „discutii” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea vointei de rezistenta a exilatilor maghiari si aducerea lor intr-o stare de abdicare morala necesara confectionarii unui proces-spectacol. “Mai intai vom stoarce de la la el toate informatiile”, afirma Dej in cercul sau intim, “apoi il vom spanzura de limba”. Imre Nagy a refuzat sa colaboreze cu anchetatorii, i-a sfidat cu demnitate. A fost spanzurat la Budapesta in iunie 1958.

Simplu spus, in intre 1953 si 1956, conducerea PMR a optat in favoarea conservarii modelului politic si economic stalinist, a despotismului politienesc, respingind orice tentativa de liberalizare interna. In aceasta privinta, Dej era mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotny, Ulbricht si Thorez, decit de Tito, Gomulka (cel din 1956), Togliatti ori Nagy. Cultura politica a comunismului romanesc a fost asadar una a stalinismului impenitent.

Versiune largita a articolului aparut pe platforma LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/05/03/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Despre profesorul Ghita Ionescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-amintirea-unui-mare-ganditor-politic-ghita-ionescu-1913-1996-1029923.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Misticism politic si frenezie ideologica: Un dialog cu Jamie Glazov

 

Public mai jos fragmente din lungul interviu despre cartea mea “The Devil in History” luat de Jamie Glazov pentru revista online “Frontpagemag”. Jamie este managing editor al acestei reviste si autorul cartii “United in Hate: The Left’s Romance With Tyranny and Terror”. Nascut intr-o familie de disidenti rusi, educat in Canada, detine un doctorat in istorie de la Universitatea York si este specialist pe teme legate de politica externa (SUA, Rusia, Canada). Tatal sau, Iuri Glazov (1929-1998), a predat studii ruse la Universitatea Dalhousie. Intre cartile sale se numara remarcabila lucrare “The Russian Mind since Stalin’s Death” aparuta in 1985, o analiza profunda a intelligentsiei ruse in secolul totalitarismelor.

FP: Let’s begin with what inspired you to write The Devil in History.

Tismaneanu: I owe the title to the great Polish philosopher Leszek Kolakowski. In a famous interview with Hungarian-born, British journalist George Urban, Kolakowski spoke about the presence of the Devil in twentieth-century ideologically-driven dictatorships. We speak about the Devil anticipated by Dostoyevsky in his masterpiece “The Demons” (or “The Possessed”). It is a Devil that exploits human gullibility, who organizes hatred, rancor, envy, resentment. It is a terribly modern devil that mobilizes, inebriates, intoxicates both elites and masses with the aroma of ideology. The Devil I write about in this short treatise of historical demonology is a metaphysician, a logician, and a statistician. He pretends to offer ultimate solutions to vital (or mortal) human questions by annulling the distance between the City of God and the City of Man. His expertise is to seduce, to enhance the human propensity for grandiose utopias. Political religions promise immediate redemption via the violent purification of the community. The non-belonger, the outcast, defined racially or socially, needs to be excluded, weeded out, eliminated, killed.

FP: So share with us what the book is about exactly. What is the main thesis?

Tismaneanu: I regard both Communism and Fascism as revolutionary projects, inherently and irredeemably hostile to liberal values. Both have used manipulative methods to arouse, to galvanize mass movements committed to an apocalyptic break with an execrated status quo. Both are secular religions obsessed with transcending the existing human condition in favor an anthropological revolution. Both are millenarianisms announcing the advent of the New Man. I suggest that a comparison between Communism and Fascism helps us understand better the nature, goals, and consequences of such movements, including their Islamist heirs. I regard them as parts of an unfinished century of revolutionary hubris.

My main question, underlying all the other ones, is: How was it possible for ideologies so different in their origin and rhetoric to result in mass murder? I see nihilism at the core of both revolutionary programs. Communism, as the great French historian Francois Furet said, is a pathology of the Enlightenment. Fascism is pathology of the Counter-Enlightenment. They are both exacerbated, inflamed, pathological expressions of the attempt to impose through violence elitist fantasies of historical grandeur.

Another main point is my polemic with the disingenuous double standards so often used in dealing with the two totalitarian visions (Communism, in any of its incarnations, and Fascism). It is amazing how prompt the criticism operates whenever dealing with Martin Heidegger’s romance with National Socialism and how meek the reactions are when focusing on Georg Lukacs, a zealot of Bolshevism until the end of his life.

FP: Let me draw some wisdom from you by coming at this phenomenon from a different angle: Why did the criminal enterprises of Nazism and Communism take on an earthly incarnation?

Tismaneanu: They are secular religions claiming to offer answers to crucial axiological dilemmas. You will pardon my philosophical terminology, but I do not know a better explanation that the one offered by the great political thinker Eric Voegelin: these are revolutionary movements aiming to make this-worldly something that belongs to the transcendent realm, to immanentize the eschaton. Communism carries to an extreme, as noticed by Dostoyevsky, the utopia of the Tower of Babel. National Socialism romanticizes the world, re-enchants it. Both are combinations of political mysticism and historical shamanism.

FP: What are your dreams for this book? What do you hope it might help achieve?

Tismaneanu: To bring back the wise insights about totalitarianism, due to major scholars and democratic thinkers, abandoned and derided during the détente years. I do not simply propose a return to positions defended by Hannah Arendt, Norman Cohn, Raymond Aron, Leonard Shapiro, Nathan Leites, Leo Labedz, Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Martin Malia, Robert Conquest, Leszek Kolakowski, but rather a synthesis that would take into account these major writings, as well as decades of new research and countless documentary proofs that the propaganda state was not a figment of Cold War ideological frenzy and that mass terror was the foundation for this type of state.

FP: Final thoughts on your main themes, which you illuminate brilliantly: the consequences of the impulse to build the City of God and the contempt for the individual?

