Mihai Sora despre calomnie: Nu e nimic de joaca in aceasta indeletnicire malefica

Iata un nou capitol din pedagogia morala propusa de Mihai Sora in dialog cu Luiza Palanciuc.

Comentariul meu: Calomnia se naste din saracie a inimii, s-ar putea spune. Un suflet vitregit nu lasa drum admiratiei. Ii lipseste coarda generozitatii.  Pentru calomniator, oricine reuseste este un beneficiar al jocurilor de culise. Succesul este prin definitie dubios si trebuie “demascat”. Calomniatorul traieste jos si injoseste pe toata lumea. Nu cred ca, stiind ca face rau, ar regreta faptele, minciunile sale. El pangareste cu buna stiinta. Jubileaza scriind pamflete gaunoase, atribuind motivatii sordide celor pe care ii detesta. Cand calomniatul tace, calomniatorul, insurubat in certitudinile sale peremptorii, se sufoca de furie.  Nu poate suporta ideea ca tacerea este expresia unui total, nimicitor dispret. (VT)

“A merge linistit catre propria moarte”: Marek Edelman si Martin Buber

Primesc din partea prietenului meu, profesorul Mihail Radu Solcan, o reactie la articolul despre Marek Edelman aparut azi in EvZ.

Reiau aici cateva idei cu semnificatie generala:

“Citatul din interviul lui Edelman cu Krall mi-a dat efectiv un material serios de reflectie. (…)  Iata un pasaj interesant din Martin Buber:

“Hasidismul a intetit in discipolii sai bucuria de a trai viata -asa cum este ea-, de a accepta lumea, ‘asa cum este ea’, fiecare moment al vietii in aceasta lume asa cum apare.”

Textul citat apare pe coperta traducerii romanesti a “Istoriei hasidismului” a lui Simon Dubnov (marele istoric ucis de nazisti). De altfel, pe coperta, citatul din Martin Buber este urmat de unul din Gershom Scholem, care spune ca Buber nu pricepe mare lucru din hasidism.

Hasidismul este insa aici doar contextul. Buber spune ceva foarte tare.
Ce inseamna “lumea asa cum este ea”?  Si cu razboaie, genocid si altele?
Daca mai am zece minute pana la executie trebuie sa ma bucur de ele?
In fond, sunt un “moment al vietii”!  Este foarte tare spus, dar poate ca aici rezida ceva din explicatia acelui mers “atat de linistit catre propria moarte”.

As face un salt de la Buber la “Dona Dona”. Idis este o limba cu multe subtilitati, care mie evident imi scapa. Pe pagina in germana a Wikipediei scrie ca “Dona” ar fi o forma scurta de la “Adonai”. Adica pe romaneste ar fi “Doamne, Doamne”. Suna insa prea patetic asa spus in romaneste. In idis ar fi doar o aluzie fina. Foarte interesant este ca pagina vietnameza a Wikipediei are si o versiune in franceza. Nu prea are mare legatura cu textul idis (asa sunt traducerile frantuzesti !). Este vorba despre un copil. Cand creste ‘il a decouvert la vie / Les amours decues, la faim et la peur’.”

Radu Solcan, fiind de acord ca interpretarea Lisei Fishman este impresionanta, imi sugeraza si o alta interpretare, aceea data de Chava Alberstein

“Chava Alberstein este nascuta in Polonia. Are parca si alta pronuntie.
In orice caz interpretarea Chavei este o incheiere muzicala la citatul din Martin Buber de la inceput.”

Lectie de filosofie morala: Mihai Sora despre problema Raului

Ma bucur sa pot semnala si comenta un alt diamant de gandire oferit de marele filosof Mihai Sora. Este vorba de raspunsul sau, absolut antologic, la intrebarile Luizei Palanciuc legate de marea problema metafizica, morala, teologica si politica a Raului.

Definitia data de Mihai Sora fenomenului pe care il numim Rau (Le Mal, das Bose, Evil) ne invita la reflectii pe seama experientelor cumplite traite in secolul XX. Gandirea lui Mihai Sora se intersecteaza cu aceea a Hannei Arendt in meditatiile acesteia despre Raul radical (Originile totalitarismului) si despre banalitatea Raului (Eichmann la Ierusalim).

Spune Mihai Sora: Orice stirbire a plenitudinii e un Rau.

Se pune atunci intrebarea, tin de regnul Raului fenomenele naturale soldate cu consecinte tragice?  Are dreptate ganditoarea Susan Neiman, directoarea Forumului Einstein din Potsdam, sa includa in in cartea sa despre Rau cutremurul din Lisabona alaturi de Auschwitz (Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy, Princeton University Press, 2002) ? Poate fi conceptualizat Raul in afara, in absenta unei teodicei?

