Muzeul Comunismului si supravietuirea memoriei (interviu in “Epoch Times”)

Epoch Times: Cum vă explicaţi respingerea în Parlamentul României cu o majoritate zdrobitoare a legii de înfiinţare a unui Muzeu al Comunismului în Bucureşti?

Cred că votul a avut loc fără o pregătire prealabilă. Nu s-a desfăşurat niciun fel de dezbatere. Era vorba de un proiect de lege mai vechi, deputaţii nu ştiau practic ce implicaţii financiare există iar conducerea USL n-a făcut nimic spre a-i sensibiliza. Aici nu este vorba, după părerea mea, de acest proiect anume, ci de însăşi ideea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Domnul Crin Antonescu, preşedintele Senatului, de profesie istoric, a semnat “Declaraţia de la Praga”, iniţiată de Václav Havel, Joachim Gauck şi Vytautas Landsbergis în 2009. Ar fi de dorit să-şi onoreze semnătura şi să acţioneze în sensul acelui document care cerea recuperarea memoriei europene.

Cum evaluaţi argumentele date de cei care au votat împotrivă pe motiv că ar fi costurile prea mari sau că se poate face un muzeu şi fără lege?

Proiectul unui Muzeu al Comunismului este mai vechi, fosta conducere a IICCMER (demisă de premierul Ponta în mai 2012) a lucrat în acest sens. Am vizitat, împreună cu colegii mei, Fortul Jilava. Am avut întâlniri legate de transformarea unei hale industriale care aparţine Ministerului Energiei Electrice în spaţiu muzeistic. A demarat proiectul primei expoziţii legată de natura şi metodele propagandei comuniste. Costurile unui asemenea Muzeu ar putea fi acoperite din fonduri publice şi private. Nu cred că nu pot fi găsiţi bani pentru ceea ce ţine de însăşi identitatea politică şi morală a cetăţenilor României post-totalitare. Trebuie să menţionez că m-am întâlnit, împreună cu profesorul Ioan Stanomir, cu dl Kelemen Hunor pe vremea când era Ministrul Culturii. Sincer, nu ştiu care ar trebui să fie subordonarea unui asemenea muzeu. Cred că decizia poate fi luată doar după o dezbatere informată şi onestă.

Cât de important este în opinia Dvs. acest proiect? Cât contează memoria a ceea ce a fost regimul comunist din România?

Nu doresc să discut despre proiectul de lege. Nu am fost direct implicat în analizarea sa şi nu am semnat niciun fel de act care să-l conteste (contrar celor susţinute de dl. Andrei Muraru). Dar, înţeleg de la colegii mei, că este vorba mai degrabă de o schiţă decât de un proiect construit pe baza unei examinări riguroase a ce s-a făcut în alte state post-comuniste şi a unei evaluări a resurselor disponibile. Nu ştiu dacă este nevoie de o lege care să treacă prin Parlament. Ceea ce este necesar se numeşte voinţă politică. Un asemenea Muzeu este vital pentru supravieţuirea şi transmiterea memoriei. O democraţie fără memorie este şubredă şi lipsită de încredere în sine.

Pentru textul complet al interviului:

http://epochtimes-romania.com/news/vladimir-tismaneanu-un-muzeu-al-comunismului-este-vital-pentru-supravietuirea-si-transmiterea-memoriei-interviu—190890

“Ce e cu Diavolul in istorie?” Interviu pe Facebook cu Cristi Patrasconiu

1. Ce e cu Diavolul in istorie?

 

Ce e cu utopia in istorie? De ce se incapataneaza intelectualii sa fie orbi? Cum a fost posibila patima comunista? Dar cea fascista? Ce este tentatia totalitara? Cum e posibil ca idei aparent frumoase, precum egalitatea si fraternitatea, sa duca la lagare de concentrare? Cum pot fi atat de similare sisteme aparent opuse precum fascismul si comunismul? Secolul al XX-lea a fost unul, in multe privinte diabolic. La Auschwitz, la Magadan, la Pitesti, la Canal, Diavolul si-a realizat sinistra opera…

 

2. Pare o carte condamnata sa fie de succes – http://www.amazon.com da, pina acum, date magulitoare in acest sens. Se va traduce si in romana probabil la Tirgul de carte din vara. Cum crezi ca vei fi pedepsit pentru acest succes, partial bifat, partial anticipat si anticipabil?

 

Tocmai am citit un text in care se afirma ca as fi ulcerat ca nu mai sunt presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER. Rar am citit o neghiobie mai mare. Pe de alta parte, tocmai a fost postat pe pagina web a colegiului unde predau la Universitatea Maryland (Behavioral and Social Sciences) un mesaj de felicitare din partea colegiului pentru succesul “Diavolului in Istorie”.

 

 http://www.bsos.umd.edu/news-and-events/hot-topics/wall-street-journal-reviews-prof-tismaneanu’s-new-book.aspx

 

Eu cred ca detractorii din Romania habar nu au ce inseamna viata academica occidentala. Isi inchipuie ca mizele lor sunt si ale mele. Se inseala. “Diavolul” se va traduce, va apare la Humanitas anul acesta (sper). Se discuta, de-acum, traducerea in limba rusa. Cand va apare in romaneste, denigratorii vor gasi inca un prilej de denigrare, cei interesati de lumea ideilor si de ceea ce numesc demonologie istorica vor citi cartea si isi vor spune parerea in chip onest.

 

3.Ce carte vine dupa “Diavolul in istorie”? Daca poti, desigur, dezvalui…

 

Nu e un secret, am un contract cu Cambridge University Press pentru o carte despre democratie si memorie in Romania post-comunista. Va fi partial o analiza politologica, partial un exercitiu de memorie despre propriile mele experiente legate de condamnarea comunismului. Dar nu ma intreba cand termin noua carte. Sunt acum prins in varii conferinte despre “The Devil”. In februarie vorbesc, invitat de Toma Pavel, la University of Chicago, la Committee on Social Thought. Apoi, in martie, la University of Michigan din Ann Arbor si la Indiana University din Bloomington. Tot in februarie, vorbesc la National Endowment for Democracy si la Library of Congress, aici, la Washington.

 

4. Un mesaj pentru cititorii tai – multi- de pe Facebook?

 

Sa ne pastram umorul, sa nu uitam ca what goes around comes around. Pe romaneste, roata lumii se-nvarteste…

Nu votati Soarele! Ion Iliescu, boicotul si democratia

Tupeul propagandistic nu cunoaste limite. Presedintele de onoare al PSD, spiritus rector al actiunilor sistematice de subminare a democratiei in anii 90, Ion Iliescu, considera boicotarea unui referendum tot mai evident pre-fraudat, drept non-democratica. Stie el ce stie. Partidele cu instincte autoritare au abuzat, nu o data, de paravanul unul electoralism apocrif. Ion Iliescu s-a calit, ca june militant comunist, in pseudo-alegerile din noiembrie 1946. Alaturi de alti comunisti, a participat la cea mai mare farsa electorala din istoria Romaniei. Discipolii lui Iliescu vor acum sa o repete. Alexandru Athanasiu, omul care a daruit titlul de “social-democrat” unui partid mafiotic direct legat de gangsterii comunisti, recurge chiar, tot gangstereste, la amenintari de loc voalate:

“Dacă va continua (Traian Băsescu – n.r.) să se agaţe, sub masca unor forme juridice, de putere, va avea parte de un sfârşit tragic”, a avertizat fostul ministru şi senator PSD, luni seara, la emisiunea lui Mihai Gâdea de la Antena 3″.

Cand Iuliu Maniu, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu au acuzat enormele fraude, comunistii au tipat ca din gura de sarpe: primii doi era fascisti, cel de-al treilea renegat si “social-tradator”. Impilasera poporul, spoliasera tara, erau gata sa o vanda negrei strainati. In paginile “Scanteii” urlau Silviu Brucan si Sorin Toma, Miron Constantinescu si Ana Pauker, Chisinevschi si Dej.

Precizez, pentru cititori, ca nu ma aventurez in speculatii partizane. Sunt autorul unei carti care se numeste “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005). Am studiat ani de zile istoria PCR, metodele utilizate pentru acapararea si conservarea puterii de catre o formatiune, de fapt o secta, marcata de un cronic si insurmontabil deficit de legitimitate. Am studiat experientele similare din alte state sovietizate, transformate in “democratii populare”. Conform unei glume din epoca, diferenta dintre o democratie pur si simplu si o “democratie populara” (idealul lui Iliescu, Nastase si al plagiatorului Munchausen-Ponta), este ca si aceea dintre o camasa si o camasa de forta. Ori dintre un scaun si un scaun electric.