Tismaneanu: Nothing can be more harmful to human liberty than state efforts to impose an official vision of truth upon defenseless individuals. No state interest can justify explicit or implicit attempts to make the individual an instrument of the government. No state-sanctioned definition of Good should prevail over our own conviction that, through our actions, we are fulfilling our humanity, not degrading and negating it.

Pentru textul integral:

http://frontpagemag.com/2013/jamie-glazov/the-devil-in-history/

Despre Iuri Glazov:

http://www.ruthfullyyours.com/2013/03/15/jamie-glazov-remembering-a-dissident-yuri-glazov/

Avangardele utopice si Diavolul totalitar

 

Diavolul totalitar este deopotriva metafizician, logician si statistician. Aparentul delir camufleaza precizia inspaimantatoare a ecuatiilor mortii. Cum imi scria recent unul dintre cei mai profunzi cunoscatori ai experientei bolsevice: “Lenin provided both the totalitarian poetry and the example of unrestrained, uncompromising violence toward ‘enemies’.” (Lenin a oferit atat poezia totalitara cat si exemplul violentei neingradite, inversunate in raport cu ‘dusmanii’).

Am participat zilele trecute la un colocviu organizat de Liberty Fund despre dimensiunile istorice si politice ale Raului in epoca moderna. S-a discutat, evident, despre fascism si comunism, despre Marx si mostenirea sa, despre genocidul din Rwanda, despre Gulagul chinez (Laogai), despre radacinile psihologice ale Raului, despre raportul dintre ideologie si teroare. O tema esentiala este legata de relatia dintre practicile totalitare si sperantele utopice menite sa justifice atatea crime infaptuite in numele unor presupuse idealuri “progresiste”. Pedagogia diabolica si (i)logica leninismului (deci a comunismului) isi au originea in sacralizarea Istoriei si in mistica Revolutiei universal-mantuitoare. Astfel, avangarda utopica este proclamata drept omnipotenta, iar identificarea abstracta a omului cu ideea de putere se realizeaza prin intermediul ideologiei. Nu irationalitatea defineste Raul modern, ci tocmai pretentia unei perfecte rationalitati. Absurdul kafkian este unul aproape geometric.Sociologul Daniel Chirot a scris o carte remarcabila despre tiraniile moderne, inradacinate in ideologii pseudo-stiintifice si in gnoze apocaliptice, ca expresii ale Raului istoric. Unul dintre cele mai tulburatoare capitole se ocupa de ceea ce Chirot numeste egalitarian hells (iadurile egalitariste). Cat priveste disponibilitatea unor intelectuali de a renunta la discenamantul moral si de a se angaja, cu iresponsabil entuziasm, in justificarea violentei politica in numele intemeierii Paradisului terestru, amintesc contributiile profesorului Paul Hollander. La ora actuala nu lipsesc relativistii etici pentru care crimele totalitare nu trebuie privite drept esential diferite de imperfectiunile democratiilor liberale.

Gandirea critica devine potential subversiva (atat obiectiv cat si subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenitatii intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Acest tip de samanism politic, practicat de asa-zisi adversari ai oricarei forme de misticism, anihileaza orice incercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra mintii. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenclaturii, a urmarit sa domine atat sfera publica cat si pe cea privata. Omul, ca individ dar si ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violentei si sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supusii absoluti, cei pentru care nici o crima ordonata de la nivel inalt nu era nejustificabila in perspectiva „zorilor luminosi”. „Tortionarii voluntari” ai lui Stalin, la fel ca si in cazul motivatiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au actionat, spre a relua o teza a Hannei Arendt, fara a gindi, deci “fara judecata” (thoughtlessness). Dar nu cred ca putem vorbi despre banalitatea actiunilor lor. Raul totalitar a fost radical, nu banal. Arendt gresea in privinta lui Eichmann: acesta nu era un simplu “surub birocratic”, ci un militant national-socialist total impregnat de mitologia numita de istoricul Saul Friedlander “antisemitism redemptiv”. Era un zelot al revolutiei naziste, la fel cum un Nikolai Ejov si alti calai din NKVD, erau zeloti al revolutiei bolsevice.

Un climat de frica endemica este necesar pentru mentinerea acestei ‚specii’ de monolitism. Mentalitatea stalinista conspiratoriala produce constant imaginea diabolica a tradatorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docila. In cel mai propriu sens girardian, mecanismul tapului ispasitor hraneste utopia societatii eliberate de exploatare, din care vor fi disparut antagonsmele sociale. Pina acolo insa, este nevoie de „intensificarea luptei de clasa” prin eliminarea inamicilor „obiectivi sau subiectivi”. Punctul de plecare al acestei violente colective, asigurata si perpetuata de aparatele statale, este maniheismul lui Lenin, militant, exclusivist si intrasingent, esentializat in hipnotica formula kto kogo (Care pe care?) . Cine sunt dusmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Functia Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza raspunsuri la asemenea intrebari. Sarcinile trasate de catre Stalin subordonatilor sai in perioada valurilor de epurari (cistka) au fost, in principal, mentinerea vigilentei revolutionare si intretinerea psihozei generalizate. Nu se accepta nici o fisura in scutul bolsevic; nu sunt tolerate indoieli sau remuscari, ele putand ascunde posibile planuri menite sa submineze sistemul. Stalin semneaza personal zeci, sute de liste cu numele celor care urmeaza sa fie lichidati. La fel, Mao este cat se poate de transant: evita eufemismele, ordona uciderea celor pe care ii denunta drept inamici.

Motivul fortaretei asediate era proferat pina la satiu: aparea ca o idée fixe temerea ca „fiind inconjurati de dusmani, supravietuirea noastra depinde de mentinerea unitatii’. Nu exista salvare in afara comunistati supraindividuale numita Partid. Disidenta era perceputa drept un atac impotriva avangardei revolutionare.Astfel, opozitia devenea pacat mortal, suspiciunea capatand valoare de virtute absoluta. Asumarea diferentei echivaleaza cu oprobriul ostracizarii. Ea reprezinta insa si primul pas inspre emancipare, ceea ce Soljenitin a numit „autonomia spiritului”. In consecinta, sarma ghimpata a Gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute si complicii relativi ai Diavolului in istorie.