Mihai Sora atrage atentia asupra acestui tip de interpretare, dar se delimiteaza de ea.  Evident ceva rau se petrece atunci cand “fulgerul cade peste un trecator in ploaie”. Dar nu este vorba de ceva programat, lipseste elementul-cheie al Raului despotic, exacerbat in experimentele utopic-totalitare: intentionalitatea.

Dl Sora exploreaza in aceste cateva minute un intreg univers etic, anume cel legat de interventia Raului in lume (ori, cu cuvintele lui Leszek Kolakowski, de prezenta Diavolului in Istorie). Filosoful  aminteste pacatul adamic, dar insista pe momentul fratricidului originar si pe parabola Fiului Risipitor. Raul este comis atunci cand resentimentul, invidia, ranchiuna, pun stapanire pe oameni (individual ori colectiv), cand conduita indivizilor este motivata de intrebarea eterna a frustrarii: “De ce el si nu eu?”.

Celor care spun ca nu exista sete de cultura in Romania, le propun aceasta statistica de azi in care interviul filosofului Mihai Sora despre candoare si pseudo-candoare (fals idealism, ipocrizie, fatarnicie, cabotinaj) a intrat in topul WordPress:

Cele mai bune articole de prin WordPress.com (3 octombrie 2009)

Cele mai bune articole de prin WordPress.com

• Breaking News: Mihai Sora despre prostie, viclesug si pseudo-candoare
• PSD, LOVITURĂ FULGERĂTOARE SAU PROSTIE PREVIZIBILĂ?
• Părintele Aldea şi “războiul lui întru Cuvînt”
• Plastic Jesus – UPDATE: varianta românească
• Dar dacă ar fi război?
• idei de cadou
• Preselectie pentru Balul Bobocilor

Breaking News: Mihai Sora despre prostie, viclesug si pseudo-candoare

Un jurnalist cultural invoca recent alianta (reala, nu imaginara) cu echipa de la ex-Cotidianul, specializata in lovituri sub centura, atacuri grosiere la adresa intelectualilor publici, calomnii , etc, recurgand la argumentul candorii, al “idealismului”, al naivitatii. Am scris acum doua zile pe acest subiect. Iata o extraordinara analiza a filosofului moral Mihai Sora legata de diferenta dintre candoare, prin definitie onesta si si vulnerabila, si duplicitate. Ori, daca vreti, cabotinaj.

Reflectiile lui Mihai Sora din acest dialog desfasurat la timp (1 octombrie 2009) si cu probitate de Luiza Palanciuc, reprezinta o lectie de intelepciune si demnitate.  Sunt de acord cu pozitia seninatatii verticale a domnului Sora, dar nu pot sa nu impartasesc ingirjorarea Luizei Palanciuc.  Atunci cand oameni care ar putea sa detina o busola morala decid sa o azvarle in neant ca pe un instrument vetust, lucrurile devin grave.  Este o imensa sansa, o sursa de curaj intelectual, mai mult deci decat o binevenita consolare, ca in lumea bantuita de spiritul primar agresiv despre care scria candva Marin Preda, rasuna vocea calma si profunda a marelui filosof Mihai Sora.

Veninul resentimentului: Un eseu de Sorin Lavric

Nota VT: Discutia despre originile, ipostazele si implicatiile resentimentului devine tot mai interesanta. Mai ales in conditiile in care, cum scria H.-R. Patapievici in Evenimentul Zilei, resentimentul se ingemaneaza cu ura viscerala si se camufleaza sub faldurile unor esafodaje ideologice. O simbioza toxica ale carei efecte le simtim, le vedem la tot pasul. Iata mai jos contributia filosofului Sorin Lavric la aceasta dezbatere.

