Supremul gangster și cercul său intim

20/10/2014

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm–de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din “democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

 

Tiranul și lacheii săi: Stalin, Molotov și Voroșilov

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai “farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Isteria cultului lui Stalin

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a “dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a “fortăreței asediate” și a primejdiei “calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

 

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26647170.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26647169.html

Articolul este o versiune largita a eseului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/19/tiranul-rosu-si-lacheii-sai/

Pentru cartea lui Simon Sebag Montefiore aparuta la editura Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalin-curtea-tarului-rosu-5488/

 

 

 


50 de ani de la puciul de partid din octombrie 1964. Nikita Hrușciov și agonia bolșevismului

15/10/2014

Acum 50 de ani, pe 14 octombrie 1964, Plenara CC al PCUS a decis pensionarea primului secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikita Sergheevici Hrușciov, din “motive de sănătate”. În fruntea PCUS era promovat Leonid Brejnev, iar șef al guvernului era instalat Aleksei Kosîghin. Liderul debarcat devenea din acel moment o non-persoană, numele său dispărea din ziare, din cărțile de istorie, din filme, din memorialistica epocii. Istoria recentă a URSS era rapid dehrușciovizată. Începea epoca re-stalinizării, ulterior denunțată de Mihail Gorbaciov drept una a stagnării.

Noul lider de partid era un birocrat obtuz, vanitos și complet lipsit de imaginație politică. Fusese protejatul lui Hrușciov încă din anii ’30. După război, Brejnev a condus PC din Moldova sovietizată. A urcat în ierarhia centrală încă din ultimii ani de viață ai lui Stalin. În aprilie 1964, ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, a rostit omagiul conducerii de partid și de stat când Hrușciov a împlinit 70 de ani. Câteva luni mai târziu i-a înfipt cuțitul pe la spate. Brejnevismul a însemnat o nouă glaciațiune politică și economică. Țarul ideologic a fost eternul Mihail Suslov, unul dintre cei mai înverșunați staliniști. Se punea capăt liberalizării parțiale, pentru Suslov un veritabil dezmăț ideologic care dusese la publicarea, cu acordul lui Hrușciov, a romanului anti-stalinist “O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn.

La București, Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarazii săi, respirau ușurați. Relațiile lui Dej cu Hrușciov erau mizerabile. Liderul PMR refuzase să participe la festivitățile din luna aprilie, îl trimisese la Moscova pe principalul său locotenent, premierul Ion Gheorghe Maurer. La baza conflictului s-au aflat deopotrivă incompatibilități psihologice și divergențe ideologice. Hrușciov s-a comportat extrem de arogant cu Dej, dar nu acesta a fost motivul principal al divorțului, ci teama conducerii PMR în raport cu destalinizarea hrușciovistă.

Opt ani mai devreme, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov s-a angajat într-un atac virulent asupra mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audiență în stare de șoc, alcătuită din 1.436 de delegați la cel de-al XX-lea Congres al PCUS – cel mai important conclav al partidului – și-a ascultat liderul rostind “Raportul Secret”, unul dintre documentele politice cu maxim impact asupra secolului XX. A fost secret deoarece niciun oaspete sau jurnalist străin nu a avut voie să participe la congres, iar textul nu a fost publicat în URSS până la venirea lui Gorbaciov la putere. Timp de câteva decenii, mașina propagandistică sovietică a refuzat să-i recunoască existența. Cu toate acestea, discursul a fost real și a avut efecte uriașe. Documentul a ajuns în Occident via Polonia, printr-o scurgere de informații, și a fost publicat în New York Times după câteva luni, atunci când i-a fost confirmată autenticitatea. Posturile de radio occidentale l-au difuzat în Europa de Est și URSS. După “Raportul Secret”, nici Uniunea Sovietică, nici Blocul Sovietic și nici întreaga mișcare comunistă nu au mai fost aceleași. Începând de atunci, Mao, Enver Hoxha, Maurice Thorez, Dej și alți susținători convinși ai stalinismului au văzut în Hrușciov omul care a îngropat comunismul, un ultrarevizionist și un renegat.

 

 

Discursul lui Hrusciov a denunțat “cultul personalității” lui Stalin, un eufemism menit să sugereze responsabilitatea personală a dictatorului pentru crimele în masă ale deceniilor trecute. Publicul a amuțit. Pentru mulți dintre ei a fost o experiență eliberatoare. Alții s-au simțit trădați, traumatizați și ofensați. Bolesław Bierut, liderul partidului comunist polonez și un stalinist fanatic, fiind bolnav de pneumonie, a suferit un atac de cord și a murit pe 12 martie, după ce a citit textul într-un spital din Moscova. Discursul, cu o durată de patru ore, aducea dovezi în legătură cu “abuzurile grave de putere” ale lui Stalin, persecutarea elitei partidului, rolul său în Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat personalităților marcante ale partidului și eșecul său în a deveni un mare comandant militar. Hrușciov l-a denunțat pe Stalin ca fiind creierul din spatele execuțiilor în masă. Liderul atât de venerat până atunci a fost declarat vinovat pentru distrugerea a mii de vieți omenești, deportarea brutală a grupurilor etnice, programele absurde din agricultură și “idolatria dezgustătoare” – o mascaradă a “istoriei partidului”.

Accentul se punea pe victimele comuniste ale terorii lui Stalin și acesta era, de fapt, principalul handicap al abordării lui Hrușciov. El a garantat că va restaura “principiile leniniste ale democrației socialiste sovietice” și că va “lupta cu cei care abuzau, în mod arbitrar, de putere”. Pentru cititorii de astăzi, accentul pus pe “sănătatea” principiilor leniniste pare naiv. Dar în 1956, acest atac la adresa spiritului lui Stalin era extrem de temerar. A fost o lovitură colosală pentru pretențiile ideologice ale sistemului.