Intreaga tragedie a comunismului este surprinsa in halucinanta pretentie a unei minoritati autodesemnate drept izbavitoare de a intruchipa o elita ale carei scopuri utopice sanctifica chiar si cele mai barbare metode ale sale. Acest hubris este fundamentul pentru negarea dreptului la viata a celor definiti drept ‚paraziti’, ‚microbi’ sau ‚drojdia societatii’… pentru dezumanizarea deliberata a victimelor. In centrul gandirii totalitare se afla asadar ceea ce Alain Besançon a definit drept fasificarea notiunii de Bine (la falsification du Bien).

Conceptia, initial propusa de iluministii francezi, asupra omului ca mecanism si-a gasit un sinistru ecou in tehnologia ubicua a crimei impotriva tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul in care nimic nu a mai putut opri sau rezista in fata propagarii perpetue a marii minciuni. Igal Halfin descrie pertinent procesul prin care, odata cu ciclicele epurari din Uniunea Sovietica (care embrionar si programatic au inceput inca din 1920), escatologia marxista s-a metamorfozat intr-o demonologie care si-a atins maturitatea discursiv-transformist-criminala odata cu ofensiva pentru realizarea socialismului intr-o singura tara, sub Stalin. In acesti ani, discursul urii a fost saturat cu teribile spectre precum cele ale fractionistului, oportunistului de dreapta ori de stinga, impaciuitoristului, spionului, agentului imperialismului, reptilei trotkisto-zinovieviste, porcului buharinist, si alte ipostaze discursiv-simbolice ale ‚marsaviei’ anti-bolsevice.

Criticul Phillip Rahv, unul dintre celebrii intelectuali din New York, co-fondator al legendarei “Partisan Review”, a oferit o subtila interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: “acestea sunt procese ale mintii si spiritului uman….In Uniunea Sovietica, pentru prima oara in istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistenta. Autoritatea este monolitica: atributiile si politica sunt nediferentiate. In aceste conditii devine imposibila sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai intreaga viata este absorbita de acesta, el cauta sa modeleze si chipurile mortii.” O adevarata fenomenologie a tradarii ia nastere in procesul de justificare a masacrului societatii, fiind din pacate generos sustinua nu de putini intelectuali care au acceptat acest morbid scenariu. Nostalgia sau speranta pentru inselatoare firimituri de moralitate in utopia comunista, combinata cu exploatarea machiavelica a anti-fascismului au dus la un constantul esec al multor intelectuali de accepta sau recunoaste caracterul criminal al experimentului sovietic.

Problema fundamentala a leninismului a fost (asa cum au semnalat inca din 1918 Karl Kautsky si Rosa Luxemburg) divinizarea scopului final, ceea ce a avut drept consecinta aparitia unui univers amoral in care cele mai abjecte crime au fost justificate din prisma unui asimptotic viitor luminos. Iar in practica, punctul terminus a aparut drept eliminarea totala a politicii prin intermediul unui Partid care devenea ‚intruparea’ unei exterministe vointe generale . Profitand de medierea mitului Partidului ca incarnare a Ratiunii in istorie, leninismul a reusit mai eficient decat orice alta ideologie moderna sa transforme un cult de factura gnostica intr-un extraordinar instrument de auto-hipnoza politica. Militantii leninisti din intreaga lume au crezut in mitul ‚partidului de tip nou’ cu o ardoare comparabila doar cu cea a fanaticilor religiilor milenariste.

Cheia extinctiei leninismului se afla in complexul ideo-politic al partidului ca locus privilegiat al ratiunii si cunoasterii istorice. Leninismul, in variile sale faze, a fost ceea ce Ken Jowitt a definit drept un moment “catolic” in istorie, in timpul caruia „cuvantul universalizant ideologic a capatat trup institutional, iar rezultantul complex institutional (abil standardizat si ierarhizat) a reusit sa domine un semnificativ multiple culturi, autonom de caracteristicile acestora.” Formula althusseriana a acestui fenomen isi mentine validitatea doar prin extensie conceptuala: leninismul a fost un praxis al „filozofiei” ca ideologie, deci ca legitimare si apologie a dominatiei teroriste.

http://press.princeton.edu/titles/5809.html

http://laogaimuseum.org/

http://www.cornellpress.cornell.edu/book/?GCOI=80140100740460&fa=author&person_id=231

http://www.isi.org/books/bookdetail.aspx?id=2b299c8d-0cf4-4699-9d84-90f6e9063f71

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/utopia-comunista-raul-istoric-si-problema-moralitatii/

Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei

 

Am citit cu ani in urma un superb eseu de Thomas Mann despre Dostoievski cu titlul “Extazul demonismului”. Demonii de care ma ocup in cartea “Diavolul in Istorie” sunt posedatii metafizici, ori mai precis spus, ideologici. Ori si mai exact, utopici. Sunt demonii modernitatii auto-distructive care vestesc mileniul de aur. Experti in mituri, stiu sa se deghizeze, sa vrajeasca, sa ispiteasca, sa ademeneasca. Se furiseaza in detalii, construiesc sofisme ametitoare si rationalizari specioase. Sunt indiferenti la soarta milioanelor de victime. Ii amagesc pe oameni cu fagaduinta unor vremuri mereu insorite, a acelor “zori care canta” despre care scria Gabriel Peri, jurnalistul comunist executat de nazisti in 1941 si omagiat de Eluard intr-un poem celebru. Nu intamplator Dinu Pillat vorbeste in romanul sau “Asteptand ceasul de apoi” despre miscarea revolutionar-mesianica a vestitorilor (avea in gand, fireste pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba, cum observa Cosmin Ciotlos intr-o recenzie din “Romania Literara”, de comunistii interbelici). Demonii despre care scriu fac parte din sectele extazelor deopotriva mistice si nihiliste. N-au disparut, isi continua lucrarea malefica.