Am cunoscut personal veterani ai PCR care povesteau de cate ori au votat si cum aruncau la gunoi buletinele favorabile opozitiei. Cand liderii partidelor democratice au luat in seama posibilitatea boicotarii alegerilor, comunistii si mercenarii lor (nu doar Petru Groza si Guta Tatarascu, dar si unii intelectuali gata sa sustina cu entuziasm noua dictatura, inclusiv, vai, G. Calinescu si Mihail Sadoveanu, ca sa nu mai vorbesc de Parhon si Ralea) au strigat ca e vorba de distrugerea democratiei, ca Maniu se teme ca va pierde alegerile. Stim ce s-a intamplat de fapt. Cuvintele ce suna din coada nu pot ascunde lipsa de rusine si apetitul vorace pentru monopolizarea puterii de catre coalitia uslasa. Graieste asadar Ion Iliescu:

„E total nefiresc. De unde Băsescu făcea susţinerea ideii de referendum, acum se teme de rezultatul referendumului şi a schimbat tonalitatea. Referendumul este o formă democratică şi constituţională de consultare a poporului. Pledoaria împotriva lui (n.r. – referendumului) vorbeşte despre mentalitatea şi înţelegerea unei idei democratice. Să boicotezi este antidemocratic şi în contradicţie cu ceea ce susţinea preşedintele Băsescu“

Ion Iliescu nu este nici naiv, nici sentimental. Este un militant cu vointa de otel pentru care lumea este divizata in amici si inamici. Ion Iliescu gandeste doar in termeni bolsevici, manicheisti, de care pe care. Nu stiu daca astazi Ion Iliescu este creierul puciului in curs de desfasurare. Banuiesc ca omul care si-a inceput cariera politica sub semnul mincinos al lozincii “Votati Soarele!”, adica bezna, este istovit. A adormit langa plagiatorul Ponta in timp ce acesta se avanta in aprigi diatribe impotriva lui Traian Basescu. Nu mai este nevoie de “aportul” batranului stalinist. Au aparut lupii tineri, indrumati de conspiratorul en titre, semilunarul, crescentul Felix. Dar pentru Iliescu referendumul este esential, politic si psihologic. Din acest motiv isi marturiseste adanca frustrare ca s-ar putea sa nu-i iasa pasienta. A vota la referendum este echivalentul tristei clipe cand comunistii au cerut, adica au impus sa se voteze “Soarele”. O regresiune, o abdicare si o cautionare a unei planuite transgresiuni a statului de drept.

For the record: Ion Iliescu nu este in principiu impotriva boicotarii unui referendum. Cand ii convine, acest boicot este suprema expresie a democratiei. Cititi asadar:

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Politica/76089/Iliescu-indeamna-la-boicot.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/nu-votati-soarele-ion-iliescu-boicotul-si-democratia/

Izbânda intelectuală si psihologia subteranei: Horia Patapievici despre războiul civil româno-român

Se spune ca nimic nu reuseste mai bine decat reusita. Asa stau lucrurile cand traim in normalitate. De ani de zile, insa, dreptul la normalitate, cum il numeste N. Manolescu, este contestat. Sudalma, minciuna, agresiunea verbala, pamfletul vituperant, chiar obscen, injuria sordida, tin loc de argument rational. Opera lui Horia Patapievici este una solida, originala si de natura sa inspire gandirea neinregimentata, opusa incolonarii de turma. Filosoful este un neostenit soldat al libertatii. Ii repugna societatea inchisa, tiraniiile de orice fel,  utopiile constrangatoare.

 

Sa amintesc aici ce a insemnat revista “Idei in dialog” si cat de mult ii ducem lipsa?  Actiunea sa intelectuala pe linia Institutului Cultural Roman este una de veritabila zidire dupa cele mai riguroase criterii ale nepartinirii, ale sincronismului si ale deschiderii axiologice. Nu o fundatura autarhica, ci o lucrare dinamica si integratoare. In loc sa fie pretuit pentru aceste impliniri, este, iata, hulit. Nu de multi, de putini. Multi sunt insa cei care, stiind ce-a facut si ce face Horia, prefera sa taca, sa chicoteasca prin unghere obscure, sa tolereze infamia. Tacerea in raport cu asemenea miselii se numeste complicitate.

 

Nu e vorba nicidecum de ceea ce unii se grabesc sa eticheteze, cu satisfacuta superbie, drept “auto-victimizare”. Faceti o cautare pe internet cu numele lui Horia Patapievici  si veti concede ca asa stau lucrurile. O armata de anonimi nu se invrednicesc, se pare, decat cu asemenea mizerii. Indivizi care nu pot iubi, nu stiu sa admire, dar care exulta cand e vorba de a jigni, de a macula,  de a umili, de a injosi, de a lapida simbolic un intelectual. Nu cred ca Horia Patapievici este unul dintre oamenii cei mai detestati din Romania. Sute de timisoreni au mers sa-l auda, sa-l vada. Un numar infim de emisari ai neantului valoric au organizat o jalnica “demonstratie”. Din nefericire, asemenea istericale marginale sunt prea repede mediatizate, iar vocile majoritatii normale sunt ignorate. Acestea sunt insa cele care conteaza, nu cele ale falsificatorilor de sensuri, de citate, de valori. In subterana e bezna. Horia Patapievici traieste sub semnul nobilei lumini a spiritului.

 

Public mai jos fragmente din interviul acordat de H.-R. Patapievici jurnalistei Melania Cincea de la publicatia timisoreana “Timpolis”:

 

Păreţi a fi captiv într-o stare de fapt, pe care aţi numit-o „război civil româno-român”. Care este casus belli, în cazul Dvs.?

Acuzaţii stranii, aberante, fără niciun raport cu realitatea: că l-am injuriat pe Eminescu (nu am făcut-o), că am batjocorit poporul român (nu am făcut-o, textele mele din Politice sunt dragoste ultragiată, orice om normal înţelege imediat asta), că atac etnia română (nu am făcut-o), că sunt inte­lec­tualul lui Băsescu (nu sunt intelec­tualul nimănui), că sprijin dictatura lui Băsescu (nu sprijin dictatura nimănui, iar preşedintele nu a instaurat nicio dictatură), că nu sunt român şi că nu am dreptul moral de a conduce I.C.R. (sunt român şi am tot dreptul moral să conduc I.C.R., am dovedit-o în multe feluri), că sunt linguşitorul Puterii (nu am linguşit niciodată pe nimeni), că am distrus Institutul Cultural Român (nu l-am distrus, dimpotrivă, l-am in­ventat din multe puncte de vedere, fă­cînd din el o instituţie competitivă in­ternaţional şi respectată), că sunt “gro­parul culturii române” (o inepţie fără margini), că tatăl meu a fost fie gesta­povist, fie enkavedist (calomnie neru­şinată), că m-am născut în cartierul Pri­măverii (minciună), că sunt agent străin (calomnie ordinară), că “gena tră­dării” este ereditară în familia Pa­tapievici (aberaţie rasistă). Cum ve­deţi, aberaţii. Aberaţii totale, care merg de la instituirea delictului de opinie (opinia faţă de Eminescu, de pildă), trecând prin calomnii neruşinate şi rasiste (acuzaţiile împotriva tatălui meu, confecţionarea mea ca evreu), şi ajungând până la minciuni patente, instrumentate politic (că aş fi “lin­guşitorul” lui Băsescu, că aş fi “stâlpul ideologic al puterii” etc.). Aberaţii menite să mă asasineze moral şi, dacă cineva, vreun patriot bine intenţionat, va pune şi mâna pe secure, să mă elimine şi fizic, nu doar moral – cu atât mai bine. Este o campanie de ură şi de asasinare împotriva mea, care, cum spuneam mai devreme, face parte din războiul civil româno-român, care a fost declanşat din raţiuni politice, ca luptă pentru dobândirea puterii politice, imediat după condamnarea în Parla­ment a comunismului, în 18 decembrie 2006.

Este un război iniţiat de partidele politice care vor să ajungă la putere prin înlăturarea imediată a lui Traian Băsescu din poziţia de preşedinte, un război întreţinut în mod cu totul ires­ponsabil de trusturile de presă conduse de foşti colaboratori ai securităţii, de infractori de drept comun şi de oameni de afaceri cu interese vitale în acapa­rarea resurselor statului, trusturi de presă care în cinci ani au reuşit, prin cinismul, minciunile şi propaganda lor, să distrugă complet jurnalismul româ­nesc. Spun că o fac în mod iresponsa­bil, pentru că otrava pe care o toarnă zilnic în urechile noastre este ura, este resen­timentul, este invidia, este insti­garea la violenţă. Din acest motiv, în ultimii ani, de când suntem în plin război civil, viaţa în ţara noastră a devenit ires­pi­rabilă pentru majoritatea românilor.   