Unda de șoc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimțită în întreg Blocul Sovietic, ducând la ruptura sino-sovietică, la revoltele din din Polonia din primăvara și vara anului 1956 și la revoluția ungară din toamna aceluiași an. “Raportul Secret” a fost un catalizator al revoltei spirituale printre intelectualii critici cunoscuți ca marxiști revizioniști. Solidaritatea necondiționată cu URSS, “amprenta” stalinistă a internaționalismului proletar, a încetat să mai fie obligatorie. Denunțând cultul personalității lui Stalin, Hrușciov a sfărâmat o întreagă piramidă de minciuni, mituri și iluzii. Geniul din trecut apărea acum ca un monstru psihopat. Liderii comuniști din “democrațiile populare” erau înfuriați peste măsură. Pentru micii Stalini ai Poloniei, României, Germaniei de Est sau Cehoslovaciei, atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin a însemnat o trădare a celor mai înalte principii; se simțeau amenințați pe bună dreptate. Multă vreme, până în anii ’80, comuniștii francezi se refereau la “Raportul Secret” cu ură, numindu-l “raportul atribuit lui Hrușciov”. În ciuda omisiunilor sale, discursul oferea o lectură tragică a istoriei sovietice în care Stalin era înfățișat sub forma unui maniac al puterii, crud și narcisist până la extrem.

Regim inspirat și condus de o ideologie, deci ideocratic, URSS se baza pe teza infailibilității partidului comunist și a statutului liderului său, văzut ca un fel de Dumnezeu. Era o teocrație cu veșminte seculare. Pentru Stalin, mitul rolului predestinat de conducător al partidului coincidea cu permanenta consolidare a propriei puteri. În timp ce-i omora pe cei din Vechea Gardă Bolșevică, pretindea că este cel mai loial discipol al lui Lenin. Al Doilea Război Mondial a contribuit la crearea imaginii sale supranaturale. Gafele enorme, lichidarea comandanților Armatei Roșii, precum și pactul infam cu Germania nazistă au fost trecute cu vederea de mulți, inclusiv de politicienii din Occident. Își crease imaginea unui strateg și om de stat înțelept. Stalin a declanșat Războiul Rece pentru a-și impune si păstra dominația asupra țărilor satelit ale URSS din Europa Centrală și de Est. Când comuniștii iugoslavi conduși de Tito l-au provocat în 1948, Stalin i-a excomunicat, numindu-i “o bandă de asasini și spioni”.

Paranoia sa finala l-a făcut să-și imagineze comploturi sioniste menite să-l ucidă și să nimicească socialismul. Către sfârșitul vieții, Stalin devenise liderul unor sicofanți abjecți, a căror singură grijă era simpla supraviețuire. Unul dintre aceștia era Nikita Hrușciov care, în septembrie 1953, a devenit prim-secretar al partidului. La început, impulsivul Hrușciov împărțea puterea cu ceilalți locotenenți ai lui Stalin. Sloganul lor era reîntoarcerea la principiul leninist al “conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai Gulagului s-au întors la casele lor în timpul “dezghețului” de după 1953. Cu binecuvântarea Moscovei, Imre Nagy a inițiat în Ungaria un “Nou Drum” (New Course), iar propaganda isterică împotriva lui Tito a luat sfârșit.

Hrușciov era conștient de vulnerabilitatea poziției sale și a încercat să și-o consolideze prin punerea la cale a denunțării fostului tiran. Până în 1955, o comisie a lucrat în secret pentru a demonstra efectele și amploarea regimului terorii instaurat de Stalin. Președintele acestei comisii era istoricul de partid Piotr Pospelov, un fost apologet al lui Stalin. Hrușciov a profitat de cel de-al XX-lea Congres pentru a demola mitul lui Stalin. El a dezvăluit testamentul lui Lenin (care cerea înlocuirea lui Stalin la șefia partidului) și l-a distribuit delegaților. Peste câțiva ani, Mihail Gorbaciov, care fusese în sală, avea să menționeze, într-o discuție cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář, efectul sfâșietor pe care discursul l-a avut asupra lui și asupra generației aparatcicului de partid. Alexandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov și arhitectul politicii de glasnost, și-a amintit de eveniment ca fiind începutul renașterii sale politice. “Raportul Secret” a însemnat, printre altele, efortul de a înlocui stalinismul cu o versiune mai tolerantă și mai receptivă a bolșevismului. Textul iconoclast rostit de Hrușciov conținea in nuce justificarea reformelor lui Gorbaciov. Evident, prin prisma revoluțiilor din 1989 și a căderii URSS, discursul nu reprezintă un atac foarte categoric la adresa bolșevismului. Totuși, pentru 1956, la numai 3 ani de la moartea lui Stalin, documentul era zguduitor.

De ce s-a angajat Hrușciov în această acțiune? Mai întâi, teroarea politică se dovedise deja a fi neproductivă. Aparatul de stat și intelighenția se săturaseră să trăiască într-o teamă permanentă. Prin demolarea mitului lui Stalin și reabilitarea leninismului originar, Hrușciov propunea un nou principiu al legitimității. “Reîntoarcerea la Lenin” a devenit noul slogan. În acest scop, s-a creat o nouă imagine romantizată a lui Lenin. În al doilea rând, în acel moment, Hrușciov se lupta pentru putere cu staliniștii din conducerea partidului. Oameni ca Molotov, Malenkov sau Kaganovici condamnau eforturile lui Hrușciov de a reforma sistemul și vroiau să se debaraseze de el. În al treilea rând, exista un element personal, de natură psihologică: cu cât Hrușciov afla mai multe despre Marea Teroare în timp ce-și pregătea discursul secret, cu atât era mai indignat de crimele lui Stalin. Nu că nu ar fi știut dinainte despre multe dintre ele. De fapt, chiar el a luat parte la teroare, mai ales în Ucraina, dar a pătruns relativ târziu în cercul apropiaților lui Stalin și nu a fost la fel de influent ca ceilalți baroni.

Pe de altă parte, Hrușciov nu a criticat instituțiile bolșevice. Demonologia propusă de “Raportul Secret” prezenta favorabil un Stalin aflat la începutul carierei, care se opusese în mod corect lui Troțki și Buharin și care luptase pentru consolidarea socialismului. Mai târziu, datorită, în mare parte, influenței lui Beria, s-a angajat în acțiunile oribile descrise în discurs. Desigur, aceasta era o mistificare. Problema nu era numai personalitatea malignă a lui Stalin sau influența demonică a lui Beria, ci identificarea, în cadrul sistemului, a cauzelor catastrofei morale, politice și sociale a socialismului. În acest sens, “Raportul Secret” al lui Hrușciov nu a reușit să scoată în evidență aceste cauze profunde și a rămas la un nivel explicativ destul de superficial.