Despre resentiment, frustrare si revansa

de Sorin Lavric

Mă îndoiesc că omenirea va scăpa vreodată de veninul resentimentului. Sunt dispoziţii inerente firii omeneşti, iar una din ele e dospeala resentimentară. De aceea, un intelectual onest va recunoaşte de la început că, punînd sub lupă resentimentul, nu o face în chip profilactic, în vederea posibilei sale eradicări, ci doar în scop speculativ: constaţi o pecingine şi îi faci studiul de caz. Atît şi nimic mai mult. Nu există remedii împotriva resentimentelor, pentru simplul fapt că ele sunt constitutive naturii umane. Cine spune altfel minte. Sau, dacă nu minte, atunci vrea să facă o propagandă în ale cărei idei crede, uitînd că deseori cauza resentimentelor este tocmai propaganda întreţinută prin pîrghii mediatice. Mai mult, e o iluzie să crezi că, dacă faci teorie pe marginea resentimentului, eşti scutit de otrava lui psihică. De fapt, nu poţi vorbi în cunoştinţă de cauză despre această durabilă ranchiună – resentimentul asta este, o ranchiună stăruitoare care îşi ia drept aliat o ţesătură deasă de motivaţii justificatoare – nu poţi vorbi aşadar credibil de resentiment decît dacă te-ai pătruns tu însuţi de toxinele lui. E o condiţie sine qua non a minimei competenţe în privinţa acestei trăsături universal umane. Nu te poţi pronunţa decît asupra emoţiilor pe care le-ai trăit pe propria piele. Dacă cineva îmi spune că e imun la resentimente şi în acelaşi timp îmi face teoria lor, încep să-l privesc cu mefienţă. Aş avea în faţa ochilor un simplu cabotin travestit în lup moralist. E o formă curentă de impostură să vrei să înfierezi stări culpabile pe care, chipurile, nu le cunoşti decît din cărţi.

Toţi suntem resentimentari, deosebirea este că unii îşi reduc ranchiunile la planul intim al propriilor duşmănii, în vreme ce alţii le sporesc pînă la pragul colectiv al ideologiilor în vogă. Căci una e să duşmăneşti pe cineva îm nume propriu şi alta s-o faci în numele unei categorii supraindividuale: partid, religie, etnie, clasă, sex. Din prima speţă (cea a resentimentului individual) fac parte antipatiile şi urile inevitabile, acelea de care nici un om, în măsura în care a îndurat umilinţe şi frustrări în viaţă, nu scapă.

Germenele resentimentului este frustrarea, iar forma lui de manifestare poartă numele de revanşă. Cine, omeneşte vorbind, nu a vrut să-şi ia revanşa măcar o dată în viaţă? De la dorinţa de revanşă la cea de răzbunare individuală nu mai este decît un pas. E drojdia aceea voluptuoasă pe care o lăsăm să crească în noi atunci cînd ne lăsăm în voia visurilor vindicative. Vecinul care ne-a insultat, prietenul care ne-a dezamăgit sau iubita care ne-a înşelat, toţi pot deveni, în dogoarea reveriilor noastre pedepsitoare, ţinte ale resentimentului. Dar toate aceste forme au două trăsături definitorii: 1) sunt personale şi 2) cer apropiere fizică. A le condamna sună frumos sub unghi etic, dar e ineficient. Ele sunt stări intrinsec umane şi, dacă sunt ţinute în platoşa legii, sînt acceptabile. Există doar atîtea supape legale prin care resentimentul se poate elibera, prin urmare forma individuală de resentiment trebuie acceptată şi controlată. Drama apare în momentul în care – şi acesta e cea de-al doilea tip cu adevărat periculos de ranchiună – în momentul în care resentimentul nu mai are nevoie, pentru a se manifesta, de prezenta unei persoane identificabile şi nici de apropierea ei. Din acest moment începem să urîm de la distanţă pe oameni pe care nu i-am întîlnit şi de care nu ne leagă nici o aminitire. Îi urîm în numele unui noţiuni şi îi detestăm în numele unei apartenenţe. Vrem să-i vedem căindu-se în numele unui ideal şi aşteptăm să ni se împlinească dorinţa în numele unei pofte de triumf final. Aceasta e forma de resentiment care capătă rezonanţă ideologică. Şi tot ea e forma de ură care reprezintă fermentul istoric din care iau naştere monstruozităţi incalificabile. Numai că, pe cît de incalificabile sunt ele pe atît de reale se dovedesc, de vreme ce se petrec sub ochii noştri şi nici o doctrină nu le poate combate.

Exact ce spuneam la început: resentimentul nu poate fi micşorat cu teorii preventive. Resentimentul se întăreşte prin sedimentare interioară şi se hrăneşte din lecturi ţintite, menite a înteţi o dispoziţie sufletească deja existentă. Naivitatea beligeranţilor este că îşi închipuie că, într-o zi, una din părţi va sfîrşi prin a se lăsa convinsă de justeţea resentimentelor celorlaltor părţi (nu există doar două tabere, ci mult mai multe), cînd de fapt lupta va continua în subteran pînă la plinirea vremurilor. Cam toate polemicile ideologice de astăzi seamănă cu pojghiţa subţire a unui rîu îngheţat doar la suprafaţă. La vedere nu apar decît argumentele logice şi dovezile istorice, dar în adînc curge turbionul fierbinte al resentimentelor vii. Totul seamănă cu un turnir ale cărui premise sunt mereu trecute sub tăcere, deşi în realitate tocmai ele alimentează elanul argumentativ. De aceea, nimeni nu convinge pe nimeni şi fiecare se adînceşte în obsesiile lui.

