Cu exceptia Monicai Macovei: Despre Ponta, Putin si nazism

08/09/2014

Cu exceptia Monicai Macovei, n-am vazut reactii de respingere drastica a declaratiei lui Ponta de pe “Antena 3″ in care spune ca “regimul Basescu” ar fi insemnat un deceniu catastrofic care lasa in urma o tragedie comparabila cu mostenirea nazismului in Germania. Chiar nu ne pasa de ceea ce debiteaza omul care ar putea deveni presedintele Romaniei?  Nu este oare limpede ca acest jalnic personaj habar nu are de istoria veacului XX, de ororile provocate de totalitarismul comunist si fascist, de Gulag si de Holocaust? La Victor Ponta, ca si la amicul sau Dan Sova, lipsa de sensibilitate morala, deci absenta compasiunii, se ingemaneaza cu un cinism de dimensiuni cosmice si o ignoranta culturala pe masura.

In timp ce “liberalul” pesedist Tariceanu anunta inca o cruciada menita sa duca la cea- de-a treia si ultima suspendare a presedintelui Traian Basescu, premierul plagiator bate campii, din nou, despre nazism, dictatura si necesitatea “debasificarii”. Dupa ce a uzurpat discursul decomunizarii, cu ajutorul “neprecupetit” al protejatului lui Relu Fenechiu, fostul presedinte executiv al IICCMER (de el numit), actual consilier personal de candidat ACL, Andrei Muraru, impostorul Victor Ponta se doreste marele “denazificator” al Romaniei. Va mai amintit de enormitatea azvarlita inspre Mircea Mihaies, in chip grobian si aiuritor calomniat drept “fascist batran”? Va mai amintiti cum ne numea, acest guevarist de Balcani, pe Monica Macovei si pe mine, reprezentantii cei mai activi ai “falangei fasciste” a lui Basescu? De fapt, el nu facea decat sa reia infamiile proferate de oficina propagandistica putinista, “Vocea Rusiei”. Nu e nevoie de prea multa imaginatie spre a ne imagina cum va arata o Romanie reintrata cu desavarsire in mainile lui Ponta si ale mafiei pesediste.

Iata declaratia de presa a Monicai Macovei:

Ponta și Putin, doi propagandiști împotriva libertății

 Comparația lui Ponta între regimul nazist din Germania și România ultimilor 10 ani dovedește că Ponta este incult, iresponsabil și periculos.
 
Regimul nazist din Germania a lăsat în urmă milioane de morți, victime ale Holocaustului.
 
Incapacitatea lui Ponta de a așeza corect faptele în istorie arată un politician imatur, care se descalifică politic, istoric și moral.
 
In plus, Ponta jignește NATO si EU când le spune că timp de 10 ani nu și-au dat seama că au lucrat cu o Românie “nazistă”. 
 
Nazismul a însemnat lagăre de exterminare, teroare, crime împotriva umanității condamnabile de orice țară democratică.
 
Ponta, ca și Putin, îi numește “naziști” pe toți cei care luptă pentru libertate și democrație. Afirmațiile sunt copy-paste ale propagandei Kremlinului în agresiunea împotriva ucrainienilor, Occidentului, americanilor și chiar românilor.
 
Ponta este dușmanul României: aduce din nou grave prejudicii țării din funcția de prim-ministru.

Recomandari:

http://www.agerpres.ro/comunicate/2014/09/08/comunicat-de-presa-monica-macovei-14-32-31

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/exista-o-limita-a-minciunii-scrisoare-deschisa-catre-premierul-victor-ponta/

http://tarotpolitic.wordpress.com/2014/05/08/falsa-explicatie-despre-fascism-pentru-domnul-ponta/

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8053527-ponta-tismaneanu-macovei-sunt-reprezentantii-cei-mai-activi-falangei-fasciste-lui-basescu-paris-mers-inscriu-legiunea-straina.htm

http://www.youtube.com/watch?v=gwssjlm9CAk

http://www.youtube.com/watch?v=3T1Slfbr0nY


Acuta actualitate a sovietologiei: Adam Ulam şi Noul Război Rece

03/09/2014

Declaratiile de la Tallin ale presedintelui Barack Obama sunt o proba de realism la un ceas istoric in care naivitatea poate duce la catastrofe. Analogiile dintre 1939 si 2014 nu sunt catusi de putin absurde ori deplasate. Rusia putinista este o putere expansionista, imperialista, militarista. Este o primejdie pentru pacea mondiala. Sovietologia a avut momentele ei de glorie in timpul Războiului Rece. Vladimir Putin face tot posibilul să o readucă intr-o tot mai alarmantă actualitate odată cu ceea ce mulți numim Noul Război Rece. Atunci când Occidentul părea incapabil să ia măsura comportamentului expansionist al Kremlinului, un număr de intelectuali au diagnosticat cu precizie fenomenul totalitar, au demonstrat că bolșevismul își are rădăcinile deopotrivă în tradiția rusă și în aceea a marxismului. Vreme de decenii profesor la Harvard, născut în Polonia în 1922, Adam Ulam a murit în anul 2000. Este interesantă prezența istoricilor originari din Polonia în studiile sovietice: Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Seweryn Bialer. De-a lungul anilor, li s-a reproșat chiar o anumită “rusofobie”. În fapt, cărțile lor au fost și rămân exemplare prin onestitate, rigoare și echilibru. Dacă vrem să înțelegem cum gândește Putin, intuițiile sovietologiei clasice rămân o sursă și o resursă demne de tot respectul.

Adam Ulam a fost un istoric și un politolog de prim rang, a scris lucrări fascinante, între care aș aminti “Russia’s Failed Revolutions: From the Decembrists to the Dissidents” (Weidenfeld and Nicholson, 1981) și “The Communists: The Story of Power and Lost Illusions, 1948-1991″ (Scribner’s, 1992). A influențat, prin cursurile și cărțile sale, numeroși specialiști în studii sovietice și est-europene, între care l-aș aminti pe Mark Kramer. Avea și unele bizarerii, inclusiv la nivelul interpretărilor unor fapte notorii. Între altele, era printre puținii care susțineau că nu avem probe suficiente care să demonstreze că Stalin a fost implicat în asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934. A și scris un roman despre moartea lui Kirov. După părerea mea, cartea lui Amy Knight pe acest subiect înlătură orice ambiguitate. Din opera lui Ulam, cum spuneam, dăinuie cărțile despre Tito și Cominform, biografia lui Stalin, volumul sintetic despre comuniști, cele despre relațiile sovieto-americane.