Până la sfârșitul vieții, chiar și după ce a fost eliminat în 1964 de către o conspirație neo-stalinistă, Hrușciov a rămas un bolșevic convins și nu a acceptat niciodată faptul că ambiția lui Lenin de a construi o societate perfectă, indiferent de costurile în vieți omenești, a fost cauza întregului dezastru. Cu toate acestea, deși frustrant de incomplet, “Raportul Secret” a inaugurat era reformării, a contra-reformării și a dizolvării totale a comunismului. Era numită de Czesław Miłosz a “Noii Credințe” luase sfârșit. Așa cum afirma unul dintre intelectualii de marcă ai Revoluției Ungare, dramaturgul Gyula Háy, în autobiografia sa “Născut în 1900″: izbucnirile furibunde ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin “au lăsat în urmă ceva ce nu poate fi negat – o dorință arzătoare care a acumulat forță timp de mai multe decenii, o dorință pentru umanitate”.

Textul de mai sus a fost transmis la Radio Europa Libera si a aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26639152.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26639151.html

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/dialectica-deziluziei-%e2%80%9enovii-mir-si-destalinizarea-hru%c8%99ciovista/

PS Din ratiuni de spatiu, n-am putut spune o multime de lucruri relevante. De pilda ca, in memoriile sale, Hrusciov a ajuns sa regrete puseurile agresive din 1963 impotriva poetului Andrei Voznessesnki si a sculptorului Erns Neizvestnii. Acesta din urma a sculptat, la solicitarea familiei, monumentul funerar care, cu combinatia de marmura neagra si alba, simbolizeaza biografia politica a acestui stalinist care a denuntat multe, chiar daca nu toate, din crimele lui Stalin. La fel, a ajuns sa regrete suprimarea Revolutiei Ungare. A fost critic, intre apropiatii sai, in raport cu invazia Cehoslovaciei in august 1968. Intrebat de ginerele sau, Alexei Adjubei, ce regreta in viata, Hrusciov a raspuns onest: “Faptul ca am fost toti cei din jurul lui Stalin, deci si eu, cu mainile in sange pana la coate”. Cand a plecat din sediul CC, dupa debarcare, i-a spus vechiului sau prieten Anastas Mikoian ca e fericit pentru ca, gratie reformelor sale, stie ca se poate pensiona normal, ca succesiunea nu inseamna o baie de sange. Intr-un sistem precum cel sovietic, nu era putin lucru. Cartea esentiala despre Hrusciov a fost scrisa de politologul american William Taubman.


Prolegomene la o etică a onoarei: Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

26/09/2014

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus. Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Cand ni se spune ca totul este o apă si-un pamant, adică noroi, să ni se permită să-i recitim pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Să-i evocam si să-i invocăm in favoarea unei etici a onoarei.

În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorul “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Raymond Aron, Hannah Arendt, Arthur Koestler, Eugene Ionesco, George Orwell, Manes Sperber, Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Ignazio Silone, Jeanne Hersch.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor 50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul Kolyma” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

În cartea sa „Camus: A Romance”, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes a reconstituit de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerariu spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre “le siècle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american, Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea regretatului istoricul Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Leon Blum: “The Burden of Responsibility” (apăruta în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor “Străinul” şi “Ciuma” ca şi a “Mitului lui Sisif”. La fel, „L’homme révolté”, carte care circula pe sub mână asemeni romanului lui Orwell “1984″.

În timp ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a “vicleniei Raţiunii”, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la “Omul revoltat” a fost textul de 300 de pagini din 1952, „Les Communistes et la Paix”, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din „Omul revoltat”: deci chiar în „Les Temps Modernes”. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un”piedestal portabil” de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupata de Armata Roşie, autorul lui „L’Etre et le Néant” răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste”. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat. El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Francis Jeanson-ului, al Auschwitz-ului, Katyn-ului şi al Gulagului.

Dreptul la rezistenţă

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. A descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia “Zeitgeist” la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei anti-totalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte in veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cum scria recent Doina Jela, nu e greu sa ne imaginăm in ce direcţie ar fi mers opţiunile lor azi. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell şi despre aceea a lui Ignazio Silone de Stanislao Pugliese. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Nu e nevoie de un excesiv exercitiu de imaginaţie pentru a sti ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Nu trebuie facut un efort deosebit pentru a sti cum ar fi reacţionat la resurecţia publica a sicofanţilor ceausisti deveniti apologeţi pesedisti.

Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelstam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei: „Pentru cei adomiți de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când au fost victime de apărat, amintirea însăși a victimelor este supărătoare”. (Unde Scurte, București, Humanitas, 1990, p. 170) Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu a examinat cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost intelectuali onesti, in pofida constrangerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moștenirea lor este aceea a virtuților modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: „onestitatea, datoria de a-și pune în discuție certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbițe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloce aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violența” (“Unde Scurte”, București, Humanitas, 1990, p. 136).

Versiune largita a eseului transmis la Radio Europa Libera si aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26604726.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26605913.html


De la Dzerjinski la Putin: Dictatură, paranoia, teroare

23/09/2014

Cei care consideră că ne pierdem vremea scriind si discutand despre totalitarism cultivă de fapt politica strutului, se prefac că nu observă incotro merge Rusia la ceasul putinismului dezlantuit. Modelele politice ale celui botezat de colegii sai de scoala Putka, pe vremea cand era un bully de colt de stradă in Leningradul său natal, sunt fondatorul Cekăi, ascetul bolsevic Felix Edmundovici Dzerjinski, si marele prigonitor al disidentilor, presedintele KGB-ul brejnevist, Iuri Vladimirovici Andropov. Ambii au simbolizat si au practicat teroarea rosie pusa in slujba omnipotentei birocratii comuniste. Printr-un decret semnat ieri de Vladimir Vladimirovici Putin, Divizia Independenta cu Scop Operational a redevenit, la doua decenii de la schimbarea numelui sau, “Divizia Dzerjinski”. Cine a fost de fapt fanaticul neo-iacobin, sociopatul iluminat pe care Putin il priveste ca pe un erou personal?

 

Photograph:Felix Edmundovich Dzerzhinsky is the subject of a statue in Moscow, Russia.

