Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

31/03/2014

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 


Exorcism prin cunoaştere: Despre teroare şi rezistenţă în Moldova sovietizată

05/03/2014

Igor Caşu a scris o carte extrem de ne­ce­sară, mai cu seamă acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să se evapore, iar martorii vremurilor to­talitare se împuţinează de la un an la al­tul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile pedagogii a memoriei. El este convins că, în absenţa unui exor­cism prin cunoaştere, spectrele trecutului vor continua să bântuie imaginarul co­lec­tiv, să-i ademenească pe naivi şi să-i în­șele pe cei care nu-şi exercită suficient sim­ţul critic: „Această carte este adre­sa­tă de aceea mai mult generaţiei tinere de­cât nostalgicilor din generaţiile mai în vâr­stă. Ti­nerilor, în rândurile cărora asis­tăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul comunist sovietic, deşi ma­jo­ri­tatea dintre tineri nu au avut experienţa de a trăi sub co­munism sau erau prea mici ca să înţeleagă ceva“.

Teza principală, cu care sunt in­tegral de acord, susţine con­ti­nui­tatea statului ideocratic-po­liţist, a unui despotism pentru care orice licărire a simţului realităţii (spre a utiliza conceptul lui Isaiah Berlin) era o manifestare subversivă: „… re­pre­siu­nea poli­tică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice ma­nifestare mai mult sau mai puţin des­chisă împotriva sa şi mult după moartea lui Stalin“.

Există şi în România destui care, fie din ci­nism, fie din crasă ignoranţă, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide con­fruntări cu trecutul. Acestora, Igor Caşu le dă o replică excelentă: „Dacă anumite ca­tegorii ale tineretului de azi vor cum­va să se re­vină la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răs­pun­dă la întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane pen­tru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi tot felul de umilinţe? Unde poate de fapt să nu mai ajungă, după un drum de 2-3 săptămâni în plină arşiţă de vară, fără apă şi hrană. Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea statul sovietic, să-l omoare prin în­fometare pentru că nu a manifestat dra­­goste neţărmurită faţă de «marele Sta­lin» şi cauza dictaturii proleta­ria­tului, de fapt a unei clici cinice de la con­du­cere? Sau să fie de acord cu exe­cu­ta­rea imediată a părinţilor şi bunicilor pen­tru simplul fapt că aceştia deţineau câ­te­va hectare de pământ pentru a-şi în­tre­ţine cinstit, prin muncă asiduă, fa­mi­lia? Sau să fie executate rude care au fost prin vo­ia sorţii lideri de comunitate în pe­rioada interbelică sau membri ai par­ti­delor politice?“. Întrebările sunt cât se poa­te de pertinente şi invită la luci­di­ta­te isto­rică şi decenţă etică. Ar putea fi pu­se şi celor care, în România ori aiurea, se ob­sti­nează să ne vorbească despre „di­men­siu­nea po­zi­tivă“ a comunismului: me­ciu­rile de fotbal, piloţii eroici, expediţiile geo­lo­gice şi pro­ducţia de cocs pe cap de lo­cui­tor…

Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralităţii publice. Negarea cri­minalităţii intrinseci a totalitarismelor, fascist şi comunist, ţine de ceea ce gân­di­torul român Andrei Pleşu a diagnosticat drept „obscenitatea publică“. O demo­cra­ţie fără memorie este una lipsită de fun­dament, sortită să repete multe dintre ero­rile trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înţeles în America Latină şi Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile controverse în lumea postcomunistă.

Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil ideii de legalitate, vis­ceral opus statului de drept, desconsiderat şi atacat drept un „moft burghez“. Impus cu forţa în ceea ce s-a numit RASSM (Re­publica Autonomă Sovietică Socialistă Mol­dovenească) în stânga Nistrului şi apoi Ba­sarabia-RSSM, a urmărit copierea me­ca­nică a modelului bolşevic: militarist, auto­ritar, vertical, ultracentralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideo­logia era singura sursă de pseudo­le­gi­timitate. Iar această ideologie era echi­va­lentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului“, cu ale ei imprevizibile, ame­ţitoare zigzaguri. Igor Caşu este un cu­nos­cător admirabil al literaturii despre religii politice şi totalitarism. Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspiraţie aro­niană. Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate im­per­sonală, pe social în detrimentul po­li­ti­cu­lui, ca şi cum cele două ar putea fi cumva se­parate. În Moldova sovietizată, politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, ne­glijăm chiar natura sistemului. Iar po­liticul era el însuşi impregnat de ideo­lo­gie.

Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive. Prigonirea celor desemnaţi drept „inamici“ (obiec­tivi sau subiectivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor co­muniste. Ca politolog interesat de cauzele, dinamica şi consecinţele Marii Terori stal­i­niste, am aflat lucruri revelatoare despre modalităţile specifice ale sociocidului în RASSM. La fel, nu poţi citi fără să fii şocat paginile despre ororile din anii de după război.

Cine crede că moartea lui Stalin a trans­format sistemul se înşală. Evident, a avut loc o „înmuiere“, prin comparaţie cu te­roarea isterică din anii dictatorului ab­solut, dar instituţiile au rămas aceleaşi. Fas­cinantă mi se pare analiza perioadei mar­cată de Raportul Secret, reverberaţiile spre marginea imperiului ale seismului pe­trecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul desta­li­ni­ză­rii, dar şi începutul unei restalinizări parţiale, odată ce regimul înţelege că cri­minalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin riscă să delegitimeze întreg sis­te­mul comunist“.

Este exact ce se întâmpla la Bucureşti: no­menclatura intră în panică, se teme că în­treg edificiul se poate nărui, se iau măsuri aspre pentru a preveni „haosul şi anar­hia“. Sunt denunţate „stihia mic-bur­gheză“ şi „liberalismul putred“. Cazul Re­publicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (patru cuvinte, patru minciuni, cum spu­nea Boris Souvarine despre URSS) lu­mi­nează dinamica politică şi intelectuală din celelalte state ale „măreţei Uniuni“.

Poststalinismul în Moldova nu a însemnat de fapt decât o critică parţială a moş­te­nirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi altfel, când Leonid Brejnev însuşi fusese satrapul local în timpul re­pre­siu­nilor postbelice? În ultimul capitol al lu­crării atât de importante, Igor Caşu res­pinge, cu argumente documentare im­pa­rabile, mitul unei liberalizări reale. Is­to­ria pe care o propune Igor Caşu este una com­prehensivă, totală, care refuză frag­men­tarizările reducţioniste. Evident că au exis­tat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele nu au rezultat într-o soluţie de con­tinuitate, deci într-o veritabilă discon­tinuitate în privinţa permanentei re­pre­siuni. Faptul că se evidenţiază persistenţa represiunii, după 1956, până la schim­bările iniţiate de Mihail Gorbaciov (şi, chiar atunci, cu multe ezitări şi reculuri), re­prezintă o schimbare de paradigmă in­terpretativă. Aici văd eu similitudinea din­tre abordarea propusă de Igor Caşu şi ace­ea din Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru analiza dictaturii co­mu­niste din România.