Am scris, în anii ’80, câteva eseuri despre Ulam care s-au transmis la “Europa Liberă”. Tot la “Europa Liberă” a fost prezentat lungul interviu acordat de Ulam jurnalistului George Urban, directorul acelui post de radio în anii ’80. Interviul a fost inclus în excepționalul volum editat de G. R. Urban, “Stalinism: Its Impact on Russia and the World”, care conține discuții, între alții, cu Milovan Djilas, Averell Harriman, George Kennan, Leszek Kołakowski, Leonard Schapiro și Robert C. Tucker (Harvard University Press, 1986). Dialogul dintre Urban și Ulam este intitulat “The Price of Sanity”. Istoricul oferea o explicație pătrunzătoare a comportamentului elitei bolșevice în cumplitul an 1937: “Pas cu pas, și cu o iscusință diabolică, Stalin a căutat pulverizarea oligarhiei, culminând exact cu plenara din 1937 a Comitetului Central, precedată de sinuciderea misterioasă a vechiului prieten al lui Stalin, Sergo Ordjonikidze. Elita de partid a fost lăsată fără putere. Nu exista nicio cale de a înțelege problema lui Stalin; părea de neoprit. …Tentația de a evita să devii victimă prin transformarea în complice era irezistibilă.” (p. 101). Ipotezele lui Ulam au fost confirmate de documentele de arhivă, multe incluse în volumul editat de J. Arch Getty și Oleg Naumov, “The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolshevik Old Guard” (Yale University Press, 1999).

În cartea mea, care a apărut în august 2012 la University of California Press (“The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”) și anul trecut, în traducerea românească semnată de Marius Stan, la Humanitas (“Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX”), mă ocup de psihologia masochistă a Vechii Gărzi bolșevice în anii Marii Terori. Discut pe larg scrisorile adresate lui Stalin din închisoare de către cei doi Nikolai Ivanovici: Buharin și Ejov. În ceea ce privește mesajele lui Buharin către Koba, Dostoievski însuși nu ar fi putut plăsmui asemenea expresii nevrotice ale auto-umilirii și devotamentului orb. Ne aflăm în zona psihologiei abisale. Koba primește acele rânduri practic d’outre tombe, le citește cu atenție, zâmbește sardonic, le împăturește și le așează în sertarul biroului. Le va ține acolo ani de zile, până în clipa morții. Isteria epistolară a lui Buharcik îl liniștește, îi reconfirmă că el și numai el este adevăratul succesor al “vulturului revoluției proletare”. Cum scrie Martin Amis, el este Koba cel Groaznic.

Adam Ulam

Pe tema criminalității intrinseci a regimului bolșevic, recomand, alături de scrierile lui Ulam, cărțile lui Richard Pipes și Robert C. Tucker, precum și contribuțiile unor Martin Amis, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Paul Hollander, Aleksandr Iakovlev, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine, Bertram Wolfe. Azi nu mai există dubii că Lenin a fost direct responsabil de începutul Gulagului. La vremea când Ulam și-a scris cartea despre bolșevici, nu deveniseră accesibile multe probe din arhive. Tocmai de aceea recomand cartea lui Pipes, “The Unknown Lenin”. Ca perspectivă generală, Ulam nu s-a înșelat: a definit sistemul sovietic drept fundamental ilegitim, anti-uman, liberticid. A favorizat istoria politică și intelectuală, nu l-a interesat prea mult cea socială (from below). La încetarea din viață a lui Adam Ulam, profesorul Timothy Colton, pe atunci directorul Centrului Davis de la Harvard, a citit un omagiu semnat, între alții, de Samuel Huntington, Martin Malia și Richard Pipes. Iată un fragment cât se poate de revelator:

“Ulam a fost greu de încadrat intelectualicește și a găsit o anumită bucurie în acest lucru și în independența sa în raport cu toate ortodoxiile și părțile. În pofida aversiunii sale față de regimurile comuniste, el a propovăduit cumpătarea și aderența la valorile occidentale drept cea mai bună cale de a le controla și a le cauza decăderea. Scrierile sale au accentuat contextul istoric și civilizațional în vreme ce insistau, de asemenea, asupra semnificației și perversității ocazionale a personalităților. A împărțit elogii cu măsură; criticile sale erau cel mai adesea formulate pe un ton ironic, și nu indiferente. Ulam a rezistat tendinței din științele sociale către testarea ipotezelor și, de-a lungul anilor, s-a ținut la distanță de Departamentul de Guvernamant. Se afla mai mult în elementul său în locurile non-departamentale, în principal Casa Eliot, Societatea Signet, masa lungă de la clubul facultății și Centrul de Cercetare Rusă — văzând în acestea, cineva ar putea bănui, calitățile convivialelor cafenele poloneze rememorate atât de afectuos în autobiografia sa “Understanding the Cold War: A Historian’s Personal Reflections” (rev. ed., Transaction Publishers, 2002).

Centrul de Cercetare Rusă a fost adevăratul său cămin intelectual. Membru fondator încă de la înființarea sa în 1948, l-a condus cu eleganță vreme de șaisprezece ani. Ulam a legat prietenii profunde în interiorul și dincolo de comunitatea de la Harvard. A păstrat, în orice caz, o rezervă interioară care datora mult tragediei Ulamilor din Lwów — un subiect asupra căruia a rămas aproape tăcut până la apariția acestuia în memoriile sale. Nu s-a întors niciodată în Polonia sau Ucraina și a făcut o singură vizită scurtă în Rusia. Într-adevăr, făcuse o obsesie din minimalizarea oricărei călătorii. Chiar și în campus, trimitea asistenții de cercetare la Widener (biblioteca) în loc să caute la rafturi pentru că, așa cum le spunea colegilor, se temea că abundența acestora îl va distrage de la ultimul proiect de cercetare.”