 

Am scris aici despre el in 2012, cred ca merita sa reiau, actualizat, acel text. Fara fanatici, fara posedati, totalitarismele timpurilor moderne ar fi fost imposibile. Pentru Putin si oamenii sai, Felix Dzerjinski, zis si Felix de Fier, fondatorul Gulagului, intruchipeaza o legenda: de aici si luptele ce se poarta in legatura cu faimoasa statuie a sculptorului Evgheni Vucetici pe care atatia ar dori-o reinstalata in fata sinistrei inchisori Lubianka (update: luna aceasta, in septembrie 2014, statuia a fost reinstalata de catre un grup de mebri ai Partidului Comunist al Federatiei Ruse). Teroarea rosie, declansata de Lenin si camarazii sai in septembrie 1918, a facut sute de mii de victime. “Vom construi socialismul chiar daca, din 100 de milioane, va trebui sa exterminam 10 milioane”, proclama vindicativ si isteric Grigori Zinoviev, liderul comunist din Petrograd (avea sa fie el insusi executat in 1936). Liderii bolsevici, fara exceptie, impartaseau viziunea paranoica pe care Viaceslav Molotov a sintetizat-o in cuvintele: “Dusmanii sunt pretutindeni”. Organizati ei insisi pe baze conspirative, vedeau in jurul lor doar comploturi. Filosofia politica a bolsevismului era, cum a scris Robert C. Tucker, aceea a Istoriei drept conspiratie. In 1928, Stalin isi incheia un discurs major cu cuvintele: “Avem dusmani interni. Avem dusmani externi. Acest lucru, tovarasi, nu trebuie uitat nicio clipa”.

 

Dzerzhinsky with Stalin in 1926.

Dzerjinski si Stalin, 1926

In fruntea Cekai, politia secreta a noului regim, se afla un bolsevic de origine poloneza, nascut in 1877 intr-o familie aristocratica. Nimeni nu a personificat mai terifiant natura terorista a dictaturii comuniste decat acest diavol cu chip de sfant, un barbat auster, retractil, introvertit, coborat parca dintr-un tablou de El Greco, un intelectual indragostit de naluci si vanator de imaginari inamici. Era criminalul palid despre care scria Nietzsche in “Zarathustra” transfigurat in suprem pazitor al Revolutiei. Prea putin se vorbeste despre acest personaj care a simbolizat, asemeni calailor nazisti, Raul radical. Martin Amis are dreptate: “Everybody knows of Himmler and Eichmann. Nobody knows of Yezhov and Dzerzhinsky”.

Niciodata Dzerjinski nu ar fi actionat precum socialist-revolutionarul, eserul de stanga Isaak Steinberg, cel care a demisionat din functia de comisar al poporului pentru justitie spunandu-i lui Lenin ca nu doreste sa fie supremul administrator al exterminarilor. “Sa numim aceasta agentie pur si simplu Comisariatul Poporului pentru Exterminari”, a exclamat Steinberg. Incantat, Vladimir Ilici i-a replicat: “Intr-adevar, as ar trebui, dar nu o putem spune”. Dupa putin timp, Isaak Steinberg a emigrat, iar fiul sau, Leo Steinberg, a ajuns unul dintre cei mai admirati istorici de arta ai lumii, profesor ani de zile la University of Pennsylvania.

Catolic devotat pana la 16 ani, Dzerjinski a dorit initial sa devina preot. Intrebat de fratele sau, Kazimerz (acesta avea sa fie ucis de nazisti in 1943), cum si-l imagineaza pe Dumnezeu, tanarul Felix a raspuns: “Dumnezeu este in inima mea! Iar daca ar fi sa ajung la concluzia, precum tine, ca Dumnezeu nu exista, m-as impusca. N-as putea trai fara Dumnezeu”. (v. David Satter, “It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012, pp. 14-15). Din clipa in care l-a parasit pe Dumnezeu, Felix a devenit soldatul alte cauze, investita cu toate atributele sacralitatii. A imbratisat religia politica bolsevica din suflet, deci din ratiuni care nu au de-a face cu ratiunea. Structural ascetic, vizionar obsesiv din categoria nihilistilor descrisi de Turgheniev si Dostoievski, Dzerjinski a fost un maniac al puritatii. Era inrudit spiritual cu un Robespierre ori cu un Saint-Just (v. Ruth Scurr, “Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution”, Henry Holt, 2006).

Nu avea alt scop in viata decat servirea neconditionata a unei revolutii totale, un apocalips social menit sa salveze umanitatea. O umanitate corupta, perversa, nedreapta, “vrajita si intoarsa pe dos” (Marx). A facut inchisoare in timpul tarismului. A fost cel care a cerut insistent, imediat dupa lovitura de stat bolsevica, infiintarea Comisiei Extraordinare de Lupta impotriva Contrarevolutiei: “Este razboi acum, ducem o lupta necrutatoare, pana la capat. Viata sau moarte! Cer constituirea unui organ necesar reglarii de conturi cu dusmanii revolutiei”. S-a instalat in cladirea Cekai, a participat personal la scene ingrozitoare, s-a contopit cu institutia pe care a pus-o pe picioare. A binecuvantat violenta, masacrul, tortura. A creat o traditie a neinduplecarii, a neindurarii, a vigilentei maniacale, a crimei de stat ridicata la rang de virtute politica.

In februarie 1920, l-a interogat chiar el pe marele filosof Nikolai Berdiaiev care avea sa-si aminteasca de acel lugubru episod in autobiografia sa publicata in exil. “Avea ochii cenusii, innourati si melancolici”, nota autorul “Noului ev mediu”. La interogatoriu a participat si Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroulu Politic, cumnatul lui Trotki, precum si Viaceslav Menjinski, cel care avea sa preia conducerea Cekai dupa moarte lui Dzerjinski in 1926. Acuzat de complot, Berdiaiev a oferit o serie de explicatiii pentru opozitia sa, morala, religioasa si filosofica, in raport cu bolsevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof ramane un mister. Se prea poate ca Felix de Fier sa-si fi amintit de propiul sau zel religios de-odinioara. Oricum, portretul facut de Berdiaiev merita retinut:” Dzerjinski dadea impresia unei persoane complet sincera si convinsa. Era un fanatic. Era ceva ingrozitor in el… In trecut, voise sa devina calugar catolic, si-a transferat apoi credinta inspre comunism”. In finalul discutiei cu Berdiaeiev, seful Cekai a murmurat: “Poti fi materialist in teorie si idealist in viata ori, invers, poti fi idealist in teorie si materialist in viata”. In acest timp, Lenin dadea ordinul de distrugere a clerului “reactionar”. Urmarea fost moartea 2700 de preoti si a 5000 de calugari si calugarite. Filosoful Vasili Rozanov a scris in 1919, an in care a si murit, “Apocalipsul vremurilor noastre”.

