Despre Soljeniţîn: Atunci când cuvântul devine dinamită

11/12/2014

Aniversăm un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic ca efect al revolutiilor din 1989. Doi ani mai tarziu, in decembrie 1991, URSS inceta să mai existe. Cum scria istoricul Boris Souvarine, prietenul lui Panait Istrati şi autorul unei clasice biografii a lui Stalin apărută în anii 30, cele patru litere din numele oficial al statului întemeiat de Lenin în 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (în sensul consiliilor, deci al democraţiei directe) şi nici socialiste (în sensul promovării nedemagogice a unei egalităţi sociale veritabile). Aceste lucruri trebuie rostite apasat, mai ales acum cand ne este dat sa fim martorii unor noi ofensive ale iresponsabilitatii stangiste si cand se poarta, din nou, campanii impotriva “renegatilor social-democrati”, spre a nu mai vorbi de demonizarea capitalismului liberal.

Graţie lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (11 decembrie 1918-3 august 2008), cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984″ de Orwell şi “Zero şi infinitul” de Koestler. Într-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic.

 

 

Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţenesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adaugând mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douăzeci. A fost în egală masură un titan al literaturii ruse şi mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Solohov, a fost reabilitat în momentul când i s-a acordat lui Soljeniţîn. Mai târziu, într-o discuţie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cărţile sale, între care “Primul cerc”, “Pavilionul canceroşilor”, “Roata roşie” (romanul monumental despre război şi revoluţie), “Viţelul şi stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale.

Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca şi pentru Berdiaiev ori Sestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţîn cerea intelectualilor să refuze minciuna şi sa trăiască în adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi afla originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar să fii de acord cu toate poziţiile sale — profetismul îl putea duce uneori în direcţia unui naţionalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund şi devotamentul inoxidabil pentru cinste şi justiţie morală.

Trebuie amintit momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir” a publicat nuvela “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. Cei care continuă să exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală. Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţîn a învins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cândva George Kennan, nu există alt scriitor care să fi făcut atât de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzării.


“Lies, Passions, & Illusions: The Democratic Imagination in the Twentieth Century”, by François Furet (in “Times Higher Education”)

02/12/2014

Vladimir Tismaneanu lauds a posthumous and provocative work that reflects on the past but also on the current European predicament.

François Furet was one of the great European intellectuals of the past century. His writings, especially Penser la Révolution française (1978), challenged the prevailing Marxist paradigm about the main forces shaping historical dramas.

Ideas mattered immensely, Furet argued, and he insisted that it was the ideological impetus that led to the Jacobin Terror during the French Revolution and to the establishment of the Soviet utopian experiment following the Bolshevik takeover in October 1917. The publication earlier this year of Jonathan Israel’s Revolutionary Ideas has reignited the debate about the decisive power of ideas in the realm of revolutionary passions. And, 25 years after the triumph of the revolutions in Eastern Europe, it is hard to deny the impact of significant ideas – including Václav Havel’s concept of the power of the powerless – in galvanising anti-totalitarian civic energies.

After the breakdown of the Soviet Union, Furet undertook a comprehensive analysis of what he called the communist century in his final masterpiece, The Passing of an Illusion: The Idea of Communism in the Twentieth Century. Many on the Left, especially in France but not only there, disputed his characterisation of communism as a failed dream, simultaneously a lie and an illusion with catastrophic consequences. They tried to counter it with the specious argument that, in spite of all the documented disasters, the “idea of communism” has remained a regulative principle for any post-capitalist social endeavour. But in this slim, elegant and impressively provocative book, Furet, who died in 1997, answers the persistent attempts to exonerate the supposedly pristine theory from its palpably appalling effects: “The Communist idea, as an abstract idea, did not die with the disappearance of the Soviet Union. To the extent that it was born of the frustrations inseparable from the capitalist society, and from the hatred of a world dominated by money, it is independent of its ‘realization’; all it needs is the abstract hope of a post-capitalist universe. Nonetheless, from that time on, it also had a history whose losses were impossible to write off.”

This posthumous volume is based on Furet’s edited notes from a never-completed volume of oral dialogues with the philosopher Paul Ricoeur. Historian Christophe Prochasson, author of an outstanding biography of Furet, provides an informative introduction in which he justifiably calls this work the author’s intellectual and political testament. And indeed, the book addresses, in an admirably thoughtful manner, all the important topics Furet explored over the course of his scholarly career.

One of the most controversial stances embraced by Furet in his hugely successful work The Passing of an Illusion, revisited and developed here, is the comparability of the 20th century’s two totalitarian genocidal regimes, Bolshevik and Nazi. When German historian Ernst Nolte suggested that they shared defining features, many took issue with what they perceived as a relativisation of the uniqueness of the Holocaust. Nolte was wrong in claiming a “causal nexus” between communism and National Socialism, but, as Furet shows, analogy does not mean identity.

Altogether, this short volume is a collection of illuminating historical reflections, lucidly spelled out and mercifully devoid of bombast and jargon. In Furet’s writings, moral clarity and intellectual rigour merge marvellously. This book is not only about the past but also about the current European predicament, the resurgence of nationalist sentiments and emotions, and the pitfalls of new ideological siren songs. It should be read as a melancholy reflection on past delusions and a caveat about their possible return as humankind grapples with agonising uncertainties. In refusing to be seduced by optimistic paeans to irreversible social progress, Furet reminds us that democratic politics is a continuously endangered undertaking.

Lies, Passions & Illusions: The Democratic Imagination in the Twentieth Century

By François Furet, translated by Deborah Furet
University of Chicago Press, 128pp, £14.00
ISBN 9780226114491 and 157306 (e-book)
Published 10 November 2014

 

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/lies-passions-and-illusions-the-democratic-imagination-in-the-twentieth-century-by-franois-furet/2017107.article

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/slow-death-of-a-pseudo-religion/158374.article


Pasiuni radicale, iluzii eșuate: Testamentul lui François Furet

24/11/2014
Asemeni unor Raymond Aron, Isaiah Berlin si Leszek Kolakowski, François Furet a fost unul dintre iluștrii intelectuali europeni ai secolului trecut. Scrierile sale, în special “Reflecții asupra Revoluției Franceze” [apărută în traducere la Humanitas], au sfidat paradigma marxistă prevalentă despre principalele forțe care dau formă dramelor istorice. Ideile contau enorm pentru Furet și el a insistat că era tocmai impulsul ideologic cel care a dus la teroarea iacobină din timpul Revoluției franceze și la împământenirea experimentului utopic sovietic ca urmare a preluării bolșevice a puterii, în octombrie 1917. Publicarea “Ideilor revoluționare” ale lui Jonathan Israel (2014) a reaprins dezbaterea despre puterea decisivă a ideilor pe tărâmul pasiunilor revoluționare. (De asemenea, la 25 de ani de la triumful revoluțiilor din Europa de Est, este greu de negat impactul ideilor semnificative asupra galvanizării energiilor civice anti-totalitare. Una din acele viziuni inovatoare a fost conceptul lui Václav Havel de puterea celor fără de putere).

După prăbușirea URSS, Furet a întreprins o analiză cuprinzătoare a ceea ce a numit a fi secolul comunist, în capodopera sa finală, “Trecutul unei iluzii” [apărută în traducere la Humanitas]. Mulți stângiști, în special în Franța, dar nu numai acolo, au pus în discuție abordarea sa a comunismului ca vis sfărâmat, simultan minciună și iluzie, cu consecințe catastrofice. Au încercat să contracareze această viziune cu argumentul înșelător potrivit căruia, în pofida tuturor dezastrelor documentate, “ideea comunismului” a rămas un principiu regulator pentru orice demers social postcapitalist. În această carte de mici dimensiuni dar de mare profunzime, elegantă și foarte provocatoare, Furet oferă un răspuns la asemenea tentative stăruitoare de a exonera așa-zis imaculata teorie în pofida efectelor sale concret înfricoșătoare: “Ideea comunistă, ca idee abstractă, nu a murit odată cu dispariția Uniunii Sovietice. În măsura în care a fost născută din frustrările inseparabile de societatea capitalistă și din ura unei lumi dominate de bani, ea este independentă de ‘înfăptuirea’ ei; tot ce are nevoie este speranța abstractă într-un univers postcapitalist. Cu toate acestea, de atunci încolo, a avut de asemenea o istorie ale cărei daune erau imposibil de ignorat…” (pp. 11-12). Pe scurt, iluziile, minciunile și pasiunile vor continua in plan politic, dar, istoric, ele nu vor mai putea fi negate.

Acest volum postum este bazat pe notele editate ale lui Furet dintr-un volum anticipat, dar niciodată finalizat, de dialoguri cu influentul filosof francez Paul Ricoeur. Istoricul Christophe Prochasson, autor al unei biografii extraordinare a lui Furet, scrie o introducere plină de informații utile în care numește această lucrare, în mod justificat, testamentul politic și intelectual al autorului. Cartea abordează într-o manieră admirabil de profundă toate temele importante explorate de Furet în contribuțiile sale desăvârșite.

Unul din cele mai controversate puncte de vedere îmbrățișate de Furet în cartea sa de un imens succes, Trecutul unei iluzii, reanalizat și dezvoltat aici, este similaritatea dintre cele două regimuri genocidare ale secolului XX: cel bolșevic și cel nazist. Atunci când istoricul german Ernst Nolte a sugerat că ele împărtășeau trăsături definitorii, mulți au contestat ceea ce percepeau a fi o relativizare a unicității Holocaustului. Nolte greșea când afirma existența unui “nex cauzal” între comunism și național-socialism, dar, așa cum arată Furet, analogia nu înseamnă identitate. In final, Furet a pus capat dialogului cu Nolte. Deschiderea sa nu insemna acceptarea, nici măcar partială, a tezelor tot mai stridente ale istoricului german. Ceea ce i se pare cel mai problematic la Nolte este ideea că nazismul ar fi o consecintă a totalitarismului bolsevic, ceea ce, accentuează Furet, inseamnă să ignorăm sursele endogene ale acestei ideologii (p. 65).