L-am cunoscut și l-am prețuit. Am învățat enorm din cărțile sale, mai cu seamă în privința metodologiei abordării fenomenului comunist (rolul fundamental al ideologiei și al personalităților). A fost un mare învățat, un intelectual central-european autentic, un gânditor cosmopolit, ostil oricărui provincialism, o specie pe cale de extincție. Îmi amintesc perfect un prânz în Philadelphia, cred că în 1988 sau 1989, la “White Dog Cafe”, un restaurant de pe Sansom Street, situat în casa unde a locuit cândva Madame Blavatsky. I-am relatat istoria locului, legenda cățelului alb care a vindecat-o pe celebra doamnă de o cangrenă ce părea mortală. Eram trei la acea masă: Adam Ulam, Daniel Pipes și cu mine. Am stat de vorbă cel puțin două ceasuri. Regret că nu țin jurnal, aș fi găsit acolo detalii despre o convorbire care m-a marcat profund. Dar țin minte perfect ce ne-a spus despre refuzul său de a călători în Rusia, despre faptul că nu a mers acolo decât o singură dată, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ne-a povestit despre întâlnirea sa cu Viaceslav Nikonov, politolog și jurnalist, al cărui bunic a fost Viaceslav Mihailovici Molotov. Astăzi, Nikonov este un apropiat al lui Putin și un comentator politic favorabil acestuia.

După colapsul URSS a avut loc ceea ce se numește “revoluția arhivelor”, studiile ruse și sovietice au intrat într-o nouă etapă epistemică. A avansat paradigma subiectivității, ilustrată în principal de cărțile unor Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin. Stephen Kotkin (“Muntele magnetic”) și Yuri Slezkine (extrem de influentul studiu “URSS ca apartament comunal”) au explorat sistemul întemeiat de Lenin drept o nouă civilizație, cu toate implicațiile unei asemenea viziuni. S-a născut o sinteză între școala “totalitară” și cea “revizionistă” (dominată de studiile Sheilei Fitzpatrick, ale lui Lynne Viola și ale lui Moshe Lewin). Caterina Clark și Michael David-Fox au defrișat terenul menit să lumineze interacțiunile dintre experimentul sovietic și spațiul politic internațional. Robert Service și Simon Sebag Montefiore au scris noi biografii ale lui Stalin, bazate pe documente păstrate, adică ascunse, vreme de decenii sub șapte peceți. La Yale University Press apare formidabila serie “The Annals of Communism” (publicată acum în colaborare cu Hoover Institution).

Scrierile lui Adam Ulam, ca și cele ale unor Brzezinski, Pipes, Tucker, Malia, rămân în continuare izvoare de inspirație istorică și intelectuală pentru toți cei care vor să înțeleagă substratul sociologic și psihologic al comunismului și, nu mai puțin semnificativ, al post-comunismului. Noile cărți ale lui David Satter (“It was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012) și Leon Aron (“Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″, Yale UP, 2012), se situează în această admirabilă și fertilă tradiție. Conceptul însuși al revoluției întrerupte, eșuate, neterminate, a fost dezvoltat de Michael McFaul, profesor de științe politice la Stanford, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova (până în februarie 2014, când a demisionat), în cartea sa apărută cu câțiva ani în urmă, “Russia’s Unfinished Revolution”. Reacțiile oamenilor lui Putin la adresa lui McFaul sunt cunoscute: iritare, enervare, exasperare. Identice, in fond, cu cele ale politrucilor sovietici la adresa sovietologiei clasice.

Versiune actualizata a articolului transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26565051.html

Inregistrarea poate fi auzita in lectura mea aici:

http://www.europalibera.org/audio/26565050.html

O prima versiune a aparut pe Contributors, in aprilie 2012 :

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

De asemenea, legat de analogia septembrie 1939-septembrie 2014:

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/09/01/der-alte-tanz-auf-dem-alten-vulkan/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/acuta-actualitate-a-sovietologiei-adam-ulam-si-noul-razboi-rece/


Hunveibinul Ponta viziteaza Republica Populara a Amneziei

02/09/2014

La un sfert de veac de la unul dintre cele mai oribile masacre dintr-un veac al crimelor impotriva umanitatii, Victor Ponta ii omagiaza pe criminali. “The People’s Republic of Amnesia” se intituleaza o care care exploreaza modul in care regimul de la Beijing intelege sa reprime amintirea masacrului din 4  iunie 1989 din Piata Tienanmen. Au fost ucisi atunci studenti si muncitori. Revoltei non-violente i s-a raspuns cu gloante. Marea speranta a fost ucisa de tancuri. Libertatea a fost impuscata la Beijing. Victor Ponta, lider al unui patrid socialist, a mers in China comunista cu interese de business. Este OK (pana la un punct, tinand cont de neo-sclavagismul practicat in economia Chinei comuniste). Nu i-a fost de ajuns. Reluind ceea ce la Vasile Blaga a fost o gafa, stangaci corectatata ulterior, mega-plagiatorul a tinut sa cante osanale totalitarismului maoist: „Ponta a spus că România este mândră de prietenia tradiţională cu China şi că admiră Partidul Comunist Chinez pentru felul în care şi-a condus poporul pe calea socialistă”, relatează xinhuanet.com.

 

Milioanele de morti din Gulagul chinez (Laogai) nu exista pentru maoistul guevarist de la Bucuresti.  N-a auzit plagiatorul de Garzile Rosii din timpul acelui monstruops experiment, declansat in 1966,  numit “Marea Revolutie Cuturala Proletara”, ascuns sub sapte peceti in pseudo-istoriile oficiale ale Chinei “populare”? N-a auzit de Simon Leys, recent trecut in lumea celor drepti? N-a auzit de Tibet, de Dalai Lama, de Falun Gong, de Liu Xiaobo, disdentul intemnitat pentru ca a incercat sa infiinteze o miscare asemanatoare cu Carta 77, un om admirat de Vaclav Havel, laureat al premiului Nobel pentru pace, intemnitat de regimul ridicat in slavi de Ponta? Membrii Garzilor Rosii, acei adolescenti isterizati si spalati pe creier de o propaganda de maxima toxicitate, se numeau hunveibini. Au fost, o recunosc chiar unii dintre ei azi, criminali utilizati de un regim criminal. Un regim pe care hunveibinul de la Bucuresti il admira.