Deopotrivă erudită şi accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil şi nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui „n-am ştiut“ ori „nu cu­nosc subiectul“. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Caşu înseamnă o re­cu­pe­rare a unui adevăr prea mult timp ocultat şi desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova, Monica Lo­vi­nes­cu şi Nadejda Mandelstam l-au numit sal­varea memoriei. Închei această scurtă pre­faţă reluând cuvintele marelui scriitor iugoslav Danilo Kiš: „Consider că istoria universală a infamiei o constituie secolul XX cu ale sale lagăre de concentrare – cele sovietice în primul rând. Infamia în­seamnă că în numele ideii unei lumi mai bune, pentru care întregi generaţii au pie­rit, în numele unei idei umaniste, să cons­truieşti lagăre şi să le ascunzi exis­tenţa, distrugând deopotrivă oamenii şi visurile lor intime legate de o lume mai bună“.

Textul de mai sus este prefata mea  la volumul lui Igor Caşu “Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956″, apărut recent la Editura Cartier. A fost publicat in editia scrisa a revistei “22″:

http://www.revista22.ro/salvarea-memoriei-38463.html

http://www.bestseller.md/dusmanul-de-clasa-represiuni-politice-autor-igor-casu.html

PS Cu un an in urma, pe 1 martie 2013, a demarat “Dosarul Stalin” pe platforma “Contributors”. Un an in care s-a dovedit, daca mai era nevoie, ca fantoma “genialissimului generalissim” continua sa bantuie Europa. Vladimir Putin este copilul culturii politice a politiei secrete staliniste. Idolii sai sunt Feliks Dzerjinski si Iuri Andropov. Este fidel logicii imperialismului stalinist. Ceea ce apare ca absurd in viziunea unei lumi democratice, guvernata de dreptul international, este cat se poate de logic in universul unui don Corleone cu nostalgii staliniste. Impreuna cu Marius Stan, excelent politolog, istoric si bun prieten, voi publica un volum “Dosarul Stalin” la editura Curtea Veche.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/a-murit-parintele-popoarelor-doliul-lui-ion-iliescu-moscova-martie-1953/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/exor%c2%adcism-prin-cunoastere-despre-teroare-si-rezistenta-in-moldova-sovietizata/


Fraternizari diabolice: Linia Molotov-Ribbentrop si destinul Europei Centrale

03/03/2014

Se vorbeste mult in aceste zile despre imperialism, tarism, suveranitate, Hitler, Stalin, despre precedente si analogii privitoare la actiunile lui Vladimir Putin impotriva Ucrainei independente. Cred ca merita sa ne reamintim ce a insemnat infratirea dintre cei doi dictatori totalitari, ambii incarnari ale Diavolului in istorie. Revolutia ucrainiana inseamna, intre altele, un refuz al conditiei de vasal al unei autocratii expansioniste. Inseamna o repudiere a mentalitatilor gangsteresti care au facut posibil acel pact. Ucrainienii isi apara libertatea lor, dar si pe aceea a celorlate natiuni care au facut candva parte din “lagarul socialist”. Revolutia ucrainiana reafirma valorile Europei Centrale, o regiune pe care marele poet Czeslaw Milosz o definea ca fiind teritoriul afectat de infamul pact din 1939.

“Stupoare, incredulitate, perplexitate, şoc: acestea au fost reacţiile mondiale când s-a anunţat că Joachim von Ribbentrop, şeful diplomaţiei naziste, a sosit la Moscova şi a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată arhi-inamicul fascismului. A fost o zi nefastă pentru toţi prietenii libertăţii.

Coşmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca ”bastion” al rezistenţei antifasciste. Stânga internaţională primea o lovitură colosală, mişcarea comunistă internaţională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering şi pe Goebbels, îşi recalibra politica pentru a acomoda noua alianţă între briganzii totalitari.

Condiţionaţi mental de propaganda stalinistă, liderii Internaţionalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de “farul omenirii progresiste”. Repertoriile cinematografice şi teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel şi cele din Germania hitleristă. Efectul imediat al acordului semnat, în prezenţa şi cu binecuvântarea lui Stalin, de Viaceslav Molotov şi de Ribbentrop, a fost declanşarea, după o săptămâna, a celui de-al doilea război mondial.

Nu era vorba doar de “neagresiune” (formulare orwelliană), ci de o alianţă strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluţiei proletare se înfrăţea cu emisarul liderului “revoluţiei rasiale”. Vojd la Fuhrer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziştilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maksim Litivinov (vechi bolşevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (şi el vechi bolşevic, născut Skriabin).

S-a configurat, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder defineşte, în cartea sa “Bloodlands (tradusă în româneşte la Humanitas, cu titlul “Tărâmul morţii”), linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate naţiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele sau roman “Viaţă şi destin”, dincolo de incongruenţele ideologice, cele două imperii totalitare împărtăşeau aceeaşi ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic.Ambele erau construcţii utopice expansioniste.

Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm şi să toasteze în cinstea Fuhrerului. Erau amândoi, Stalin şi Hitler, uniţi de pasiunea revoluţionară menită să distrugă “lumea veche”. În timp ce naziştii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualităţii şi a clerului şi iniţiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populaţiei evreieşti, Stalin şi Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofiţeresc şi a nenumăraţi civili polonezi. Vina lor? Niciuna, în afară originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.

Sovieticii au înghiţit o mare parte a Poloniei, Statele Baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. Au impus instituţiile bolşevice, au nimicit orice formă de opoziţie locală, au practicat eliticidul şi etnicidul. “Spionita” era o maladie contagioasă, vigilenţa revoluţionară era exaltată drept virtutea supremă. Nu erau cruţaţi nici măcar refugiaţii politici ajunşi în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă. Margarete Buber-Neumann, arestată în 1937 împreună cu soţul ei, fostul deputat comunist Heinz Neumann (curând după aceea a fost executat), după o perioada în Gulag, în lagărul Karaganda din Asia Centrală, era transportată, ca efect al infamului Pact, la Ravensbruck. Cartea ei despre Milena Jesenka, ziaristă cehă şi prietenă lui Franz Kafka (v. “Scrisori către Milena”), deţinută în acel lagăr nazist, este un document esenţial al literaturii concentraţionare.

Milena a fost printre cei care au denunţat deopotrivă nazismul şi Marea Teroare din URSS, era perfect conştientă de natura despotic-poliţienească a naţional-socialismului şi a socialismului leninist. Când reţeaua clandestina cehă de la Ravensbruck i-a cerut Milenei să aleagă între apartenenţa la acel grup şi prietenia cu “troţkista” Margarete Neumann, Milena a optat pentru prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Margarete a supravieţuit şi a vorbit. Cumnatul ei, Willy Munzenberg, fostul dirijor al propagandei cominterniste, rupsese cu Stalin după Pact şi a fost ucis, cel mai probabil de agenţii NKVD-ului în exil, în Franţa. Prietenă apropiată cu Arthur Koestler şi Manes Sperber, preţuită de Albert Camus şi Raymond Aron, de Monica Lovinescu şi Whittaker Chambers, Margarete a fost una din marile voci ale luptei anti-totalitare în anii ofensivelor propagandistice staliniste de după război.