 (…)

Sarcina mea este să fac cunos­cu­tă peste hotare cultura română. Nu ce­ea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alţii că nu este ea. Nu este rolul vreunei instituţii să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc şi ce nu este cu adevărat românesc. Cei care mă criti­că pentru ce fac doresc să mă tragă la răspundere pentru ce nu fac. Fireşte, pentru ei, ce fac e în folosul altora, ce nu fac ar fi fost în folosul lor – de unde nemulţumirea. Simţiţi cât de absurd e?

Filozofia mea este neutralitatea in­sti­tuţională şi transparenţa instituţio­na­lă. I.C.R.-ul de azi este un mediator trans­parent şi nepartizan între piaţa cultu­rală românească, aşa cum este ea, şi pieţele culturale unde dorim să fim cunoscuţi. Instituţia pe care o con­duc este o fereastră, nu un arbitru ori un judecător. Eu nu am un mesaj politic al instituţiei, mesajul meu este mesajul artiştilor români. Rezultatul este că aşa, prin această neutralitate, am putut face cunoscuţi mult mai mulţi artişti români decât au reuşit înaintea mea cei care au adoptat filozofia contrară, care spune : “Cultura română este ceea ce decid eu că este cultură română”. Nu, nu eu decid cine are valoare, ci piaţa culturală liberă decide. Eu nu fac propagandă, eu prezint cultura română aşa cum este ea şi aşa cum artiştii români şi-o reprezintă. Revoluţia pe care am făcut construind I.C.R.-ul de astăzi constă în a le fi dat artiştilor ro­mâni toată vocea; eu, ca instituţie, in­terzicându-mi să am vreuna.

 Nu este prima dată când sun­teţi ţinta atacurilor verbale – ca­re merg de la o gamă largă de im­precaţii la ameninţări –, ceea ce înseamnă că re­pre­zen­taţi un pericol. Pentru ce? Pen­tru cine?

Fac parte dintr-un grup de oa­meni foarte înjuraţi, din 2007 încoace. Pe mine mă las la urmă, deşi nu sunt cel mai puţin înjurat. Vladimir Tismăneanu este înju­rat şi pentru ce face, şi pentru ce nu face. Şi pentru ce e, şi pen­tru ce nu e. Pentru orice. Pen­tru că e Vladimir Tismăneanu. Mir­cea Mihăieş, la fel. Orice ar spu­ne, este înjurat. Săptă­mâna as­ta este înjurat că a spus X. Săp­tămâna viitoare este înjurat că nu mai spune X. E înjurat şi când e pentru, şi când e contra. Ga­briel Liiceanu, la fel : este înju­rat şi pentru ce a spus despre Rege şi pentru că nu o mai spu­ne. Andrei Pleşu, şi el un “inte­lectual al lui Băsescu”, şi-a luat toate distanţele de Traian Băses­cu: l-a criticat, l-a ad­monestat etc. Nu contează. Tot “inte­lectua­lul lui Băsescu” rămâne. Odată mi-a spus la telefon : „Dragă, ce să fac? M-au «căsătorit» cu Tra­ian Băsescu”. Despre mine, am vorbit deja. Mi se reproşează şi ce fac, şi ce nu fac. O universi­ta­ră de la Observatorul cultural mi-a pus în gură un citat de adulaţie către Traian Băsescu, pe care l-a inven­tat, cu argumentul stupe­fiant : chiar dacă nu l-a spus Pata­pievici, ar fi putut să o facă. Ori­ce procedeu, oricât de neo­nest, e acceptat când e vorba de a-i în­fiera pe “intelectualii lui Băses­cu”, aceşti duşmani ai po­porului, ai demo­craţiei, ai duş­manilor duşmanilor duşmanilor noştri.

Or, ce înseamnă asta? Cu ce avem de-a face când unui grup de oameni li se reproşează şi ce spun, şi ce nu spun? Când sunt diabolizaţi şi pentru că spun, şi pentru că nu spun? Înseamnă că avem de-a face cu o fantas­mă, cu o fantasmă colectivă. Cine a inventat-o, nu ştiu; cine o alimen­tează, ştiu. Proble­ma este că, acum, această fantasmă a intrat în mecanismul impredictibil al urii care alimentează războiul ci­vil româno-român, iar intelec­tualii “fini”, care se hrănesc din întreţinerea ei, se joacă deja cu instigarea la violenţă fizică. Vla­dimir Tismăneanu este ame­nin­ţat pe forumuri cu moartea, de oameni care invocă exact argu­mentele intelectualilor “fini” care şi-au făcut o meserie din stigmatizarea “intelec­tualilor lui Băsescu”. La care se adau­gă, trebuie să o spunem, atacurile antise­mite. Tismăneanu este atacat, ca evreu, cu o neruşina­re care mă îngro­zeş­te. Iar cei care monitorizează anti­semitismul din România se prefac că nu ob­servă atacurile antisemite îm­potriva lui Tismăneanu.

Care este, totuşi, relaţia dum­neavoastră, ca „in­telectual al lui Băses­cu”, cu Traian Bă­sescu?

E simplă. Nu am avut nicio întâl­nire cu Traian Băsescu până în clipa în care acesta a deve­nit preşedinte, când m-a chemat la Cotroceni ca să-mi propună con­ducerea I.C.R. Nu am scris nicio­dată despre Traian Băses­cu îna­inte de a fi ales. Afirmaţia că m-ar fi recompensat pentru ser­vi­ciile aduse, dându-mi con­du­ce­rea I.C.R., este o aberaţie. După numirea mea la I.C.R., am scris despre Traian Băsescu nu­mai cu ocazia suspendării lui şi pentru a critica diabolizarea sa ca dicta­tor. Suspendarea sa din 2007 mi se pare şi acum o mon­struozi­ta­te politică, făcută prin nesoco­ti­rea Constituţiei, iar teo­ria că Bă­sescu ar fi dictator mi se pare o mistificare politică de proporţii. Sunt atât de scârbit de toate aceste min­ciuni, că nu mai am putere să argu­mentez evidenţa: o evidenţă care, în Ro­mânia, are aerul că e un para­dox, atât de sa­turat de minciu­nă a devenit spa­ţiul nostru public, otrăvit în toa­te felu­rile de iresponsabilii care vor să ne aducă la război civil. 

În rest, pe linie profesio­nală, relaţiile cu preşedintele sunt corecte, deşi mult mai rare decât mi-aş dori. Pre­şedintele nu ne-a cerut niciodată socoteală de nimic, nu a intervenit în fa­voa­rea nimănui (miniştri ori par­lamentari au făcut-o), nu a făcut nicio­dată nicio presiune, nu a in­tervenit în niciun fel în politica şi strategia Insti­tutului. Aşa da, dictator! Fireşte, pre­şedintele e informat de iniţiativele interna­ţionale ale I.C.R.-ului, în chestiu­nea relaţiilor cu China, cu Rusia, cu lumea arabă, cu EUNIC etc. 

Pentru istoria care se va scrie: Traian Băsescu nu a inter­venit nicio­dată, subliniez, nicio­dată, în politica Institutului. S-a comportat ca un pre­şedinte scru­pulos şi corect. V-o spun în faţa lui Dumnezeu. Deşi, evident, se va afirma că spun ce spun pen­tru că sunt linguşitor cu preşe­dintele. Toată fan­tasma asta cu „intelectualii lui Bă­sescu” nu are nicio bază. Îi cunosc bine pe Vladimir Tismăneanu, pe An­drei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Mircea Mihăieş. Nu suntem deloc „intelectualii lui Băsescu” în sensul în care am fost zugrăviţi.

Ce spun, fireşte, nu trebuie citit ca o delimitare sau ca o re­pudiere impli­cită a lui Traian Bă­sescu, ci înseamnă doar atât – o punere la punct în pri­vinţa fantasmei colective „intelec­tualii lui Băsescu”.

Şi dacă aţi fi făc“>ut politică, de ce ar fi aşa mare păcatul? Ne uităm în istorie şi vedem per­so­nalităţi de prim rang ale culturii mondiale care au sus­ţinut o doctrină sau alta, care au susţinut ideile unuia sau ale altuia dintre liderii politici, de stânga ori de dreapta.

Nu, fireşte că nu. Dar, vedeţi Dvs., s-a ajuns la situaţia ca însăşi simpatia politică faţă de Traian Bă­sescu să constituie, în ochii multora, un delict. Aceasta este, de fapt, subs­tanţa fantasmei numite „intelectualii lui Băsescu”: că a susţine politica lui Traian Băsescu constituie un delict politic şi de opinie. Simţiţi suflul tota­litar al acestei idei? Ea e susţinută de toţi cei care declară că Traian Băsescu a instaurat dictatura. Aberaţie!

Pe de altă parte, nu toţi intelec­tualii care susţin idei politice partizane sunt culpabili. Intelectualilor care îl susţin pe Crin Antonescu, şi care au făcut o listă de susţinere a lui, nu le reproşează nimeni ni­mic. Or, tocmai ei, pentru că fac ex­plicit politica unui politician, sunt de drept intelectualii acelui politician. Şi încă ce politician: unul care a declarat că scopul lui este nimicirea politică a duşmanilor săi. Dar intelectualilor lui Antonescu nu le reproşează nimeni nimic. Ei sunt imaculaţi.