A auzit hunveibinul Ponta de “Marele Salt Inainte”, strategia inventata de Mao pentru a distruge taranimea chineza, soldata cu cel putin 35 de milioane de morti? Cum indrazneste hunveibinul Ponta, incurajat de Sorin Iliesiu si Nicolae Breban in paginile “Contemporanului”, sa peroreze despre memoria crimelor comuniste in Romania cata vreme el saluta crimele comuniste din China? Cunoaste hunveibinul semnificatia conceptului de genocid?

Recomandari:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

http://laogaimuseum.org/about/

The People's Republic of Amnesia: Tiananmen Revisited

The People's Republic of Amnesia: Tiananmen Revisited

Buy from Amazon

 


„Striviți deviaționismul!” sau despre Lenin ca artist al insultei

27/08/2014

Marx și Engels au fost departe de a practica bunele maniere în marile lor polemici. Să ne amintim tratamentul la care au fost supuși Proudhon, Bruno Bauer, Bakunin, Lassalle, Dühring. În comparație cu Lenin însă, fondatorii materialismului istoric erau niște gentlemeni. Referință obligatorie în studiile de istorie a marxismului în Rusia, memoriile lui Nikolai Valentinov (Volsky), militant bolșevic convertit la menșevism, sunt o mină de aur pentru cei care vor să pătrundă în universul mental al lui Lenin la ceasul marii schisme dintre cele două grupări rivale, deci între facțiunea ce și-a zis majoritară și cea care a fost botezată, în urma unui vot nu tocmai semnificativ în acea clipă, dar fatidic pe lungă durată, minoritară.

Insulta devine la Lenin a doua natură, ii definește identitatea, il diferențiază de cei pe care incearcă, și adeseori reușește, să-i anihileze politic. Sudalma ține loc de argument. A fi rezonabil este, pentru Lenin, o probă de lașitate. In tribul revoluționar marxist, Lenin este campionul injuriei, al atacului ad hominem. Este măcinat, devorat, dominat de ură, de furie, de resentiment. Inamicii săi ideologici devin in demonologia leninistă dușmanii proletariatului si ai revoluției. Violența retorică extremă, de sorginte iacobină, este privită drept virtute stilistică. Ea prefigurează teroarea politică a dictaturii bolșevice.

Pentru cel adeseori supranumit Maximilien Lenin, nu putea exista o critică inocentă. Oricine se îndoia de adevărul absolut al spuselor și scrierilor sale era un oportunist incurabil aflat pe drumul fară întoarcere al renegării și, deci, al capitulării și trădării. El era cel care dicta linia partidului, iar orice rezervă in raport cu această devenea automat o deviere. Cei care deviau, erau taxați, anatemizați si, in final excomunicați, ca deviaționisti. Așa i-a privit pe liderul menșevic Iuli Martov și pe ceilalți foști camarazi de luptă social-democrată. Nu i-a iertat niciodată veteranului socialist Pavel Akselrod o formulă care s-a dovedit premonitorie: “bolșevismul ca utopie organizațională cu caracter teocratic” (v. N. Valentinov, “Encounters with Lenin”, prefață de Leonard Schapiro, Oxford University Press, 1968, p. 116).

Numele lui Akselrod apare invocat ca echivalent al abjurării principiilor esențiale în lucrarea “Un pas înainte, doi pași înapoi”, moment-cheie, afirmă corect istoricul Lars Lih, în cristalizarea cosmologiei politice leniniste. Povestește Valentinov, aflat în Elveția ca emigrant politic în perioada când Lenin își redacta opusculul în 1904, cum liderul bolșevic nu-i putea ierta nici măcar o banală conversație cu Akselrod.

Pentru Lenin, totul este politic, inclusiv o discuție despre vreme. Chiliasmul bolșevic era total și totalizant, nu lăsa loc pentru nișele spațiului privat. În clipa în care îi denunța pe menșevici, scrie Valentinov, Lenin era consumat de “o ură arzătoare, nelimitată și sălbatică”. (p. 126) Să o numim transa resentimentului. În volumul “Materialism și empiriocriticism” (1909), va scrie în aceiași termeni vituperanți despre filosofii pe care îi percepea drept exponenți ai primejdiosului “idealism subiectiv” (Mach și Avenarius). Îl va stigmatiza pe Aleksandr Bogdanov pentru lipsa “vigilenței revoluționare” în plan filosofic. Iar după luarea puterii, într-un acces de furibundă agresivitate retorică, va scrie în termeni incalificabili împotriva celui pe care cândva îl venerase: teoreticianul social-democrației germane, Karl Kautsky, declarat “renegat” și acoperit de toate injuriile imaginabile. Invectivele lui Lenin întreceau cu mult atacul lui Troțki împotriva aceluiași Kautsky în lucrarea “Terorism și comunism”, republicată în anii recenți cu o introducere de Slavoj Žižek.

Dar cel mai intens, cel mai feroce l-a urât Lenin, în anii luptei acerbe pentru dominație în partidul social-democrat, pe Akimov (pseudonimul revoluționar al lui V. P. Makhnovets), un social-democrat care a surprins, printre primii (dacă nu chiar primul, cum spune Valentinov) potențialul terorist și antidemocratic al doctrinei întemeiate de Lenin în numele salvgardării marxismului ortodox. Akimov a fost singurul care a votat împotriva programului de tip iacobin propus de Plehanov și grupul de la ziarul “Iskra” din care făcea parte și Lenin. A protestat împotriva atitudinii paternaliste care făcea din proletariat un instrument al partidului, iar nu invers. Delegații la acel congres au ironizat nonsensul spuselor lui Akimov. În noiembrie 1917, nonsensul real s-a transformat în dictatură politică.