Memoriile ei, scrise la îndemnul lui Koestler, au apărut în 1948 în germană cu titlul “Als Gefangene bei Stalin und Hitler” (în engleză ”Under Two Dictators: Prisoner of Stalin and Hitler”, iar în franceză “La revolution mondiale”), sunt o mărturie esenţială despre secolul lagărelor de concentrare şi al religiilor seculare. Ştia exact ce însemna comunismul şi a spus-o direct şi fără menajamente. A trăit personal identitatea de metode dintre cele două sisteme, a fost victima ambelor dictaturi. În 1949 a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko în procesul de calomnie intentat de acesta împotriva săptămânalului comunist “Les Lettres francaises”, condus de Louis Aragon şi de Pierre Daix. Comuniştii francezi îl acuzaseră pe Kravcenko că minţise în legătură cu existenţa lagărelor de muncă forţată din URSS. Pe măsură ce reflecta tot mai mult la chestiunea totalitarismului, Margarete Buber-Neumann devenea tot mai convinsă că nazismul şi comunismul erau nu doar fenomene similare, ci consubtanţiale. Acesta a fost mesajul adânc al cărţii ei din 1976 despre destinele umane ale vremii în care i-a fost dat să trăiască. A încetat din viaţă în noiembrie 1989, cu câteva zile înainte de căderea Zidului Berlinului.

Unul dintre iniţiatorii Declaraţiei de la Praga din 2008 a fost dramaturgul ceh Vaclav Havel, un admirator mărturisit al operei lui Kafka. Asemeni prozelor lui Kafka, piesele lui Havel vorbesc despre însingurare, pierderea identităţii, înstrăinare într-o lume tot mai opacă, tot mai absurdă. Declaraţia cere ca ziua de 23 august să devină o zi comemorativă în toate statele europene pentru victimele celor două regimuri scelerate vinovate de asasinarea a milioane de fiinţe inocente în numele unor fixaţii ideologice delirante. În România acest lucru s-a petrecut, deşi multă lume îl ignoră. Comemorarea zilei de 23 august 1939 este menită să menţină vie neuitarea şi să avertizeze asupra niciodatei dispărute primejdii totalitare.

În momentul în care individul nu mai este privit ca om, cu drepturi inalienabile, ci ca membru al unei “categorii sociale” ori “rasiale” decretată drept inferioară, deci superfluă, deci “parazitică”, când este redus la condiţia de insectă, vierme, lipitoare etc, când coeziunea comunităţii politice este făcută dependentă de excluderea, eliminarea şi, în final, exterminarea “duşmanului de clasa”ori “de rasă”, se deschide calea pentru experimentele genocidare de tip comunist şi nazist.”

Articol aparut in revista online “Literatura de azi”:

http://literaturadeazi.ro/content/fraterniz%C4%83ri-diabolice-pactul-hitler-stalin

Un articol interesant:

http://www.project-syndicate.org/commentary/charles-tannock-calls-for-iran-style-sanctions-against-russia-until-it-withdraws-its-forces-from-ukraine

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/fraternizari-diabolice-linia-molotov-ribbentrop-si-destinul-europei-centrale/


Carti fundamentale: “Originile totalitarismului” de Hannah Arendt

27/02/2014

Editura Humanitas a publicat recent o noua editie a lucrarii clasice “Originile totalitarismului” de Hannah Arendt. Cartea, admirabil tradusa de Ion Dur si Mircea Ivanescu, a aparut in colectia “Istorie contemporana” pe care o coordonez impreuna cu istoricul Cristian Vasile.

„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“ (Hannah ARENDT)

 

 

„Esenţial în perspectiva Hannei Arendt este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extincţiei diferenţei dintre Bine şi Rău. Omul birocratic îndeplineşte ordinele ca un automat. Absenţa gândirii, ceea ce autoarea numeşte thoughtlessness, este motivul pentru care Răul radical se converteşte în Rău banal, rutinizat. Evaporarea prin ideologie a discernământului moral, aceasta este marea problemă pe care a explorat-o cu admirabil curaj intelectual Hannah Arendt. Originile totalitarismului este una dintre acele cărţi care definesc în chip esenţial condiţia umană. De o imensă profunzime intelectuală, însufleţită de conştiinţa urgenţei morale, capodopera Hannei Arendt face parte din acele construcţii ale spiritului fără de care viaţa noastră ar fi grav sărăcită. Meditând cu îndurerată sobrietate asupra Răului radical aşa cum s-a întruchipat acesta în universul concentraţionar nazist şi comunist, marea gânditoare propune nu doar o radiografie a instituţiilor, mentalităţilor şi ideilor totalitare, ci şi o viziune originală despre şansele renaşterii libertăţii. Pe scurt, avem aici una dintre cele mai importante cărţi ale veacului XX şi, nu mă îndoiesc, ale actualului secol.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/


Suferinţă şi adevăr: Amintirile lui Annie Bentoiu

23/02/2014

Nu vom osteni vreodată citind mărturii despre timpurile de groază, ură, suspiciune şi minciună ale dictaturilor totalitare, fasciste ori comuniste.  Nu este vorba de cine ştie ce masochism, ci de vitala necesitate de a cunoaşte cît mai detaliat ceea ce s-a întîmplat, o condiţie fundamentală pentru exorcizarea demonilor trecutului. Am citit pe nerăsuflate cele două volume de amintiri ale doamnei Annie Bentoiu apărute sub titlul melancolic şi vag-ironic „Timpul ce ni s-a dat”. Prima ediţie a fost publicată la editura Vitruviu, volumul I al ediţiei a doua a fost republicat în 2007 la Humanitas, iar volumul al II-lea a apărut, tot acolo, în 2009.

Spun „vag-ironic” pentru că amintirile acestei martore de excepţie, scrise cu o impresionantă luciditate, fără patimă ori dorinţa de revanşă, vorbesc de fapt despre anii ce i-au fost luaţi, ei şi atîtor milioane de români. Sistemul comunist şi-a bătut joc de supuşii săi, a făcut tot posibilul pentru umilirea lor. Iar cînd aceştia proveneau din „clasele învinse”, din rîndul “foştilor”, acţiunile punitive erau de-a dreptul diabolice.

 

 

Născută într-o familie din clasa de mijloc a României democratice, Annie Bentoiu a absorbit valorile culturii umaniste şi s-a identificat cu ideea de decenţă în viaţa politică şi în plan moral. Tocmai de aceea i-au repugnat radicalismele fanatice, de dreapta şi de stînga. Cartea ei recreează o lume distrusă de zelul barbar al comuniştilor înfeudaţi Moscovei. Fiica doctorului Deculescu, secretar de stat ţărănist la sănătate în anii 30, nora fruntaşului liberal Aurelian Bentoiu (mort în inchisorile comuniste), căsătorită cu fiul acestuia, compozitorul Pascal Bentoiu, autoarea a trăit pe viu tragedia României sub comunism. A supravieţuit prin speranţă, asemeni Nadejdei Mandelstam, o altă scriitoare de mare nobleţe care ne-a lăsat o mărturie definitivă despre logica teroristă a stalinismului.