Ultima cuvantare a lui Dzerjinski, in 1926, a fost un rechizitoriu turbat impotriva opozitiei conduse de Lev Trotki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov si Karl Radek. Nici urma de compasiune, de solidaritate umana. Oricine slabea “unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revolutiei. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta “sabia si flacara revolutiei”, fiecare comunist avea datoria sa fie un cekist. Urmasii lui Dzerjinski in fruntea politiei secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe acestia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase institutii. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului si al institutiei succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natura dedublata, putea fi simultan insetat de sange si de o calda tandrete. Se ocupa de copiii vagabonzi si ordona asasinate in masa. N-a vazut decat un film in viata sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. In aprilie 1919, in timp ce subordonatii sai lichidau zeci si zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici ii scria sorei sale mai mari: “Iti pot spune adevarul: am ramas acelasi. Simt ca nu poti intelege cum pot fi eu acesta si ca, stiindu-ma, nu poti pricepe. Iubire. Astazi, ca si acum atatia ani, aud si simt un imn pentru ea. Imnul cere razboi, vointa de nezdruncinat, munca fara preget.” Intr-o scrisoare adresata lui Stalin si lui Sergo Orjonikidze, Dzerjinski marturisea: “Nu sunt un teoretician si nu urmez orbeste felurite persoane. In viata, n-am iubit decat doi revolutionari si conducatori: pe Rosa Luxemburg si pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (v. Donald Rayfield, “Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him”, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: “Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to berakdowns”. (p. 88), Sprihinit psihologic de sotia sa, Zofia, de o sora, o cumnata si doua nepoate, Felix de Fier isi gasea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructiva. Zofia a lucrat in Comisariatul pentru Educatie, apoi a fost propagandista a partidului.

Doua observatii la acest citat: faptul ca Rosa Luxemburg apare inaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secreta a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele doua atasamente, stiute fiind rezervele cruciale ale revolutionarei germane in raport cu terorismul politic bolsevic. Va fi citit Dzerjinski ultima si cea semnificativa si durabila contributie a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), “Critica Revolutiei Ruse”? Ce va fi inteles el din acea celebra formulare: “Libertatea este intotdeauna libertatea celor care gandesc altfel“? Nu a denuntat Stalin “luxemburgismul” drept o grava deviere in miscarea comunista? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea cand il servea pe Stalin in conducerea PC din Germania (KPD), inainte de ruptura din 1925, ca mostenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui “bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul “Men in Dark Times”. Apoi, sa faci parte din cercul intim si sa nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel putin imprudent.

Ce s-ar fi intamplat cu Dzerjinski daca apuca Marea Teroare? Probabil ca ar fi pierit si el, asemeni atator vechi bolsevici, victime si calai, jertfiti pe altarul a ceea ce Hegel numea viclenia Ratiunii, striviti sub şenilele tancului triumfator al Revolutiei, arşi de soarele acelei fantasme pe care o iubisera cu pasiune de adolescent depresiv, neurastenic si suicidar.

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-felix-edmundovici-dzerjinski-iluminat-ascet-si-tortionar/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-maresalul-urss-lavrenti-pavlovici-beria-gangster-sociopat-reformator/

http://www.contributors.ro/global-europa/iuri-andropov-ideolog-si-poli%c8%9bist/

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/10/06/fiica-lui-ejov-teroare-violenta-ecouri-in-ceata/

Sugestii bibliografice

Iain Lauchlan, “Feliks Dzerjinskii”, in Silvio Pons and Robert Service, eds., “A Dictionary of 20th Century Communism”, Princeton University Press, 2010, pp. 298-299

Robert C. Tucker, “The Soviet Political Mind: Stalinism and Post-Soviet Culture”, Revised Edition, Norton, 1971

Bruce Mazlish, “The Revolutionary Ascetic: Evolution of a Political Type”, Basic Books, 1976

Boris Souvarine, “Staline: Apercu Historique du Bolchevisme”, Ed. Champ Libre, 1977

Mikhail Heller and Aleksandr M. Nekrich, “Utopia in Power: The History of the Soviet Union from 1917 to the Present”, Summit Books, 1985

George Legget, “The Cheka: Lenin’s Political Police”, Oxford University Press, 1981

Richard Pipes, “Russia under the Bolshevik Regime”, Knopf, 1993

Donald Rayfield, “Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him”, Random House, 2004

Martin Amis, “Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million”, Hyperion, 2002

Anne Applebaum, “Gulagul. O istorie”, traducere de Simona Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu, Humanitas, 2011

David Satter, “It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway”, Yale University Press, 2012

Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea tarului rosu, traducere de Catalin Dracsineanu, Polirom, 2014.


Exercițiu de recunostință: Robert C. Tucker, mentor, model, prieten

18/09/2014

Profesorul Robert C. Tucker (1918-2010) a fost un gigant al științelor politice, al marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic “The Soviet Political Mind”, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. A fost apropiat prieten cu marele istoric si diplomat George Kennan inca de la Moscova, din perioada cand au lucrat impreună la ambasada americană. A fost principalul colaborator al lui Kennan in scrierea “Lungii Telegrame” din februarie 1946 care a devenit fundamentul conceptual al doctrinei numită “containment”. Agresiunea lui Putin impotriva Ucrainei readuce intr-o arzătoare actualitate subiectul indiguirii expansionismului imperial rus convertit in mesianism sovietic. Dacă nu ințelegem mentalul sovietic, the Soviet mind, nu-l ințelegem pe Putin.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, ce nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanței acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, “The Marxian Revolutionary Idea”, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la NYU) la Stephen Kotkin (autorul unei noi biografii a lui Stalin, bazată pe documente de arhivă mult timp inaccesibile, dar și pe o nouă interpretare a acestui fenomen istoric și psihologic), se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultură politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au ca pandant în studiile despre Hitler și nazism lucrările monumentale ale lui Ian Kershaw.