Să reținem că în 1904, cunoștințele filosofice ale lui Vladimir Ulianov erau precare. Nu-i citise nici pe Hegel, nici pe Feuerbach, citise mult Marx, dar nu se apropiase de opera de tinerețe a acestuia, nu ajunsese să ințeleagă semnificația dialecticii. Din tradiția democrat-revoluționară rusă era marcat, mai presus de orice, de sectarismul mesianic al unor Piotr Tkaciov și Nikolai Cernîșevski. Scrisese “Ce-i de făcut?” cu gândul la cel de-al doilea, de fapt ca un omagiu pentru personajul venerat de fratele său executat în 1877. Când Valentinov i-a spus că romanul lui Cernîșevski este de fapt un schematic pamflet politic, fără nicio valoare estetică, Lenin a explodat de indignare. În Tolstoi a văzut “oglinda revoluției ruse”. Considerațiile filosofice ale lui Tolstoi îl agasau. Îl destesta pe Dostoievski și admira doar unele din scrierile lui Turgheniev. Estetic vorbind, era de un reducționism năucitor.

Pentru Lenin, decisivă era mobilizarea ideologică a proletariatului, de neconceput în absența unei avangarde compusă din intelectuali deveniți revoluționari de profesie, după modelul lui Rahmetov din romanul lui Cernîșevski. Acesta a fost rolul istoric al inteligentsiei ruse, acea clasă bazată pe indignare morală și resentiment politic (lucru demonstrat de Richard Pipes în a sa “History of the Russian Revolution”). Trecut prin experiența clandestinității revoluționare, Akimov nu accepta ideea că proletariatul este o masă de manevră pentru jocurile doctrinare ale unor ideologi fanatici. Îl interesau proletarii reali, nu arhetipurile descărnate izvorâte din patimi utopice. În Belgia, a lucrat într-o mină de cărbune pentru a putea trăi experiența vie, autentică a proletarilor. Pentru Lenin, care nu a vizitat probabil nicio fabrică în toți anii de dinainte de 1917, era vorba de ceea ce ulterior avea să denunțe, în polemicile cu Rosa Luxemburg și cu stângiștii occidentali, drept “spontaneism”. La fel de grav, a te îndoi de omnisciența avangardei leniniste însemna “lichidatorism” și “codism” (de la rusescul “khvostism”, devierea care face partidul, pasămite, să se târască în coada clasei sociale pe care este menit de Istorie să o lumineze și să o ghideze).

În pamfletul amintit, Lenin îl stigmatizează pe “deviaționistul” Akimov fără cruțare, îl acuză de “cretinism”. Ca și în cazul lui Akselrod, nu se pune problema de a-i acorda adversarului prezumția unei minime bune credințe. Ideea nu este doar de a-l înfrânge politic, ci, cum avea să accentueze peste ani Arthur Koestler, important este să-l faci demn de dispreț, să-l umilești. Se naște astfel un stil politic de un autoritarism exacerbat, pandant retoric al ultra-centralismului organizațional. Partidul este o piramidă, organele inferioare se supun celor superioare, minoritatea acceptă fără murmur verdictul majorității, conducerea supremă este învestită cu atributul infailibilității. Îndoielile lui Akimov sunt denunțate drept tot atâtea abdicări mizerabile. “Akimovismul” este denunțat drept o patologie.

Akimov a murit în 1921, Valentinov a apucat să-l mai vadă. Între timp, modelul bolșevic triumfase în Rusia. În 1922, Lenin însuși avea să scrie o serie de texte în care părea să se ivească umbra unor îndoieli privind propria filosofie despre partid. Era prea târziu. Menșevicii, eserii, anarhiștii, fuseseră interziși și suferiseră persecuții teribile. Gruparea numită “Opoziția muncitorească”, orice critică de jos, toate formele de rezistență de la stânga fuseseră anihilate. Stihia mic-burgheză, adică lupta pentru pluralism, era privită drept un pericol mortal. Partidele democratice fuseseră interzise. În martie 1921, fusese zdrobită revolta marinarilor de la Kronstadt.

Distrugerea “devierii akimoviste”, petrecută în 1904, a fost preludiul unui modus operandi criminal la ceasul când bolșevicii aveau să preia puterea absolută în Rusia. Au creat un pattern reprodus în “democrațiile populare” de după cel de-al II-lea Război Mondial, în China maoistă, etc. Insultele proferate de Lenin la adresa menșevicilor au prefigurat eliminarea politică și chiar fizică a ereticilor (reali sau imaginari) din anii stalinismului. Ceea ce Lenin distrugea în efigie la începutul veacului XX avea să piară în realitate în sângerosul angrenaj al dictaturii partidului unic, oriunde acesta a ajuns la putere.

Despre resurecția ispitei neo-comuniste, recomand un excelent articol al profesorului Jeffrey C. Isaac de la Universitatea Indiana din Bloomington. Precizez că revista “Dissent”, unde a fost publicat, este de orientare socialist democratică.Fondată de Irving Howe si Michael Harrington, revista a fost condusă, timp de decenii, de renumitul filosof politic Michael Walzer. In “Dissent” au apărut texte esențiale de Shlomo Avineri, Lewis Coser, Cornelius Castoriadis, Ralf Dahrendorf, Claude Lefort, Agnes Heller, Gabriel Zaid, Milovan Djilas, Octavio Paz si ale altor reprezentanți ai stângii anti-totalitare.

http://www.dissentmagazine.org/article/the-mirage-of-neo-communism

In ce priveste noul succes al lui Lenin, imi scrie un bun prieten: “Imi aduc aminte de observatia lui Alain Besançon in prefata la cartea lui Andrei Amalrik “URSS-ul va mai exista oare in 1984?”. Besançon nota ca intelectualii occidentali care simpatizeaza comunismul nu o fac in ciuda crimelor lui ci pentru ca a comis si comite aceste crime.”

Pentru o perspectiva inovatoare in interpretarea leninismului, recomand capitolul “Lenin and Bolshevism” de Lars T. Lih, in Stephen A. Smith, ed., “The Oxford Handbook of the History of Communism”, Oxford University Press, 2014, pp. 53-71.