Omeneşte vorbind, situaţia nu are soluţie. Soluţia, dacă va veni, nu va fi umană. În fine, resentimentul e reciproc numai cînd e colectiv, cînd oamenii se urăsc în numele unei categorii suprapersonale. Atunci spiritul devine resentimentar cu metodă şi ranchiunos cu program. Şi, în plus, se moşteneşte: se transmite din generaţie în generaţie pe cale de contagiune psihică. Părinţii îi încarcă pe copiii cu urile lor şi copiii fac la fel cu progeniturile lor. Aşa cum mutaţiile genetice se transmit la descendenţii aceleiaşi specii, resentimentele se propagă prin lanţ cultural. Şi atunci nici măcar nu mai trebuie să reacţionezi la ură prin ură, căci deja eşti încărcat cu o ură apriorică care îşi aşteaptă ţinta. Şi atunci te înarmezi cu o doctrină şi îţi asiguri o bază logistică pentru viitor. Cine poate să creadă că situaţia aceasta va dispărea vreodată din istoria omenirii?

Egalitatea neantului: Marta Petreu despre resentiment, ura, ranchiuna

Marta Petreu

SĂ MOARĂ CAPRA VECINULUI!

Tocmai citeam zilele trecute fragmente – multe şi fascinante – din Jurnalul integral şi deocamdată inedit al lui Mircea Eliade. Cînd a început să publice studii de istoria religiilor în revistele occidentale, compatrioţii din exil (unii chiar foşti camarazi), s-au supărat foarte. Şi-au început să-i amintească lui Eliade, în presa românească din exil – la fel a păţit şi Cioran, de altfel – trecutul, doar doar o să-i oprească ascensiunea. „Cele mai mari lovituri le-am primit de la compatrioţi, în special de la cei de ’dreapta’. Nu ne pot ierta că, deşi ’compromişi’ ca şi ei, am reuşit să ne ’impunem’ în străinătate”… Nimic mai cutremurător decît invidia patrioţilor”, nota Eliade în 29 martie 1961.

Acesta este resentimentul. În sensul al doilea al termenului, fireşte, care a intrat în filosofie prin Hegel, prin Nietzsche, prin Scheler. (În sensul întîi, de trăire sau de reacţie ostilă a unui om faţă de cineva care i-a făcut rău, resentimentul – dacă reprezintă o reacţie proporţională cu afrontul – este, conform eticii aristotelice, justificat; nu şi conform eticii creştine.) În sensul al doilea – exploatat filosofic, ca să zic aşa -, de atitudine ostilă a unui om faţă de un alt om, ce nu i-a făcut nimic, dar care are „succese”, fapte, realizări de un fel sau altul, resentimentul este marea tălăzuitoare a actelor cotidiene, de acum şi de-aici. O reacţie profund umană, veche de cînd omul. Toxică. Previzibilă, dacă-l credem pe Hegel atunci cînd comentează procesul lui Socrate. Surprinzătoare pentru victimă, degradantă pentru resentimentar, care a devenit marionata pornirilor lui joase.  

Dacă rîcîi suprafaţa culturii române, dai peste tot de asemenea reacţii. De pe vremea lui Maiorescu şi pînă azi, realitatea culturală românească este frisonată de „scandaluri”, alimentate din pînza freatică a urii faţă faţă de „opera” altuia. Zicala „Să moară capra vecinului!” este emblematică pentru psihea naţională şi valorează, pentru forţa noastră de-a fi resentimentari, cît un studiu psiho-sociologic făcut după toate regulile domeniului. Căci resentimentarul nu vrea o capră pentru el, ca să devină egalul vecinului; nu vrea nici două capre, ca să-şi întreacă vecinul; ci vrea să nu mai aibă nimeni nici o capră… Vrea o egalitate a neantului.

Un ins cuprins de resentiment percepe succesul altuia drept o ofensă personală. El ar vrea ca toţi oamenii să fie reduşi la dimensiunea lui – sau, mai bine, la una mai mică. Resentimentarului îi lipseşte capacitatea de a admira – care este esenţa vieţii şi izvorul bucuriei. El este otrăvit de simplul fapt că alţii nu stau pe loc, ci muncesc, sînt inspiraţi, înfăptuiesc şi au roade. În ochii lui, insul care realizează ceva este duşmanul lui personal, aşa că se-aruncă asupra lui cu poftă, pentru a-l nimici. Pentru resentimentar, fericirea înseamnă nu să facă ceva, ci să distrugă ce-a făcut altul. Aşa că strică locul, pîngăreşte aerul, otrăveşte apa. Maculează.   