Mefisto apare adeseori investmantat in tinuta Profesorului, a Logicianului, personajul ionescian, a eruditului (si perversului) dialectician pentru care schemele istoriosofice sunt doar jocuri speculative menite sa justifice oricat de multe si oricat de crude experiente de laborator istoric. Citez din Christopher Hitchens, un om care cunoastea bine specia: “On the Left, Luis Althusser’s attempt to recreate Communism by abstract thought was probably the last exhalation of the idea, terminating in his own insanity and by what I once rather heartlessly called his application for the Electric Chair of Philosophy at the Ecole Abnormale” (“Why Orwell Matters”, Basic Books, 2002, p. 194). Cuvinte ce se potrivesc de minune unul Alain Badiou.

 

Ceea ce Peter Viereck a identificat drept metapolitica tine tocmai de acest hybris, de nesabuinta, de aroganta epistemica ridicata la rang de suprema virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel si Hitler. Religii seculare inradacinatate in scientism, bolsevismul si nazismul nu puteau fi decat proiecte ateiste, anti-crestine, fundamental anti-religioase. Ceea ce-i deranja si pe bolsevici si pe nazisti era tocmai umanitatea, failibitatea asumata a lui Iisus. Nu mai putin ii exaspera universalitatea pasiunii sale. Calugarii religiilor politice moderne se aseamana cu fanaticii medievali. Asa l-a conceput Thomas Mann in “Muntele vrajit” pe iluminatul Leo Naphta, antipodul iluministului locvace, optimist si mereu perdant, flasnetarul Settembrini, profet al progresului istoric…

 

Problema secolului XX, ori una dintre aceste probleme care au facut sa curga fluvii de sange, dar si de cerneala, este sanctificarea mijloacelor in numele unui scop presupus imaculat. Raul, pentru ca despre Rau vorbim, un Rau care poate fi explorat psihologic, istoric, teologic si filosofic,s-a tradus in promisiuni emancipatoare, in angajamente colective de salvare in si prin Istorie. Amintesc aici caracterologia adeziunilor febrile cu care incepe “Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, una din cartile esentiale ale gandirii anti-totalitare. Alfa era Moralistul, Gamma era Sclavul Istoriei. Nu ma refer doar la utopiile egalitare convertite in cosmaruri de tipul regimului Khmer Rouge, dar si la dictaturile de extrema dreapta. Sigur, intre cele doua paroxisme revolutionare (termenii de dreapta si stanga sunt deo uluitoare ambiguitate, cel putin in acest context) au existat consubtantialitati si afinitati pe care multi dintre zeloti nu le-au observat ori au preferat sa le ignore. Despre ele a vorbit insa Vasili Grossman in “Panta Rhei” si in”Viata si destin”, le-a plasat sub ceea ce-as numi reflectorul constiintei morale. O scena de la Kremlin, din august 1939, in timpul semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop capteaza aceasta inavuabila inrudire. Stalin il prezinta pe Beria oaspetelui nazist” “Este Himmler-ul meu”. Scurt si revelator…

 

Mihail Bulgakov a asezat drept motto al marelui sau roman acel citat din “Faust” in care Diavolul, cel care urzeste mereu raul, ajunge sa creeze doar bine: “Ein Teil von jener Kraft, die stets das Böse will und stets das Gute schafft”. Este vorba, cred, de acea viclenie a Ratiunii (List der Vernunft) despre care scria Hegel in “Prelegerile de filosofia istoriei”, de faptul ca maleficiile nascocite de Diavol rezulta, adeseori, intr-un fel de progres. Dar aici incepe o alta discutie: ce poate justifica sacrificiile umane facut in numele progresului? Exista progres ori vorbim de un construct mental pe care il aplicam, il atasam artificial pe lantul evenimential, altminteri contingent si haotic, numit istorie? Ce se intampla cand omul se indraceste? Cand iluminarile devin invitatii la exterminari, la genocid? Multe din aceste teme sunt explorate de filosoful politic John Gray in recenta sa carte “The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths” (2013). Voi reveni.

 

Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei, cand Ratiunea ori Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, cand individul este tratat ca o simpla “fictiune gramaticala” (Koestler), se ajunge la masacre in masa, la statul propagandei universalizate, la lagare de concentrare si la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intra in istorie neanuntat. Tot asa cum nimeni nu l-a anuntat pe Gregor Samsa ca va deveni gandac…

Diavolul din detalii: Paul Hollander despre “The Devil in History”

 

 

In revista “The New Criterion” Paul Hollander, profesor emerit de sociologie la University of Massachusetts (Amherst) si autorul unor lucrari clasice despre totalitarism a publicat o cronica a cartii mele “The Devil in History”. Public aici textul tradus de Madalina Schiopu in revista “22″.

 

“Volumul lui Vladimir Tismăneanu are rara calitate de a fi, în același timp, nuanțat și pasionat. El va rămâne probabil o contribuție durabilă pentru o înțelegere mai adâncă a marilor crime istorice ale secolului trecut, strâns legate de conceptul și realitatea totalitarismului.

Cititorul trebuie prevenit că e dificil să faci dreptate, într-un spațiu atât de limitat, acestei cărți ambițioase și reflexive care ex­plorează cele mai tragice și semnificative fe­nomene istorice ale secolului trecut și în­cercarea de a le legitima. Sintetizată co­rect de autorul său, cartea este „un eseu com­parativ comprehensiv pe marginea ori­ginilor intelectuale, a crimelor și eșe­cului mișcărilor radicale și totalitare ca­re au răvășit ultimul secol“. Volumul exa­minează, de asemenea, decăderea și pră­bu­șirea regimurilor comuniste și noile con­di­ții apărute după colapsul acestora în Eu­ro­pa de Est postcomunistă.