Text transmis la postul de Radio Europa Libera si aparut pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26553249.html?nocache=1

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/%e2%80%9estrivi%c8%9bi-devia%c8%9bionismul%e2%80%9d-sau-despre-lenin-ca-artist-al-insultei/


Înapoi la orbire? Leninism resuscitat şi comunism hermeneutic

21/08/2014

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Pe plan global anti-liberalismul pare să fie in ofensivă, in defavoarea pluralismului. Renasc colectivismele utopice, se cultivă din nou miturile redemptive, compromise, credeam multi dintre noi, de catastrofa comunistă. Putinismul nu este, evident, bolşevism redux, dar are in matricea sa mentală obsesia leninistă a opozitiei ireductibile dintre prieten si dusman. Asemeni bolşevismului, putinismul este intolerant, apodictic şi exclusivist.

Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”? Trebuie sa fii fie agramat istoric, fie un cinic incurabil pentru a ignora faptul ca leninismul, ca si national-socialismul, inseamna terorism politic, apoteoza unui partizanat fanatic, cultul nesabuit al violentei si nihilism etic. Pe scurt, ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea distrugerea omului interior. Leninismul este anti-umanism teoretic si practic.

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebuit sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XX-lea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Să ne mirăm? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rau socialism celui mai bun capitalism. Declaratie halucinanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reală nu contează pentru acesti doctrinari. Ceea ce importă sunt dogmele cărora le raman fideli in pofida oricaror evidenţe. Dacă faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rău pentru fapte”. Cititi “Internaţionala mea” de Ion Ianoşi, o carte glorificată drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati să cautati acolo o analiza onestă a bolşevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosş este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele impotriva umanitătii inspirate de ideologia marxist-leninistă.

Profesroul român nu e nici pe departe singur in aceasta gimnastica a negării criminalităţii comuniste. Chiar un filosof de talia lui Gianni Vattimo publica o carte, impreuna cu un alt ganditor, Santiago Zabala, intitulata “Comunism hermeneutic. De la Heidegger la Marx”. Volumul este dedicat lui Castro, Chavez, Lula si Morales. Descântecele dialectice marxiste sunt reciclate heideggerian in favoarea unui renăscut proiect revolutionar. “Gândirea slabă” este convocata spre a sustine “actiunea tare”. In pofida a ceea ce-au insemnat totalitarismele ideocratice ale secolului XX, cei doi filosofi rămân convinsi că “o societate fara clase si de aceea capabila sa traiasca in pace este idealul regulativ al oricarei batalii comuniste in lume”. (v. Gianni Vattimo and Santiago Zabala, “Hermeneutic Communism: From Heidegger to Marx”, New York, Columbia University Press, 2011, p. 117).

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez, exponent al marxismului structuralist, ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practică a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, fanatice. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce i-a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu divinizata „linie a partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu.

„Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă. Ideea de a introduce “energia filosofică” in noile “batalii de clasă” arată cată dreptate avea Leszek Kolakowski cand prevestea, in epilogul trilogiei sale despre principalele curente ale marxismului, renaşterea utopiilor radicale in secolul XXI.

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26541813.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26541812.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/


La despărţirea de un înţelept: Shlomo Leibovici-Laiş şi evreii din România

18/08/2014

S-a stins din viaţă Shlomo Leibovici-Laiş (1927-2014). A fost o personalitate remarcabilă a evreilor de origine română din Israel, preşedinte al Asociaţiei ACMEOR (Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România), aflat în permanenţă în contact cu realităţile culturale şi politice din ţara de origine. În Israel a fost o persoană influentă şi respectată care şi-a spus mereu opinia în mod tranşant. A trăit din plin istoria postbelică şi a fost în egală măsură pasionat de istorie.

L-am cunoscut atât prin intermediul scrierilor sale, cât şi datorită recomandărilor venite de la prietenii mei, toate pozitive. Am avut numeroase discuţii telefonice. Ştiu că a dat mereu dovadă de disponibilitate atunci când a fost vorba să ajute cercetători şi studenţi din România, dornici să identifice documente relevante pentru istoria evreilor din România, aflate în arhive private şi publice. In scrierile sale, era intotdeauna motivat de căutarea adevarului, dincolo de si in pofida oricăror partizanate. A scris despre istoria comunităţii evreieşti din Botosani, a vorbit şi despre mama mea şi sora ei (surorile Hermina şi Bianca Marcusohn). A studiat şi a scris despre prigoana impotriva sioniştilor in anii 50. A examinat cu obiectivitate activitatea instrumentului comunist de inregimentare a populaţiei evreieşti care a fost Comitetul Democratic Evreiesc, conceput dupa modelul sovietic.

Tocmai graţie acestor preocupări, într-un moment de cumpănă pentru scrierea istoriei postbelice a României şi pentru ceea ce acum se numeşte înfăptuirea justiţiei de tranziţie, care se leagă de momentul constituirii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, am apelat la dr. Shlomo Leibovici-Laiş ca expert al Comisiei. A fost o înţelegere între mine şi colegii mei, membri ai Comisiei, ca istoria celor mai importante minorităţi naţionale sub comunism să fie scrisă chiar de cei care provin din rândurile acelei minorităţi. Evident, în colaborare cu ceilalţi experţi şi membri ai CPADCR.

Dr. Shlomo Leibovici-Laiş a fost de o promptitudine exemplară şi s-a achitat admirabil de calitatea de expert al Comisiei; ne-a trimis un capitol despre istoria evreilor în perioada comunistă care rezumă destinul agitat al unei comunităţi aflate mereu sub presiunea unui sistem totalitar (vezi Comunitatea evreiască, în Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori, Raport final, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România –Editura Humanitas, 2007, pp. 363–389; pentru versiunea online, vezi http://cpcadcr.presidency.ro/upload/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf).

Prin Raportul final că am contribuit, cei care am scris acel document, la opera de constituire simbolică a unei naţiuni civice, întemeiată pe valori în antiteză cu etnocentrismul gregar. De altfel, elementele reziduale ale naţional stalinismului şi protocronismului ne-au supus unui tir susţinut, înşirând numele neromâneşti ale membrilor şi experţilor Comisiei într-o veritabilă listă a ruşinii. O practică ce ar stârni oriunde repulsie şi condamnare; nu şi în spaţiul românesc, unde o stângă intelectuală pretins respectabilă a tăcut asurzitor.