Una peste alta, volumul reprezintă o colecție de reflecții istorice edificatoare, pronunțate într-o manieră lucidă, clară, despovărată in chip fericit de orice efecte bombastice și obscurități de jargon. Această carte nu este doar despre trecut, ci și despre situația dificilă europeană actuală, criza axiologică și morală, recrudescența sentimentelor și emoțiilor naționaliste și capcanele noilor cântece de sirenă ideologice. Ar trebui citită ca o reflecție melancolică asupra deziluziilor trecutului și un avertisment legat de posibila lor reîntoarcere pe măsură ce omenirea se confruntă cu incertitudini agonizante. Defel ostatic al elogiilor optimiste la adresa progresului social ireversibil, critic al universalismelor generoase dar adeseori inșelătoare, Furet a fost conștient că politica democratică înseamnă un angajament supus unor riscuri permanente.

François Furet, Lies, Passions, and Illusions. The Democratic Imagination in the Twentieth Century. Edited with an Introduction by Christophe Prochasson. Translated by Deborah Furet. Chicago and London: The University of Chicago Press, 2014. Versiunea engleza a acestui text urmeaza sa apara in “Times Higher Education”. Traducere in romaneste de Marius Stan.

http://www.europalibera.org/content/blog/26687874.html

http://www.europalibera.org/audio/26687868.html


Protest împotriva utilizării eroilor în campania electorală

13/11/2014

Protestăm energic împotriva manipulării în scopuri electorale a prestigiului moral pe care cei ce au rezistat comunismului l-au câştigat cu preţul sângelui şi, deseori, al vieţii lor.

Ne alăturăm solicitării exprimate de Dl Prof. Vladimir Tismăneanu ca IICCMER să nu organizeze reuniuni cu candidaţii la preşedinţia României, mai ales dacă este vorba de Victor Ponta, liderul PSD, urmașul PCR, ucenicul lui Iliescu, admiratorul lui Mao și al lui Che Guevara. Mentorii politici, modelele de viață și șefii pe care și i-a ales de bunăvoie Victor Ponta sunt reprezentanții acelei ideologii și ai acelui regim, ilegitim și criminal, care i-a închis în pușcării, torturat și omorât pe cei mai buni români.

Ne exprimăm dezamăgirea în legătură cu implicarea Fundaţiei Konrad Adenauer în disputele dintre candidaţii la preşedinţie. Conducerea acestei fundaţii ar fi trebuit să prevină astfel de situaţii printr-o evaluare mai realistă al mesajului moral pe care îl transmite publicului românesc colaborarea sa cu IICCMER, instituţie care în ultimii doi ani a pierdut din profesionalism şi credibilitate.

O dovadă flagrantă este gestionarea dezastruoasă a Listei celor 35 de torţionari. Am aflat recent că declaraţiile conducerii IICCMER legate de cercetarea respectivilor torţionari au fost doar „un exerciţiu de expunere mediatică”, iniţiat de echipa Dlui Muraru şi ţinut sub tăcere timp de mai multe luni de actuala echipă. Dl Dinu Zamfirescu şi cea mai mare parte din membrii conducerii IICCMER au avut cunoştinţă de acest revoltător „exerciţiu” şi nu au reacţionat, contribuind la adâncirea confuziei în rândul publicului şi arătând că IICCMER nu tratează cu destulă responsabilitate memoria rezistenței anticomuniste. Din păcate, nu este singurul exemplu. Anul trecut, un nostalgic al URSS, apropiat de cercurile de extremă stânga, a ținut o prelegere la Școala de Vară a închisorii Râmnicu Sărat.

Atragem atenţia atât IICCMER, cât şi Fundaţiei Konrad Adenauer, că şi-au asumat o responsabilitate publică în legătură cu memoria eroilor anticomunişti. Aceasta nu presupune doar îndeplinirea unor indicatori, ci mai ales un mesaj moral de respect față de memoria eroilor. Relativizarea sau confiscarea acestei teme pentru scopuri meschine nu va contribui la creșterea interesului publicului pentru istoria recentă și îi va descuraja pe tineri să urmeze modelele de dăruire și statornicie pe care le propun eroii.

Fundația Ioan Bărbuș și portalul În Linie Dreaptă

http://inliniedreapta.net/protest-impotriva-implicarii-eroilor-in-campania-electorala/


Consemnări şi observaţii de la Procesul lui Alexandru Vişinescu. Şedinţele din 24 septembrie şi 22 octombrie 2014 (Un articol de Dumitru Lăcătuşu)

05/11/2014

Azi, 5 noiembrie 2014, are loc la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a Penală, a nouă şedinţă a procesului lui Alexandru Vişinescu, fost comandant al „Închisorii Tăcerii” de la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963. Miza acestui proces este imensă. Ar fi pentru prima dată, în cei 25 de ani scurşi de la prăbuşirea dictaturii comuniste, când un funcţionar al represiunii comuniste din cumpliţii ani ai terorii dezlănţuite ar putea fi condamnat de justiţia democratică. Procesul are, aşadar, valoare reparatorie în plan moral şi terapeutică în plan social. Până acum, au avut loc mai multe şedinţe ale acestui proces. Articolul de faţă prezintă o cronică şi o analiză a celor mai importante aspecte ale înfăţişărilor din 24 septembrie şi 22 octombrie 2014. Cea de azi se anunţă a fi una extrem de interesantă, mai ales că Alexandru Vişinescu a încercat să se sustragă judecăţii, urmărind să obţină o amânare a procesului prin diferite căi.

Procesul lui Vişinescu – scurt istoric

2013 a fost anul „devoalărilor” de „torţionari”. Rând pe rând, foşti ofiţeri de penitenciare au apărut în presa centrală şi la principalele canale de televiziune. De departe însă, cazul cel mai intens mediatizat a fost cel al lui Alexandru Vişinescu, şi nu întâmplător. Conducerea de atunci a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a mizat pe impactul emoţional produs de alăturarea unor figuri total opuse şi care au traversat comunismul în ipostaze diferite: cunoscuţii deţinuţi politici şi lideri postdecembrişti Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi unul dintre funcţionarii represiunii comuniste, comandantul penitenciarului de la Rm. Sărat dintre 1956 şi 1963, locotenentul colonel în rezervă Alexandru Vişinescu. Nu este, de aceea, de mirare că imaginile cu el, în timp ce încerca să aplice o directă de dreapta jurnaliştilor, au făcut repede înconjurul României şi nu numai.

Ocazia acestei intense mediatizări a fost oferită de anunţul IICCMER din 30 iulie 20141. La aceea dată, instituţia guvernamentală a transmis printr-un comunicat că pe numele fostului locotenent colonel în rezervă a fost formulat un denunţ penal şi prin care acesta era învinuit de omor deosebit de grav. Alegerea acestei infracţiuni a fost determinată de faptul că în Codul penal aflat în vigoare la data denunţului, omorul deosebit de grav devenise o infracţiune imprescriptibilă, indiferent de momentul comiterii lui. În sesizarea institutului, au fost menţionate numele a cinci foşti deţinuţi politici decedaţi la Rm. Sărat, în timpul mandatului lui Alexandru Vişinescu (Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcințeanu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Mihail Romniceanu). Între timp însă, numărul acestora a ajuns la 122. Sesizarea transmisă iniţial Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București a fost preluată la 9 august 2013 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, „în vederea efectuării urmăririi penale de către procurori3”.

La 23 aprilie 2014, Parchetul a anunţat „schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de genocid prev. de art. 357 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod penal”, propusă de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în „infracţiuni contra umanităţii prev. de art. 439 alin. 1 lit. j), cu aplicarea art. 5 din Codul penal”. O altă măsură dispusă a fost „punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de Vişinescu Alexandru.”4. Reprezentanţii Parchetului s-au mişcat extrem de repede în acest caz, spre deosebirile de precedentele situaţii semnalate în ultimii de ani de aceeaşi instituţie, iar la 18 iunie 2014 au transmis opiniei publice că „dosarul a fost înaintat, spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.”5.

Procesul a început la 14 iulie 2014, într-o zi semnificativă pentru drepturile şi libertăţile omului, pe care Vişinescu era acuzat că le-a încălcat constant. Debutul procesului a trecut în cea mai mare parte neobservat. În schimb, au început să apară articole în foileton în săptămânalul Observatorul cultural, semnate de fostul preşedinte executiv al IICCMER, Andrei Muraru, actualmente membru în Consiliul de Administraţie al TVR şi consilier personal al candidatului la alegerile prezidenţiabile al ACL din noiembrie 2014, Klaus Iohannis. Primele texte ale sale au avut o puternică notă protocronistă, ceea ce a determinat replica de bun simţ a cunoscutului profesor universitar Vladimir Tismăneanu6. Drept urmare, noul candidat la titlul de „vânător comunist” s-a văzut nevoit să renunţe la stilul articolelor sale, pentru a nu se afunda în ridicol. Între 14 iulie şi 5 noiembrie 2014, au avut loc mai multe şedinţe ale completului de judecată şi care au fost descrise într-un stil caracteristic de Andrei Muraru în publicaţia mai sus menţionată7. În cele trei şedinţe ale procesului de până în data de 24 septembrie 2014, s-a constatat „legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor şi dispune începerea judecăţii”8.