Cele două volume de amintiri, pe cît de atent documentate, pe atît de profunde la nivelul analizelor politice şi psihologice, recompun un tablou istoric ce nu poate să nu provoace revoltă oricui crede în libertate şi demnitate. Am citit aceste pagini cu creionul în mînă şi le recomand drept texte esenţiale ale literaturii anti-totalitare. Scopul sistemului, al celor care l-au servit din cinism, carierism, oportunism ori ardoare ideologică (acestea s-au contopit adeseori) a fost anihilarea verticalităţii etice. S-a cultivat pe toate căile resentimentul social, ura pentru cei definiţi, pe baza unei dogme maladive, drept „duşmanii poporului”. Cultul egalităţii, sancţionat de ghilotinele Revoluţiei Franceze şi exacerbat în masacrele bolşevice, a urmărit tocmai suprimarea oricărei insule de rezistenţă. Trebuia distrus sufletul uman, iar în acest scop ideologia a funcţionat ca miraj justificator şi ca instutuţie a degradării mentale. Pentru cei care şi astăzi celebrează „gesturile” lui Robespierre, Lenin ori Troţki, cuvintele lui Annie Bentoiu ar trebui să răsune ca un avertisment bazat pe experienţa maximei disperări: „În ultimele două secole, toate uciderile în masă au fost precedate de o lungă campanie ideologică, menită să trezească ura împotriva viitoarelor victime.  Şi comunismul şi nazismul şi-au construit teorii sistematice, generale, menite să-i convingă pe viitorii criminali că nu au doar dreptul, ci chiar datoria de a ucide sau de a pedepsi preventiv, în vreme de pace, viitoarele victime fiindu-le prezentate în culorile cele mai odioase, ca nişte fiinţe răufăcătoare”.

Asemeni lui Gabriel Liiceanu în cartea sa „Despre ură”, Annie Bentoiu identifică tocmai această maniacală pulsiune purificator-egalitaristă drept sursă a politicilor exterministe ale statelor totalitare. Sunt întru totul de acord cu Alex. Ştefănescu:  “Citind volumul II din Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu am înţeles însă că a apărut, în sfîrşit, cartea din care se poate afla ce experienţă tragică au făcut românii, după cel de-al Doilea Război Mondial, timp de mai mult de patru decenii.”

Ideologia a fost substanţa narcotică, drogul atent aplicat maselor atomizate şi terifiate spre a obţine nu doar consimţămîntul, dar şi participarea la politicile criminale. În numele „umanismului revoluţionar”, a fost redefinită condiţia umană prin reducţie la statutul de termită.  Fiorul etic din individ, acea pîlpîire a libertăţii care se naşte, scria Hannah Arendt în finalul “Originilor totalitarismului”, citindu-l pe Sf. Augustin, cu fiecare fiinţă venită pe lume, trebuia anihilat: „Cursurile de marxism au fost prima, dar şi cea mai eficace, mai violentă şi mai constantă metodă de deformare a conştiinţelor. (…) Discursul se deprindea din şcoală şi se perfecţiona în tot cursul vieţii.(…) Ani şi ani de zile, nu doar studenţii şi elevii, ci toţi ‚oamenii muncii’ au fost supuşi obligaţiei de a memora, de a conspecta, de a reproduce cu propriul lor glas şi prin urmare de a integra întregii lor fiinţe o sumă incalculabilă de propoziţii prezentate ca neîndoielnice”.  Aceştia au fost aberanţii piloni ai unei propagande imbecilizante, menită „să călească oţelul”, deci să zămislească fiinţa total condiţionată şi amorală, „Omul Nou” cu care, din nefericire, ne întîlnim şi după aproape un sfert de veac de la prăbuşirea sistemului.

http://www.humanitas.ro/humanitas-multimedia/inapoi-la-argument-cu-annie…

http://www.humanitas.ro/humanitas/timpul-ce-ni-s-a-dat-0

Articol aparut in revista online “Literatura de azi”:

http://literaturadeazi.ro/content/suferin%C5%A3%C4%83-%C5%9Fi-adev%C4%83r-amintirile-lui-annie-bentoiu


Mistica “luptei de clasa” si tragedia Moldovei sovietizate

17/02/2014

Soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă. Vasile Botnaru în dialog cu Igor Cașu.Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

„Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956”, astfel se întitulează un nou volum lansat joi seară la Chișinău de istoricul comunismului Igor Cașu. Un volum care, în cuvintele altui istoric cu origini basarabene, profesorul american Vladimir Tismăneanu, va umple „un gol istoriografic regretabil și nejustificat”. Cartea adresată în primul rând generației tinere atinge și soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă, cum i-a spus într-un interviu lui Vasile Botnaru istoricul Igor Cașu.

Europa Liberă: Când preluați terminologia torționarilor, „Dușmanul de clasă”, riscați să nu fiți înțeleși de oamenii care nu văd ghilimelele de rigoare. Sau, în felul acesta, de fapt, intrigați cititorul care singur să dezmintă această impresie, răsfoind cartea?
Igor Cașu: „Este o invitație, într-adevăr, după cum spuneți, să parcurgă această carte. Cred că senzația, pe care poate să o aibă cineva, atunci când vede titlul, imediat se evaporează, dacă începe să parcurgă cuprinsul, când vede că este vorba de execuții în masă, de înfometare, deportări și așa mai departe. Referitor la acest termen, „dușmanul de clasă”, această expresie, de fapt, în această carte am încercat să arăt, cum a evoluat de-a lungul timpului, din 1917 până la congresul XX al partidului din 1956, cum a evoluat identificarea dușmanului, cine a fost acest dușman de clasă. Și, de fapt, un răspuns simplu ar fi că practic toți erau dușmani de clasă sau erau pasibili de a fi etichetați ca atare, inclusiv cei mai loiali membri ai partidului. Dacă vorbim de marea teroare din 1937-1938, imediat, în perioada următoare, asistăm la transformarea torționarilor în victime. Chiar ei, începând cu [Nicolai] Ejov, dar și la nivel local, în RSSM, un Ivan Șirokii și așa mai departe.”Europa Liberă: Mai era un termen, „dușmani ai poporului„ care reverberează chiar și acum în Rusia. Unde sunt rădăcinile acestei atitudini față de cetățenii care nu se înregimentează?

Igor Cașu: „Termenul în sine este mai vechi fie în formula „dușman de clasă”, fie în formula „dușmanul poporului”, de fapt, a doua este cea mai veche, o înregistrăm încă în perioada marii revoluții franceze. În ceea ce privește „dușmanul de clasă”, este o invenție a regimului sovietic, bolșevic și, dacă vorbim de această perioadă formativă a regimului, „dușmanul de clasă” a fost expresia care a dominat din 1917 până în 1953. Cum evoluează acest termen? Inițial, sub termenul acesta de „klasovo ciujdâie elementî” sau „klasovo ciujdâi vrag”, el domină în discursul politic sovietic. Inclusiv în Basarabia, avem perioada 1940-1941, chiar pregătesc un volum pe această temă și termenul care apare este acesta, „klasovo ciujdâi vrag”,  nu „vrag naroda”. Deci  „vrag naroda” (dușmanul poporului) a fost mai rar folosit.”

Europa Liberă: Există riscul să reapară această atitudine față de anumite clase sau anumiți reprezentanți?