Este nevoie de tenacitate și de o eru­diție formidabilă pentru a te lansa printre controversele care, vreme de câteva decenii, au în­soţit și adesea au modificat con­ceptul de totalitarism. Autorul are însă o pregătire remarcabilă pentru această sar­ci­nă. A crescut în România comunistă și a cu­noscut astfel pe pielea lui viața într-o so­cietate totalitară; apoi și-a dedicat bună parte din viață pentru a studia atât teoria, cât și practica sistemelor comuniste, așa cum s-au desfășurat ele în Europa de Est. Nu spunem asta pentru a sugera că ex­pe­ri­ența personală demonstrează dincolo de orice dubiu utilitatea unui concept, ci mai degrabă pentru a arăta că experiența unor realități politice ajută adesea la o în­țe­le­ge­re mai bună atât a conceptelor pe care le-au generat aceste realități, cât și a idei­lor care au creat inițial aceste realități.

Tismăneanu și-a asumat misiunea de a de­monstra că acest concept are sens și de a elucida asemănările semnificative (fără a ig­nora diferențele) dintre nazism și co­mu­nismul sovietic – asemănări care se află în miezul ideii de totalitarism și, de ase­me­nea, unul dintre cele mai controversate atri­bute ale acestuia. Cealaltă temă prin­ci­pală a cărții este relația dintre idealurile sau planurile marxismului și practicile sta­telor comuniste care și-au clamat ins­pi­rația și legitimitatea de la marxism – un alt subiect amplu dezbătut printre in­te­lec­tualii occidentali.

Conceptul de totalitarism a apărut pentru a arăta trăsăturile distinctive ale unor sis­teme politice extrem de represive și cri­minale, cum ar fi Germania nazistă și Uni­unea Sovietică sub Stalin, urmate de Chi­na lui Mao și Cuba lui Castro. Aceste re­gi­muri sunt substanțial diferite de alte auto­crații sau tiranii din trecut. Ele au fost re­presive în noi feluri și pentru noi motive. Au extins la extrem înțelesul a ceea ce es­te „politic“, legitimând astfel controlul sta­tului asupra unor zone ale vieții ce fu­se­seră indiferente altor regimuri autocratice. Această acțiune enormă și nu în întregime reușită a fost inspirată de puternice cre­dințe religioase secularizate și de o dorință de a transforma fundamental atât ins­ti­tu­țiile sociale, cât și oamenii înșiși.

Aceste regimuri s-au remarcat prin efor­turile lor declarate și consistente de a uni teoria cu practica, idealurile politice cu re­alitățile sociale. Această întreprindere a im­plicat violență politică și constrângere la scară mare, având în vedere că, în vi­ziunea puterii, societățile vizate trebuiau pu­rificate de toți cei percepuți ca ob­sta­cole în cale a unui proiect fără precedent de inginerie socială. Unii teoreticieni, ca Hannah Arendt și Robert Nisbet, au su­gerat că apariția acestor regimuri a fost un produs secundar al modernității, mar­cată de declinul comunității, izolare so­ci­ală și pierderea unui scop comun. So­cie­tățile totalitare, liderii lor glorificați, cre­dințele religioase secularizate au oferit o al­ternativă primitoare – sau așa a părut la momentul respectiv – la aceste condiții spe­cifice modernității.

Numeroși intelectuali occidentali care au simpatizat cu regimurile comuniste în nu­mele idealurilor acestor regimuri, în mod special al unor pretinse aspirații egalitare, au respins conceptul de totalitarism pen­tru că ar implica echivalența morală între comunism și nazism. Critici ai conceptului au mai afirmat că aceste regimuri au eșuat în încercarea de a-și stabili dominația to­tală și au devenit mai puțin represive pe mă­sura timpului sau când glorificații lor lideri (Stalin și Mao) au murit. Dar, așa cum a scris Leszek Kołakowski, „Când vor­bim de regimuri totalitare, nu ne re­ferim la sisteme care au atins per­fec­țiu­nea, ci mai degrabă la cele stimulate de un efort fără sfârșit de a o atinge, de a înghiți toate canalele comunicării umane și de a eradica orice formă spontană de viață socială“.

În viziunea autorului, „distincția prin­ci­pală“ dintre nazism și comunism a fost aceea că „naziștii n-au avut niciun pro­iect umanist la origine pe care să-l in­voce – niciun rezervor luminos de spe­ran­țe liberale înșelate care să fie readus la viață“. Chiar și după declarațiile lui Hrușciov din 1956 și după mărturia lui Sol­jenițîn, a rămas printre intelectualii occi­dentali un „sentiment persistent că, până la urmă, există ceva moral în utopia bol­șevică“. Tismăneanu arată mai departe că național-socialismul nu a atins niciodată un nivel de coerență teoretică și sofisticare conceptuală asemănător cu paradigma mar­xistă. Totuși, esența formată din ob­se­sii anticapitaliste, antiliberale și antide­mo­cra­tice poate fi găsită în ambele doctrine, altminteri reciproc ostile.

Fundamentele ideologice ale celor două sisteme prezintă asemănări cruciale. „Fascismul nu a fost în mai mică măsură decât bol­șe­vismul o fantasmă a salvării: am­bele au promis să elibereze uma­ni­tatea din lanțurile mercantilismului ca­pi­talist și să asigure apariția comunității totale.“ Asemănările nu se opresc aici: se regăsesc în intențiile de purificare ale ce­lor două sisteme. Ambele și-au definit duș­manii pe baza potențialului de a bloca re­alizarea comunității perfecte. Milioane de vieți omenești au fost distruse de con­vin­gerea că starea tristă a umanității ar putea fi corectată dacă acești „paraziți“ de­sem­nați ideologic vor fi eliminați. Și, la fel de important, atât comuniștii, cât și naziștii „au crezut că schimbarea fundamentală este posibilă“.