 Referindu-vă la Constantin Noica, spuneaţi la un mo­ment dat că „într-un timp incult şi agresiv, Noica a prac­ticat o sihăstrie a culturii”, Trăim şi acum un timp incult şi agresiv. E adevărat, alt gen de incultură şi agresivitate decât cele care caracterizau timpul lui Noica. Ne putem vindeca printr-o „sihăstrie a culturii”?

Sigur că da. Oamenii se îmbol­năvesc în comun, dar se vindecă individual. La fel este şi acum. Îm­preună urlă şi urăsc în cor, dar fieca­re, când se întoarce acasă, descoperă că inima îi este tristă, că sufletul îi e bolnav şi că alinarea poate veni numai dinăuntru. Deci, singura solu­ţie este întotdeauna sihăstria inimii.

Suntem bolnavi de rea-credinţă. Ne poate salva buna-credinţă. Din bună-credinţă decurge competenţa profesională, cultul pentru lucrul bine făcut. Din cultul pentru lucrul bine făcut decurge şi o atitudine sănătoasă faţă de societate, de colectivitate. Oamenii care fac lucrurile bine nu sunt trufaşi, nu se împăunează. Dim­potrivă, cei care nu le fac bine, ăia sunt marii trufaşi. Soluţia este simplă : fii de bună-credinţă, ia-ţi în serios toate faptele, orice ai face, fă bine.

Nu există o lege perfectă. În ul­timă instanţă, cea mai bună lege sau cea mai proastă lege trebuie aplicată tot de un om. Iar acel om poate fi corupt sau nu, de bună-credinţă ori ba. Deci, eficienţa oricărei legi, oricât de bună ar fi, stă în aplicarea ei, stă în fiecare om, individual. Prin urmare, problema nu este legea, este omul.

Pentru textul integral al interviului:

http://www.timpolis.ro/articol-suntem-bolnavi-de-rea-credinta-22262.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/izbanda-intelectuala-si-psihologia-subteranei-h-r-patapievici-despre-razboiul-civil-romano-roman/

Romania, incotro? Radiografia protestelor plus o recomandare bibliografica

“Evenimentul Zilei” m-a invitat sa raspund la cateva intrebari legate de protestele publice care au avut si au loc in Romania, indeosebi cele din Bucuresti. Am raspuns, alaturi de editorialistii EVZ Mircea Cărtărescu, Vlad Nistor, Sebastian Lăzăroiu şi de analiştii politici Ion Cristoiu, Iosif Boda, Vasile Dâncu şi Cozmin Guşă. Public aici raspunsurile mele, in forma lor completa, plus o recomandare de carte direct legata de evenimentele din ultimele zile. Nu poti fi in acelasi timp adeptul lui Isaiah Berlin si al lui Georges Sorel, nu poti sustine deopotriva spiritul civic-liberal si pe acela care sanctifica violenta. Exista evident o legitimitate a revoltei sociale non-violente, dupa cum exista si una a institutiilor democratice.  Ambele trebuie aparate impotriva demagogilor, fanaticilor si aventurierilor.

1. Credeţi că va creşte intensitatea protestelor şi o dată cu ea şi tensiunile sociale?

Tensiunile sociale exista in Romania de decenii, au fost evident amplificate de masurile de austeritate impuse de criza economica globala. Protestele in atari conditii sunt inevitabile, reprezinta un debuseu normal al nemultumirilor populare. Important insa este sa intelegem ca nu statul liberal este de vina pentru aceste masuri, ca ele tin de acumularile unor datorii mai vechi, de gestionarea ineficenta a resurselor, de persistenta unui etatism protectionist care nu mai are cum sa se auto-sustina. Ne place sau nu, vremea “statului-dadaca” s-a cam incheiat. Ceea ce nu inseamna finalul politicilor de asistenta publica, ci regandirea lor pe o baza mai putin disfunctionala. Nu cred ca promotorii protestelor stradale, anti-politice au solutii viabile. Din negativism anarhic nu s-a nascut niciodata ceva coerent si robust. Dar aceste miscari pot cataliza reflectia responsabila a intelectualilor publici, a clasei politice, sunt de natura sa ne reaminteasca lucruri pe care, de prea multe ori, le uitam.

2. Blocarea reformelor?

Romania este angrenata intr-un context economic si politic global, are angajamente in raport cu institutiile financiare internationale, in primul rand FMI, nu se pune prooblema paralizarii reformelor. Ca le vor face cei aflati acum la guvernare, ca le vor intreprinde altii, tine de-acum de artimetica electorala, de meteorologia politicii interne. Dar reformele economice si sociale sunt indispensabile, imperative, inevitabile. 

 3. Retele sociale? 

Miscarile sociale, mai intense ori mai putin intense, nu se nasc din actiunea auto-generata a instrumentelor tehnologice. Sigur, acestea accelereaza difuzarea informatiilor, faciliteaza comunicarea aproape instantanee, permit coordoanarea actiunilor sociale. Dar ce nu pot oferi ele sunt valorile care motiveaza si legitimeaza o miscare durabila si convingatoare. Distinctia esentiala in politica, dintre aliati si adversari, nu este abolita prin aceste retele. Nu cred ca prieteniile de facebook sunt baza formarii unor partide.

4. Perspective pentru Emil Boc si Guvern? Nu sunt politician, nu pot sa ofer un raspuns suficient de informat. Cred ca primul lucru pe care l-as face ar fi sa deschid calea unui dialog dezinhibat cu fortele politice democratice, dincolo de partizanate si pasiuni electorale. Exista momente cand ceea ce numim interesul national trebuie sa primeze. Ar trebui, cred, format un grup de reflectie, compus din sociologi, politologi, antropologi, economisti, care sa ofere cat mai rapid o analiza a cauzelor acestor proteste, dincolo de speculatiile pripite care abunda in clipa de fata. As distinge intre protestele legitime si cele nebuloase, intre directia non-violenta si aceea violenta din cadrul demonstratiilor. Ar trebui ca dialogul public sa accentueze ca Romania este o democratie, nu o dictatura, un stat de drept, nu o tiranie. 

http://www.evz.ro/detalii/stiri/radiografia-protestelor-analistii-raspund-la-intrebarile-protestatarilor-961999.html

Pentru cei care confunda protestele anti-totalitare cu acelea care au loc intr-un regim democratic, este poate util sa le reamintim cum au prins fiinta si cum au functionat actiunile de revolta civica din Polonia anilor 80. Este importat sa retinem ca ethosul societatii civile, asa cum a fost formulat el in strategia “Solidaritatii” si in Carta 77 se intemeia pe repudierea violentei. In egala masura,era vorba de respingerea coruptiei politice si de limbaj, de resurectia valorilor civice, deci de elemente care se regasesc in actualele proteste, catusi de putin omogene si ireductibile la o singura dimensiune.  In multe privinte, revoltele sociale nu sunt procesiuni solemne, ci sfidari ale unui status quo intepenit, momente de carnaval istoric si de sarbatoare a imaginatiei, brese intr-un continuum al complicitatilor si conformismelor. Ceea ce nu inseamna celebrarea anomiei si a anarhiei, exaltarea opozitiei extra-parlamentare, demonizarea statului si negarea legitimitatii institutiilor democratice.

Întregul deceniu opt a fost marcat de frământări sociale în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia, care au dus în cele din urmă la căderea comunismului în 1989. Central-europenii au militat în ultima decadă a perioadei comuniste pentru drepturile şi libertăţile lor, prin toate canalele posibile: articole, manifeste, mitinguri, întruniri ecologiste. Cartea lui Padraic Kenney survolează activismul tinerilor jurnalişti, scriitori, sindicalişti sau simpli oameni care au ieşit de nenumărate ori în stradă pentru a lupta pentru drepturile lor. Cetăţeni trăind într-un regim comunist deposedant au găsit forţa de a face necontenit breşe în sistem, transgresând graniţele, aruncând cu flori în poliţişti sau militând împotriva serviciului militar obligatoriu. Carnavalul revoluţiilor este istoria scrisă de oamenii simpli care s-au revoltat împotriva comunismului an de an, până când regimul a dat în clocot, iar Zidul Berlinului s-a prăbuşit.

http://www.curteaveche.ro/Carnavalul_revolutiei_Europa_Centrala_1989-3-549

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/romania-incotro-radiografia-protestelor-plus-o-recomandare-bibliografica/

 

Dincolo de zumzet, deruta si pesimism: Cateva reflectii actuale

Există un zumzet permanent în viața politică românească, se fac şi se refac alianţe, principiile sunt adeseori invocate şi prea puţin practicate, nu este uşor să iei pulsul acestor dinamici nu odată accidentate. Mai ales dacă trăieşti la mii de kilometri depărtare şi nu ai timp să citeşti ziarele româneşti în chip cotidian. Dar mă pronunţ în articolele mele în legătură cu unele chestiuni ce ţin de cultura politică a democraţiei româneşti. Sunt specialist în politici comparate, pot vedea similitudinile şi diferenţele dintre ceea ce se petrece în România şi situaţiile din alte state postcomuniste. Când se aduc acuzaţii preşedintelui ţării că ar fi instituit o dictatură, îmi spun părerea de specialist în totalitarism şi autoritarism, arăt că este o afirmaţie propagandistică fără legătură cu adevărul factual.

România nu este o insulă izolată. La ceasul istoric al globalizării, criza este şi ea un fenomen global. Dar nu particip la concertul unei panici născute din ignoranţă şi din debusolare. Recunosc că nu mă las copleşit de „declinismul“ şi „crizismul“ la modă. Prefer cărţile solide, documentate, analizele oneste şi raţionale. Nu cred că valorile liberale sunt pe ducă, nu sunt câtuşi de puţin convins că trăim amurgul lor. Mă mefiez de pesimismul neo-spenglerian şi de alte scenarii apocaliptice. Nu cred că Marx are răspunsuri la provocările timpurilor noastre. Nu cred că marxismul ori anarhismul, în oricare din încarnările lor, pot oferi altceva decât ceea ce marele sociolog Max Weber numea excitaţie sterilă. Nu cred că Marx este mai actual decât Aron, Hannah Arendt, Berlin, Gellner, Kolakowski ori Popper. Nu cred că Badiou, Balibar şi Zizek sunt mai profunzi decât Arendt, Aron şi Lefort. Prefer să recitesc discursurile lui Churchill decât să mă autoflagelez citindu-le pe acelea ale lui Chavez. Nu cred că libertatea este „necesitatea înţeleasă“. Înţeleasă de către cine? De vreun autodesemnat comandament al Raţiunii universale de genul iluminiştilor radicali despre care scrie Jonathan Israel într-o carte care ar trebui tradusă cât mai curând.

Sunt profesor într-o mare universitate de cercetare americană, am studiat totalitarismele veacului al XX-lea vreme de decenii, am fost poate primul cercetător care a intrat în atât de atent păzita Arhivă a CC al PCR pentru a scrie cartea mea „Stalinism pentru eternitate“. Nu fac parte din nici un partid, nici în Statele Unite, nici în România. Am fost, rămân şi voi rămâne un intelectual critic. Nu-mi reproşez aşadar vreun partizanat dictat de interese personale ori de pasiuni ideologice. Dar cred că adevărul trebuie cunoscut, indiferent de diversele animozităţi pe care le poate genera rostirea sa. O gânditoare politică germană spunea că tăcerea are efecte distructive. Anticomunismul este la fel de legitim şi necesar din perspectiva morală precum antifascismul. Comisia pe care am condus-o a inclus personalităţi independente, de la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca la Nicolae Manolescu şi Alexandru Zub. Am împărtăşit cu toţii valorile liberalismului civic, ceea ce a asigurat coerenţa perspectivei filosofice a Raportului Final, un document ştiinţific asumat de toţi membrii Comisiei Prezidenţiale în spiritul şi în metoda sa. Îmi reproşez că am dat uneori prea mare importanţă unor atacuri imunde, născute din invidie, resentiment şi ură. Dar nu am pierdut nici un moment din vedere că a existat o masă critică în favoarea condamnării regimului criminal şi ilegitim.

Nu sunt economist, mă bazez pe ceea ce citesc şi pe discuţiile cu prieteni precum Dragoş-Paul Aligică. Economia nu este o ştiinţă precum fizica ori chimia. Intervin multe necunoscute, variabile greu ori imposibil de controlat, pieţele au o dinamică a lor pe care nici un minister ori consorţiu bancar nu o pot domina. Nu m-aş grăbi să scriu necrologul marelui proiect al unificării europene. Ştiu că sunt multe obiecţii, unele legitime. Dar este un proiect care va merge înainte. Alternativa este una a balcanizării, a fragmentării şi, chiar mai grav, a unor conflicte care în cadrul UE pot fi amortizate. La ora când scriu aceste rânduri, sunt destule semnale că lucrurile încep să se redreseze în Statele Unite.

Am terminat manuscrisul unei cărţi intitulate „Diavolul în istorie“, o lucrare de filosofie şi istorie politică în care mă ocup de comunism şi de fascism, încercând să propun câteva lecţii din experienţele tragice ale veacului al douăzecilea. Cartea va apărea în august 2012 la University of California Press. În ţară, la Humanitas, voi publica un volum intitulat „Părinţi şi copii. De la steagul partidului la Salvatore Adamo“. Cum ştiţi, predau la Universitatea Maryland şi coordonez activitatea Consiliului Ştiintific al IICCMER.

(Fragmente din interviul acordat lui Ion Jianu,”Gazeta de Sud”, 9 ianuarie 2012)

http://www.gds.ro/Actualitate/2012-01-09/Exista+un+zumzet+permanent++in+viata+politica+romaneasca&hl=Ion%20JIANU&tip=toate

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/dincolo-de-zumzet-deruta-si-pesimism-cateva-reflectii-actuale/

 

Ce a fost Gulagul? Despre Raul radical

Felul cum se reactioneaza la aparitii editoriale de exceptie vorbeste despre temperatura etica a unui moment precis. Mai ales atunci cand este vorba de carti esentiale despre catastrofele totalitare ale veacului XX.  Anne Applebaum s-a aflat la Bucuresti pentru lansarea cartii sale despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentala aparuta in traducere romaneasca la Humanitas cu sprijinul IICCMER. Evenimentul a fost sustinut, alaturi de IICCMER,  de catre institutii importante, inclusiv editura Humanitas, ICR, Fundatia “Konrad Adenauer” si Institutul Polonez. Jurnalista americana este una dintre cele mai avizate persoane spre a vorbi despre originile, natura, functiile si efectele sistemului concentrationar sovietic, un univers exterminator intemeiat in timpul lui Lenin si ajuns la dimensiuni colosale, care sfideaza capacitatea noastra de reprezentare, in perioada stalinista. A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism etc) ori despre nazism fara a pomeni lagarele de concentrare este ca si cum ai scrie despre iad fara a-l mentiona pe diavol. Este lectia marelui roman “Viata si destin” al lui Vasili Grossman. Gulagul si Holocaustul au simbolizat incarnarea Raului radical in istorie. Ca si Anne Applebaum, socot ca nu putem ierarhiza raul absolut: ambele infernuri concentrationare au fost abominatiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.

Teroarea facea parte intrinseca din (i)logica sistemului. Ideologia si teroarea erau inextricabil ingemanate. Un comunism care sa nu se fi intemeiat, in faza impunerii si consolidarii sale, pe teroare, n-a existat si n-ar fi putut exista. In martie 1921, cand Biroul Politic bolsevic a votat suprimarea insurectiei de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui “comunism mai uman”, a votat fara scrupule in favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Trotki nu au exprimat vreodata regrete in aceasta privinta. Primul “proces-spectacol”, al Socialistilor Revolutionari (eserii), s-a desfasurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuarii statului de nedrept, al mentinerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim si criminal. (VT)

Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare – aşa rezumă Anne Applebaum – laureată a premiului Pulizer – istoria Gulagului. Scriitoarea şi jurnalista americană a vorbit despre comunismul în Europa centrală şi de est, cu ocazia lansării în România a volumului, “Gulagul. O istorie”, tradus recent de Editura Humanitas. A fost o dezbatere deschisă publicului (peste o suta de persoane), organizată la Institutul Cultural Român şi moderată de Horia Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. Un eveniment memorabil despre o lucrare menita sa dainuie.

http://www.youtube.com/watch?v=pRjhrswJpGg&feature=related

 Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum a fost de ce ar fi interesaţi românii interesaţi de această carte. Răspunsul a venit prompt: “Cu siguranţă au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioţi ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea. Cum arată gulagul în cifre:

Cifrele sunt greu de calculat. Dar între 1929, cînd lagărele au devenit un fenomen, şi până în 1953, când Stalin a murit, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagare. Dincolo de aceştia, alte 6 sau 7 milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilaţi. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experienţa arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populaţiei – unul din 6 sau din 8 oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau ştia pe cineva arestat.

Sunt cunoscute şi locurile în care erau construite lagărele – adaugă ea. Şi erau peste tot, din nord, la coasta pacificului, în mine, şi până în centrul moscovei – unde prizonierii erau folosiţi pentru a construi blocuri sau să proiecteze aeroplane. Nu exista nici o o zonă locuită fără lagăre şi nici o ramură a industriei care să nu fie susţinută de prizonieri. În anii 40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îţi rezolvi treburi cotidiene în oraş fără să dai peste cei din lagăre, implicaţi în diferite activităţi. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluţiei bolşevice – explică Anne Applebaum. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul de 5 ani pentru colectivizarea agriculturii şi creşterea producţiei industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate – ţărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă şi cu o lipsă a forţei de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale şi gaze în nordul îndepăratat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, aşa că au fost construite lagăre şi au fost trimişi prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliţia Politică avea argumentele ei pentru această decizie. Anne Applebaum citează declaraţia unui fost şef de lagăr, Alexei Loghinov:

Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei – spunea el. Şi cum ar putea de alfel să trăiască civilii în condiţiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă şi o sobă cu ceva cărbuni şi supravieţuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcţionarea sistemului. Aşa a fost justificată existenţa lagărelor de la început până la sfârşit.

Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii şi pentru a-i face să sufere. Cele cîteva sute de lagăre, în care erau milioane de prizonieri, erau parte a sistemului de stat şi a economiei, o parte importantă, cunoscută şi temută de toată lumea.

Deşi gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parţial deschise, ruşii de azi ştiu încă foarte puţine despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puţin, iar foştii torţionari nu au fost judecaţi – apreiază dna Applebaum, deşi unii trăiesc. Cu doar câteva mici excepţii, nu au existat investigaţii oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum punctează două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foşi ofiţeri KGB nu au interes să facă publice crimele făcute de oranizaţia din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbeşti despre gulag e privit ca o slăbiciune naţională, care ar putea dăuna imaginii ţării. În fine, întrebată despre cum arată o comparaţie dintre gulag şi holocaust – Anne Applebaum spune că nu există o astfel de comparaţie, nu se poate spune că unul a fost mai rău sau mai criminal decât celălat.

http://www.rfi.ro/articol/stiri/cultura/gulagul-o-istorie

www.crimelecomunismului.ro

Fortareata nomenklaturii: Despre Cartierul Primaverii

Comunismul s-a intemeiat pe o viziune conspirativa despre istorie, despre politica, despre societate. Din momentul in care au preluat puterea in Rusia, bolsevicii au instituit severe masuri de paza pentru “protejarea”  liderilor care, conform propagandei, erau exponentii maselor. Izolarea acestora trebuia sa fie quasi-etansa. Modelul sovietic al vigilentei maniacale  a fost aplicat cu zel in Romania. Distanta dintre mase si conducatori era astronomica, misterul autoritatii absolute trebuia mentinut intact.  Adresele la care locuiau “zeii” din Olimpul comunist erau considerate secrete de stat. La fel, numerele lor de telefon, netrecute in anuarul oficial (“cartea de telefon”). Aprovzionarea se facea, pentru membrii Comitetului Central, direct de la Gospodaria de Partid, cu ale sale nenumarate ferme si acareturi. Mancarea era verificata de epidemologii Sectorului Sanitar Special. Caderea din functie ducea, adeseori, la expulzarea din cartier. Nu intotdeauna, dovada ca, desi sanctionati pe linie de partid in 1958, sotii Emil si Lucia Popa, veterani ilegalisti, au continuat sa locuiasca pe strada Armindenului. La fel, desi marginalizat politic, fostul presedinte al Comitetului Cinematografiei, devenit profesor universitar la Facultatea de Filosofie, Niculae Bellu, a continuat sa locuiasca pe strada Crangului. Dupa 1968. Ceausescu a permis, chiar a incurajat, mutarea in cartier a unor scriitori in plina ascensiune (Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Virgil Teodorescu). Continua sa locuiasca acolo relcve staliniste, gen Mihai Beniuc si V. Em.Galan, dar si marele expert in adaptari, Zaharia Stancu (impreuna cu intregul sau clan de familie). Nu departe de Stancu locuia George Macovescu.

In Romania, Cartierul Primaverii a deveni astfel,dupa 1948, o asemenea fortareata, cu securisti in civil circuland pe strazile din zona spre a vedea cine cu cine se intalneste, cu militieni plasati in gherete in fata vilelor in care salasluiau magnatii totalitari cu familiile lor. Perimetrul acestui cartier, cunoscut drept “perimetrul zero”, era marcat de Piata Aviatorilor, Bulevardul Aviatorilor (ambele s-au numit in anii 50 Stalin), strada Teheran (pe atunci “Fabrica de Spirt”) si Bulevardul Kalinin (azi Mircea Eliade). Intre Piata Aviatorilor si actualul Bulevard Eliade era Bullevardul numit, pana in 1962, dupa ideologul sef al stalinismului postbelic, Andrei Alexandrovici Jdanov, azi Primaverii. Precizez, pentru a evita vreo neintelegere, ca n-am locuit niciodata in acest cartier, ci in apropierea sa, in cartierul numit Parcul Filipescu. N-as oferi acest detaliu daca n-as citi tot felul de bazaconii despre cum am copilarit cu copiii Mizil. De fapt, nici acestia nu locuiau in Cartierul Primaverii. Am umblat mult cu bicicleta pe acele strazi, am fost in vizita impreuna cu parintii mei la vechi amici care locuiau acolo, m-am vazut cu colegi si colege de scoala.

In urma cu cinci ani, solicitat de Ovidiu Nahoi, am facut o lunga plimbare filmata impreuna cu Cristina Topescu. Filmul rezultat a fost difuzat pe un canal de televiziune bucurestean. Am pornit dinspre Aleea Alexandru si am ajuns pana la vila lui Ceausescu ( Bulevardul Primaverii 50). In 2008, impreuna cu Horia Patapievici, am propus ca Bulevardul Primaverii sa-si schimbe numele in Bulevardul Monica Lovinescu, iar strada Herastrau, pe care au locuit candva Lica Gheorghiu, Avram Bunaciu, Florian Danalache, Petre Borila, Silviu Brucan, colonelul de securitate Vasile Gheorghe, Stefan Voicu, Hristache Osman (casatorit cu Victoria, sora lui Dej) si Gh. Gaston Marin (seful planificarii sub Dej), sa poarte numele lui Virgil Ierunca.  Primarul general al Capitalei, dl Sorin Oprescu, nu a gasit de cuviinta sa ne dea vreun raspuns. Linistea locuitorilor cartierului, multi dintre ei fosti membri ai aparatului de partid si de Securitate, este mai importanta decat omagierea acestor personalitatil de varf ale exilului democratic anticomunist.

Acum cateva saptamani mi-a scris jurnalistul Sorin Ghica de la “Adevarul”. Mi-a trimis o serie de intrebari care mi s-au parut incitante, i-am raspuns in chip detaliat, in masura in care aveam informatii. Mi s-a parut importanta aceasta incercare de a a lumina topografia puterii comuniste, intersectia dintre viata intima, de familie, si ierarhiile politice, efectele subiective ale marilor epurari din acei ani atat de sumbri. In multe privinte, mai ales dupa ce Ceausescu a interzis circulatia masinilor si a impus restrictii dure privind dreptul de a vizita zona, Cartierul Primaverii a devenit defapt un ghetou de lux. Asa se explica, probabil, de ce un Stefan Andrei, desi membru influent al cercului intim al puterii, a preferat sa locuiasca in cartierul Dorobanti, pe una din strazile cu nume de capitale. Povestea acestei zone incarcata de amintiri nu s-a incheiat in decembrie 1989. Multi dintre fostii nomenklaturisti continua sa locuiasca acolo. Au devenit vecini, in aceste doua decenii, cu atatia dintre noii potentati politici, economici etc Este ceea ce in analiza tranzitiilor numim “persistenta si circulatia elitelor”…

Reiau mai jos interviul meu. Textul complet al articolului, aparut pe 28 octombrie 2011, poate fi accesat pe linkul:

http://www.adevarul.ro/life/Povesti_nestiute_din_cartierul_celor_cinci_sefi_de_stat_0_580742302.html

Politologul Vladimir Tismăneanu povesteşte despre descinderea comuniştilor în Primăverii şi despre convieţuirea acestora. Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland şi preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, susţine că nu întâmplător cartierul Primăverii a ajuns să fie zona rezidenţială a demnitarilor comunişti. Decizia de a concentra într-un singur loc locuinţele pentru nomenclaturişti i-a aparţinut lui Gheorghiu-Dej.

„Adevărul”: Gheorghiu Dej a fost cel care a transformat fostul cartier Jianu în cartierul „roşu” Primăverii. Ce i-a atras pe comunişti la acest cartier?

Vladimir Tismăneanu: Nomenclatura comunistă a trăit întotdeauna cu o psihologie de fortăreaţă asediată, era firesc ca membrii acestei secte politice să se grupeze laolaltă. Motivaţia lui Dej era de a putea ţine sub observaţie cât mai eficient birocraţia de partid, guvernamentală şi a Securităţii. Când aceşti oameni erau vecini, se putea şti rapid cine cu cine se vede, ce relaţii de amiciţie funcţionează, ce reţele de „socializare” se formează.

După ce criterii erau repartizate vilele?

În vilele masive s-au instalat Dej, Bodnăraş, Chişinevschi, Ceauşescu, Voitec, Sălăjan, Borilă, Pârvulescu, Miron Constantinescu, Răutu, Moghioroş, Chivu Stoica, Preoteasa şi alţii. În celelalte, mai puţin extravagante, locuiau şefi şi adjuncţi de şefi de secţie de la CC al PMR, miniştri şi miniştri adjuncţi. De pildă, chiar pe bulevardul Jdanov (azi Primăverii), locuiau în două vile lipite ministrul Sănătăţii, Voinea Marinescu, şi Eduard Mezincescu, ministru adjunct la Externe. Tot pe Jdanov locuia familia Brucan (Silviu Brucan, soţia sa, Alexandra Sidorovici, şi copiii lor, Dinu, Anca şi Vlad). Pe străzile laterale locuiau Gheor­ghe Gaston Marin, Avram Bunaciu, Gheorghe Vasilichi, Ştefan Voicu, Alexandru Sencovici, Simion Zeiger, Teodor Rudenco, Tatiana Bulan, Florian Dănalache, Mihai Suder şi coloneii de securitate Mladin şi Vasile Gheorghe.

În 1979, Ceauşescu a trecut casele din Primăverii în categoria „locuinţelor de serviciu”. Ce statut au avut până atunci aceste locuinţe?

Casele erau administrate de Secţia Gospodăriei de Partid. Acolo se decidea cine intră şi cine iese din casele aflate în „perimetrul zero”. Când cineva cădea din funcţie, urma şi eliminarea din cartier. Asta s-a întâmplat, de pildă, cu Miron Constantinescu şi cu Iosif Chişinevschi după Plenara din iunie 1957.

Vila în care a locuit Manea Mănescu, fost prim-ministru Foto: adevărul

În presă s-a vehiculat că în Primăverii ar fi primit repartiţie chiar şi Corneliu Coposu, chipurile pentru „a da bine” în ochii occidentalilor. Cât de credibilă este informaţia?

Am îndoieli că ar fi putut locui în acel univers închis, cvasi-baricadat, cineva precum Corneliu Coposu, socotit „duşman al poporului”. Gheorghiu-Dej, spre deosebire de Ceauşescu, obişnuia să facă plimbări pe jos, împreună cu amicii săi din Biroul Politic. Erau însoţiţi, la câţiva metri în spate, de gărzile personale. Nu cred că Dej ar fi dorit să se intersecteze cu un fost sau actual adversar politic precum Corneliu Coposu.

Au fost însă şi derogări de la criteriile de atribuire a caselor?

Sigur, în Primăverii locuiau şi unii activişti scoşi din funcţii ori reciclaţi, precum Pavel Câmpeanu, fost adjunct al Ghizelei Vass la Secţia Internaţională, ori jurnalişti de la „Scânteia”, precum Ion Cumpănaşu şi Tudor Olaru. A rămas să locuiască pe strada Grădina Bordei poetul oficial Mihai Beniuc, chiar şi după scoaterea din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Când a fost începută evacuarea proprietarilor din Primăverii?

Evacuările au început din 1948 ori chiar mai devreme, când Gheorghiu-Dej a decis mutarea nomenclaturii din zona Mănăstirii Caşin (străzile Câmpina, Sandu Aldea, Zorileanu) spre Parcul Herăstrău.

De ce râvneau cei mai de seamă nomenclaturişti la statutul de locatar în Primăverii? Se ştie că aici locuiau cei mai mulţi dintre membrii Comitetului Politic Executiv (CPEx).

Nu toţi demnitarii doreau să stea în proximitatea lui Dej. Chiar Drăghici a preferat să locuiască pe Şoseaua Kiseleff, în casa în care se află acum reşedinţa ambasadorului american. Pantiuşa Bodnarenko şi soţia sa, Ana Toma, au preferat să locuiască pe strada Grigore Mora, care ţinea mai degrabă de cartierul Aviatorilor. Corneliu Mănescu a locuit şi el în afara zonei, dar foarte aproape. La fel şi Alexandru Bârlădeanu ori Virgil Trofin.

Casele proiectate de arhitectul Octav Doicescu nu erau suficiente pentru numărul foarte mare de nomenclaturişti. În ce zone au mai fost ridicate locuinţe?

Sub Ceauşescu s-au construit mai multe vile pe Bulevardul Aviatorilor şi pe strada Tolstoi, proprietatea Gospodăriei de Partid. În acestea au locuit unii membri de vârf ai CC, inclusiv membri supleanţi ai CPEx: Cornel Onescu, Ion Stănescu, Vasile Vâlcu etc. Sub Dej, se construiseră vilele de pe Aleea Trandafirilor, în care locuiau demnitari precum Valter Roman. 

Ceauşescu a locuit şi el pe Bulevardul Primăverii. Cum era să fii „vecin” cu dictatorul?

Erau foarte puţini cei care călcau frecvent pragul casei lui Ceauşescu. Între aceştia, fratele Elenei, Gheorghe Petrescu, şi soţia sa, Adela. Interesant este că familia Petrescu nu locuia în ceea ce numim, stricto sensu, Cartierul Primăverii.

“Gheorghiu-Dej i-a mutat pe demnitari în Primăverii, pentru a putea ţine sub observaţie cât mai eficient birocraţia de partid, guvernamentală şi a Securităţii.”
Vladimir Tismăneanu politolog

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/societatelife/fortareata-nomenklaturii-despre-cartierul-primaverii/

A trai in adevar: Despre disidenti in vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina)

Sunt destui, din pacate, cei care cred ca in Romania nu a existat nici o activitate disidenta serioasa, ca am fi fost locul unde nu s-a intamplat nimic in afara de sumbrul cenusiu al represiunii directe si indirecte, acompaniat de uralele obscene ale cultului personalitatii. Regimul a stiut sa genereze si sa perpetueze, prin perfide mijloace de dezinformare, aceasta falsa perspectiva. Fireste, nu a existat o miscare sociala autonoma precum “Solidaritatea”, dar nu putem ignora, daca nu vrem sa ofensam adevarul istoric, actiunile muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului (august 1977) si de la Brasov (noiembrie 1987), Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR), Apelul lui Paul Goma pentru respectarea drepturilor omului, protestele unor Vasile Paraschiv, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Carmen Popescu, Radu Filipescu, Doina Cornea, Ion Vianu, Carl Gibson, Geza Szocs, Victor Frunza, Gh.Calciu, ale grupului de actiune Banat, ale lui Ion Puiu, Nicu Stancescu si lista este inevitabil incompleta. Au existat eforturile de mentinere in viata ale nucleului de baza al PNT, asigurate in primul rand de caatre Corneliu Coposu si cei apropiati de acesta. Au existat demersuri individuale prea putin cunoscute ale unor oameni care au refuzat sa ingenuncheze.

Revista “Obiectiv Cultural” care apare la Braila si despre care am mai avut prilejul sa scriu aici propune o restituire a adevarului ce merita salutata. Viorel Padina, membru marcant al candva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecintele actiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, haituit, hartuit, turnat de oameni in care a avut incredere. Poet exceptional (nu sunt critic, imi spun doar parerea de cititor), excelent eseist si ganditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertatoare abuzurile, abdicarile, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupator. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) in anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilitatii s-a nascut actiunea disidenta a lui Viorel Padina, o actiune, dar si o pasiune, care nu a contenit pana azi. 

Viorel Padina, pseudonimul literar al lui Viorel Abălaru, cunoscut în mediile virtuale sub nickname-ul AVP, s-a născut pe 29 octombrie 1950, în localitatea Gura Padinii, judeţul Olt.
Unul dintre dizidenţii marcanţi ai culturii române şi singurul scriitor român din Epoca de Aur care a avut curajul de a da în judecată o editură românească, poetul Viorel Padina şi-a câştigat renumele nu doar prin radicala opoziţie făcută regimului comunist, dar şi prin crearea uneia dintre cele mai autentice şi inovatoare viziuni poetice produse în ultimele trei decenii de literatură română.
Este autorul celebrului volum “Poemul de Oţel”, o veritabilă bombă cu ceas a poeziei româneşti, şi redactorul materialului dizident “Apel către Europa” şi al samizdatului “NU!”, ultimul fiind un manifest anticomunist aflat în arhivele Securităţii.
În anul 1980, Viorel Padina redactează materialul “Apel către Europa”, pe care intenţiona să-l trimită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă materialul a fost interceptat de Securitate şi nu a mai ieşit din ţară.
Volumul “Poemul de oţel” a fost premiat la concursul de debut din 1982 al editurii “Cartea Românească”, dar nu a apărut din cauza dosarului “pătat” al autorului. De aceea, Viorel Padina va intenta un proces, în 1987, editurii şi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste – dosarul nr.611-1987 al Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti, cartea având să vadă lumina tiparului, la aceeaşi editură, abia în 1991.
De asemenea, Viorel Padina este şi autorul “Planetei-Ou” (http://planetaou.wordpress.com/).
OPERA:
“Urmărit de Securitate”, Editura Romanati, 1990 – broşură autobiografică, proză.
“Poemul de oţel”, Editura Cartea Românească, 1991 – poezie.
Tulburătoarele sale texte pot fi citite pe http://viorelpadina.wordpress.com

Iata un fragment din interviul cu Viorel Padina :

Da, e o diferenţă între a contesta un satrap sau o birocraţie tembelă şi a contesta sistemu comunist însuşi, chestie pe care nici măcar “Carta 77″ ori manifestele programatice ale “Solidarităţii” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici “Carta 77″ la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici “Solidaritatea” lui Walesa or Michnik, nici, apoi, disidenţii ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliţia ce se pregătea de perestroika şi de glassnost, păi cum drea… oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ţinând de respectarea drepturilor omului – aşa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituţiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertăţii de conştiinţă & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceauşescu, “pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuţie constituţionalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic. Or, mie nu mi-a trebuit decât un an de viaţă iepocală (măsurat din momentul în care am părăsit studenţia mult trasă de păr şi vieţişoara-mi de june poesel din anturajul angeloidului conformist Nichita şi din grădiniţa literar-estetică a Cenaclului de luni, unde ne bucuram de iluzia libertăţii pe care existenţa într-o aglomeraţie spontană de pretini hyperinteligenţi şi supertalentaţi şi-o poate procura oriunde, fie şi-n ghetoul cel mai trist sau în puşcăria cea mai securizată, şi până ce voi fi păşit, după absolvirea facultăţii, în viaţa reală a Lagărului) ca să-mi dau seama că răul “iepocal” nu-şi avea originea doar în liberul arbitru sau în comportamentul unui satrap infernal, în ticăloşia presupus lombrosiană a unor tovi sau băieţi aflaţi momentan la amoralu’ caşcaval, ci emergea din chiar natura obiectivă a sistemului, astfel că aproape oricine – vreau să spun 98-99% din populaţia Lagărului – ar fi procedat tot ca ipochimenii ce ne enervau or ne oripilau pe-atunci, dacă ar fi fost în locul lor… Prin asta nu vreau să scuz pe nimeni, aloo (căci gradele de ticăloşie ale celor ce s-au aflat în slujba răului au fost totuşi diferite, de la activiştii şi securiştii torţionari, la zmecheroşii cinici care doar te dispreţuiau pentru că nu erai şi tu adaptabil ca un purice de blană şi te-njurau de mamă, dar îţi aruncau o firimitură de pâine, de libertate sau de slană, şi pâna la nemernicii cu faţă cât de cât umană), ci sunt doar necăjit că aproape nimeni altcineva n-a înţeles, atunci, despre ce-i vorba, sau, dacă o fi înţeles, n-a făcut nimica – din laşitate sau din comoditate – spre a denunţa sistemul infernal din interior, astfel că atunci când acesta a căzut printr-o minune cerească, zic unii, dar în fapt în mod necesar şi fatal, noi n-am putut avea o alternativă la detaşamentul de frunte al tovilor şi băieţilor de altădată, ceea ce a făcut ca la conducere să vină tot ei, transformaţi din porcii sau câinii detaşamentului iepocal în bobor curat “revoluţionar”, halal…

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/52057-viorel-padina-s-au-transformat-din-teroristii-de-ieri-in-revoluionarii-de-azi.html

Pentru versiunea largita a textului mei si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/

Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

Exista intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste?  Exista riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana Timpolis (numarul de joi, 16 decembrie 2010).  Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP.  Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista.  Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma.  Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii.  Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica.  Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare.  Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.

http://www.timpolis.ro/articol-la-21-de-ani-de-la-eliberarea-de-sub-tiranie-suntem-confruntati-cu-spaima-de-libertate-19578.html

 Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice : “Simţim lipsa libertăţii, psihologic şi, uneori, chiar fizic, doar atunci cînd este absentă”

Cum percepeţi tendinţa de idealizare a socialis­mului de stat : ca pe o nostalgie faţă de comu­nism sau ca pe un vot de blam dat politicie­ni­lor şi politicilor publice din ultimii 21 de ani, ca­re au dus la o paupe­rizare a unor largi mase de populaţie?
Indiferent de motivele care îi determină pe cei care au trăit sub comunism şi s-au lovit de neajunsurile de atunci să afir­me, acum, că regimul comunist a fost un lucru bun, trădează, totuşi, şi o pierdere a memoriei publice.

V-aş ruga să încercaţi să faceţi o previziune asu­pra viitorului politic în U.E., plecând de la două aspecte care nu indică un orizont foarte senin. 1. Idealizarea vremuri­lor trăite sub comunism, resimţită în mai multe state din fostul bloc co­munist. Aproape unul din cinci est-germani de­clarau, anul trecut, că ar vrea ca Zidul Berli­nu­lui să fie încă în picioa­re şi să trăiască în conti­nuare sub regimul comu­nist, potrivit unui son­daj al Institutului de Cercetare de Piaţă Leip­zig, publicat de AFP. Pe de altă parte, tot anul tecut, ungurii, ucrai­nenii şi bulgarii credeau, în proporţie de peste 60%, că o duc mai rău ca pe vremea comunismului, conform unui sondaj al Centrului de Cercetare Pew, din Washington, citat de România liberă. Deci, ipotetic, aceşti oa­meni sunt dispuşi să repete istoria recentă. 2. Rezultatele scruti­nu­lui pentru europarla­men­tarele din 2009, ca­re vorbesc de la sine des­pre ascensiunea parti­de­lor de extremă dreap­tă în preferinţele elec­toratului – opt noi lo­curi câştigate în Parla­mentul European. În atare situaţie, e posibilă revenirea în Europa a regimurilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta? Ce le poate sto­pa ascensiunea şi, im­plicit, reiterarea unor greşeli ale trecutului?

În privinţa primului aspect, sincer, nu cred că aceşti nostal­gici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un co­mu­nism real, ci după unul roman­tizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obli­gatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Ne întâlnim, cred, cu un fe­nomen explorat cândva de gân­ditorii Şcolii de la Frankfurt, anu­me teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă mani­festată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de exis­tenţă socială. Vă amintiţi filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totali­tar existau repere uşor identifi­cabile, de la un singur tip de cas­traveciori muraţi la câteva ti­puri de chifle, mereu aceleaşi.
Democraţia este, prin defini­ţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democra­tice robuste, dar pot slăbi încre­derea oamenilor în aceste insti­tuţii. De aici şi importanţa dialo­gului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.

Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a în­semnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a con­stat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori eco­nomică, ci de una asupra sen­timentelor, gândurilor, emoţii­lor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, ro­lul vital al educaţiei şi al memo­rializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te­rorii comuniste, ci mai degra­bă de minusurile informării şi formării publice a unei con­ştiinţe istorice adecvate.

În privinţa celui de-al doilea aspect, în 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Natio­na­lism, and Myth in Postcom­mu­nist Europe” (a apărut în româ­neşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul “Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie pa­perback, considerând că anali­zele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase econo­mice, se creează premise pentru as­censiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extre­mă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o miş­care politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).

Peronismul nu este un feno­men exclusiv argentinian. Rui­nele leniniste pe care le întâl­nim în plan moral, social, eco­nomic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc­mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Prin­ci­palul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colecti­vism primordialist care torpilează în­crederea în sine a individului şi îl invită să-şi di­­zolve subiecti­vi­tatea în magma amorfă a ade­ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, for­mulele pretins ma­gice, care ar rezolva instanta­neu problemele dificile ale unei atât de exaspe­rante tranziţii. Nu cred că pero­nis­mul în versiunea sa re­voluţio­nar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Aces­ta poate izbucni în varii ipostaze.
Când Victor Ponta vor­beşte de „Scaraoţchi de la Co­troceni”, are loc diabolizarea, adică dezu­manizarea celui menit să fie eli­minat, să fie lichidat în efigie. Po­litica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopo­tri­vă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veri­tabilă nu se an­ga­jează în ase­me­nea ritualuri dis­cursive mistico­ide). Când unii politicieni con­damnă împrumu­turile de la F.M.I. şi afirmă nonşa­lant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a ires­pon­sabilităţii, a unor tactici dis­tructive. Pe scurt, rea­zemul de­mocraţiei îl reprezintă institu­ţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascis­mul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).