În continuare, voi descrie principalele aspecte ale şedinţelor Procesului lui Alexandru Vişinescu din 24 septembrie şi 22 octombrie 2014. „Rezumate” ale acestor două înfăţişări au mai fost publicate şi de către cercetătorul IICCMER Constantin Vasilescu pe blogul său personal9.

Şedinţa din 24 septembrie 2014

Intrând în sala plină, am putut constata componenţa diversă a publicului venit să asiste la unul dintre cele mai importante procese ale societăţii româneşti. Preşedintele executiv al IICCMER, domnul Radu Preda, a catalogat procesul drept un „Nuremberg românesc”10, o catalogare neinspirată din punctul meu de vedere11. Participanţii la şedinţă formau o adunare amalgamată, fiind strânşi laolaltă inculpaţi pentru fapte de drept comun şi unul pentru „crime contra umanităţii”. Au fost prezenţi jurnalişti, martori, jandarmi, un libanez arestat pentru trafic de cocaină, ţinut de reprezentanţii legii în boxa rezervată arestaţilor, unde se mai aflau alte două persoane a căror reţinere era discutată. În afară de cei de mai sus, au mai fost în sală conducerea actuală a IICCMER (mai precis directorul general Cosmin Budeancă) şi mai mulţi angajaţi, plasaţi strategic chiar în spatele lui Alexandru Vişinescu. M-am aşezat în prima bancă, pe partea stângă cum intri în sală, pentru a putea audia desfăşurarea procesului; sonoritatea din cameră de judecată lăsând de dorit. Fiind judecat în stare de libertate, Alexandru Vişinescu nu se afla în boxa acuzaţilor, ci era aşezat în banca a doua de la geam, încadrat de prietenul său, cel care a citit unui jurnalist neinspirat scrisorile primite de Vişinescu de la deţinuţi de drept comun, avocatul lui (un tip jovial, care a fost protagonistul unei scene hilaro-comice în timpul procesului) şi un domn solid, în vârstă de aproximativ 50 de ani. În spatele lui Vişinescu, se afla o doamnă, care părea extrem de agitată, fiind copleşită probabil de emoţii şi care, după cum aveam să aflu în timpul şedinţei judecătoreşti, era una dintre părţile civile din proces.

Desfăşurarea şedinţei de judecată

Şedinţa din 24 septembrie 2014 a procesului lui Alexandru Vişinescu a debutat prin prezentarea punctelor de pe ordinea zi: 1. stabilirea calităţii procesuale de martor sau parte civilă în proces a celor care au reclamat acest statut, cu „indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază”, 2. discutarea cererii de sechestru asigurator pe bunurile imobile şi mobile ale lui Alexandru Vişinescu şi poprirea asiguratorie a pensiei acestuia (cerere formulată de doamna Nicoleta Eremia), 3. Chemarea în instanţă ca parte responsabilă în caz a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor – succesoarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă din perioada comunistă, instituţia sub cupola căreia şi-a desfăşurat activitatea Alexandru Vişinescu (cerere formulată de doamna Aurora Dumitrescu).

După citirea ordinei de zi de către grefier, a urmat apelul părţilor. Dintre cei citaţi de instanţă, a fost reprezentată prin avocat Aurora Dumitrescu şi, în persoană, doamna Nicoleta Eremia. Nu s-au prezentat surorile Coposu, singurul deţinut politic supravieţuitor de la Râmnicu Sărat, Valentin Cristea. Ei au transmis înscrisuri la dosar şi prin care au precizat că nu se constituie parte civilă. Ca atare, instanţa a reţinut doar calitatea de martor a lui Valentin Cristea, urmând să fie audiat ulterior pe parcursul procesului. Stabilirea calităţii procesuale de parte civilă este un aspect important al desfăşurării oricărui proces, ea putând fi dobândită doar până la începerea cercetării judecătoreşti, conform articolului 20, aliniatul 1 din Codul de Procedură Penală (în continuare CPP).

Au cerut să fie acceptate ca parte civilă în proces doamnele Aurora Dumitrescu, Anca Cernea, Nicoleta Eremia, Ioan Stroe şi Iacob Elena. Recunoaşterea acestei calităţi procesuale este obligatorie înainte de debutul procesului propriu-zis sau în termenii juridici „când cauza se află în stare de judecată”. Ori decomandată, aceasta nu a început încă. Au putut aspira la statutul de parte civilă doar deţinuţii sau urmaşii legali ai acestora care au trecut între 1956 şi 1963 prin Rm. Sărat, şi nu prin alte penitenciare al căror ofiţer a fost Alexandru Vişinescu (Mislea, Jilava), ca urmare a faptelor reţinute în actul de sesizare. Recunoaşterea acestei calităţi a presupus parcurgerea a două etape procedurale: 1. Stabilirea şi probarea unei legături de filiaţie/rudenie/maritale cu foşti deţinuţi de la Râmnicu Sărat şi 2. Probarea cu înscrisuri sau martori că deţinuţii s-au aflat la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963.

După cum calitatea procesuală de parte civilă se transmite sau se moşteneşte, instanţa a cerut celor care au clamat acest statut să probeze, în primul rând, existenţa unei filiaţii, legături de rudenie sau maritală cu foşti deţinuţi de la Râmnicu Sărat prin înscrisuri (certificat de naştere, certificat de căsătorie). A doua cerinţă adresată de judecătoare a fost să probeze, prin acelaşi tip de probe, că cei ai căror succesori erau s-au aflat la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, când penitenciarul a fost condus de Alexandru Vişinescu. În această parte a procesului, au fost prezentate înscrisuri (fişe matricole penale). În cele din urmă, instanţa a recunoscut calitatea de parte procesuală a civilă a doamnei Nicoleta Eremia, care a putut proba cu certificatul de căsătorie că este soţia lui generalului comunist Ion Eremia, închis la Râmnicu Sărat în mandatul lui Alexandru Vişinescu. A respins acele cereri ale unor urmaşi de deţinuţi trecuţi prin penitenciarul Mislea, chiar dacă aceştia au fost torturaţi şi umiliţi de către inculpatul de astăzi, pe atunci un tânăr şi promiţător ofiţer de la Biroul Inspecţii (structură a Securităţii în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor).

Audierea doamnei Nicoleta Eremia

După stabilirea acestei calităţi procesuale a doamnei Nicoleta Eremia, au urmat întrebări pentru a determina „natura şi întinderea pretenţiilor, motivele acestor pretenţii”. În urma întrebărilor primite, doamna Eremia a precizat natura şi întinderea pretențiilor: daune materiale şi morale în cuantum de 100.000 euro. Iniţial, a cerut ca 80.000 de euro să prezinte daune materiale, iar 20.000 cele morale. În cele din urmă, a solicitat ca proporţia daunelor să fie de 50.000 euro materiale şi 50.000 euro morale. Drept motive ale acestor pretenţii, a precizat în faţa instanţei că la ieşirea din penitenciar, soţul ei avea 30 de kilograme, era bolnav, iar starea precară de sănătate l-a urmărit până la deces. În opinia ei, daunele materiale reprezintă contravaloarea tratamentului medical şi a îngrijirilor acordate fostului deţinut din 1971, an în care s-au căsătorit. Conform propriei declaraţii, aşa cum a fost reţinută de instanţă, „daunele materiale [sunt] destinate să acopere cheltuielile pe care le-am suportat pentru îngrijirea sănătății şi întreţinerii defunctului meu soţ, în condiţiile în care starea de sănătate a fost precară, ca urmare a condiţiilor de detenţie”. Drept dovezi pentru aceste pretenţii a prezentat fişa medicală a fostului deţinut, precum şi cartea scrisă de acesta. La întrebarea dacă există martori ce ar putea proba solicitările ei, soţia fostului deţinut a precizat că după atâţia ani nu mai există martori. În consecinţă, a solicitat să se admită aceste pretenţii numai prin „proba cu înscrisuri, dovedită prin actele depuse la dosar şi cele pe care le voi prezenta astăzi”. După stabilirea motivelor acestor pretenţii materiale, a urmat identificarea celor pentru care a solicitat „daune morale”. „Pentru ce anume solicitaţi daune morale, raportat la suferinţele proprii?” a fost întrebată de către judecătoare. Soţia deţinutului a precizat că a avut probleme la locul de muncă până în 1989, dar şi „consecinţele pe care personal a trebuit să le suporte în societate şi la locul de muncă”, ca urmare a faptului că era soţie de fost deţinut politic. Întrebată dacă a fost marcată de experienţa soţului, a răspuns „cu siguranţă”. Astfel, instanţa a reţinut un alt motiv pentru daunele morale: suferinţa proprie după ce a aflat de „experienţa traumatizantă trăită de soţul meu în detenţie”. După stabilirea naturii şi întinderii pretenţiilor materiale şi morale a fost întrebată de către judecătoare dacă a mai beneficiat de vreo formă de despăgubire până în prezent, fiind menţionate prevederile Legii 221/2009. Doamna Nicoleta Eremia a specificat că a avut un proces câştigat la Tribunalul Bucureşti, dar că ulterior această lege a fost declarată neconstituţională, ceea ce a influenţat şi procesul câştigat în primă instanţă. Apelul ei la această decizie a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Curtea de Apel ca neconstituţional. Pentru a beneficia de drepturile materiale, a făcut cerere în acest sens la CEDO. În cele din urmă, CEDO a respins solicitarea ei, deoarece nu a putut să prezinte toate documentele cerute, ele nefiindu-i eliberate de instanţele româneşti. Judecătoarea i-a cerut ca până la următorul termen să depună la dosar toate hotărârile judecătoreşti menţionate.