Cea mai valoroasă contribuție a acestei cărți rezidă în demonstrația riguroasă și completă a legăturii integrale dintre ide­alurile utopice și sălbăticia senină carac­teristică acestor sisteme „propulsate ide­ologic“. Conducătorii comuniști au fost la fel de convinși ca liderii naziști că, pentru a crea o lume mai bună, trebuie să ex­ter­mine milioane de oameni, considerați in­dezirabili din punct de vedere politic.

Despre limitările marxismului de a inspira practici social-politice de durată, Tis­mă­neanu sugerează că a eșuat „fiindcă a su­b­estimat impasurile existenței umane, ne­voia omului de sursă a unui sens spi­ri­tual și cultural“. Marxismul nu și-a putut îndeplini „promisiunea transformării uni­versale“ și a unei „reconcilieri a omului cu natura și istoria“.

Această importantă carte ar fi avut probabil influența pe care o merită, dacă limbajul ei ar fi fost mai puțin dens și mai ac­cesibil, obligându-l uneori și pe cititorul educat să recurgă la dicționar. O bibliografie ar fi fost de asemenea bine­venită, având în vedere mai ales exce­len­tele surse pe care notele de la final nici nu le evidențiază, nici nu ne ajută să le lo­ca­lizăm.

În ciuda acestor probleme minore, vo­lu­mul are rara calitate de a fi, în același timp, nuanțat și pasionat. El va rămâne probabil o contribuție durabilă pentru o în­țelegere mai adâncă a marilor crime is­torice ale secolului trecut, strâns legate de conceptul și realitatea totalitarismului.”

(Cronică apărută în The New Criterion, aprilie 2013. Cea mai recentă carte a lui Paul Hollander este The End of Commitment, Editura Ivan R. Dee)

 Traducere de MĂDĂLINA ȘCHIOPU

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century

// University of California Press, 2012

http://www.revista22.ro/diavolul-din-detalii-24418.html

Amintirea unui mare ganditor politic: Ghita Ionescu (1913-1996)

 

Profesorul Ghita Ionescu (1913-1996) a fost cel mai important politolog de origine romana din secolul al XX-lea. Democrat convins, Ghita Ionescu a parasit Romania in momentul in care devenise clar ca tara intrase in orbita de dominatie sovietica.  In perioada interbelica, fara a fi fost comunist, a fost apropiat de cercurile intelectuale de stanga, a scris in publicatii precum “Viata Romaneasca”, “Bluze Albastre”, ”Azi” etc Fascismul, in oricare din ipostazele sale, ii repugna. Ca antifascist, a fost apropiat de Lucretiu Patrascanu si de Belu Zilber. Dupa razboi, a fost o scurta perioada diplomat, dar a inteles printre primii intelectuali de stanga ca viitorul tarii nu era unul democratic, ci dimpotriva. Era un intelectual rasat, un om de o mare delicatete si caldura. Treptat, a devenit un liberal de formula aroniana. A anticipat in scrierile sale naruirea imperiului sovietic, intemeiat pe suprematia ideologiei comuniste, in Europa de Est:

In exil, a militat activ in cadrul Comitetului National Roman, a fost un timp, la inceputul anilor 60, director A anticipat in scrierule sale prabusirea imperiului sovietic. al Departamentului Romanesc al postului de radio “Europa Libera”. Era un savant cu o puternica vocatie etica, s-a opus totalitarismului in oricare dintre incarnarile sale. A predat la London School of Economics unde, impreuna cu Isabel de Madariaga, a intemeiat revista “Government and Opposition”, una dintre cele mai respectate publicatii din domeniul politicii comparative, si la University of Manchester.

Impreuna cu Ernest Gellner, a editat volumul devenit clasic despre populism. A publicat in 1964, lucrarea de pionierat “Communism in Romania” la Oxford University Press, o carte care ramane de o intensa actualitate. In medalioanele biografice din finalul volumului, a anticipat atunci posibila venire la putere a lui Nicolae Ceausescu, secretarul CC insarcinat cu chetiunile de cadre, drept succesor al lui Gh. Gheorghiu-Dej. In martie 1965, predictia lui Ghita Ionescu s-a implinit. Ulterior, a urmarit atent avatarele stalinismului national din Romania.

Cu acordul sau, i-am dedicat cartea mea, “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”. Am avut sansa sa discut cu el in repetate randuri ipotezele cartii, direct legate de lucrarea sa deschizatoare de drumuri. In primavara anului 1989, la invitatia sa, am scris un studiu cu titlul “Putere personala si criza politica in Romania” pe care l-a publicat in “Government and Opposition”. Examinam acolo constituirea unei factiuni post si chiar anti-Ceausescu in PCR si il identificam pe Ion Iliescu drept posibil favorit al acestei factiuni. Profesorul a citit cu atentie prima versiune a studiului meu, mi-a facut sugestii excelente. Era unul dintre cei mai competenti analisti ai fenomenelor dictatoriale din veacul XX. Lucrul acesta mi-a fost confirmat intr-o discutie pe care am purtat-o cu profesorul Juan Linz de la Universitate Yale. Era, in egala masura, un sustinator statornic si activ al proiectului integrarii europene.

Cartile lui Ghita Ionescu despre evolutia Blocului Sovietic au contribuit la formarea unor generatii de politologi si istorici. A scris lucrari remarcabile in domeniul filosofiei politice, intre care “Politics in Pursuit of Happiness”, carte tradusa in romaneste. A colaborat la revistele exilului intelectual romanesc, “Agora” si “Meridian”, conduse de Dorin Tudoran. L-cm intalnit de fiecare data cand venea la Washington, fiind oaspetele bunilor sai prieteni, respectatul diplomat Nicholas si sotia acestuia, Dana Andrews, nascuta Dana Romalo. Erau vechi si apropiati prieteni cu familia Visoianu. Imi amintesc de acele doua ore si mai bine petrecute in family room, in casa sotilor Andrews din suburbia washingtoniana Chevy Chase, impreuna cu Ghita Ionescu si cu Mircea Mihaies. Raspunsurile profesorului la intrebarile puse de Mircea si de mine pe tema resurectiei populismelor in lumea de azi au reprezentat o admirabila lectie politologica. A propus distinctii esentiale intre traditia populista americana si aceea europeana, indeosebi cea rusa. Discutia-interviu a aparut in revista “Orizont”. Cred ca ar merita sa fie republicata. Imi aminesc un pranz cu Ghita Ionescu aici, in Washington, la Cosmos Club. Cand am cerut un pahar de vin, profesorul m-a dojenit putin amuzat: “Vinul se comanda la sticla”. Era in chip natural elegant ca maniere si ca gandire.