 

 

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, azi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Am fost încântat să o propun spre publicare în colecția “Constelații” de la Curtea Veche Publishing. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Ideea centrală a demersului demistificator al lui Tucker, preluată creator, aș zice chiar ironic, de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: “Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsură a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, “Stalin as Revolutionary”. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Bob Tucker (mi-a cerut insistent să-i spun astfel) în 1995, la Princeton, unde a participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe atunci la Princeton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon. M-a sunat să mă felicite pentru recenzia mea, apărută în TLS, la cartea lui Aleksandr Iakovlev, “A Century of Violence in Soviet Russia”.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintiți mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în “Encounter” și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty, și inclus în volumul despre stalinism editat de jurnalistul britanic). Credea că existaseră o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, că Stalin nu fusese inevitabil. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică, a voluntarismului mesianic leninist. Comparat cu atâția sovietologi, nu era rusocentric. L-au interesat întotdeauna avatarurile bolșevismului în Europa de Est și Centrală. A participat la un simpozion pe care l-am organizat, împreună cu Ferenc Fehér, la New School for Social Research, la patru decenii de la prima Rezoluție a Cominformului împotriva lui Tito și a titoismului. Era acolo și istoricul Aleksa Djilas, fiul marelui disident iugoslav Milovan Djilas, de care profesorul Tucker era legat printr-o caldă prietenie.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirate de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și, în genere, despre totalitarism. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor ’90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea “Reinventing Politics” drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură. Mi-a făcut apoi onoarea de a scrie câteva rânduri de o mare generozitate pentru coperta cărții mele “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”, apărută în 2003 la University of California Press și tradusă de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu la Polirom (2005) și, mai recent, în 2014, la Humanitas, cu prefața lui Cristian Vasile. A numit volumul meu “lucrarea fundamentală despre comunismul românesc, o istorie profund documentată și lesne de citit” (the definitive book on Romanian communism, a thorougly documented and highly readable history). Venind de la un învățat de o integritate profesională proverbială, aceste cuvinte au însemnat și înseamnă enorm pentru mine. Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprie formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. Analiza bolșevismului de extrema dreaptă din volumul al doilea al biografiei lui Stalin (“Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941″) este punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului care, în România, a luat forma stalinismului național și, ultima fază, a comunismului dinastic.

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26590460.html

Articolul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26590466.html


Cu exceptia Monicai Macovei: Despre Ponta, Putin si nazism

08/09/2014

Cu exceptia Monicai Macovei, n-am vazut reactii de respingere drastica a declaratiei lui Ponta de pe “Antena 3″ in care spune ca “regimul Basescu” ar fi insemnat un deceniu catastrofic care lasa in urma o tragedie comparabila cu mostenirea nazismului in Germania. Chiar nu ne pasa de ceea ce debiteaza omul care ar putea deveni presedintele Romaniei?  Nu este oare limpede ca acest jalnic personaj habar nu are de istoria veacului XX, de ororile provocate de totalitarismul comunist si fascist, de Gulag si de Holocaust? La Victor Ponta, ca si la amicul sau Dan Sova, lipsa de sensibilitate morala, deci absenta compasiunii, se ingemaneaza cu un cinism de dimensiuni cosmice si o ignoranta culturala pe masura.

In timp ce “liberalul” pesedist Tariceanu anunta inca o cruciada menita sa duca la cea- de-a treia si ultima suspendare a presedintelui Traian Basescu, premierul plagiator bate campii, din nou, despre nazism, dictatura si necesitatea “debasificarii”. Dupa ce a uzurpat discursul decomunizarii, cu ajutorul “neprecupetit” al protejatului lui Relu Fenechiu, fostul presedinte executiv al IICCMER (de el numit), actual consilier personal de candidat ACL, Andrei Muraru, impostorul Victor Ponta se doreste marele “denazificator” al Romaniei. Va mai amintit de enormitatea azvarlita inspre Mircea Mihaies, in chip grobian si aiuritor calomniat drept “fascist batran”? Va mai amintiti cum ne numea, acest guevarist de Balcani, pe Monica Macovei si pe mine, reprezentantii cei mai activi ai “falangei fasciste” a lui Basescu? De fapt, el nu facea decat sa reia infamiile proferate de oficina propagandistica putinista, “Vocea Rusiei”. Nu e nevoie de prea multa imaginatie spre a ne imagina cum va arata o Romanie reintrata cu desavarsire in mainile lui Ponta si ale mafiei pesediste.

Iata declaratia de presa a Monicai Macovei:

Ponta și Putin, doi propagandiști împotriva libertății

 Comparația lui Ponta între regimul nazist din Germania și România ultimilor 10 ani dovedește că Ponta este incult, iresponsabil și periculos.
 
Regimul nazist din Germania a lăsat în urmă milioane de morți, victime ale Holocaustului.
 
Incapacitatea lui Ponta de a așeza corect faptele în istorie arată un politician imatur, care se descalifică politic, istoric și moral.
 
In plus, Ponta jignește NATO si EU când le spune că timp de 10 ani nu și-au dat seama că au lucrat cu o Românie “nazistă”. 
 
Nazismul a însemnat lagăre de exterminare, teroare, crime împotriva umanității condamnabile de orice țară democratică.
 
Ponta, ca și Putin, îi numește “naziști” pe toți cei care luptă pentru libertate și democrație. Afirmațiile sunt copy-paste ale propagandei Kremlinului în agresiunea împotriva ucrainienilor, Occidentului, americanilor și chiar românilor.
 
Ponta este dușmanul României: aduce din nou grave prejudicii țării din funcția de prim-ministru.