Faţă de cele expuse mai sus, reiese că generalul Ion Eremia şi doamna Nicoleta Eremia nu au beneficiat după 1989 de nici o formă de despăgubire, dar înainte de acest an? A fost reabilitarea juridică a generalului din 1971 însoţită şi de alte forme de recompense? Nu există încă un răspuns la aceste întrebări. Poate celelalte şedinţe ne vor oferi unul.

Cererea de sechestru asigurator

A urmat judecarea cererii de sechestru asigurator pe bunurile imobile şi mobile ale lui Alexandru Vişinescu şi poprirea asiguratorie a pensiei acestuia, depusă de doamna Nicoleta Eremia. Pentru a putea decide asupra acestei cereri, instanţa a propus transmiterea de adrese către Direcţia Impozite şi Taxe locale a sectorului 1, Oficiu de cadastru şi publicitate imobiliară Sector 1, Oficiul de evidenţă a valorilor mobiliare pentru stabilirea şi indicarea bunurilor şi valorilor cu care figurează inculpatul înscris. Apărarea şi acuzarea nu s-au împotrivit acestei propuneri a judecătoarei, urmând ca cererea de sechestru să fie judecată după primirea răspunsurilor de la instituţiile de mai sus şi cunoaşterea cuantumului averilor deţinute de Alexandru Vişinescu.

Cererea de chemare în cauză a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor

Această cerere a fost amânată până la stabilirea calităţii procesuale a doamnei Aurora Dumitrescu, care nu a putut susţine prin înscrisuri depuse de avocat la dosar că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat, în timpul lui Alexandru Vişinescu. În consecinţă, judecătoarea a propus trimiterea de adrese către aceasta, cu precizarea să depună actele doveditoare că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, dar şi să indice natura şi întinerea pretenţiilor.

Cine a fost Ion Eremia?

În timpul audierii, instanţa a solicitat procurorului şi avocatului apărării să adreseze întrebări. Procurorul a răspuns că deocamdată nu are, în timp ce avocatul apărării a adresat următoarea întrebare: „până la ce dată îşi aminteşte că Ion Eremia a făcut parte din structurile Armatei Republicii Populare România, cu ce grad şi până în ce an?”. Întrebarea a prilejuit un moment hilar. După ce a auzit întrebarea, doamna Nicoleta Eremia a ridicat mâinile în sus şi s-a dus să-l îmbrăţişeze pe avocatul apărării, convinsă că va releva statutul de disident anticomunist al soţului ei. Cei doi s-au prins într-o îmbrăţişare de câteva secunde, ceea ce a determinat intervenţia judecătoarei. Le-a amintit celor doi că se află într-o sală de judecată.

În răspunsurile oferite, soţia lui Ion Eremia a încercat să-i creioneze defunctului soţ imaginea unui opozant din interior partidului, precizând că până în 1955 a condus Direcţia de construcţii a Armatei, având gradul de general maior de armată, iar în 1955 a fost destituit din toate funcţiile. După „epurarea” lui, a scris o carte pe care a încercat-o să o transmită în străinătate, care a fost interceptată de Securitate, iar el a fost arestat, judecat şi condamnat la 25 ani temniţă grea.

După părerea mea personală, întrebarea adresată de avocatul apărării are cele puţin trei răspunsuri. Primul a fost cel oferit de văduva fostului general comunist şi care insistă asupra faptului că defunctul ei soţ a fost un disident din interior al partidului comunist, o imagine cel puţin îndoielnică. În acelaşi timp, Ion Eremia a fost, fără nici un dubiu, unul dintre deţinuţii politici din perioada comunistă, când a fost închis la Râmnicu Sărat. El a ajuns aici doar după ce a căzut la partid, conform expresiei lui Belu Zilber. Tot deţinut politic al perioadei comuniste a fost şi Vasile Luca, unul dintre artizanii sovietizării României, înlăturat şi el de către Gheorghiu-Dej, şi care a fost închis şi la Râmnicu Sărat. Se poate pune un semn de egalitate între cei doi? Răspunsul este dificil de dat. Dar între cei de mai sus şi Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ioan Bărbuş, Gheorghe Plăcinţeanu şi alţii? În opinia mea, primii doi (Ion Eremia, Vasile Luca şi chiar Alexandru Iacob, ministru adjunct de Finanţe) au ajuns în penitenciare doar după ce au pierdut partida politică pentru poziţia supremă în statul comunist. Spre deosebire de ei, Ion Mihalache şi ceilalţi au ajuns în temniţele comuniste pentru motivul că s-au opus instaurării unui regim totalitar şi pentru că au vrut o alternativă democratică la ceea ce a fost România comunistă pentru mai bine de patru decenii. Există, trebuie să recunoaştem, diferenţe semnificative între deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Nu faptele pentru care au ajuns aceştia în închisori sunt judecate în vremurile noastre, ci cele ale lui Alexandru Vişinescu. Acestea nu au respectat nici măcar legislaţia comunistă, ce prevedea anumite drepturi pentru cei închişi. În societatea comunistă, după cum reiese din literatura de specialitate, drepturile fundamentale erau recunoscute doar celor care se bucurau de acelaşi statut cu puternicii perioadei şi nu „duşmanilor ideologici” ai acestora. Mila şi compasiunea12 erau doar pentru ei şi nu pentru Ion Mihalache şi ceilalţi deţinuţi de la Râmnicu Sărat.

Generalul Ion Eremia, funcţionar al statului comunist.

Informaţiile biografice existente despre acesta indică însă o imagine mult mai nuanţată a acestuia. Înainte de a deveni un opozant din interior al regimului comunist, după cum sugerează văduva sa, el a fost unul dintre slujbaşii regimului, participant activ la comunizarea Armatei Regale şi crearea Armatei RPR. În acelaşi timp, disidenţa lui Ion Eremia, mai bine spus actul antipartinic al acestuia, dacă este să ne raportăm la mentalitatea politică a vremii, s-a produs după moartea lui Stalin, context în care un grup de comunişti români, printre care şi Ion Eremia, au încercat să preia conducerea în România comunistă. Această încercare nu le-a reuşit însă, ceea a tras excluderea din partid a unora, iar, în unele cazuri, chiar condamnarea şi întemniţarea în sistemul concentraţionar românesc. Voi prezenta în continuare succinte date biografice despre Ion Eremia, urmând să public ulterior un articol detaliat despre biografia sa.

De profesie militar de carieră, Ion Eremia s-a născut la 5 august 1913 în Constanţa, iar în anii treizeci a absolvit „cursurile Liceului Militar din Chişinău şi pe cele ale Şcolii Militare de Geniu”. Înainte de 23 august 1944, a luptat pe frontul de răsărit şi a avut gradele de sublocotenent (1935), locotenent (1939) şi căpitan (1942)13. Din anul primirii gradului de căpitan datează şi legăturile sale cu comuniştii, el devenind la acea dată membru de partid. După ieşirea din alianţa cu Germania nazistă, căpitanul Ion Eremia a luptat şi pe frontul de apus. În acest sens, merită remarcate contribuţiile sale la diseminarea propagandei comuniste în rândul soldaţilor şi susţinerea pe care a oferit-o unuia dintre torţionarii emblematici ai regimului comunist: generalul de securitate Nicolae Doicaru. Ion Eremia a fost cel care l-a atras în mişcarea comunistă, convingându-l să-şi schimbe opţiunile politice, diametral opuse până atunci, pe Nicolae Doicaru. Tot el a fost cel care a contribuit la ascensiunea lui ulterioară, recomandându-l pentru primirea în partid. Urmare a sprijinului primit din partea unui ilegalist, a fost acceptat ca membru al unei organizaţii PCR din Dobrogea, condusă de fratele lui Ion Eremia, Gheorghe Eremia, şi din care a făcea parte şi viitorul general de armată comunist. Gheorghe Eremia era şi inspector de poliţie la Constanţa, structura poliţienească unde Doicaru şi-a început cariera14.

Iată referinţa lui Ion Eremia, datată 24 octombrie 1947, şi care relatează cum l-a racolat pe Nicolae Doicaru şi în care indică motivele pentru care Partidul Comunist se putea baza pe sprijinul necondiţionat al proaspătului recrut:

„Subsemnatul Lt. Col. Ion Eremia, membru al Partidului din anul 1942, fost membru în biroul Regionalei PCR Dobrogea în anul 1943/44 în prezent şeful Casei Centrale a Armatei şi deputat de Sălaj, dau următoarele referinţe despre tov. Doicaru Nicolae. Îl cunosc pe acest tov. din anul 1943 (toamna) când a fost mutat la Comp. de Transmisiuni a Dir. 9. Era un element activ, foarte capabil şi cinstit. Pe vremea aceia nu se manifesta ca un simpatizant al Partidului, era pe linia cea a apolitismului. Nu avea manifestări sau convingeri fasciste. După 23 August când partidul a intrat în viaţa legală, l-am antrenat în munca de Partid de frontul anti-hitlerist. Cu avizul CC al PCR organizam pe front o organizaţie a ostaşilor <<Organizarea [Organizaţia] luptătorilor antifascişti de pe front>> care avea drept scop mobilizarea ostaşilor pentru o participare dârză la lupa pe front. Începând din Februarie 1945 Doicaru a primit sarcini pe această linie şi se ocupa cu difuzarea şi prelucrarea materialului de Partid, primit de ostaşi. Era la început, nu avea cunoştinţe politice suficiente însă a dus muncă folositoare. Pe front a luptat bine, dând exemple bune ostaşilor. După întoarcerea de pe front l-am recomandat Org. de Partid Jud. Constanţa, care l-a recomandat pentru munca în cadrul Chesturii Constanţa. După această dată nu am mai avut legături cu el. Lipsuri: Este înclinat către carierism, are rămăşiţe burgheze în comportare (servilism în oarecare măsură, tendinţe de comandă în relaţiunile cu massele). Cred că este legat de Partid, dacă nu pentru frumuseţea şi măreţia cauzei Partidului, cel puţin pentru forţa şi influenţa Partidului” 15.