Faptul ca presedintele Romaniei, Traian Basescu, a sustinut in 2011 Prelegerea Memoriala “Ghita Ionescu” la London School of Economics a fost un binemeritat omagiu adus unui ganditor exceptional, un veritabil umanist si un democrat consecvent. Am sperat, la vremea respectiva, ca acea prezentare avea sa fie inceputul unei serii de asemenea prelegeri purtand numele ilustrului politolog si istoric al comunismului. Mi-e teama ca filosofia neo-protocronista a ICR-ului actual nu va ingadui continuarea unui proiect atat de important.

Inapoi la Lenin?

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Am discutat despre aceste lucruri la Universitatea Michigan din Ann Arbor unde am prezentat cartea mea “Diavolul in istorie”. Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”?

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebui sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XXlea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Sa ne miram? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti ca prefera cel mai socialism celui mai bun capitalism. Declaratie aberanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reala nu conteaza pentru acesti doctrinari. Ceea ce importa sunt dogmele carora le raman fideli in pofida oricaror evidente. Daca faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rau pentru fapte”. Cititi “Internationala mea” de Ion Ianosi, o carte glorificata drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati sa cautati acolo o analiza onesta a bolsevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosi este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele inspirate de ideologia marxist-leninista.

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, exclusiviste. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu „linia partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu. „Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă.

Versiune largita a articolului aparut in “Evenimentul Zilei”, 12 martie 2013

La National Endowment for Democracy, despre “The Devil in History”

The Devil in History:

Communism, Fascism and Some Lessons of the Twentieth Century

a book launch featuring

Vladimir Tismaneanu
University of Maryland

with comments by

Michael Allen
National Endowment for Democracy

moderated by

Marc F. Plattner
International Forum for Democratic Studies

Wednesday, February 27, 2013
12:00–2:00 p.m.

National Endowment for Democracy

1025 F. Street, N.W., Suite 800, Washington, D.C. 20004
Telephone: 202-378-9675

About the event

The Devil in History is a provocative analysis of the relationship between communism and fascism. Reflecting the author’s personal experiences of living under communist totalitarianism, the book is about political passions, radicalism, utopian ideals, and their catastrophic consequences in the twentieth century’s experiments in social engineering.

Please join us as Vladimir Tismaneanu compares communism and fascism as competing and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. He will examine:

• the inherent ideological appeal of these radical, revolutionary political movements
• the visions of salvation and revolution they pursued
• the role of charismatic leaders
• the place of violence within these systems, and their legacies in contemporary politics.

His presentation will be followed by comments by Michael Allen.

About the speakers

Vladimir Tismaneanu is professor of comparative politics and director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. His research areas include communist political systems, comparative politics, political sociology, and political theory, as well as the contemporary politics of Central and Eastern Europe. His previous books include Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998) and Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1994). Mr. Tismaneanu is also a member of the editorial board of the Journal of Democracy and the research council of the International Forum for Democratic Studies.

Michael Allen is special assistant to the vice president of government relations and public affairs at the National Endowment for Democracy.

http://www.ustream.tv/channel/ned-events#/recorded/29606744

 

Indaratul cortinei: Catalin Avramescu despre societatea secreta din Cartierul Primaverii

 

Au aparut de-acum numeroase cronici ale volumului “Lumea secreta a nomenclaturii”. Ma bucur sa public mai jos analiza propusa de filosoful politic Catalin Avramescu cu care, de-a lungul anilor, am purtat intense discutii despre cultura politica a comunismului in genere, a celui romanesc in particular. Profesorul Avramescu surprinde in acest articol impenetrabilitatea sistematic construita a structurilor de putere si de comunicare din regimurile comuniste. Intre spectatorii muti si actorii din piesa regizata de Stalin se interpunea o inexpugnabila cortina.

Biografiile reale ale nomenclaturii constituiau secrete de stat, relatiile de familie si de prietenie din acel univers erau invelite in limbajele totalitare. Stela Moghioros ii spunea sotului ei “Tovarase”. Cand una din fetele lui Leonte Rautu l-a intrebat pe tatal ei daca Petre Blajovici, recent promovat de Ceausescu ca vice-presedinte al Consiliului de Ministri, era inteligent, ideologul partidului raspundea laconic: “Este un tovaras bun”.  Nomenclatura si-a creat limbaje, semnale, coduri ezoterice, menite sa ascunda, sa camufleze si sa converteasca realitatea intr-o supra-realitate, inradacinata in ideologie.

Rumoarea se substituia informatiei, iar dosarele de cadre erau ascunse cu maniacala gelozie in seifurile sectiilor specializate ale CC-ului. “Cadrele decid totul”, spunea Stalin. Informatiile despre cadre, evident, devin elemente decisive in perpetua lupta pentru putere din sectele comuniste. “Cine a fost casatorit cu cine?” se transforma in revelator biografic si indicator politic. Inainte de a se fi casatorit cu Ella (stenografa Biroului Politic in anii 50), ilegalistul Radu Manescu (un timp ministru adjunct la Finante) a fost sotul Floricai Munzer, ulterior Florica Bodnaras. Istorica franceza Annie Kriegel (1926-1995), candva militanta comunista ea insasi sub numele de Annie Besse, a scris o carte importanta despre PCF cu subtitlul eseu de etnografie politica. Cartea mea despre lumea secreta a nomenclaturii se doreste o invitatie in aceasta directie:

“Îmi amintesc că era o vreme în care ziarele şi revistele publicau asememea clasamente, iar publicul chiar era atent. Acum, mai puţin. Însă asta nu mă împiedică să speculez. Sigur, plecat fiind din ţară, eu nu am acces la tot ce publică editurile din România. Încă nu am citit, spre exemplu, “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, a lui Andrei Pleşu, care a fost deja, din câte înţeleg, declarată cartea anului de către Uniunea Scriitorilor. Nu am citit nici cartea lui Lucia Boia, “De ce este România altfel?”. Îmi recunosc limitele. Aşa încât voi spune doar atât: pentru mine, cartea anului 2012 a fost “Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, a lui Vladimir Tismăneanu.