Recomandari:

http://www.agerpres.ro/comunicate/2014/09/08/comunicat-de-presa-monica-macovei-14-32-31

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/exista-o-limita-a-minciunii-scrisoare-deschisa-catre-premierul-victor-ponta/

http://tarotpolitic.wordpress.com/2014/05/08/falsa-explicatie-despre-fascism-pentru-domnul-ponta/

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8053527-ponta-tismaneanu-macovei-sunt-reprezentantii-cei-mai-activi-falangei-fasciste-lui-basescu-paris-mers-inscriu-legiunea-straina.htm

http://www.youtube.com/watch?v=gwssjlm9CAk

http://www.youtube.com/watch?v=3T1Slfbr0nY


Acuta actualitate a sovietologiei: Adam Ulam şi Noul Război Rece

03/09/2014

Declaratiile de la Tallin ale presedintelui Barack Obama sunt o proba de realism la un ceas istoric in care naivitatea poate duce la catastrofe. Analogiile dintre 1939 si 2014 nu sunt catusi de putin absurde ori deplasate. Rusia putinista este o putere expansionista, imperialista, militarista. Este o primejdie pentru pacea mondiala. Sovietologia a avut momentele ei de glorie in timpul Războiului Rece. Vladimir Putin face tot posibilul să o readucă intr-o tot mai alarmantă actualitate odată cu ceea ce mulți numim Noul Război Rece. Atunci când Occidentul părea incapabil să ia măsura comportamentului expansionist al Kremlinului, un număr de intelectuali au diagnosticat cu precizie fenomenul totalitar, au demonstrat că bolșevismul își are rădăcinile deopotrivă în tradiția rusă și în aceea a marxismului. Vreme de decenii profesor la Harvard, născut în Polonia în 1922, Adam Ulam a murit în anul 2000. Este interesantă prezența istoricilor originari din Polonia în studiile sovietice: Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Seweryn Bialer. De-a lungul anilor, li s-a reproșat chiar o anumită “rusofobie”. În fapt, cărțile lor au fost și rămân exemplare prin onestitate, rigoare și echilibru. Dacă vrem să înțelegem cum gândește Putin, intuițiile sovietologiei clasice rămân o sursă și o resursă demne de tot respectul.

Adam Ulam a fost un istoric și un politolog de prim rang, a scris lucrări fascinante, între care aș aminti “Russia’s Failed Revolutions: From the Decembrists to the Dissidents” (Weidenfeld and Nicholson, 1981) și “The Communists: The Story of Power and Lost Illusions, 1948-1991″ (Scribner’s, 1992). A influențat, prin cursurile și cărțile sale, numeroși specialiști în studii sovietice și est-europene, între care l-aș aminti pe Mark Kramer. Avea și unele bizarerii, inclusiv la nivelul interpretărilor unor fapte notorii. Între altele, era printre puținii care susțineau că nu avem probe suficiente care să demonstreze că Stalin a fost implicat în asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934. A și scris un roman despre moartea lui Kirov. După părerea mea, cartea lui Amy Knight pe acest subiect înlătură orice ambiguitate. Din opera lui Ulam, cum spuneam, dăinuie cărțile despre Tito și Cominform, biografia lui Stalin, volumul sintetic despre comuniști, cele despre relațiile sovieto-americane.

Am scris, în anii ’80, câteva eseuri despre Ulam care s-au transmis la “Europa Liberă”. Tot la “Europa Liberă” a fost prezentat lungul interviu acordat de Ulam jurnalistului George Urban, directorul acelui post de radio în anii ’80. Interviul a fost inclus în excepționalul volum editat de G. R. Urban, “Stalinism: Its Impact on Russia and the World”, care conține discuții, între alții, cu Milovan Djilas, Averell Harriman, George Kennan, Leszek Kołakowski, Leonard Schapiro și Robert C. Tucker (Harvard University Press, 1986). Dialogul dintre Urban și Ulam este intitulat “The Price of Sanity”. Istoricul oferea o explicație pătrunzătoare a comportamentului elitei bolșevice în cumplitul an 1937: “Pas cu pas, și cu o iscusință diabolică, Stalin a căutat pulverizarea oligarhiei, culminând exact cu plenara din 1937 a Comitetului Central, precedată de sinuciderea misterioasă a vechiului prieten al lui Stalin, Sergo Ordjonikidze. Elita de partid a fost lăsată fără putere. Nu exista nicio cale de a înțelege problema lui Stalin; părea de neoprit. …Tentația de a evita să devii victimă prin transformarea în complice era irezistibilă.” (p. 101). Ipotezele lui Ulam au fost confirmate de documentele de arhivă, multe incluse în volumul editat de J. Arch Getty și Oleg Naumov, “The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolshevik Old Guard” (Yale University Press, 1999).

În cartea mea, care a apărut în august 2012 la University of California Press (“The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”) și anul trecut, în traducerea românească semnată de Marius Stan, la Humanitas (“Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX”), mă ocup de psihologia masochistă a Vechii Gărzi bolșevice în anii Marii Terori. Discut pe larg scrisorile adresate lui Stalin din închisoare de către cei doi Nikolai Ivanovici: Buharin și Ejov. În ceea ce privește mesajele lui Buharin către Koba, Dostoievski însuși nu ar fi putut plăsmui asemenea expresii nevrotice ale auto-umilirii și devotamentului orb. Ne aflăm în zona psihologiei abisale. Koba primește acele rânduri practic d’outre tombe, le citește cu atenție, zâmbește sardonic, le împăturește și le așează în sertarul biroului. Le va ține acolo ani de zile, până în clipa morții. Isteria epistolară a lui Buharcik îl liniștește, îi reconfirmă că el și numai el este adevăratul succesor al “vulturului revoluției proletare”. Cum scrie Martin Amis, el este Koba cel Groaznic.

Adam Ulam

Pe tema criminalității intrinseci a regimului bolșevic, recomand, alături de scrierile lui Ulam, cărțile lui Richard Pipes și Robert C. Tucker, precum și contribuțiile unor Martin Amis, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Paul Hollander, Aleksandr Iakovlev, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine, Bertram Wolfe. Azi nu mai există dubii că Lenin a fost direct responsabil de începutul Gulagului. La vremea când Ulam și-a scris cartea despre bolșevici, nu deveniseră accesibile multe probe din arhive. Tocmai de aceea recomand cartea lui Pipes, “The Unknown Lenin”. Ca perspectivă generală, Ulam nu s-a înșelat: a definit sistemul sovietic drept fundamental ilegitim, anti-uman, liberticid. A favorizat istoria politică și intelectuală, nu l-a interesat prea mult cea socială (from below). La încetarea din viață a lui Adam Ulam, profesorul Timothy Colton, pe atunci directorul Centrului Davis de la Harvard, a citit un omagiu semnat, între alții, de Samuel Huntington, Martin Malia și Richard Pipes. Iată un fragment cât se poate de revelator:

“Ulam a fost greu de încadrat intelectualicește și a găsit o anumită bucurie în acest lucru și în independența sa în raport cu toate ortodoxiile și părțile. În pofida aversiunii sale față de regimurile comuniste, el a propovăduit cumpătarea și aderența la valorile occidentale drept cea mai bună cale de a le controla și a le cauza decăderea. Scrierile sale au accentuat contextul istoric și civilizațional în vreme ce insistau, de asemenea, asupra semnificației și perversității ocazionale a personalităților. A împărțit elogii cu măsură; criticile sale erau cel mai adesea formulate pe un ton ironic, și nu indiferente. Ulam a rezistat tendinței din științele sociale către testarea ipotezelor și, de-a lungul anilor, s-a ținut la distanță de Departamentul de Guvernamant. Se afla mai mult în elementul său în locurile non-departamentale, în principal Casa Eliot, Societatea Signet, masa lungă de la clubul facultății și Centrul de Cercetare Rusă — văzând în acestea, cineva ar putea bănui, calitățile convivialelor cafenele poloneze rememorate atât de afectuos în autobiografia sa “Understanding the Cold War: A Historian’s Personal Reflections” (rev. ed., Transaction Publishers, 2002).

Centrul de Cercetare Rusă a fost adevăratul său cămin intelectual. Membru fondator încă de la înființarea sa în 1948, l-a condus cu eleganță vreme de șaisprezece ani. Ulam a legat prietenii profunde în interiorul și dincolo de comunitatea de la Harvard. A păstrat, în orice caz, o rezervă interioară care datora mult tragediei Ulamilor din Lwów — un subiect asupra căruia a rămas aproape tăcut până la apariția acestuia în memoriile sale. Nu s-a întors niciodată în Polonia sau Ucraina și a făcut o singură vizită scurtă în Rusia. Într-adevăr, făcuse o obsesie din minimalizarea oricărei călătorii. Chiar și în campus, trimitea asistenții de cercetare la Widener (biblioteca) în loc să caute la rafturi pentru că, așa cum le spunea colegilor, se temea că abundența acestora îl va distrage de la ultimul proiect de cercetare.”

L-am cunoscut și l-am prețuit. Am învățat enorm din cărțile sale, mai cu seamă în privința metodologiei abordării fenomenului comunist (rolul fundamental al ideologiei și al personalităților). A fost un mare învățat, un intelectual central-european autentic, un gânditor cosmopolit, ostil oricărui provincialism, o specie pe cale de extincție. Îmi amintesc perfect un prânz în Philadelphia, cred că în 1988 sau 1989, la “White Dog Cafe”, un restaurant de pe Sansom Street, situat în casa unde a locuit cândva Madame Blavatsky. I-am relatat istoria locului, legenda cățelului alb care a vindecat-o pe celebra doamnă de o cangrenă ce părea mortală. Eram trei la acea masă: Adam Ulam, Daniel Pipes și cu mine. Am stat de vorbă cel puțin două ceasuri. Regret că nu țin jurnal, aș fi găsit acolo detalii despre o convorbire care m-a marcat profund. Dar țin minte perfect ce ne-a spus despre refuzul său de a călători în Rusia, despre faptul că nu a mers acolo decât o singură dată, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ne-a povestit despre întâlnirea sa cu Viaceslav Nikonov, politolog și jurnalist, al cărui bunic a fost Viaceslav Mihailovici Molotov. Astăzi, Nikonov este un apropiat al lui Putin și un comentator politic favorabil acestuia.

După colapsul URSS a avut loc ceea ce se numește “revoluția arhivelor”, studiile ruse și sovietice au intrat într-o nouă etapă epistemică. A avansat paradigma subiectivității, ilustrată în principal de cărțile unor Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin. Stephen Kotkin (“Muntele magnetic”) și Yuri Slezkine (extrem de influentul studiu “URSS ca apartament comunal”) au explorat sistemul întemeiat de Lenin drept o nouă civilizație, cu toate implicațiile unei asemenea viziuni. S-a născut o sinteză între școala “totalitară” și cea “revizionistă” (dominată de studiile Sheilei Fitzpatrick, ale lui Lynne Viola și ale lui Moshe Lewin). Caterina Clark și Michael David-Fox au defrișat terenul menit să lumineze interacțiunile dintre experimentul sovietic și spațiul politic internațional. Robert Service și Simon Sebag Montefiore au scris noi biografii ale lui Stalin, bazate pe documente păstrate, adică ascunse, vreme de decenii sub șapte peceți. La Yale University Press apare formidabila serie “The Annals of Communism” (publicată acum în colaborare cu Hoover Institution).

Scrierile lui Adam Ulam, ca și cele ale unor Brzezinski, Pipes, Tucker, Malia, rămân în continuare izvoare de inspirație istorică și intelectuală pentru toți cei care vor să înțeleagă substratul sociologic și psihologic al comunismului și, nu mai puțin semnificativ, al post-comunismului. Noile cărți ale lui David Satter (“It was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012) și Leon Aron (“Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″, Yale UP, 2012), se situează în această admirabilă și fertilă tradiție. Conceptul însuși al revoluției întrerupte, eșuate, neterminate, a fost dezvoltat de Michael McFaul, profesor de științe politice la Stanford, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova (până în februarie 2014, când a demisionat), în cartea sa apărută cu câțiva ani în urmă, “Russia’s Unfinished Revolution”. Reacțiile oamenilor lui Putin la adresa lui McFaul sunt cunoscute: iritare, enervare, exasperare. Identice, in fond, cu cele ale politrucilor sovietici la adresa sovietologiei clasice.

Versiune actualizata a articolului transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26565051.html

Inregistrarea poate fi auzita in lectura mea aici:

http://www.europalibera.org/audio/26565050.html

O prima versiune a aparut pe Contributors, in aprilie 2012 :

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

De asemenea, legat de analogia septembrie 1939-septembrie 2014:

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/09/01/der-alte-tanz-auf-dem-alten-vulkan/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/acuta-actualitate-a-sovietologiei-adam-ulam-si-noul-razboi-rece/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 184 other followers