Este imposibil să nu remarcăm cât adevăr se află în vorbele lui Ion Eremia şi care sunt valabile şi astăzi, ceea ce explică şi adeziunea la un anumit partid sau trecerea lor de la unul la altul. După 1948, Nicolae Doicaru a fost director al Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa, adjunct şi apoi şef al Direcţiei de Informaţii Externe, adjunct al ministrului de Interne. Contribuţia lui Ion Eremia la ascensiunea profesională a lui Nicolae Doicaru a avut drept consecinţe comiterea a numeroase crime şi asasinate împotriva opozanţilor regimului comunist de către protejatul său: anihilarea grupărilor de rezistenţă din Dobrogea, Constanţa, procesul „sabotorilor” de la Canal, răpirea lui O. Beldeanu etc. Fireşte, la momentul recomandării sale, nu ştia ce avea să ajungă Nicolae Doicaru şi nici să bănuiască crimele pe care le va comite. Subliniez că nu-l consider responsabil pe Ion Eremia de crimele lui Nicolae Doicaru, dar poate dacă cei doi nu s-ar fi întâlnit, România comunistă ar fi avut un torţionar mai puţin. Nu are însă sens să divagăm despre aceasta temă, deoarece am intra în zona istoriei contrafactuale, ceea ce nu este cazul aici.

După 23 august 1944, Ion Eremia a cunoscut o ascensiune graduală. A fost înaintat succesiv la gradele de maior (d. 23 august 1944), locotenent colonel (1947), colonel (1949), general-maior (1952), ocupând în acelaşi timp funcţiile de „redactor-şef al ziarului „Glasul Armatei”, şef al Casei Centrale a Armatei şi şeful Academiei Militare Politice”, ministru adjunct pentru Construcţii şi Cazarea Trupelor (sept. 52-oct. 53), şef al acestei direcţii şi locţiitor al ministrului Forţelor Armate (din oct. 1953)16. În 1955, a fost eliberat din funcţiile deţinute, iar peste trei ani a fost reţinut de către Securitate.

Potrivit istoricului Marius Oprea, arestarea lui Ion Eremia a fost determinată de uneltirile acestuia cu Serghei Nicolau (spion sovietic, şef al SSI după 23 august 1944, şef al Direcţiei A de Securitate şi, ulterior, şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei) pentru debarcarea lui Gheorghiu-Dej, care înfuriat de cutezanţa fostului ministru adjunct al Apărării i-a fi regizat procesul cu cartea17. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică. Ion Eremia a fost eliberat din detenţie în 1964, iar în 1971 s-a căsătorit cu actuala sa soţie, Nicoleta, care avea pe atunci vârsta de 20 de ani. Tot în 1971, Ion Eremia a fost reabilitat de către justiţia comunistă. În 2004, fostul lider comunist şi deţinut politic sub comunişti a murit, iar de atunci văduva sa a reuşit să obţină recunoaşterea calităţii de „luptător în rezistenţa anticomunistă”, în urma unei Decizii a Ministerului Justiţiei din 16 noiembrie 200618. Începând din acest an, Nicoleta Eremia a avut mai multe iniţiative pentru obţinerea de recompense morale şi materiale a celor şase ani petrecuţi de fostul general-maior Ion Eremia în penitenciarele comuniste. La 14 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a civilă a dispus prin hotărâre ca statul român să-i plătească daune morale în valoare de 6.000.000 lei, în baza prevederilor legii nr. 221/2009 şi a certificatului de luptător în rezistenţa anticomunistă acordat în 2006 de Ministerul Justiţiei. Recursul intentat de statul român prin Ministerul de Finanţe a fost judecat la Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au respins acordarea daunelor morale decise de prima instanţă19.

Încheierea şedinţei din septembrie 2014

Şedinţa de judecată s-a încheiat cu trimiterea de adrese către ceilalţi succesori ai unor deţinuţi politici de la Râmnicu Sărat, care au cerut să se constituie părţi civile, cu precizarea să aducă la dosarul cauzei dovezi materiale (fişe matricole penale, dosare întocmite de Securitate) a faptului că cei a căror filiaţie o pretind au fost închişi la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, precum şi să prezinte natura şi pretenţiilor materiale şi morale: „Amână judecarea cauzei pentru lămurirea cadrului procesual al cauzei precum şi pentru respectarea dispoziţiilor legale privind conţinutul constituirilor de părţi civile în procesul penal”20. A fost fixat un nou termen, 22 octombrie 2014.

Procesul lui Alexandru Vişinescu. Şedinţa din 22 octombrie 2014

Şedinţa din 22 octombrie 2014 a debutat cu privirile iscoditoare ale celor din sală şi care, în mod absolut firesc, îl căutau pe principalul personaj al acestui eveniment: Alexandru Vişinescu. Dar, după cum avea să se afle ulterior, cel căutat cu atâta insistenţă nu avea nici o intenţie de a se prezenta la această înfăţişare.

În absenţa lui, ochii şi urechile celor din sală au fost aţintite asupra avocatului său, urmărind cu atenţie gesturile şi mai ales vorbele sale. Apărătorul fostului comandant de la Râmnicu Sărat avea o postură dezinteresată. Vorbea cu o doamnă pe o voce joasă şi gravă, dar suficient de tare încât să fie auzit de cei din sală. I-a spus că se va retrage din dosar. Vestea a atras instantaneu atenţia celor prezenţi. Agendele s-au deschis, iar pixurile au început să noteze spusele avocatului. Întrebat de către preopinenta sa despre consecinţele actului său, avocatul a răspuns că din punct vedere juridic, deoarece inculpatul nu mai avea un avocat care să-l reprezinte, procesul se va amâna. Întrebarea care se impune este următoarea: retragerea acestuia din proces este doar o strategie în folosul clientului ori la mijloc sunt alte interese? Deocamdată, întrebarea nu are un răspuns cert, ci doar răspunsuri speculative. Vom afla probabil care a fost intenţia sa la următoarele şedinţe ale procesului.

Încercările avocatului şi ale inculpatului de a obţine cu orice preţ o amânare a cauzei au fost caracteristicile definitorii ale şedinţei din 22 octombrie 2014. Pentru aceasta, au fost invocate motive juridice şi medicale, cum ar fi lipsa unui reprezentant legal ales şi considerente ce privesc starea de sănătate a acuzatului. Stăruinţa cu care cei doi au cerut şi urmărit să obţină o amânare a procesului ne duce cu gândul la o posibilă strategie avocăţească, gândită de aceştia pentru a procrastina etapele inevitabile ale oricărui proces penal: audierea martorilor, interogarea inculpatului şi sentinţa, dar şi fuga de responsabilitate a celui care astăzi este acuzat şi judecat pentru „crime împotriva umanităţii”.

Replica avocatului are la bază unul dintre drepturile fundamentale garantate de statul român, chiar şi celor mai cruzi funcţionari ai represiunii comuniste din perioada comunistă: dreptul la apărare şi la un proces corect. Merită semnalat că, spre deosebire de el, victimele sale nu au beneficiat de aceste drepturi în anii ’50, când au fost arestaţi şi judecaţi în baza unor raţionamente politice. Procesele lor au fost o înscenare de factură stalinistă.

După debutul propriu-zis al procesului, avocatul şi-a oficializat şi decizia. A cerut judecătoarei să ia act de încetarea contractului său de asistenţă juridică cu Alexandru Vişinescu, solicitând, în acelaşi timp, amânarea cauzei până când acuzatul va putea să-şi angajeze un alt avocat. Locul său a fost luat de o tânără avocată din oficiu, care a pledat pentru aprobarea unei cereri depuse de cel care îi fusese desemnat recent drept client.

Despre ce este vorba? Fostul comandant de la Râmnicu Sărat, asemenea multor inculpaţi celebri din procesele contemporane nouă, s-a folosit de unul dintre tertipurile uzitate de aceştia pentru a obţine o amânare a cauzei. La 8 octombrie 2014, s-a internat pentru o zi în spital, de a unde a ieşit cu un „certificat medical”. Înzestrat cu noul act, s-a prezentat (el sau avocatul său) la grefa Curţii de Apel, unde a depus la 20 octombrie 2014, cu doar două zile înainte de proces, o solicitare de amânare a procesului. Motivul invocat era unul de natură medicală. Cererea sa a urmat în cursul şedinţei din 22 octombrie 2014 procedura clasică într-un proces penal. Judecătoarea a cerut părerea avocatului din oficiu, care a pledat în favoarea admiterii ei ca „îndreptăţită şi motivată”. A precizat că amânarea procesului se impunea şi deoarece se afla în imposibilitatea de a lua legătura cu inculpatul. Probabil, se gândea că o discuţie cu acesta ar fi putut conduce la elaborarea unei strategii optime de reprezentare a acestuia la proces.

A fost, după aceea, rândul procurorului să se pronunţe. A considerat cererea lui Vişinescu drept nejustificată, iar certificatul depus l-a catalogat ca fiind un simplu act medical din 8 octombrie, dar şi că acesta nu a adus la dosar nicio dovadă a neprezentării sale, adică a faptului că se află în imposibilitatea fizică de a veni la proces. A mai menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 364 din CPP, lipsea nejustificat, ceea ce însemna că procesul putea să se judece şi în absenţa acestuia.