Motivul este simplu: cartea lui Tismăneanu este mai mult decât o biografie a elitei din cartierul Primăverii. Este o lucrare ce ne pune în faţa unei întrebări fundamentale pentru relaţia dintre Cetăţean şi Stat – Poate exista un regim legitim în condiţiile în care cetăţenii nu ştiu cine sunt cei care îi guvernează?

Regimul comunist a fost analizat, de specialişti, ca un “sistem”. Au fost scrise nenumărate lucrări despre “ideologia” regimurilor totalitare. Acestea au fost tratate şi în manieră comparată. Una dintre cele mai noi lucrări de acest gen, cu recenzii excelente, a fost publicată în Septembrie 2012, tot de profesorul Tismăneanu – “The Devil in His­tory. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (University of California Press, 2012).

Însă “Lumea secretă a nomenclaturii” este altceva. Dar mai întâi să vă spun o mică istorie. Cred că eram prin clasa a XI-a când am ajuns, la un moment dat, prin marginea cartierului Primăverii. Eram elev la liceul “C.A. Rosetti”, din cartierul Floreasca, destul de aproape. Cum şi şcoala generală am făcut-o tot la “Rosetti”, văzusem cum, de-a lungul anilor, Ceauşescu îşi extinsese, gradual, “zona interzisă” din jurul locuinţei sale. În primii ani de şcoa­lă mai era posibil să te plimbi pe malul lacului până aproape de sala Floreasca. Apoi au apărut nişte soldaţi (sau miliţieni, nu mai sunt sigur), pitiţi printre tufişuri. Apoi un gard. Mai târziu, a fost desfiinţată linia tramvaiului 5. După aceasta, interzisă circulaţia autobuzelor pe drumul de lângă patinoar. Până când, în anii ’80, întregul cartier părea să fie izolat de restul oraşului.

Într-o zi, aşadar, mânat de curiozitate, dau să intru pe Bulevardul Primăverii, din Aviatorilor. Îndată calea îmi este tăiată de un miliţian care mă întreabă ce caut aici. “Mă duc la şcoală, învăţ la Rosetti” – îi explic eu. “Ai mai trecut pe strada asta?” – mă descoase în continuare. “Nu, însă e mai scurt pe aici” – răspund eu. “E des­tul de scurt şi pe acolo!” – îmi face el semn, arătând pe unde să ocolesc zona.

Probabil că experienţa mea a fost comună. Mulţi dintre noi nu aveam nici cea mai mică idee despre unde şi cum trăia “clasa conducătoare”. Şi nici nu aveam cum să ştim, accesul era blocat. La propriu. Este un merit al cărţii acela că ne permite să trecem dincolo de miliţian, în lumea celor care i-au condus pe ro­mâni până în 1989 şi – unii dintre aceştia – chiar şi după 1989. Şi să îi înţelegem natura şi resorturile.

Nomenclatura comunistă, ne arată Tismăneanu, a fost “o societate cvasi-secretă, cu riturile, codurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale”.

Vorbim adesea despre faptul că ruptura cu trecutul comunist nu a fost completă în România. Identitatea elitei comuniste este, pentru mulţi dintre noi, întunecată. Nu ştim cine au fost, nu ştim ce au sperat, nu ştim cum au trăit, ori cum s-au adaptat la “meandrele concretului”.

Între rândurile lui Tismăneanu, după aproape trei decenii, am găsit răspunsuri. Am descoperit cine era generalul de Securitate care îşi avea bârlogul într-o vilă de lângă sala Floreasca pe lângă care am trecut, copil fiind, de nenumărate ori. Am aflat cine era Eugen Flores­cu-”Tractoristul”. Am realizat ce rol a avut Iosif Chişinevschi în consolidarea dictaturii. M-am lămurit ce a făcut C. Ionescu-Gulian pentru decapitarea filozofiei româneşti, după 1948. Loading… Paginile dedicate lui Nicu Ceauşescu sunt pe cât de interesante, pe atât de stupefiante. Să citeşti că o parte dintre liderii Biroului Politic îşi imaginau, în 1989, că o soluţie ar fi înlocuirea lui Nicolae cu fiul său… Este limpede că nomenclatura comunistă era, în acel moment, desprinsă de realitate şi lipsită de orice criterii morale.

Închei cu o observaţie. Toate cele trei cărţi menţionate (Tismăneanu, Pleşu, Boia) au fost publicate de editura Humanitas. Pe lângă acestea, aş mai semnala, tot la Humanitas, o serie de mici volume introductive în filozofie. Acela despre Kant al profesorului Flonta este excelent (încă nu am început volumele profesorilor Liiceanu, despre Heidegger, şi Baumgarten despre Aristotel).

“Misterul telegramei de la Stock­holm din 23 August 1944″ este o altă carte-eveniment, datorată lui Neagu Djuvara. Humanitas merită, de aceea, cred, titlul de “editura anului 2012″.”

Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.

http://m.bursa.ro/s=editorial&articol=196246.html

PS Semnalez o importanta petitie initiata de scriitorul Radu Vancu. Eu am semnat-o:

http://www.petitieonline.ro/petitie/adio_icr_-p28301144.html

http://lapunkt.ro/2013/02/23/adio-icr/