Igor Cașu: „Eu cred că în perioada post-sovietică, mai ales, în Rusia, dar nu numai, recent și la noi, până în 2009, exista această tentație și unii chiar au folosit-o. Unii actori politici au folosit această terminologie de inspirație sovietică sau care vine de pe filiera sovietică, bolșevică, însă s-au schimbat puțin accentele. Dacă înainte se spunea de „dușmanul de clasă”, acum se vorbește de „dușmanul națiunii”, de faptul că nu ești patriot și așa mai departe. Deci este această continuitate, cu o ușoară schimbare de expresie. Dar rămâne același calapod, aceeași optică de a-i eticheta pe cei care nu sunt de acord cu viziunea statului sau a unui partid politic.”

Europa Liberă: Mulți dintre descendenții familiilor în care existau dușmani de clasă, dușmani ai poporului, erau stigmatizați, nu aveau cum să facă o carieră pe timpul sovietic și nici nu îndrăzneau să se reabiliteze. Dumneavoastră pentru oamenii aceștia scrieți sau nu doar pentru ei?

Igor Cașu: „Sigur că am scris și pentru ei, dar, așa cum am menționat în introducere, am scris, în primul rând,  pentru generația tânără. Dacă vreți, este o carte care e adresată, în primul rând, tineretului și țintește întreruperea procesului de reproducere a nostalgiei față de comunism la generațiile care nu au cunoscut acest fenomen. Cu cei care au cunoscut, nu avem cum să ne luptăm pentru că este vorba de viața lor și așa mai departe.

Dar, referitor la începutul întrebării dumneavoastră, în perioada stalinistă, dacă o rudă, un părinte, în mod special, era calificat, la un moment dat, dușman de clasă sau vrag naroda, dușman al poporului, practic era imposibil ca urmașii lui să acceadă în elita de partid sau să devină profesor și așa mai departe, deci, elita în sensul cel mai larg al cuvântului. Excepție fac doar militarii care au fost reabilitați în timpul războiului. Știm foarte bine, foarte mulți generali, circa 40 de mii de ofițeri din Armata roșie au fost victime ale marii terori, nu înseamnă neapărat execuție, înseamnă internarea în lagăr de concentrare, acești militari au fost reabilitați imediat. Dar în ceea ce-i privește pe ceilalți, practic copiii lor au trebuit să poarte această pecete.

După 1953 lucrul acesta nu devine neapărat un handicap în accederea pe scara ierarhică, avem exemplul cel mai reprezentativ, [Mihail] Gorbaciov și [Boris] Elțin. Fiecare dintre ei au un bunic care a suferit în perioada marii terori , au fost arestați și pe urmă au fost achitați, dar însuși faptul a rămas. Dacă vreți un exemplu din RSSM, este vorba de Semion Grosu, el provine dintr-o familie și a fost o anchetă la începutul anilor ʾ70 pe această chestiune, că el provine dintr-o familie de culaci. Dar iarăși lucrul acesta nu a pus capăt carierei lui pentru că avea protectori foarte serioși și aici mă refer, în primul rând, la Ivan Ivanovici Bodiul și poate odată Petru Chirilovici Lucinschi va spune mai mult despre acest lucru pentru că era secretar pe ideologie atunci.”

Europa Liberă: Totodată, acești oameni, la care faceți trimitere, au tratat cu simpatie foștii călăi.

Igor Cașu: „Aici putem vorbi pe scurt despre așa-numitul sindrom Stockholm în care victima interiorizează, dacă vreți, atitudinea puterii, a torționarului. Și vă dau un exemplu cu [Vladimir] Voronin. Voronin este tot dintr-o familie în care rudele sale nu erau neapărat foarte loiale regimului, ca să nu spun despre bunicul său, Isidor Sârbu care pleacă după 1944 în România – și Voronin a recunoscut lucrul acesta în direct la În Profunzime cu Lorena Bogza, acum câțiva ani – că el a plecat în România, bunicul său, pentru că a fost etichetat de sovietici drept trădător.

Și, a propos, în această carte am și un studiu extins despre soarta lui Isidor Sârbu. Este un caz reprezentativ de represiune în anii ʾ30 în Transnistria, practic 10 ani de zile el este hărțuit, și el, și familia sa pe motiv că Corjova, localitatea sa de baștină, din Dubăsari, pe maul Nistrului, este inclusă din 1933 în regiunea de frontieră, unde trebuia să fie un sistem aparte de pașapoarte și așa mai departe, trebuiau să fie eliminate anumite persoane care nu inspirau încredere regimului.

Deci, Voronin, din acest punct de vedere, dacă vedem evoluția sa ulterioară, nu suferă din cauza acestui handicap și, probabil că, faptul că avea un bunic tratat drept trădător de sovietici l-a determinat să acționeze cu anumit exces de zel și a fost foarte vulnerabil. Observăm lucrul acesta la un moment dat în anii ʾ70, când este promovat în Ungheni. Și am văzut documente de la comitetul de partid de acolo, el este, cred că, din această perioadă, inclus într-o listă de potențiali urmași ai lui Ivan Ivanovici Bodiul sau unul din cei care vor reprezenta elita din RSSM după plecarea lui Bodiul.”

Europa Liberă: Rezerva partidului.

Igor Cașu: „Exact. El face parte din eșalonul întâi al partidului. Probă a ceea ce spun eu este faptul că sunt o serie de încălcări pe care le face el acolo – distribuiri ilegale de apartamente. Am și publicat în „Adevărul” despre acest lucru și lucruri absolut documentate. Și, prin comparații cu încălcări similare făcute de alți lideri, el este lăsat basma curată și, din contra, chiar după jumătate de an după semnalarea acestei încălcări, este promovat în funcția de deputat în Sovietul Suprem, ceea ce însemna intrarea chiar în elită pentru că acolo erau reprezentați toți miniștrii, toți din CC [PCM] în care puterea avea încredere.”

Europa Liberă: Deci vorbim despre zisul fenomen Pavlik Morozov, care s-a dezis de familie, de tată, de dragul loialității și încrederii pe care să o cucerească în fața puterii?

Igor Cașu: „Exact. Este vorba, în general, de competiția aceasta dintre partid-stat-școală-familie. Întotdeauna a existat această competiție. Și în prima perioadă a regimului observăm că familia este văzută ca purtătoare a valorilor burgheze, dacă vreți, ca o oază în care statul nu poate pătrunde, nu poate controla totalmente educația copiilor, a tinerei generații care trebuia să construiască comunismul. Întotdeauna a existat această problemă. Stalin, când a văzut, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, că distrugerea familiei duce la descreșterea natalității și, în condițiile începutului unui război, era nevoie de un suport demografic care să suplinească armata roșie, recruții, se revine la reabilitarea familiei. Și acesta este un compromis care va aveau urmări grave pentru regim, în durată lungă pentru că familia va câștiga acest duel cu statul. Pentru că prin familie se va reveni la valorile anti-Pavlik Morozov, în care valorile familiei aveau prioritate în fața celor ale partidului, ale statului, ale comunității, în general.”

Interviu transmis la postul de radio Europa Libera.