Următoarea persoană căreia i s-a cerut punctul de vedere a fost singura parte civilă prezentă la proces şi una dintre puţinele care a fost recunoscută. Revenind la solicitarea adresată de judecătoare părţii civile Nicoleta Eremia, aceasta a răspuns că nu are nimic de comentat. De fapt, la majoritatea întrebărilor care i-au fost adresate, soţia fostului general şi deţinut politic sub comunişti a răspuns invariabil la fel. Au existat şi excepţii, pe care le voi prezenta la timpul lor. Despre aceasta, se mai poate afirma că pare total nepregătită pentru un astfel de proces, cel puţin acesta a fost senzaţia mea. Răspunsurile ei, în cele mai multe cazuri, deşi îndreptăţite, nu aveau un temei juridic care să o ajute pentru a obţine daunele materiale şi morale solicitate. La baza lor, se aflau, în primul rând, fundamente emoţionale. Nu a discutat probabil cu un avocat, pentru a elabora împreună o strategie juridică, în vederea unei mai bune reprezentări în faţa justiţiei.

În cele din urmă, Instanţa s-a pronunţat asupra cererii de amânare a procesului. Curtea a constatat că cererea este nefondată şi că nu exista nicio dovadă că inculpatul se afla în imposibilitatea de a fi prezent. Argumentele care au stat la baza acestei decizii au fost: solicitarea a fost înregistrată la 20 octombrie, după aproape două săptămâni de la internarea lui în spital pe presupuse motive de boală, dar şi că actul depus era o simplă scrisoare medicală ce trecea în revistă bolile de care Vişinescu suferise în ultimii ani şi atesta internarea lui în spital.

Alte aspecte relevante ale şedinţei din 22 octombrie 2014 au fost stabilirea părţilor civile, clarificarea naturii şi întinderii pretenţiilor acestora. Faptele cele mai relevante la acest punct au fost următoarele. Primul a fost momentul când s-a luat act de cererea depusă de fosta deţinută politică de la Jilava şi Mislea, doamna Aurora Dumitrescu, care a avut „ghinionul” de a-l întâlni personal pe Alexandru Vişinescu. Aceasta şi-a retras cererea de constituire de parte civilă în cauză, deoarece a realizat că nu avea cum să dovedească prin proba cu martori şi înscrisuri că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963. Suferinţele ei nu au contat în acest caz. Motivul acestei nerecunoaşteri îl constituire modul cum diriguitorii IICCMER au ales să întocmească denunţul penal. Deocamdată, nu există nici un indiciu temeinic că institutul ar fi desfăşurat vreo activitate serioasă de cercetare şi de documentare probatorie în ceea ce priveşte cazul lui Alexandru Vişinescu. Totul pare că a fost elaborat pentru ochii presei şi nu pentru ca probele administrate în proces să conducă la condamnarea inculpatului.

A fost discutată de către instanţă şi cererea depusă de către Aurora Dumitrescu (citarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ca parte civilmente responsabilă în proces). În acest caz, procurorul a constatat că Aurora Dumitrescu nu avea legătură cu prezenta cauză, nefiind recunoscută ca parte civilă, şi, în consecinţă, nu poate solicita introducerea ca parte civilmente responsabilă a ANP. Avocatul apărării din oficiu a solicitat Curţii să ia act de cererea de retragere şi să respingă ca inadmisibilă această solicitare. Faţă de argumentele juridice expuse de către procuror şi avocat, hotărârea curţii a fost următoarea: a luat act de cererea de retragere şi a constatat că Aurora Dumitrescu nu este îndreptăţită să formuleze solicitări în acest proces, având în vedere că obiectul judecării era limitat la 1956 – 1963, adică „faptele reţinute în actul de sesizare”.

Cu riscul de a repeta, merită subliniat că deşi doamna Dumitrescu Aurora a fost închisă la Mislea, unde a fost supusă unor torturi de către Alexandru Vişinescu, când acesta era şef al Biroului inspecţii, instanţa nu i-a recunoscut calitatea de parte civilă ca urmare a suferinţei proprii, deoarece procesul se referă doar la faptele indicate de IICCMER în sesizare (abuzurile lui Alexandru Vişinescu de la Râmnicu Sărat dintre anii 1956-1963).

La ultima înfăţişare, Curtea a hotărât trimiterea unei citaţii către cei care au solicitat să se constituie ca parte civilă, cu menţiunea să-şi precizeze natura şi întinderea pretenţiilor. Răspunsurile lor au fost discutate în şedinţa din 22 octombrie. Prima a fost cea transmisă către Ioan Stroe, descendent al unei foste deţinute politice de la Mislea între 1951 şi 1954, locul unde Alexandru Vişinescu a fost şef al Biroului Inspecţii/Operativ. Procurarea a cerut respingerea solicitării acestuia ca inadmisibilă, în raport cu precizările articolului 21 din CPP şi cu obiectul cauzei. Acelaşi punct de vedere l-a avut şi avocatul apărării, iar Eremia Nicoleta nu a avut nimic de comentat.

Până acum, totul părea în sala de judecată că decurgea în favoarea acuzatului. Singurul beneficiu obţinut pentru cauza procesului a fost recunoaşterea ca parte civilă a doamnei Anca Cernea, care a depus la dosar înscrisuri şi probe care atestă că părintele ei a fost închis la Râmnicu Sărat în perioada care face obiectul cauzei, adică anii 1956-1963 când penitenciarul a fost condus de Alexandru Vişinescu. În raport cu drepturile ei de parte civilă, aceasta a solicitat introducerea în proces ca parte civilmente responsabilă a Statului Român, prin Ministerul de Finanţe, Ministerului de Interne, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarul Râmnicu Sărat. Procurorul a fost de acord cu aceasta solicitare, iar doamna Eremia şi-a însuşit cererile doamnei Cernea. Curtea a constatat că cererea este admisibilă pentru Statul Român, reprezentant prin Ministerul de Finanţe, şi ultimele două instituţii (MI şi ANP), dar nu a admis citarea penitenciarul Râmnicu Sărat. Motivul indicat a fost că acesta nu mai funcţionează, existenţa lui nefiind indicată în Hotărârea 1849/200421.

Pentru a înţelege hotărârea instanţei, trebuie sa ne întoarcem în timp, mai precis în 1963. La această dată, la nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă a avut loc o reprofilare a locurilor de detenţie, iar unele dintre acestea au fost desfiinţate. Activitatea lor, personalul şi deţinuţii au fost preluate de alte penitenciare. În cazul Râmnicu Sărat, cadrele şi arhiva au fost preluate de către penitenciarul Ploieşti, unde Alexandru Vişinescu a avut între 1963 şi 1968 funcţia de locţiitor comandant pentru pază şi regim, fiind al doilea în ierarhia locului concentraţionar22. Poziţia lui era una extrem de importantă, deşi la o primă vedere pare a fi o retrogradare. El era responsabil cu aplicarea regimului de detenţie şi supravegherea deţinuţilor23. Funcţia de comandant era deţinută de către Gheorghe Drăghici, fratele ministrului Afacerilor Interne Alexandru Drăghici. După dezafectarea penitenciarului, deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat au ajuns la Aiud sau în domiciliu obligatoriu.

În şedinţa din 22 octombrie 2014, a fost dezbătută şi o cerere de intervenţie, depusă de către Fundaţia ICAR. Aceasta a fost respinsă, deoarece nu îndeplinea condiţiile legale (Fundaţia nu avea nici o calitate procesuală în cauză), dar şi pentru motivul că instituţia intervenţiei nu este cunoscută de CP sau CPP, conform precizărilor doamnei judecător.

Poate partea cea mai „spectaculoasă”, aşteptată cel puţin de către unii dintre cei prezenţi, a fost cunoaşterea bunurilor lui Alexandru Vişinescu. La şedinţa precedentă, judecătoarea a dispus transmiterea unor adrese către instituţiile statului pentru a se afla valoarea bunurilor mobile sau imobile deţinute de către acesta. Răspunsurile primite indică un ins, care din punctul al veniturilor băneşti şi al proprietăţilor deţinute, s-ar plasa, aparent, în zona celor cu o stare materială medie. Fără nicio îndoială, averea lui era cu mult peste cele ale unor pensionari obişnuiţi. În timpul procesului, a reieşit că acesta era proprietar al unei garsoniere, evaluată la câteva zecii de mii lei, o pensie bunicică şi a mai multor acţiuni pe la diferite societăţi. Cunoaşterea acestora era necesară pentru a discuta cererile de sechestru asigurator pe bunurile lui Vişinescu şi de poprire a pensiei sale, dar şi de stabilire a cuantumului despăgubirilor sale, pe care acesta ar putea să le plătească, dacă va fi găsit vinovat. Dezbaterea acestor solicitări a generat câteva discuţii. Doamna Nicoleta Eremia, care a depus aceste solicitări în şedinţa anterioară, a precizat că le susţine în continuare. Drept motive a invocat suferinţele soţului ei, deciziile de sistare a pensie şi eforturile făcute pentru procurarea medicamentelor de care avea nevoie. Avocata din oficiu a solicitat respingerea acestor solicitări, argumentând că nu exista nici un risc de înstrăinare a bunurilor până la sfârşitul procesului.