Evident, participarea la activitatea CPADCR, la munca de alcătuire a Raportului final, a fost doar un moment al colaborării cu instituţii din România şi nu vreau să absolutizez această secvenţă. Doar am ţinut să scot în evidenţă, subiectiv, acest aspect legat de activitatea ştiinţifică şi civică a acelui veritabil înţelept care a fost dr. Shlomo Leibovici-Laiş. Colegii mei de Comisie şi cu mine, la fel ca toţi cei care l-au cunoscut, îi vom păstra o amintire de neşters!

http://www.baabel.ro/portret/878-lucian-zeev-herscovici-slomo-leibovici-lais-1927-2014-in-memoriam

http://www.baabel.ro/memoria/438-shlomo-leibovici-lais-amurgul-sionismului-din-romania-continuare-din-numarul-trecut


Moralitate și istorie: Richard Pipes și radicalismul bolșevic

13/08/2014

Născut în urmă cu 91 de ani în Polonia, în anul 1923, Richard Pipes a emigrat împreună cu părinții săi spre Statele Unite (via Italia) în 1939. Multe rude rămase în Polonia aveau să piară în Holocaust. Educat în diverse colegii americane și având un doctorat în istorie rusă de la Universitatea Harvard, Pipes a devenit de-a lungul anilor unul dintre cei mai influenți interpreți ai istoriei ruse moderne. Conceptul de patrimonialism, respectiv controlul statal asupra proprietății private, a jucat un rol important în explicarea particularismului istoriei ruse și a slăbiciunii liberalismului burghez și a societății civile în acea țară. Cărțile lui Richard Pipes The Russian Revolution si Russia under the Bolshevik Regime vor dăinui ca opere fundamentale despre veacul lagarelor de concentrare si al utopiilor liberticide.

Cartea de memorii publicată în toamna anului 2003 la Yale University Press se intitulează Vixi: The Memories of a Non-Belonger (Am trăit – Memoriile unui ne-înregimentat) și propune o viziune demistificatoare asupra destinului studiilor ruse și sovietice în Statele Unite în a doua jumătate a secolului douăzeci. Este vorba de o scriere mărturisit polemică, menită să probeze necesitatea punctului de vedere etic în interpretarea sistemelor utopic-ideologice: simpla înșiruire de fapte nu spune nimic câtă vreme nu acceptăm adevărul elementar că lagărele de concentrare, poliția politică, suprimarea libertăților individuale, au fost substanța însăși a experimentelor de inginerie socială de tip bolșevic și fascist. Se cuvine menționat astfel faptul că, mai ales după 1970, paradigma totalitară (propusă și susținută de Pipes, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Zbigniew Brzezinski, Adam Ulam, Bertram Wolfe, Robert Conquest, Raymond Aron, spre a-i numi doar pe cei mai faimoși) a devenit ținta atacurilor celor care susțineau că regimul sovietic nu era structural terorist și încercau să elimine ceea ce ei denunțau drept partizanat ideologic din studiile despre comunism.

Richard Pipes

Richard Pipes

Istoria bolșevismului era astfel rescrisă drept “istorie socială”, experiență “de masă”, “de jos”, iar analiza rolului ideologiei și al personalităților era minimalizată și chiar exclusă din asemenea abordări. În această carte, Pipes demonstrează că Holocaustul și totalitarismul bolșevic sunt nu numai comparabile, ci și legate prin natura obsesivă a întemeierii unei societăți (sau comunități) perfecte, indiferent de prețul plătit pentru atingerea acestui scop. În viziunea lui Pipes, misiunea istoricului este “să răspândească un mesaj moral arătând, pe baza unor exemple din istorie, cum idei rele (evil) conduc la consecințe rele. Întrucât alți istorici au scris suficient pe tema Holocaustului, am considerat de datoria mea să demonstrez acest adevăr utilizând exemplul comunismului”. (p. 53). Rezultatul acestui demers este convingerea că politica nu trebuie niciodată subordonată ideologiei: “chiar și atunci când o ideologie este moralmente sănătoasă, realizarea ei poate implica recursul la violență întrucât majoritatea societății s-ar putea să nu o susțină”. Cât privește dezbaterea “Holocaust-Gulag”, țin să citez poziția profesorului Pipes care reliefează unicitatea mecanismului exterminator al nazismului, natura tehnologic-diabolică a genocidului și componenta maniacal-rațională: “Rușii au omorât mai mulți oameni decât germanii, ei și-au omorât semenii ruși, însă au făcut-o fără precizia mecanică, fără calculul rațional al germanilor care au recoltat păr și plombe de aur umane. Nu am văzut vreodată o fotografie a unei atrocități sovietice. Deși li se interzisese să o facă, germanii au făcut nenumărate asemenea poze”. Este vorba, firește, de distincții ce țin de mecanismele experimentelor totalitare, nu însă de faptul că ambele au fost menite să dezumanizeze și să distrugă întregi categorii umane în numele unor morbide scopuri ideologice.

Pipes a scris lucrări cruciale pentru intrepretarea Rusiei și a rolului intelectualității (inteligentsiei) radicale în distrugerea promisiunii de liberalism din Rusia de după revoluția din 1905. Memoriile profesoului emerit de la Harvard abundă, de asemenea, în informații fascinante despre perioada când a lucrat ca director al biroului sovietic și est-european din cadrul Consiliului Securității Naționale (1980-1982) sub președintele Ronald Reagan. Richard Pipes a fost printre cei mai lucizi gânditori care au intuit natura intrinsec agresivă și expansionistă a sovietismului. Într-adevăr, în anii ’70, într-o serie de articole publicate în reviste neo-conservatoare, Pipes a criticat ceea ce el detecta drept abdicarea Vestului în fața imperiului sovietic. A fost printre fondatorii Comitetului asupra Pericolului Prezent (împreună cu Norman Podhoretz, Paul Nitze, Jeane Kirkpatrick și alți intelectuali convinși că numai o Americă întărită din punct de vedere militar și moral poate rezista și chiar învinge în competiția cu blocul sovietic). “Americanologii” sovietici gen Gheorghi Arbatov (consilierul diverșilor secretari generali de la Brejnev la Gorbaciov) îl considerau pe Pipes un “troglodit” și chiar “un om de Neanderthal”. În fapt, deopotrivă ca înalt funcționar guvernamental și autor al cărților publicate după aceea (între care Survival Is Not EnoughSupraviețuirea nu este suficientă), Pipes a dovedit că sovietismul se află în criză finală și că imaginea școlii revizioniste despre o Uniune Sovietică aptă de regenerare este naivă. Sovietismul, așa cum s-a întâmplat sub Gorbaciov, nu putea fi pur și simplu reformat. Era nevoie, spre a folosi un termen tot mai des întrebuințat, de o schimbare de regim (regime change). În această privință, poziția lui Pipes coincidea cu aceea a disidenților din URSS și Europa de Est (Pipes a fost un prieten apropiat al lui Leszek Kołakowski și un admirator constant al acțiunilor și ideilor lui Andrei Saharov).