Pledoarie pentru o memorie morala: Scrisoarea istoricului Dorin Dobrincu catre Sorin Iliesiu

13/02/2014

“Domnule Sorin Iliesiu,

Intrucat am primit de la dumneavoastra un email cu un text intitulat Declaraţie politică – apel moral…, adresat unor responsabili politici si/sau institutionali, as vrea sa ridic doar cateva probleme. In primul rand, nu pot uita ca dvs. ati fost membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, calitate in care ati asumat Raportul final in integralitatea lui. Ba mai mult, l-ati sustinut in mod public, inclusiv in anii 2006-2009/2010 (daca memoria nu ma insala inclusiv in unele emisiuni ale unor televiziuni altfel deloc binevoitoare cu activitatea Comisiei amintite). Si nu v-ati dezis nici de actiunile dlui Vladimir Tismaneanu in acei ani. Si nu v-ati dezis nici de activitatea colegilor dvs., membri sau experti ai Comisiei. In eventualitatea in care ati uitat, precizez ca eu insumi am lucrat ca expert in cadrul Comisiei. Asadar, nu reusesc sa inteleg cum de o activitate buna timp de mai multi ani a devenit pur si simplu rea in ultimul timp. Si nu reusesc sa inteleg cum de presedintele, membrii si expertii Comisii erau merituosi in primii ani, dar nu au mai fost dupa aceea, ba dimpotriva, si tot cu referire la aceeasi activitate.

Si la cine apelati acum pentru condamnarea „exclusiv morală” a comunismului? La primul ministru in exercitiu, care a calcat pe memoria victimelor comunismului, aratandu-se pur si simplu vrajit de Che Guevara, cel care a insangerat Cuba alaturi de Fidel Castro tocmai in numele comunismului pe care il vreti condamnat? Este plin internetul de fotografii si de inregistrari video cu dl Victor Ponta purtand la diverse manifestari publice cand un tricou pe care este imprimat chipul lui Che Guevara, cand o sapca avand o stea rosie in partea din fata, ceea ce ne aminteste de Mao Zedong, din cauza caruia au murit zeci de milioane de oameni in China, dupa cum au demonstrat istoricii preocupati de subiect. Mai mult, il veti gasi pe dl Ponta alaturi de Radu Mazare, acesta din urma purtand frecvent o bereta rosie. Este vorba de acelasi domn Mazare care, asa cum probabil stiti, cu o alta ocazie a defilat pe o scena, la o prezentare de moda, in uniforma de ofiter nazist, ceea ce a dat nastere unor binevenite proteste internationale. De asemenea, din cate stiu, dl Ponta nu s-a dezis niciodata de actiunile lui Ion Iliescu, cel care a fost nu doar un activist comunist de frunte, dar si responsabil de multe dintre actiunile care au tinut Romania in loc dupa 1989, cand nu impins-o inapoi in trecutul de care incerca sa se desprinda. Tara, nu fostul presedinte. Sa va amintesc de utilizarea metodelor comuniste de instigare a unor categorii de populatie impotriva altora in 1990, dar si dupa aceea? Este nevoie sa va amintesc de reprimarea violenta a manifestatiei din Piata Universitatii, in iunie 1990? In privinta prezentului, probabil ati observat si dvs. ca atunci cand sunt sedinte (importante ?) ale formatiunii politice din care dnii Ponta si Iliescu fac parte, ei apar impreuna, deseori chiar la prezidiu. Ceea ce ne spune multe.

Si unde vreti sa aiba loc aceasta condamnare? In Parlamentul Romaniei? Din cate am aflat acolo exista deja o majoritate a partidului domnilor Ponta si Iliescu. Presupun ca stiti chiar mai bine acest fapt, intrucat va desfasurati activitatea alaturi de atat de numerosii „reprezentanţi ai poporului român”. De ce credeti ca acesti oameni, care isi fac un titlu de glorie din a se fi „descurcat” si inainte de 1989, dar si dupa, vor proceda altfel decat la 18 decembrie 2006, cand presedintele Traian Basescu asuma Raportul final si condamna oficial regimul comunist din Romania ca „ilegitim si criminal”? Va mai amintiti spectacolul trist derulat atunci de cei care nu ar fi vrut ca acea condamnare sa aiba loc? Am fost amandoi atunci in Parlament, alaturi de colegii nostri din Comisie, si am vazut nemijlocit ce s-a intamplat. Dar prin intermediul televiziunilor au vazut si acei cetateni romani care au vrut sa vada. Nu doar Vadim Tudor si membrii partidului sau – care la randul lor sustineau ca „reprezentau poporul roman” – au fost impotriva Raportului final si a condamnarii oficiale a comunismului, ci si multi dintre fostii comunisti (re)vopsiti in culorile social-democrate.

Si cu cine vreti sa faceti aceasta actiune? Amintiti de Academia Romana. Va fac insa atent asupra faptului ca presedintele de atunci al Sectiei de Stiinte Istorice, din cadrul amintitului for, dl Alexandru Zub, a fost coleg cu dvs. in Comisie, si tot la fel ca dvs. si-a asumat Raportul final. Nu am cunostinta sa se fi dezis de ceea ce a asumat. Vreti cumva sa o faceti cu Dinu C. Giurescu, la randul sau membru al amintitei Sectii de Stiinte Istorice, dar si al Parlamentului, propulsat acolo ca urmare a prestatiei sale la Antena 3, prin intermediul partidului condus de un securist dovedit (si de CNSAS, si de instanta)? Ma refer la Dan Voiculescu , fireste. De fapt, insusi dl Giurescu a avut o relatie deloc onorabila cu Securitatea, dupa cum reiese, daca am inteles bine, dintr-o adeverinta eliberata relativ recent de CNSAS.

Ma opresc aici, nu inainte de a preciza ca sunt de acord ca este de dorit, de fapt este indispensabil sa avem memorie. Si pe cat posibil nu selectiva. Si pe cat posibil morala…

Cu ganduri bune,

Dorin Dobrincu”

Text publicat pe platforma LaPunkt.ro:

http://www.lapunkt.ro/2014/02/13/scrisoare-catre-sorin-iliesiu/


Comunism, antisemitism, negationism

07/02/2014

Odata cu deplina rusificare a bolsevismului sub Stalin, antisemitismul a devenit parte a ideologiei oficiale, sub numele de anti-cosmopolitism si, dupa 1948, de anti-sionism. In regimurile comuniste europene, mai ales in ultima perioada a vietii lui Stalin, antisemitismul (explicit sau camuflat) a fost o arma din asenalul propagandistic. Mentionez campaniile impotriva “comopolitismului lipsit de radacini”, procesul medicilor, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist, procesul Slansky, procesele din Romania impotriva liderilor sionisti. Este suficient sa citesti ultimul capitol al cartii lui Timothy Snyder (profesor la Yale), “Bloodlands: Europe between Stalin and Hitler” (Basic Books, 2010, trad. rom., Humanitas, 2012) pentru a te lamuri.

Privitor la rolul evreilor in miscarile radicale de stanga, sugerez cartea lui Yuri Slezkine (profesor la Berkeley), “The Jewish Century”. Dar a existat o atractie a unor evrei catre fascismul italian (nu catre nazism). Cartea Martei Petreu, “Diavolul si ucenicul sau” documenteaza tulburator cazul Mihail Sebastian. In Italia, au existat evrei in miscarea fascista, pana in momentul cand Mussolini a adoptat legi rasiste de inspiratie nazista (v. cartea lui Alexander Stille, “Benevolence and Betrayal”). Fondatorul Cekai a fost polonezul Felix Dzerjinski. Fanny Kaplan, cea care a tras in Lenin in 1918, era o socialist-revolutionara de origine evreiasca. Leninismul a fost/este o doctrina politica nascuta din sinteza dintre traditia radicalismului nihilist rus si o interpretare sui generis a marxismului, o teorie politica vestica.

In Romania, antisemitismul a fost recuperat de ideologia comunista pe fondul despartirii de Moscova si al “etnicizarii” comunismului autohton. Procesul a inceput sub Dej, a fost definitivat sub Ceausescu prin politica de cadre dirijata de Elena Ceausescu si Emil Bobu. Pe langa vanzarea evreilor (a se vedea cartea lui Radu Ioanid aparuta la Polirom), regimul intretinea si incuraja o propaganda virulent antisemita, in special prin revista “Saptamana”. Volumul de poeme huliganice “Saturnalii” de Corneliu Vadim Tudor a provocat reactii puternice din partea unor intelectuali romani (ii amintesc aici pe N. Manolescu, Mircea Zaciu, E. Simion, E. Jebeleanu, Geo Bogza, Al. Paleologu, G. Macovescu, Norman Manea care au protestat in cadrul discutiilor din Uniunea Scriitorilor), ale Comunitatii Evreilor (prin rabinul-sef Moses Rosen) si pe plan international. In acea perioada, dr. Michael Shafir, analist principal la Europa Libera, a publicat un important studiu intitulat “Anti-Semitic Formations among Romania’s Communist Intellectuals” intr-o respectata revista academica din Statele Unite.

Forma mentis a lui Hitler a prins fiinta la Viena, in anii dinaintea Primului Razboi Mondial, deci inainte de luarea puterii, in 1917, de catre bolsevici. Cartea Brigittei Hamann, “Hitler’s Vienna” ofera o analiza impresionanta a cestui cadru impregnat cu fobii, anxietati si resentimente. Parte din antisemitismul national-socialist venea pe linia wagneriana, Wagner insusi a fost initial un om de stanga, cu simpatii socialiste (v. Marc A. Weiner, “Richard Wagner and the Anti-Semitic Imagination”, University of Nebraska Press, 1995). Hitler a preluat de la Wagner conceptul evreului ca agent al disolutiei.

Ideea, puternic contestata in istoriografia contemporana, ca antisemitismul nazist, cu a sa consecinta suprema, Holocaustul (asasinarea sistematica a unei intregi populatii definita prin criterii ideologic-rasiale, folosindu-se intreaga forta a unei supraputeri militare si industriale), ar fi fost un raspuns la o imagine infricosatoare (Schreckbild) privind posibilele masacre comuniste ii apartine, in mare masura, lui Ernst Nolte. Discut subiectul in cartea mea “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (University of California Press, 2012, trad. rom., Humanitas, 2013). Nolte nu a propus o perspectiva negationista, dar teza sa (nexus-ul cauzal) poate duce spre revizionism (lucru observat de Fr. Furet in corespondenta purtata cu istoricul german si tradusa in romaneste).

Cat priveste negationismul, el reprezinta cea mai abjecta forma de obscenitate. Aici nu e vorba de “corectitudine istorica”, ci de ceea ce Hannah Arendt definea drept verities of fact. Cei care neaga amplitudinea (ba chiar si existenta) Holocaustului ori il compara cu catastrofe naturale ignora intentionalitatea crimei (la fel si in cazul Gulagului). Cele doua incarnari ale Raului radical nu au fost “accidente naturale”, precum tsunami-ul din Japonia ori cutremurul din Chile. Istoricul francez Pierre Vidal-Naquet i-a numit, pe drept cuvant, pe negationisti asasinii memoriei. A nega existenta camerelor de gazare nu este o pozitie stiintifica, ci un act menit sa submineze fundamental comunitatea democratica prin invocarea argumentului libertatii de exprimare. Este absolut irelevant daca acela care o face este de origine evreu, francez de bonne souche (precum Faurisson), roman, polonez, italian etc

Precizare: O prima versiune a textului de mai sus a aparut pe forumul unui articol despre negationism aparut pe portalul “In Linie Dreapta”. Il public aici si acum, cu minime actualizari, intrucat am citit acuzatii cel putin malitioase, daca nu de-a dreptul denigratoare, la adresa acestui portal. ILD a fost si este unul dintre acele putine locuri din mediul virtual si tiparit romanesc unde au fost constant demascate negationismul (privitor la fascism si comunism), totalitarismele de orice culoare, isteriiile exclusiviste care se asacund adeseori sub drapelul corectitudinii politice si al progresismului triumfalist. Nu pe platforma ILD a fost sustinut public, in chip repetat, dreptul negationistului Roger Garaudy de a pune la indoiala camerele de gazare de la Auschwitz. Nu pe portalul ILD s-a scris despre pretinsele eforturi ale unui anumit grup de a-si asigura “monopolul suferintei”. Sa insinuezi asemenea lucruri si sa dai apoi lectii de anti-antisemitism este o performanta ce te lasa fara cuvinte.

Asemenea teze au fost constant puse la stalpul infamiei pe ILD. Nu trebuie sa impartasesti toate optiunile celor care scriu acolo. Ar fi absurd. Poti sa fii in dezacord cu unele evaluari de personalitati si miscari politice ale vremurilor noastre. Dar sa vorbesti de extremism cata vreme nu te delitmitezi de extremistii reali, dughinistii ortodoxisti cu propensiuni fascizante, este cel putin jenant. As dori sa fiu bine inteles. Nu reiau o discutie despre un articol al lui Alin Fumurescu. Nu despre el este vorba, ci despre tentativa actuala de a stigmatiza, cu scopul excluziunii si al eliminarii, utilizand o retorica la moda, un spatiu intelectual a carui existenta este normala intr-un univers politic pluralist.

http://inliniedreapta.net/insemnare/fumurescu-si-libertatea-de-a-sugera-ca-hitler-nu-si-a-incheiat-misiunea/#comment-90825


Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

06/02/2014

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric. În timp ce aprecia, fără a împărtăși, contribuția filosofică a lui Karl Marx, Berlin îl considera pe Lenin nu doar un iacobin dezlantuit ci și fondatorul unui teribil  experiment totalitar.

David Caute oferă în noul său volum “Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic” (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează în această carte in chip provocator captivantă două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Idealizarea lui Lenin a fost  pentru el o ofensa adusă milioanelor de victime ale totalitarismului. Când Deutscher a scris o recenzie condescendentă la romanul lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, Berlin a fost ultragiat. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a nutrit convingeri escatologice. A sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Stalin simbolizase, credea Deutscher, momentul bonapartist, parte a unui scenariu care trebuia sa culmineze in adevara emancipare a miticului proletariat, in resurectia spiritului leninist. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică. Dacă, prin omisiune și nu premeditat, Berlin a făcut imposibilă angajarea lui Deutscher la Universitatea din Sussex, el nu a făcut-o din intoleranță intelectuală. El era profund convins, precum majoritatea marilor sovietologi, că Deutscher era în primul rând un propagandist și apoi un erudit.

Titlul volumului lui Caute induce oarecum în eroare. Pare să sugereze o inițiativă secretă, conspirativă motivată de rațiuni meschine, vindicative, punitive. Nu trebuie să fi un „Berliner” (așa  cum i-a numit odată  Timothy Garton Ash pe cei care admiră scrierile lui Sir Isaiah) ca să îți dai seama că acesta era reticent în a valida cariera academică a unei persoane pe care o considera iremediabil necinstită. Iar Deutscher nu a fost ușă de biserică. L-a amenințat pe Labedz cu un proces de calomnie – care nu a mai avut loc din cauza dispariției neașteptate a lui Deutscher – pentru că editorul revistei Survey i-a pus sub semnul întrebării onestitatea intelectuală. Deutscher a fost beligerant, resentimentar și complet disprețuitor în raport cu cei care nu erau de acord cu el. Pentru el, Boris Souvarine, autorul francez, fost comunist, al unei biografii extraordinare a lui Stalin, un socialist anti-bolșevic veritabil, nu era decât un „scribălău”.

O parte din povestea acestui volum își are originea în disensiuni profund personale. Berlin nu i-a iertat niciodată lui Deutscher recenzia condescendentă din Observer la prelegerea sa despre „Inevitabilitatea istorică”. Din acel moment, Isaiah l-a considerat pe Isaac drept „un om nociv”. Cu toate acestea, la nivel primar, problema era, așa cum accentuează Caute, incompatibilitatea perspectivelor asupra determinismului istoric și a funcțiunii de agent liber a  factorului uman.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. La aceasta trebuie adăugate și concepțiile lor ireconciliabile privind  evreii, sionismul și statul Israel. Ținând cont de cele mai de sus, putem să înțelegem cum ostilitatea lui Berlin a atins o intensitate neegalată în reacțiile sale în raport cu alți istorici, filosofi si politologi..

Deutscher se considera  drept un mare istoric al celui mai important moment al secolului douăzeci. Pentru Berlin, o astfel de percepție era pur și simplu falsă. Îl vedea pe tovarășul Isaac ca pe un zelot impenitent al unui Dumnezeu care a dat greș, un cruciat pentru o cauză pe care o considera abominabilă și ineluctabil greșită. Am discutat recent cu David Horowitz despre  Deutscher. L-a cunoscut bine în perioada propriilor iluzii stângiste. Deutscher i-a fost mentor. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era totuși un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

PS: Citez (cu permisiunea sa) dintr-un influent filosof politic britanic: “Comrade Isaac I’ve always despised as a political thinker. His description of the purges as a “ political genocide” directed against a few Trostkyists seems to me the height of absurdity and inhumanity.”

Articol  aparut in editia scrisa a revistei 22:

http://www.revista22.ro/tovara537ul-isaac-537i-sir-isaiah-37488.html

De asemenea:

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/comrade-isaac-and-sir-isaiah/

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/02/durerea-secolului-ahmatova-isaiah-berlin-jdanov/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/tovara%c8%99ul-isaac-%c8%99i-sir-isaiah/


Iuliu Maniu, Ion Mihalache si eliticidul comunist

05/02/2014

Regimul comunist din Romania (asemeni oricarui regim totalitar), a fost unul care a detestat valorile reale, politice, culturale, morale. A utilizat intreaga forta a unui stat capturat pentru a distuge elitele politice, religioase, artistice, stiintifice ale acestei tari. Spre a relua un concept propus de profesorul Virgil Nemoianu, a fost o dictatura eliticida. A fost un regim axiofob (ostil valorilor) si mitocratic. Adevarul a fost inlocuit prin himere ideologice, prin fantasme propagandistice. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ioan Barbus, Dinu Bratianu, Iosif Jumanca, Vladimir Ghika, Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu sunt reperele constiintei care refuza ingenuncherea, consimtamantul abject, pactizarea cu demonismul totalitar. Profesorul Ioan Stanomir a scris un text rascolitor despre destinele deopotriva tragice si exemplare alelui Iuliu Maniu si Ion Mihalache:

“Sunt zile în care se întrupează teribila încercare a unui timp istoric, zile care se cer amintite de vreme ce fără memoria lor riscăm să confundăm acest prezent etern al mocirlei şi ezitărilor cu viitorul pe care am putea să îl clădim, în libertate. 6 februarie 1953, ziua morţii lui Iuliu Maniu în închisoarea de la Sighet, este una dintre acestea: mai mult decât şubreda  efigie monumentală pe care oficialităţile i-au închinat-o, tardiv şi ipocrit, 6 februarie 1953 este urma pe care Iuliu Maniu o lasă în vieţile noastre, ca un semn că nu tot ceea se află în jur este pieritor şi sterp, ca un semn  că dincolo de moarte se află sensul pe care îl dăm vieţii, prin alegerile noastre.

În locul  comemorărilor indecente sau groteşti de care suntem înconjuraţi, să ne întoarcem la februarie 1953 şi să evocăm,în măsura în care gândurile noastre mai au puterea de a închipui solitudinea carcerală, curajul ce nu se confundă cu vitejia ridicolă din conferinţe de presă sau lupte de televiziune. Şi să ne întoarcem către locul în care Iuliu Maniu moare, spre a a putea opune arlechinadelor cotidiene şi relativismelor etice sobrietatea unui crez a cărui simplitate de granit îl face imun la îndoiala laşă. Libertatea, demnitatea, democraţia nu sunt simple  înşiruiri de litere, ele sunt miezul ce pulsează şi ne dă imboldul de a rezista.

Şi ori de câte ori ni se va spune, pe un ton de superioritate intelectuală rafinată,  că toate acestea sunt abstracţiuni utile doar în campaniile electorale, să ne imaginăm celula de la  Sighet a lui Iuliu Maniu, în îndepărtatul februarie 1953, şi să ne deschidem către puterea vântului care se duce peste  mormintele  din cimitirul săracilor. Acolo  întâlnim umbrele care ne pot îndruma, în ceasuri de  singurătate. Patriotismul sacrificiului este piedestalul statuilor pe  care le purtăm în inimile noastre.

Destinul îşi are drumurile sale ciudate şi memorabile. La zece ani de la moartea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache  se stingea în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Distanţa temporală nu anula solidaritatea care i-a unit în timpul vieţii.  Un alt februarie, în Republica Populară Română. Cronica închisorii este, pentru Ion Mihalache, una a rezistenţei şi solidarităţii. Ceva din  dârzenia strămoşilor se simţea  în  cerbicia cu care Ion Mihalache a refuzat, până la capăt, concesiile imunde pe care alţii le-au acceptat. Abjurarea cerută de atâţia era  de neimaginat. Chinurile şi  boala, tortura şi abuzurile nu l-au îngenunchiat.

Cea mai dreaptă dintre lumile posibile  se zidea, peste cadavrele  duşmanilor poporului.De la colectivizare la mulţimea de blocuri interşanjabile, visul comunist se împlinea. Cei de astăzi, cei mulţi şi docili, vin din acel trecut întemeiat pe laşitate, compromis şi tăcere.”

http://www.contributors.ro/cultura/iuliu-maniu-5-februarie-1953-sighet-ion-mihalache-5-februarie-1963-ramnicu-sarat/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 165 other followers