În schimb, doamna procuror a indicat că impunerea sechestrului asigurator şi poprirea pensiei erau necesare, pentru a se evita eventuala înstrăinare sau ascundere a bunurilor de către acesta. A mai cerut şi sechestru asiguratoriu pe acţiunile pe care Alexandru Vişinescu le avea. La terminarea şedinţei, Curtea a rămas în pronunţare asupra acestor cereri. Ulterior, hotărârea Curţii a fost publicată pe portalul instanţelor, fiind admisă instituirea sechestrului asigurator şi poprirea pensiei, pentru garantarea pagubelor. Din parcurgerea ei, reies veniturile estimative ale bunurilor mobile şi imobile, precum şi despăgubirile pe care Vişinescu le-ar putea plăti (suma 660.000 euro), după cum rezultă din paragraful de mai jos:

„În temeiul art.249 alin.1, 2, 5, 6 din Codul de procedură penală, instituie sechestru asigurător, pentru garantarea reparării pagubei, asupra următoarelor bunurile mobile şi imobile aparţinând inculpatului VIŞINESCU ALEXANDRU, până la concurenţa valorii reprezentând echivalentul în lei al sumei de 660.000 euro: – imobilul construcţie situat în municipiul Bucureşti, Strada Brezoianu nr.53A, et.3, ap.9, sectorul 1, compus din o cameră şi dependinţe, cu o valoare de impunere de 78.450,24 lei, înscris în cartea funciară nr.253998-C1-U29, deschisă la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, asupra căruia se va realiza notare ipotecară, potrivit art.253 alin.4 din Codul de procedură penală; – 12 acţiuni deţinute la SIF1 Banat-Crişana SA, 10 acţiuni deţinute la SIF2 Moldova SA, 64 acţiuni deţinute la SIF3 Transilvania SA, 77 acţiuni deţinute la SIF4 Muntenia SA şi 21 acţiuni deţinute la SIF5 Oltenia SA şi dividendele la care acţiunile respective dau dreptul, cu reţinerea acestora de către instituţia plătitoare, urmând a fi realizată notarea corespunzătoare la Depozitarul Central SA. În temeiul art.254 alin.1 din Codul de procedură penală rap. la art.728 alin.1 lit.b din Codul de procedură civilă, instituie, în acelaşi scop, poprire asigurătorie asupra unei cote de 1/3 din pensia, în valoare netă de 3.376 lei, încasată de inculpat de la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, cu reţinerea acesteia de către terţul poprit. Prezenta încheiere se comunică următoarelor instituţii: Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, SIF1 Banat-Crişana SA, SIF2 Moldova SA, SIF3 Transilvania SA, SIF4 Muntenia SA, SIF5 Oltenia SA, Depozitarul Central SA şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2014. Amână judecarea cauzei în vederea citării inculpatului cu mandat de aducere, a părţilor responsabile civilmente Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi a obţinerii relaţiilor de la Ministerul Afacerilor Interne cu privire la evoluţia profesională a inculpatului”24.

Şedinţa s-a încheiat într-un mod spectaculos, care face ca şedinţa din 5 noiembrie 2014 să fie aşteptată cu preocupare de către toţi cei interesaţi. Judecătoarea a dispus, având în vedere neprezentarea lui la înfăţişarea lui 22 octombrie 2014 şi în conformitate cu prevederile articolelor 327 şi 367 din CPP „aducerea inculpatului cu mandat de aducere”. Alte hotărâri adoptate au fost transmiterea unei adrese către Ministerului de Interne, pentru a trimite Curţii toate informaţiile biografice despre Alexandru Vişinescu, dar şi transmiterea de adrese către Ministerul de Fiinţate, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciare, prin care să fie înştiinţaţi că sunt parte civilmente responsabilă în procesul lui Alexandru Vişinescu.

Concluzii provizorii

Nu ar fi exclus ca, la viitoarele înfăţişări, avocatul demisionar sau un alt avocat să menţioneze că dreptul clientului său la o apărare şi reprezentare juridică corectă a fost viciat, deoarece nu a avut un reprezentant desemnat chiar de către el şi care să cunoască amănunţit cauza judecăţii. O astfel de ipoteză este întărită şi de faptul că avocatul ales s-a retras temporar din proces şi el a fost reprezentat de un avocat de oficiu, care a fost desemnat doar cu puţin timp înainte de şedinţa din 22 octombrie 2014, ca urmare a încetării contractului de asistenţă juridică dintre Alexandru Vişinescu şi avocatul său. Poate, de aceea, fostul şi temutul comandant de la Râmnicu Sărat a refuzat orice contact cu avocatul din oficiu, care, aşa cum a menţionat în şedinţă, s-a aflat în imposibilitatea de a lua legătura cu clientul său. În sprijinul acestei ipoteze, se află şi faptul că, după ce şi-a anunţat retragerea din dosar, avocatul a rămas în continuare în sală, consemnând probabil detaliile cele mai importante ale procesului.

Oricât de cinic de ar părea, Alexandru Vişinescu este, deocamdată, în faţă justiţiei un ins care se bucură încă de prezumţia de nevinovăţie, după cum reiese şi din comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: „Precizăm că punerea în mişcare a acţiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea cadrului procesual de administrare a probatorului, activitate care nu poate în nicio situaţie să înfrângă principiul prezumţiei de nevinovăţie25.

Studiile istorice îl menţionează ca vinovat de regimul concentraţionar de exterminare de la Râmnicu Sărat şi de moartea mai multor deţinuţi, dar justiţia nu s-a pronunţat. Până acolo, mai este o cale lungă de parcurs şi ea depinde şi de modul cum a fost elaborat denunţul penal iniţial de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Judecătorul judecă faptele documentate în dosar, probele administrate, şi nu opiniile şi studiile istoriografice existente. Aparent, acestea nu sunt cunoscute de institut, care s-a focalizat în denunţ doar asupra anilor 1956 şi 1963, dar nici de justiţie, care nici nu avea cum să o facă. Nu intră în atribuţiile instanţei să producă dovezi ale vinovăţiei lui Alexandru Vişinescu. Acesta este sarcina unei structuri a statului român, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

O primă consecinţă a modului în care a fost întocmit denunţul penal o reprezintă nerecunoaşterea calităţii de parte civilă fostei deţinute Aurora Dumitrescu, care, deşi a fost anchetată şi umilită chiar de către inculpatul de azi, justiţia judecă doar faptele reţinute în actul de sesizare, iar „legea penală vizează doar faptele interzise pentru care sancţiunea este de natură penală”. Acestea se referă doar la faptele comise de Alexandru Vişinescu la Râmnicu Sărat. Nu are rost să ne întrebăm cine se face responsabil că au fost sesizate instanţei doar faptele comise de Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, şi nu şi cele de la Jilava, Mislea sau Ploieşti. Răspunsul este pe buzele tuturor.

Numărul mic de părţi civile admise, faţă de cei care au solicitat acest lucru, este tot o consecinţă a modului în care a fost întocmit denunţul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Aflat într-o continuă grabă de a genera, în primul rând, un produs propagandistic şi nu un material probatoriu, care să prezinte faptele lui Alexandru Vişinescu, aşa cum au fost reţinute ele de documente, instituţia statului român a incriminat şi documentat doar actele comise de acesta în funcţia de comandant al penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Acest lucru denotă o profundă necunoaştere a biografiei acestuia, dar şi a faptelor sale. Mai multă acribie în demersul instituţiei nu ar fi dăunat, cu siguranţă, procesului.

Încă de acum, şedinţa din 5 noiembrie 2014 a procesului lui Alexandru Vişinescu se anunţă a fi una extrem de interesantă. Vor apărarea inculpatul şi apărătorul său? Dacă da, care va fi strategia lor?

Mulţumesc avocatului Theo Parvu pentru observaţiile sale juridice.

Precizare: Articolul a fost trimis spre publicare duminica seara. O relatare a sedintei din 5 noiembrie 2014 va fi publicata in cursul urmatoarelor zile.

1 IICCMER cere Parchetului începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat pentru omor deosebit de grav

2 IICCMER: Tortionarul Visinescu acuzat de inca 7 crime – noi probe confirma barbaria de care dat dovada

3 http://www.caplimpede.ro/parchetul-general-a-preluat-dosarul-lui-alexandru-visinescu/

4 http://www.mpublic.ro/presa/2014/c_23_04_2014.htm

5 http://www.mpublic.ro/presa/2014/c_18_06_2014.htm

6 Vladimir Tismaneanu: Crimele impotriva umanitatii si procesele tortionarilor

7 Vezi serialul publicistic al lui Andrei Muraru din Observatorul cultural, intitulat Procesul lui Alexandru Vişinescu. Articolele sunt accesibile la această adresă

8 http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000317070&id_inst=2

9 Au numit relatările lui Constantin Vasilescu „rezumate”, deoarece aşa le-a intitulat chiar autorul lor. Acestea sunt accesibile la adresa http://constantinvasilescu.wordpress.com/category/cazul-alexandru-visinescu/

10 http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/romania/11118898/Romanias-Nuremberg-begins-with-prison-camp-commandant.html

11 Un astfel de proces nu se face doar cu maxim cinci foşti ofiţeri „devoalaţi”, dintre care unul a decedat între timp, iar un altul a fost condamnat încă din perioadă comunistă pentru aceleaşi fapte sesizate în denunţurile institutului. Rămâne un mister ce s-a ales de cei 35 de ofiţeri pe care a reuşit să-i identifice acest institut. Nu m-aş mira să aflăm că acest anunţ a fost doar o bombă de presă, pe care actuala conducere a instituţiei (domnii Radu Preda şi Cosmin Budeancă) nu se încumetă să o dezamorseze.

12 Asupra milei şi compasiunii comuniştilor vezi Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, Bucureşti, Humanitas, 1998.