Sinceritatea și curajul de a-și afirma opțiunile și convingerile fac din această carte un document indispensabil. Pipes a știut să găsească tonul adecvat pentru a-l influența pe Ronald Reagan în adoptarea poziției sale consecvent militante în lupta împotriva comunismului. Inspirat de Pipes, Reagan ajungea astfel la concluzia că sistemul sovietic încetase să mai genereze entuziasm, nefiind altceva decât o autocrație interesată în perpetuarea privilegiilor unei caste parazitare.

Cărțile scrise în anii ’80 și ’90 sunt contribuții monumentale la înțelegerea genezei și funcționării totalitarismului bolșevic ca parte a culturii politice ruse, dar și ca expresie a nihilismului anti-pluralist al socialismului radical. Îndemnat de Isaiah Berlin să scrie o istorie a revoluției ruse, Pipes s-a angajat în acest demers de o imensă ambiție. Nu pot intra aici în detalii legate de cele două cărți dedicate de Pipes revoluției din 1917 și destinului Rusiei sub regimul bolșevic. Mă voi limita doar să citez un pasaj care mi se pare simptomatic pentru perspectiva istorică propusă de el: “Revoluția rusă a fost evenimentul definitoriu al generației mele… Dacă bolșevicii nu ar fi luat puterea în 1917 în Rusia, lumea de după Primul Război Mondial s-ar fi reîntors, mai devreme sau mai târziu, la un fel de normalitate. Ar fi fost improbabil ca naziștii să ia puterea în Germania dacă Hitler nu ar fi folosit prototipul comunist deopotrivă ca sursă de inspirație și ca pe o sperietoare menită să îngrozească poporul german și să-l facă să-i acorde putere nelimitată.” Evident că nazismul avea și alte surse și cauze decât cele menționate lapidar de Pipes, însă este greu să negăm faptul că revoluția bolșevică a declanșat (ori, poate mai exact spus, a radicalizat) un proces de disoluție a modernității pluralist-burgheze care a făcut posibilă ascensiunea fascismului. Accentuez acest lucru pentru a evita relativizări de tip Ernst Nolte, care ajung să ignore originile nazismului în mișcările și ideologiile extremiste anti-burgheze, anti-semite și anti-marxiste ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (a se vedea cartea Brigittei Hamann, Viena lui Hitler).

Istoria comunismului rus și mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înțelege ideile și valorile în care au crezut diverșii militanți. Notează Pipes: “În felul meu de a scrie istorie, interesul central a fost întotdeauna să determin mentalitățile principalilor actori și felul cum acestea le-au influențat comportamentul”. Opus oricărei teleologii de sorginte hegeliană, Pipes, alături de Isaiah Berlin, a demonstrat că nu există inevitabilități istorice și că viitorul este întodeauna rezultatul unor acțiuni întemeiate pe pasiuni și emoții născute din drame umane. Pentru el, studiul istoriei nu poate fi separat de atitudinea critică în raport cu acte menite să degradeze condiția umană. El citează astfel aprobativ ideea lui Aristotel din Etica nicomahică, pentru care numai naivii (sau idioții) nu se raportează cu mânie la lucrurile în raport cu care trebuie să fim mânioși. The Russian Revolution se deschide cu o dedicație scrisă cu litere chirilice: жертвам (Victimelor).

Articol transmis la postul de radio Europa Libera si pubicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26529097.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26529172.html

Update: Direct legat de abordarea totalitarismului ca sistem ilegitim si criminal, trebuie sa mentionez aici sentintele din procesul a doi lideri ai Khmerilor Rosii. Despre experimentul genocidar din Cambodia (Kampuchea) scrie Richard Pipes in a sa carte “Communis: A History”. Khmerii Rosii au simbolizat și șigaliovismul vremurilor noastre, despotismul extremist intemeiat pe o pasiune liberticida dusa la paroxism. Ideologia a fost motorul actiunilor lor criminale, deci au fost gangsteri inarmati cu o obsesie transformatoare. Nuon Chea and Khieu Samphan au fost condamnati la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Visul lor de purficare absoluta a societatii a insemnat uciderea in masa a cel putin un milion si jumatate de oameni tratati ca “dusmani ai poporului”.

Recomand extraordinarul, zguduitorul fim despre ideologul en titre al acelui monstruos regim, Nuon Chea. L-am prezentat studentilor mei anul trecut, in prezenta regizorului, personaj central in film, cel care a reusit sa obtina unicul interviu adancit al sinistrului personaj, direct inspirat de radicalismul utopic al maoismului. Intre cei care au cantat osanale Khmerilor Rosii (si nu stiu sa se fi cait public) a fost filosoful marxist francez Alain Badiou, unul din idolii neo-stangistilor de azi. Badiou este printre cei mai vocali sustinatori ai necesitatii de a retesta “ipoteza comunista”. Cum ar suna un apel la retestarea “ipotezei naziste”? Personal, consider ca e vorba de obscenitate.

Marius Stan a scris admirabil, pe “Contributors”, despre trecerea in lumea dreptilor a unui spirit nobil, un mare intelectual umanist, Simon Leys, cel care, atunci cand inteligenstia de pe Rive Gauche facea matanii maoismului, a demascat barbaria absoluta a ceea ce s-a numit “Marea Revolutie Culturala Proletara”:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

http://enemiesofthepeoplemovie.com/

http://www.bbc.com/news/world-asia-28654147

http://www.amazon.com/Communism-History-Modern-Library-Chronicles/dp/0812968646


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 176 other followers