Cred că terapia resentimentului nu este imposibilă. Dacă e cinstit cu sine însuşi, un om poate lucra cu propriile lui porniri, se poate şlefui pe dinăuntru la fel de minuţios cum se spală pe faţă. Trăim, fiecare dintre noi, conform propriului nostru ideal moral şi ne modelăm substanţa interioară conform imperativelor şi idealurilor pe care ni le-am ales. Asta-mi spun de fiecare dată cînd diagnostighez, în spaţiul public, un caz flagrant de invidie sau de răutate feroce. Şi, asemeni lui Noica, din paradoxala sa carte mistică, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, aproape c-ar trebui să ne rugăm pentru cei ce se află, biete marionete, în puterea formidabilei lor ranchiune.  

Mihai Neamţu despre resentimentul parazitar şi gregaritatea urii

Dragă Vladimir,

Mi se pare că resentimentul exprimă o carenţă ontologică şi relevă un instinct parazitar. Deficitul de substanţă spirituală, afectivă, intelectuală sau materială a eului propriu îşi găseşte rapid explicaţia în succesul profesional sau prosperitatea metafizică a aproapelui. Nu ţi-ai grădinărit la timp propriul suflet şi atunci declari că toate roadele vecinului sunt acre sau veninoase! Invidiosul operează cu nemărturisita convingere că lumea e fundamental prost rânduită şi că, fără un denunţ al vecinului, al colegului sau al fratelui, întregul universul e sfâşiat de nedreptate.

Aici se infiltrează complexul narcotic al urii: fără fixarea oarbă pe trunchiul biografiei celuilalt, propria ta existenţă e vidă şi îşi pierde sensul. Resentimentarul, aşadar, e incapabil de singurătate. Viaţa găunoasă a frustratului etern se hrăneşte din intrigă, maşinaţiune, atac sub centură. Demolezi, demaşti, devoalezi, până la limita extremă a delirului imaginaţiei, întrucât sinele propriu e steril, încremenit în proiectul parazitării. Naturile resentimentare nu pot afirma creator şi n-au iniţiativa edificării pozitive. Ele câştigă notorietate doar pe contra-sens, cârtind, bârfind, prognozând eşecul. Resentimentarii n-au bucuria de-a fi spectatori ai excelenţei. „Cobea” nu acceptă să fie depăşit în statură, stil, faimă, elocvenţă, amenitate, har sau inteligenţă. Impulsul său egalitar îl face să uite că nu Salieri l-a fixat pe Mozart în istorie, ci invers.

Lumea resentimentarului e foarte strâmtă, în cele din urmă. Resentimentarul e fericit doar dacă poate înghesui corpul simbolic al celuilalt într-o ambuscadă. Colectivismul, îngrămădeala, josnica gregaritate – iată mediul de selecţie şi evoluţie al resentimentului. Omul raţional construieşte prin argument şi silogism, dar resentimentarul deconstruieşte prin apel la umori. Resentimentarul e antipersonalist prin faptul că fixează individul mereu într-o reţea. Cel din faţa lui nu e om, în primul rând, ci un inel dintr-un angrenaj (burghezo-moşieresc, capitalist, neocon, globalist, etc.). Muritorii de rând văd fapte şi întâmplări, dar resentimentarul, înzestrat cu al şaselea simţ, a identificat deja reţeaua, cabala, cureaua de transmisie şi ditamai complotul. Febra urii tâmpeşte, în cele din urmă, pentru că simplifică grosier atât misterul transcendenţei cât şi complexitatea imanenţei. Omul resentimentar e vizitat de prostie, aşa încât răspunsul cuvenit nu poate fi decât un dram sporit de compasiune (fără condenscendenţă).

Recapitulez, aşadar: resentimentarul e neputincios, parazitar, incapabil de solitudine, nefericit, imun la reflexivitate, indispus de teoria complexităţii, nevrotic şi niciodată foarte departe de paranoia. Vindecarea lui ar putea veni dintr-o cultură a admiraţiei dezinteresate, dintr-o împăcare cu propriul său destin, dintr-o recalibrare a ambiţiilor şi o domolire a râvnei distructive.

Aşa să ne ajute Dumnezeu…

Mihai N.