13 Generalul Ioan Eremia, torţionar sau martir? Accesibil la adresa http://www.ziarulring.ro/stiri/19461/generalul-ioan-eremia-tortionar-sau-martir

14ACNSAS, fond Cadre, dosar 27814, f. 44.

15 Ion Eremia, Referinţă, 24 octombrie 1949, în ACNSAS, fond Cadre, dosar 27814, f. 147.

16 Generalul Ioan Eremia, torţionar sau martir? Accesibil la adresa http://www.ziarulring.ro/stiri/19461/generalul-ioan-eremia-tortionar-sau-martir

17 Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Cine a fost generalul Ion Eremia, http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/cine-fost-generalul-comunist-despagubit

18 Generalul Ioan Eremia, torţionar sau martir? Accesibil la adresa http://www.ziarulring.ro/stiri/19461/generalul-ioan-eremia-tortionar-sau-martir

19 Articol in luju.ro

20 http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000317070&id_inst=2

21 Guvernul României, Hotărâre Nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind organizarea, funcționarea şi atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, accesibilă online la adresa http://www.legex.ro/Hotararea-1849-2004-47608.aspx [28 oct. 2014].

22 Pentru mai multe informaţi despre parcursul biografic al lui Alexandru Vişinescu vezi Dumitru Lăcătuşu, Biografia unui torţionar: Alexandru Vişinescu, accesibil la adresa http://www.contributors.ro/sinteze/biografia-unui-tortionar-alexandru-vi%C8%99inescu/

23 Vezi Regulamentul privitor la organizarea pazei interioare şi exterioare a locurilor de deţinere, în Radu Ciuceanu,Regimul penitenciar în România. 1940-1962, Bucureşti, Editura INST, 2001, p. 243.

24 Soluţia şedinţei din 22 octombrie 2014, accesibilă online la adresa http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000317070&id_inst=2 [4 noiembrie 2014].

25 http://www.mpublic.ro/presa/2014/c_23_04_2014.htm

Articolul de masi sus a fost publicat aici:

http://www.contributors.ro/sinteze/consemnari-si-observatii-de-la-procesul-lui-alexandru-visinescu-sedinta-din-22-octombrie-2014/


Virtutea lucidității și destinul sovietismului

04/11/2014

În 1985, Uniunea Sovietică părea nemuritoare. Majoritatea experților în chestiunea sovietică erau conștienți de tensiunile insurmontabile din interiorul sistemului („contradicții”, în limbaj hegelian-marxist), dar foarte puțini au anticipat sfârșitul iminent al regimului. De fapt, asemenea vederi existau mai cu seamă în rândul enclavelor disidente – mici și încolțite – din însăși Uniunea Sovietică și din Europa Centrală și de Est. Majoritatea intelectualilor occidentali, însă, erau prea ocupați pentru a scruta acțiunile tainice ale Biroului politic (Politburo), iar activitățile de disidență le considerau compromise de reverie romantică. Disidenții puteau fi admirați, dar nu luați prea tare în serios. Existau și excepții, desigur, între care Alain Besançon, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Leo Labedz, Martin Malia, Peter Reddaway, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam.

Specialist în culturile orientale și profesor la Universitatea din Moscova, Iuri Glazov (1929-1998) a fost un umanist nobil și un democrat profund angajat. S-a alăturat acestei contraculturi disidente cvasi-subterane. Din pricina vederilor sale eretice, i s-a luat dreptul de a preda. În cele din urmă, a părăsit Uniunea Sovietică împreună cu familia și s-a stabilit în Canada, unde a predat studii ruse vreme de mulți ani la Universitatea Dalhousie din Noua Scoție. Principalele sale preocupări erau legate de rolul intelighenției ruse în formularea discursurilor și a strategiilor de opoziție, de dinamica stalinismului și a post-stalinismului, precum și de frământările introspective ale acelora care au refuzat să trăiască (în) Marea Minciună.

Mulți universitari occidentali, mai ales în anii ʼ70, în perioada de destindere, au tratat instituțiile sovietice ca fiind similare celor din Vest, încercând să facă abstracție de preeminența ideologiei. Asemenea lui Aleksandr Soljenițîn, Iuri Glazov considera ideologia principalul fundament al dictaturii comuniste. Ideologia sanctifica absoluta falsificare a realității, construia o suprarealitate ritualizată și o viziune pseudoștiințifică – mistică, de fapt – asupra istoriei.

A publicat o carte cu adevărat excepțională, “The Russian Mind Since Stalin’s Death”, în 1985, la D. Reidel Company, o respectată editură academică. Am citit-o recent și am fost frapat de extraordinara preștiință și sagacitate intelectuală a autorului. Înainte ca glasnost să devină ubicuul cuvânt la modă, Glazov a identificat căutarea adevărului ca metodă subversivă de opoziție față de sistem și de recuperare a demnității civice. Pentru el, cea mai importantă trăsătură psihologică a sovietismului era sentimentul universal de frică:

“Există un sentiment pe care oamenii care trăiesc în țări netotalitare sunt incapabili să îl înțeleagă în mod adecvat: un sentiment al fricii într-o țară fără lege și fără justiție. Acest sentiment de frică putea fi citit în priviri și pe chipuri; putea fi simțit în glasuri și auzit în discursuri. Sentimentul de frică distruge procesul de comunicare între oameni. Ei spun ceea ce nu cred. Aud în cuvintele celorlalți altceva decât ceea ce se crede. Cine creează această atmosferă de frică? Cine o solicită? Poate fi ea ținută sub control? În ce măsură modifică acest sentiment al fricii întreaga natură a unei persoane?”

Acestea sunt întrebări tulburător de vitale (sau, în condițiile sovietice, mortale), la care Glazov oferă răspunsuri remarcabil de persuasive. Frica și falsitatea erau strâns legate în geneza a ceea ce viza sistemul, Omul Nou, Homo Sovieticus. Comunismul nu a fost doar o revoluție politică și socială, ci – mult mai important – a susținut o mutație antropologică.

Pasajul citat mai sus face parte din capitolul dedicat însemnătății pe care moartea lui Stalin a avut-o pentru cultura politică sovietică. Șaizeci de ani s-au scurs de la acel moment de cumpănă, iar fantoma lui Stalin continuă să bântuie mentalul rus. Analiza edificatoare a lui Iuri Glazov ar trebui citită de către toți cei care doresc să înțeleagă relația dintre stalinism, post-stalinism, post-sovietism și putinism. Nu trebuie să uităm că el a scris studiile incluse în acest volum cu ani buni înaintea venirii la putere a lui Mihail Gorbaciov, când – conform consensului aproape universal – colosul birocratic sovietic mai putea dura încă multe decenii. Iuri Glazov și-a dat seama că intelectualii urmau să joace un rol crucial în schimbările ce aveau să vină. De fapt, gorbaciovismul poate fi văzut drept ideologia și practica intelighenției neomarxiste de partid.

Unul dintre cele mai incitante capitole se concentrează asupra lui Iuri Andropov (1914-1984), fostul șef KGB care i-a urmat lui Leonid Brejnev în funcția de secretar general în noiembrie 1982. Un ideolog din categoria dură, dar suficient de inteligent pentru a ințelege dimensiunile crizei interne a sovietismului, Andropov a fost de fapt mentorul lui Gorbaciov, iar modul în care el a ignorat potențialul eretic al protejatului său rămâne în mare măsură un mister. Pentru loialiștii KGB, Andropov a fost autenticul – chiar optimul – lider sovietic. Nu e de mirare, așadar, că Vladimir Putin îl venerează, încurajând în ultimii ani dezvoltarea unui mini-cult al lui Andropov. Diferența cea mare intre model (Andropov) și epigon (Putin) este că cel dintâi nu era personal corupt. Organizația pe care a condus-o, KGB-ul, era insă o citadelă a corupției, asemeni aparatului PCUS.

Viabilele analize ale lui Iuri Glazov converg cu acelea ale regretatului Robert C. Tucker, important expert în Stalin, profesor la Princeton și autor al lucrării “The Soviet Political Mind”, titlu de căpătâi în studiile sovietologice. Ambii gânditori au înțeles că sistemul, odată stins zelul ideologic, era sortit pieirii. Degradarea credinței a fost un catalizator decisiv pentru ruinarea întregului sistem. Din utopia marxist-leninistă originară nu a mai rămas decât cinism, confuzie și dezgust față de promisiunile încălcate. Pentru Glazov, cel mai clar indicator al colapsului revoluționar a fost faptul că până și birocrații de partid tratau mitologiile oficiale drept enunțuri goale, soporifice, platitudini rostite mecanic ca parte a unui ritual vid de sens. Nimic nu surprinde mai bine natura acestui sistem decât o glumă citată de către Iuri Glazov – Radio Erevan întreabă: „Ce este marxism-leninismul, o știință sau o artă?”. Răspunsul: „Este probabil o artă. Dacă ar fi fost o știință, s-ar fi încercat mai întâi pe animale.”

Text transmis la Radio Europa Libera si aparut aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26665037.html

 


Supremul gangster și cercul său intim

20/10/2014

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm–de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din “democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

 

Tiranul și lacheii săi: Stalin, Molotov și Voroșilov

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai “farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Isteria cultului lui Stalin

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a “dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a “fortăreței asediate” și a primejdiei “calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

 

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26647170.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26647169.html

Articolul este o versiune largita a eseului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/19/tiranul-rosu-si-lacheii-sai/

Pentru cartea lui Simon Sebag Montefiore aparuta la editura Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalin-curtea-tarului-rosu-5488/

 

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers