Adevar, demnitate, onoare: De ce conteaza Monica Lovinescu?

We tend to forget the immense political and moral stakes of the Cold War era. Essential publications, initially supported by the Congress for Cultural Freedom, such as “Encounter,” “Preuves,” “Der Monat,” and “Quadrant,” are now almost forgotten. But these journals and the authors associated with them (from Arthur Koestler to Czeslaw Milosz), as well as the Western radio stations, allowed the denizens of the Soviet Bloc to breathe under the ice. They also fought to expose what the great French sociologist Raymond Aron called the “opium of the intellectuals,” the readiness of many intellectuals to embrace the Utopian, millenarian, eschatological promises of Marxism.

Monica Lovinescu, a Paris-based literary critic and journalist who encouraged intellectual resistance to Romania’s communist regime from the microphone of Radio Free Europe from 1964-92, passed away five years ago, on April 21,  at the age of 85.

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/truth-memory-dignity-why-does-monica-lovinescu-matter/

After 1990, Monica Lovinescu and Virgil Ierunca saw many of their predictions (including the dire ones) come true. The legacies of national-Stalinism continue to haunt Romania’s fragile pluralism. The lackeys of the ancien regime made it politically and financially. Dissidents were exhausted, marginalized, slandered.

Things changed, however, after 1996 and especially after 2004. The initiation by Traian Basescu of the Presidential Commission unleashed a national conversation along the lines of historical truth and moral justice. Immediately after President Basescu’s official and unequivocal condemnation of the communist regime as illegitimate and criminal, on December 18, 2006, I called from Bucharest and told Monica Lovinescu what happened. I mentioned the hysterical sabotaging of the president’s speech by extremist,  xenophobic, “Romania Mare” Party leader, and former Ceausescu bootlicker, Corneliu Vadim Tudor. Her answer was short and encapsulated the meaning of paradigmatic intellectual and moral itinerary dedicated to the defense of liberty, honor, and dignity: “The noise doesn’t matter. Truth was said. We won!”

I would like to mention that there is a most moving book about the relationship between Monica Lovinescu and her mother. Written by Romanian essayist and journalist Doina Jela, it is titled “This Love that Binds Us” and came out from Humanitas Publishing House in Bucharest when Monica Lovinescu was still alive. It should be considered for an English language translation. I regard it as one of the most important testimonies about the survival of love and honor in times of moral turpitude.

Stanga, dreapta si catastrofa comunista

Astept ca formatiunile opozitiei de dreapta din Romania sa fie  mai active in directia confruntarii cu trecutul totalitar. Am impresia ca exista un fel de reticenta in a asuma atat de necesara responsabilitate a unei memorii vii, autentica, netrucata. Nu Victor Ponta si  Crin Antonescu, discipolii si partizanii eternului bolsevic Ion Iliescu, detin  legitimitatea in aceasta privinta, ci exponentii dreptei romanesti. Discutia privind necontenita explorare a comunismului ca  experiment criminal, cu efecte catastrofice in toata planurile vietii umane,  este de o imensa importanta.

Exorcizarea demonilor trecutului nu este posibila cita vreme  pretindem ca nu stim destul despre natura sistemului prabusit (partial, ma  grabesc sa o spun) in decembrie 1989.  Este asadar nevoie de ceea ce un istoric numea purificare prin cunoastere. In 2005, Adunarea Parlamentara a  Consiliului Europei a cerut statelor care au suferit sub comunism sa condamne  fara vreo ambiguitate ororile legate de ceea ce s-a numit „utopia la putere”.  Acesta a fost sensul a ceea ce altminteri poate parea o imensa  absurditate, o dementiala aventura politica: intemeierea unui organism politic  social perfect controlat, in care individul nu este altceva decit, vorba lui  Arthur Koestler, o „fictiune gramaticala”. La 18 decembrie 2006, Romania a  condamnat, prin glasul presedintelui tarii, dictatura comunista drept ilegitima  si criminala pe intreg parcurrsul existentei  sale.

Este  interesant si cit se poate de graitor faptul ca formatiuni politice care nu se  jeneaza sa se intituleze partide comuniste (in Rusia, Grecia, Franta, Republica  Ceha) s-au napustit cu furie impotriva acestei rezolutii. Mai tarziu, au atacat  Declaratia de la Praga initiata de Vaclav Havel, Joachim Gauck si Vytautas  Landsbergis. Lipsa de rusine a comunistilor de ieri si de azi nu mai trebuie  dovedita. Mikis Theodorakis, faimosul compozitor grec cunoscut pentru furibundul  sau antimericanism si mai recent antisemitism, este doar unul dintre acesti  stingisti ulcerati de dorinta de a spune lucrurilor pe nume.

La ora  actuala, paleo si neo-comunistii, intepeniti in nefastele dogme bolsevice, sint  campionii antiamericanismului, demonizeaza globalizarea si ataca pe toate caile  structurile NATO si UE. Acelasi lucru poate fi spus despre PC al Federatiei  Ruse, condus de Ghenadi Ziuganov. Este vorba de o formatiune intemeiata pe  nostalgie pentru autoritarismul despotic al stalinismului. A fost de fapt vorba  de o imensa mascarada, de o inselatorie globala, de distrugerea sistematica a  milioane de vieti omenesti pentru cladirea a ceea ce s-a probat a fi un colosal  esec social si economic.
Costurile umane ale utopiei impuse de comunisti  sint inspaimintatoare. Biografia lui Mao de Jung Chan si Jon Halliday, aparuta  in 2004, incepe cu urmatoarele cuvinte: „Mao Tse-tung, care timp de decenii a  detinut puterea absoluta asupra unui sfert din populatia lumii, a fost  responsabil pentru mai mult de 70 de milioane de morti in timp de pace, mai mult  decit orice alt lider in secolul douazeci”.

O carte aparuta in 2012  despre “Marele salt inainte” (absurda strategie maoista din perioada 1958-1962,  care a provocat o foamete fara egal in istorie) s-a soldat cu circa 40 de  milioane de morti. Scriu aceste rinduri si nu tot nu-mi vine sa cred: cum a fost  posibila aceasta prabusire intr-o barbarie fara limite? Cum mai poate cineva sa  conteste legitimitatea condamnarii comunismului?
Despre Nurnberg nici un  om normal nu se indoieste ca a fost necesar. Trebuie sa ne opunem uitarii.  Trebuie sa de-normalizam comunismul. Crimele nazismului si ale comunismului,  inspirate de pseudo-ratiuni ideologice, au fost expresia unei injosiri fara  precedent a conditiei umane. Lagarele de concentrare, Magadan si Auschwitz,  experimentele diabolice gen Pitesti, nu au avut loc in chip intimplator.

Au fost planificate de indivizi in carne si oase, maniaci ideologici ori  brute cinice.  Am citit destule memorii ale fostilor activisti, incapabili  de cainta, dar gata sa ne explice ca de fapt „asa erau timpurile” si ca ei nu-si  faceau decit datoria (cititi memoriile unor Dumitru Popescu, Silviu Curticeanu, Constantin Olteanu, Ion Iliescu etc). “Datoria” si-o faceau si ideologii regimului, profesorii universitari de socialism stiintific, instructorii CC al PCR, redacotrii de la “Scanteia” si “Era Socialista”, activistii cu functii de conducere ai centrelor universitare de partid si studentesti, de la Olivia Clatici la Andrei Marga. Era insa vorba de o „datorie” de a servi prin justificare Raul absolut, iar  continuarea actiunii de condamnare a comunismului, asumarea acestei datorii  morale de catre partidele dreptei democratice romanesti trebuie sa le rapeasca  acestor indivizi orice alibi.

Stanga, dreapta si catastrofa comunista – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/stanga-dreapta-si-catastrofa-comunista-1037058.html#ixzz2TCog60Vr EVZ.ro

Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Efecte ale Raportului Final: Simbolurile sunt decisive

Ni se spune adeseori ca Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania n-ar fi avut consecinte palpabile, ca ar fi fost un simplu exercitiu retoric. Consider ca este o eroare. Raportul a spart monopolul istoricilor ceausisti asupra documentelor esentiale pentru intelegerea trecutului recent al tarii, Arhivele Nationale au fost democratizate. Au aparut de-acum doua editii ale manualului de liceu despre regimul comunist (elaborat in IICCR in perioada Oprea, in colaborare cu experti ai Comisiei Prezdentiale). Condamnarea de catre seful statului a regimului ilegitim si criminal a dus la deblocarea a milioane (da, 1,7 milioane, daca nu ma insel) de dosare aflate in custodia SRI, ajunse acum la CNSAS.

Sa ne miram de reactia furibunda a lui Dan Voiculescu si a trustului sau de presa impotriva Raportului? Au existat si cazuri de reabilitari juridice ale victimelor comunismului pe baza Raportului. Colegul meu Cristian Vasile a scris despre aceste lucruri. In momentul mortii lui Paunescu, cand s-a produs ceea ce-am numit atunci “marele bocet national”, Raportul a fost invocat in chip legitim de cei care nu intelegeau sa participe la acea enorma mistificare care il aseza pe Paunescu langa Eminescu, pe post de poet national, si care justifica abdicarile ignobile ale acestuia in anii comunismului dinastic. Daca recitim ce se scrie in Raport despre Paunescu vom intelege reactiile vehemente ale noilor si vechilor politruci, de la Mihai Ungheanu, Mihai Pelin si Gh. Al. Cazan la Dinu Sararu, Adrian Paunescu, Ion Iliescu, Ioan Scurtu, Gh. Buzatu si Dumitru Popescu (Dumnezeu).

Functia Raportului este deopotriva cognitiva si simbolica. Reconcilierea nu se poate intemeia pe minciuna si amnezie. Este vorba de ceea ce profesorul Florin Turcanu a definit drept exorcizare prin cunoastere. Raportul serveste ceea ce literatura de specialitate numeste justitie morala. Tocmai de aceea am spus ca a fost vorba de o Truth Commission, precum cele din Africa de Sud, Argentina, Chile, Germania (condusa de pastorul Reiner Eppelmlann), Guatemala, Uruguay.

N-as compara Raportul cu cartea unui autor. Este rezultatul efortului colectiv al unei Comisii formata din personalitatii stiintifice si intelectuale precum si din figuri marcante ale societatii civile. Multe capitole au fost scrise de expertii Comisiei. Sa dau un exemplu: dupa mine, si nu doar dupa mine, ar fi greu de gasit un cercetator comparabil cu profesorul Eugen Negrici in ceea ce priveste destinul literaturii romanesti sub comunism. Impreuna cu profesorul N. Manolescu, membru al Comisiei Prezidentiale, dl Negrici a elaborat capitiolul pe subiect. La fel, nu stiu pe nimeni mai potrivit decat Germina Nagat sa scrie despre profilul informatorului de securitate. Eu am aflat din Raport multe lucruri noi. Filosofia Raportului, afirmata explicit in “Introducere”, este una civic-liberala, deci opusa oricaror viziuni exclusiviste, de tip totalitar.

Am mai scris: valoarea Raportului este multidimensionala: sinteza stiintifica (state of the art);  probatoriu (ceea ce a accentuat istoricul Alexandru Platon intr-un articol aparut in revista Contrafort de la Chisinau); referential moral si fundament al unei ordini a libertatii intemeiata pe adevar istoric (lucru subliniat de Gabriel Liiceanu, Virgil Nemoianu, Dragos Paul Aligica, Teodor Baconschi, Ioan Stanomir, Doina Jela, Andrei Cornea, Valeriu Stoica, Anca Cernea, Mihail Neamtu, Radu Preda, Angela Furtuna, Mircea Mihaies, Cristian Ghinea, Cristian Teodorescu, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Charles King, Traian Ungureanu, Gelu Ionescu, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Viorel Padina, Bogdan C. Iacob, Vlad Muresan, Marius Vasileanu). Sa mai adaug un lucru esential: in politica, simbolurile sunt decisive.

Muzeul Comunismului si supravietuirea memoriei (interviu in “Epoch Times”)

Epoch Times: Cum vă explicaţi respingerea în Parlamentul României cu o majoritate zdrobitoare a legii de înfiinţare a unui Muzeu al Comunismului în Bucureşti?

Cred că votul a avut loc fără o pregătire prealabilă. Nu s-a desfăşurat niciun fel de dezbatere. Era vorba de un proiect de lege mai vechi, deputaţii nu ştiau practic ce implicaţii financiare există iar conducerea USL n-a făcut nimic spre a-i sensibiliza. Aici nu este vorba, după părerea mea, de acest proiect anume, ci de însăşi ideea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Domnul Crin Antonescu, preşedintele Senatului, de profesie istoric, a semnat “Declaraţia de la Praga”, iniţiată de Václav Havel, Joachim Gauck şi Vytautas Landsbergis în 2009. Ar fi de dorit să-şi onoreze semnătura şi să acţioneze în sensul acelui document care cerea recuperarea memoriei europene.

Cum evaluaţi argumentele date de cei care au votat împotrivă pe motiv că ar fi costurile prea mari sau că se poate face un muzeu şi fără lege?

Proiectul unui Muzeu al Comunismului este mai vechi, fosta conducere a IICCMER (demisă de premierul Ponta în mai 2012) a lucrat în acest sens. Am vizitat, împreună cu colegii mei, Fortul Jilava. Am avut întâlniri legate de transformarea unei hale industriale care aparţine Ministerului Energiei Electrice în spaţiu muzeistic. A demarat proiectul primei expoziţii legată de natura şi metodele propagandei comuniste. Costurile unui asemenea Muzeu ar putea fi acoperite din fonduri publice şi private. Nu cred că nu pot fi găsiţi bani pentru ceea ce ţine de însăşi identitatea politică şi morală a cetăţenilor României post-totalitare. Trebuie să menţionez că m-am întâlnit, împreună cu profesorul Ioan Stanomir, cu dl Kelemen Hunor pe vremea când era Ministrul Culturii. Sincer, nu ştiu care ar trebui să fie subordonarea unui asemenea muzeu. Cred că decizia poate fi luată doar după o dezbatere informată şi onestă.

Cât de important este în opinia Dvs. acest proiect? Cât contează memoria a ceea ce a fost regimul comunist din România?

Nu doresc să discut despre proiectul de lege. Nu am fost direct implicat în analizarea sa şi nu am semnat niciun fel de act care să-l conteste (contrar celor susţinute de dl. Andrei Muraru). Dar, înţeleg de la colegii mei, că este vorba mai degrabă de o schiţă decât de un proiect construit pe baza unei examinări riguroase a ce s-a făcut în alte state post-comuniste şi a unei evaluări a resurselor disponibile. Nu ştiu dacă este nevoie de o lege care să treacă prin Parlament. Ceea ce este necesar se numeşte voinţă politică. Un asemenea Muzeu este vital pentru supravieţuirea şi transmiterea memoriei. O democraţie fără memorie este şubredă şi lipsită de încredere în sine.

Pentru textul complet al interviului:

http://epochtimes-romania.com/news/vladimir-tismaneanu-un-muzeu-al-comunismului-este-vital-pentru-supravietuirea-si-transmiterea-memoriei-interviu—190890

Exercitiu de memorie: La Bucuresti, de Paste, acum sapte ani

In memoria lui Constantin Ticu Dumitrescu (1928-2008), luptator exemplar pentru adevar, democratie si libertate.

Amintirile pot fi adeseori incomode. Lumineaza prea multe schelete din dulap, sunt prea multi cei care nu au niciun interes “sa rascolim trecutul”. In anii din urma m-am cam obisnuit cu aceste false argumente. Le consider inconsistente, tocmai pentru ca inteleg care sunt le resorturile, cine se fereste de trecut si de ce. Incerc aici un exercitiu de memorie. In aprilie 2006, cand a demarat Comisia Prezidentiala, eram inca destul de naiv, dar experienta din acel an m-a lecuit. Renasterea democratica a Romaniei nu poate avea loc fara adevar si memorie.

Tin minte ca eram la Bucuresti de Inviere, sarbatoarea crestina a patimirilor, mantuirii si re-nasterii. Venisem pentru anuntarea publica a formarii Comisiei Prezidentiale si, la fel de important, pentru discutii cu cei care urmau sa lucreze nemijlocit la Raport. Am mers in vizita in acea saptamana la o buna prietena, vaduva unui cunoscut jurnalist. Era prezent la acea cina Constantin Ticu Dumitrescu, presedintele AFDPR, membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Ne uitam fara vreun interes special la televizor si deodata aud numele meu rostit cu o patima greu de inteles. Nu i-am recunsocut pe cei doi comentatori cu fetele schimonosite de ura. Gazda mi-a spus numele lor. Pe unul il cunosteam bine, era Cornel Nistorescu. Pe celalalt nu-l cunosteam personal, auzisem insa destule despre el. Era Petru Romosan. Dupa o zi, in seara dinaintea Invierii, ma aflam la Devis Grebu la cina, impreuna cu Cristian Teodorescu. Eram convinsi ca avea sa urmeze o batalie pentru resurectia memoriei.

La Timisoara, in luna mai 2006, in prezenta premierului Tariceanu, Mircea Dinescu (acelasi Dinescu care il pusese la punct memorabil pe Vladimir Alexe, autorul unui aiuritor text aparut in “Ziua”, intr-un articol cu titlul “Volodea si magarul antisemit”) gasea de cuviinta sa faca un dubios haz de Comisie. Daca nu ma inseala memoria, Marius Oprea, membru al Comisiei, se distra de minune pe scena. Incepea cruciada anti-Basescu, nimeni mai era crutat…

Ura pentru Basescu s-a combinat cu oroarea de condamnarea totalitarismului rosu. Au urmat insultele si pseudo-criticile unor Mihai Pelin, Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Vadim Tudor, Ion Coja, Sorin Rosca Stanescu, Vladimir Alexe, Gh. Buzatu, Dan Ceachir, Victor Roncea si cati altii. A urmat un articol al Mirunei Munteanu in “Ziua” cu titlul “Tismaneanu, comunismul si evreii”. A urmat campania toxica a “Jurnalului National”. Protocronistii impenitenti se regupau si atacau fara scrupule insasi ideea unei asemenea condamnari. Profesorul Ioan Scurtu, ani de zile custodele inaccesibilelor Arhive Nationale, apropiatul colaborator al lui Ion Iliescu, promotor infocat al paradigmei national-staliniste de interpretare a istoriei comunismului din Romania, a comparat activitatea Comisiei cu actiunile nefaste ale lui Mihail Roller si ale oamenilor acestuia in anii 50. Apropiatul sau colabrator, Corneliu Lungu. directorul Arhivelor Nationale (aflate in subordinea Ministerului de Interne), facea tot ce putea pentru a ne pune bete-n roate. A fost nevoie de interventia ministrului Vasile Blaga pentru a debloca lucrul in arhive. Ulterior, dl Lungu a fost inlocuit cu istoricul Dorin Dobrincu. Acesta a facut lucruri extraordinare in directia democratizarii accesului la arhive. A fost inlaturat de guvernul Ponta.

Profesorul Daniel Barbu, cu care eram prieten, a facut numeroase declaratii mordante, menite sa prezinte actiunea noastra drept una strict politica, inutila si chiar absurda. Evolutia sa de dupa 2007 a confirmat temerile mele din 2006. Atacurile veneau la inceput dinspre stanga/dreapta national-stalinista. In 2007, a iesit la atac stanga neo-marxista. Ulterior si-a spus “CriticAtac”. I s-au raliat fosti disidenti si politologi care se declarau sustinatori ai valorilor liberale. In memoriile sale intitulate “Internationala mea” (Polirom, 2012), carte incununata cu numeroase premii, esteticianul (paleo)marxist Ion Ianosi, fost activist al CC al PMR, fost sef de catedra la Universitatea din Bucuresti in “epoca de aur”, contesta chiar faptul ca regimul din Romania ar fi fost “comunist”. Distinctia dogmatica dintre “prima” si “a doua faza” a “noii oranduiri”, ar salva onoarea termenului de “comunism”.

Daca in aprilie 2006 am mai fost invitat la o emisiune a “Antenelor” realizata de Ion Cristoiu, din toamna am devenit indezirabil. Eram injurat si ponegrit fara oprire. Ion Cristoiu a publicat un articol care susrprindea situatia. Titlule ra “Vladimir Tismaneanu in ciorba de pe Dambovita”. Nu mai conta cine eram eu, important pentru detractori era ca fusesem numit de Traian Basescu. Pentru Badea, Ciutacu etc (Gadea inca nu aparuse, cred), eram “Clizmaneanu”, “Izmaneanu” etc Mihai Pelin s-a intrecut pe sine intreband daca Monica Lovinescu a semnat Raportul stand pe un scaun cu rotile. Profesorul Dinu C. Giurescu, cu care fusesem prieten, un carturar pe care il invitasem sa faca parte din Comisie si refuzase, a intrebat daca prin condamnarea regimului comunist urmaream sa anulam si actele de casatorie, divort ori chiar deces! Istoricul Florin Constantiniu (alt carturar pe care il invitasem sa faca parte din Comisie) si jurnalistul Cristian Tudor Popescu m-au acuzat ca sunt un Pavlik Morozov, un fel de pionier delator care isi trimite propriul parinte in lagar. Petre Roman, cel care, conform propriilor amintiri, citise in tinerete “scrierile lui Socrate”, a spus ca habar n-am de istoria comunismului, iar Ion Iliescu ne-a numit pe cei care am scris Raportul “scribalai oportunisti”. Fostul ofiter de Securitate Liviu Turcu, ramas in Vest in 1989, a iesit la atac de cate ori a fost nevoie.

Extrem de critic s-au pronuntat Paul Goma, Ionel Cana si Victor Frunza, fiecare cu motivatiile sale. Cum era de asteptat, includerea sau neincluderea cuiva in Comisie a provocat nu putine asemenea reactii. Merita Paul Goma sa fie in Comisie? Evident. Din pacate, ceea ce s-a intamplat in martie-aprilie 2006 a dus la ruptura relatiilor, odinioara apropiate si cordiale, dintre mine si celebrul disident. Am scris pe larg, a scris si domnia sa, nu voi adanci subiectul. Fostul disident, poetul si jurnalistul Dorin Tudoran (care refuzase cu politete, din varii ratiuni pe care, daca si cand va dori, le va da publicitatii, invitatia de a face parte din Comisie) a pastrat o atitudine de scepticism constant, uneori chiar acut, care a fost utilizata (probabil fara voia sa) de catre cei care doreau sa minimalizeze demersul. Nu a putut veni la sedinta Parlamentului din 18 decembrie unde fusese invitat, a trimis un mesaj presedintelui Basescu in care si-a exprimat sprijinul pentru condamnarea dictaturii comuniste. La acel ceas al denigrarilor isterice, in decembrie 2006, Dorin Tudoran nu a facut parte dintre detractori.

S-a spus ca din Comisie n-au facut parte istorici, ceea ce era o minciuna sfruntata (unul dintre membri a fost acad. Alexandru Zub, fost detinut politic). S-a spus ca n-am inclus disidenti (alta minciuna, a facut parte Radu Filipescu). Gh. Funar a spus ca am comercializat documente, o calomnie ordinara pentru care l-am dat in judecata si am castigat definitiv procesul. Oameni pe care ii socoteam prieteni au scris despre “comisii de futilitate publica” si au zeflemisit intregul demers in pamflete pe care, poate, le regreta. Dar au existat si vocile celor care au sustinut Comisia si Raportul: Fundatia “Ioan Barbus”, Fundatia “Corneliu Coposu”, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Viorel Padina, Dan Tapalaga, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Doru Maries, Valeriu Stoica, Ion Vianu, Devis Grebu, Mircea Mihaies,Tudorel Urian, Rodica Culcer, Sever Voinescu, Andi Lazescu, Ioana Lupea, Doru Baconsky, Cristian Preda, Grigore Cartianu, Mircea Marian, Razvan Ionescu, Ioan T. Morar, Mihail Neamtu, Steliu Lambru, Cristian Teodorescu, Cristian Ghinea, Dragos Aligica, Gh. Grigurcu, Angela Furtuna, Dan Turturica, Ovidiu Nahoi, Marta Petreu, Caius Dobrescu, Mircea Sevaciuc, Eugen Istodor, Radu Calin Cristea, Gelu Ionescu, N. C. Munteanu, Florin Toma, Cristian Patrasconiu, Brindusa Armanca, Horia Ghibutiu, Magdalena Boiangiu, Octavian Hoandra, Rodica Palade, Andrei Cornea, Andreea Pora, Petre M. Iancu, George Arun, Andrei Oisteanu, Dan C. Mihailescu, Marius Vasileanu, Doina Jela, Stefan Niculescu-Maier, Stejarel Olaru, Petru Clej, Liviu Antonesei, Al. Calinescu, Daniel Vighi, Leonard Oprea, Marcel Tolcea si lista este mult mai lunga. Evident, nu mentionez aici luarile de pozitie publice ale membrilor si expertilor Comisiei.

Din PSD, atat cat imi pot aminti, doar trei voci s-au auzit in favoarea condamnarii comunismului: Cristian Diaconescu, Alin Teodorescu si Vasile Puscas. Adrian Severin, cel care propusese candva Parlamentului European un document in acest sens, a navigat gratios printre stanci fara a lua o pozitie ferma. Intre patru ochi, mi-a marturisit ca ne sustine, la televizor a recitat linia oficiala. Mircea Geoana s-a dezis de ceea ce declarase cu cateva saptamani mai devreme. Nicio mirare asadar ca la Congresul PSD Raportul Final a fost condamnat in unanimitate, desi nu fusese dat publicitatii. Era cu doua saptamani inainte sedinta Parlamentului, membrii si expertii Comisiei Prezidentiale mai lucrau inca la convluzii si propuneri. Dar Ion Iliescu si oamenii sai nu mai puteau astepta. Pe 18 decembrie, la Bucuresti, avea loc o conferinta a Institutului Aspen (bransa romaneasca este condusa de Mircea Geoana). Am fost invitat sa particip, am explicat ca nu pot intrucat exact in acea zi avea loc sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului. Mircea Geoana mi-a raspuns (era cred in jur de 1 decembrie) si mi-a spus ca va fi prezent impreuna cu oaspetii. Decizia impusa de Ion Iliescu l-a facut sa renunte la planul initial. Este vorba de acelasi Mircea Geoana care, intr-un interviu aparut in “22″ in 2005 sustinea ideea unei comisii de analiza a dictaturii comuniste si sugera chiar numele meu pentru a o conduce…

Daca la un moment dat, in luna octombrie 2006, o singura data, Gabriel Liiceanu (de care ma leaga o minunata prietenie de idei care a inceput la mijlocul anilor 70) a exprimat oral, intr-o emisiune de televiziune, unele rezerve fata de numirea mea, incepand din 18 decembrie 2006 a fost unul dintre cei mai consecventi sustinatori ai demersului nostru. La fel si Sorin Lavric. Se citeaza adeseori un articol al d-lui Lavric din “Adevarul Literar si Artistic” (publicat inainte de decembrie 2006), dar se ignora deliberat cel putin trei articole ulterioare din “Romania Literara” in care filosoful si-a exprima sustinerea totala pentru condamnarea comunismului (nu mai vorbesc despre ceea ce a scris atat de empatic pe marginea cartilor mele). In pofida unor divergente din anii recenti, trebuie sa recunosc sprijinul public acordat Raportului de catre doamnele Zoe Petre si Lucia Hossu-Longin.

Istoria receptarii Raportului este mult mai lunga. N-am facut decat sa schitez aici liniile de forta care au despartit atunci apele, spre a relua titlul articolului publicat de doamna Doina Jela imediat dupa 18 decembrie 2006 in “Observator Cultural”, o publicatie care in anii ce aveau sa urmeze a suferit transformari pe care nu le voi comenta hic et nunc.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/exercitiu-de-memorie-la-bucuresti-de-pasti-acum-sapte-ani/

 

Dezghetul post-stalinist: Promisiuni, amagiri, deziluzii

 

Dedic acest articol memoriei profesorului Ghita Ionescu (1913-1996), autorul primei carti fundamentale de istorie a comunismului din Romania, un autentic ganditor liberal si un promotor neostenit al ideii unificarii europene.

La cateva saptamani dupa moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, incepea primul dezghet. Asa avea sa intre in istorie acea perioda de relativa relaxare, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg. Imaginea era a unui fluviu inghetat care intra intr-un anotimp insorit. Ceea ce parea pe veci paralizat incepea sa miste. La ordinul Kremlinului, micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, ii ceda lui Imre Nagy, pozitia de premier. Relativ marginalizat in perioada cea mai atroce, neimplicat in organizarea proceselor-spectacol, veteranul comunist Nagy anunta “Noul Curs”. Se deschideau portile inchisorilor, cenzura devenea mai putin sufocanta, atmosfera generala era mai putin irespirabila, crestea nivelul de trai. In iunie 1953 avea loc insurectia din Berlinul de Rasarit, anihilata de tancurile sovietice si de politia secreta est-germana. Urma arestarea si lichidarea lui Lavrenti Beria. La Bucuresti, in august 1953, Dej vorbea despre necesitatea “conducerii colective”. Dezghetul a fost un timp al sperantelor, ambiguitatilor si reformelor avortate.

Se prefigura o perioada de relativa calmare a furiilor staliniste. In aprilie 1954, Gheorghiu-Dej scapa de potentialul Tito al Romaniei care era Lucretiu Patrascanu. Inscenarea judiciara de la Bucuresti culmina cu condamnarea la moarte si executarea lui Patrascanu. Comunist din Vechea Garda, Patrascanu era nu mai putin un veritabil intelectual marxist (evident unul indatorat doctrinei leniniste). Executant obedient al politicii PCR imediat dupa razboi, ministru al justitiei in plina ofensiva impotriva statului de drept, fusese atacat  de clica Dej-Pauker drept “nationalist burghez”. Ceea ce nu i se ierta lui Patrascanu tinea de o anumita pudoare in discutarea chestiunii nationale si de refuzul de a repeta mecanic lozincile Kremlinului.

Socul “Raportului Secret”

In 1955, stalinistii de la Moscova (Molotov, Malenkov, Kaganovici) si protejatii lor din Europa de Est reuseau o rau-prevestitoare regrupare. Rakosi revenea pe pozitia de premier, Nagy era blamat pentru “oportunism de dreapta”. In decembrie 1955, Dej era reales prim-secretar al CC al PMR la Congresul al II-lea. Rakosi a condus delegatia comunistilor maghiari si l-a asigurat pe Dej de totalul sau sprijin. Desi se detestau, cei doi inversunati stalinisti aveau interese comune. PCUS a trimis o delegatie de rang secund, condusa de Alexei Kiricenko, prim-secretar al CC al PC din Ucraina. In februarie 1956, Nikita Hrusciov rostea, in miez de noapte, “Raportul Secret”, unul dinte cele mai influente documente poltice ale secolului XX. Pentru Dej si acolitii sai, era un soc total: idolul lor fusese demascat drept un monstru sociopat.

Revenit la Bucuresti, Dej organiza actiunile de torpilare a efectelor de-stalinizarii hruscioviste. Timp de aproape o luna a blocat “prelucrarea” in Biroul Politic al CC al PMR a documentelor Congresului al XX-lea, indeosebi a “Raportului Secret”, invocand obligatia sa de a participa la Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia (KKE), desfasurata in deplin secret langa Bucuresti (din cate stiu, la Snagov). Debarcarea ultra-stalinistului Nikos Zahariadis, decisa de sovietici, l-a panicat si mai tare pe despotul roman. La Varsovia, dupa moartea lui Boleslaw Bierut (care a facut un infarct si a murit la Moscova imediat imediat dupa citirea “Raportului Secret”, la vremea aceea vorbindu-se de sinucidere ori otravire), dezghetul se intensifica. Wladyslaw Gomulka, acuzat in 1950 de titoism si nationalism (ca si Patrascanu), era eliberat din domiciliul fortat. Incepea ireversibila dezintegrare a monolitului comunismului mondial. Revizionismul marxist era agentul dizolvant menit sa zdruncine logocratia totalitara.

O fortareata stalinista

Romania in acel an era unul din statele cele mai controlate de cadrele staliniste, opuse dezghetului hrusciovist. Chiar si cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (ma gindesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, pina la un punct Constantin Pirvulescu si Iosif Chisinevschi) fusesera total angajati in sovietizarea tarii. Aveau cu totii sange pe maini. Ilegalistii, cu foarte putine exceptii, intre care un Tudor Bugnariu ori un Petru Navodaru, eventual un Miron Radu Paraschivescu, anti-stalinisti convinsi, nu erau de fapt un grup alternativ din perspectiva politica. Ei erau devotati cu trup si suflet cauzei bolsevice. Unii, precum Miron Constantinescu, il criticau pe Dej, dar ii regretau pe Ana Pauker, pe Vasile Luca si pe Teohari Georgescu.

Asemeni lui Leonte Rautu si lui Athanase Joja, jurnalistul comunist Grigore Preoteasa, aflat in plina ascensiune politica, era unul dintre fidelii neconditionati ai lui Dej. La fel si figurile proeminente ale aparatului ideologic, intre care Paul Niculescu-Mizil, Pavel Tugui, Valter Roman, Sorin Toma si Stefan Voicu. Lucrurile erau cumva diferite intre intelectuali, mai ales in rindul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta in mediile studentesti, mai ales la Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj. In rest, conformismul unor Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu, Maria Banus, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Ov. S. Crohmalniceanu, Savin Bratu, Marcel Breazu etc era netarmurit. Vechii intelectuali precum G. Calinescu, Mihai Ralea si Tudor Vianu nu miscau in front. Un om de stanga pecum Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, era strivit in malaxorul terorii. Sadoveanu era perfectul tovaras de drum, Arghezi fusese domesticit. Poemul “Albatrosul ucis” de Nicolae Labis, publicat in ianuarie 1956, provoca reactia furibunda a dictatorului ideologic Leonte Rautu, marele vanator de “devieri” de la sacrosancta linie a partidului:

Când se-nteţește briza aripa-i se înfioară/Şi reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

“Mai sobru si mai demn decat ce, tovarase Labis? Ce-ati vrut sa spuneti?,” intreba inchizitorul. “Exact ceea ce ati inteles, tovarase Rautu” a rasunat, asemeni unei palme, raspunsul poetului rebel. “Duceţi această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo”, zbiera ca scos din minti tartorul literelor romanesti.

Conducerea PMR era constienta de faptul ca intelectualii (inclusiv unii fosti ardenti stalinisti) erau cei care conduceau revoltele din Polonia si Ungaria, ceea ce s-a tradus in intensificarea controlului de partid asupra vietii spirituale, exmatriculari si arestari de studenti, sedinte de “demascare”, denuntarea unor scriitori ca „impaciuitoristi”, „oportunisti”, “revizionisti”, „lipsiti de spirit revolutionar” etc O preconditie a revoltelor din Polonia si Ungaria (aceasta din urma transformata in revolutie) a fost scindarea la virf, tensiunea, chiar conflictul intre o factiune stalinista si una anti-stalinista. Este ceea ce a lipsit in Romania si Cehoslovacia, unde destalinizarile au fost superficiale, efemere si manipulative.

In Romania, pentru a-si neutraliza criticii, Dej si-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism,a recurs la tactica perfida si, in fond, incununata de succes, de transfer al culpabilitatii. La fel, in Cehoslovacia, Antonin Novotny a spus ca Rudolf Slansky fusese principalul stalinist si ca, prin urmare, dupa eliminarea acestuia si a adeptilor sai, nu se punea problema unei regenerari a elitei hegemonice. In datele situatiei din Romania, cu echipa Dej la cirma, cu trupele sovietice pe teritoriul tarii, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a inteligentsiei pe o platforma inspirata de directiile novatoare din Polonia si Ungaria, insa intelectualii (marxisti sau nemarxisti) erau prea inspaimintati si/sau regimentati pentru a testa asemenea strategii.

Gheorghiu-Dej, Valter Roman, Imre Nagy

Mi-e greu de imaginat un regim comunist in Romania care sa sprijine Revolutia Maghiara. Chiar si in 1968, Nicolae Ceausescu a sustinut independenta Cehoslovaciei, insa a avut rezerve esentiale privind linia de democratizare interna. Ceea ce insa nu implica obligatia excesului de zel, indirjirea comunistilor romani in condamnarea liniei lui Imre Nagy si colaborarea lor entuziasta cu „organele” sovietice.

Mergand pe linia istoriei contrafactuale (excelente articolele lui Eugen Stancu din “LaPunkt” unde isi imagineaza scenariul unei interventii sovietice in Romania in 1968), in continuarea unei intrebari lansata de Ghita Ionescu in magistrala sa carte “Communism in Romania” (Oxford University Press, 1964), ne putem imagina un moment Patrascanu in 1956 (in conditiile in care acesta n-ar fi fost lichidat in 1954). Presiunile sovietice ar fi putut duce la inlocuirea lui Dej cu nemesis-ul sau. Cat de departe ar fi mers Patrascanu? Personal, cred ca ar fi adoptat linia lui Gomulka: o deschidere partiala, incurajarea inteligentsiei nationale, dar mentinerea cordonului ombilical cu Moscova. In nciun caz pluralism democratic, multipartidism, alegeri libere. O de-stalinizare de tip hrusciovist, ceea ce, in conditiile date, ar fi insemnat un inceput de liberalizare interna reala, nu mimata. Ce sprijin ar fi gasit Patrascanu intre colegii sai de partid este insa o alta chestiune. Nu stiu care ziarist de la “Scanteia” ar fi putut sa se metamorfozeze intr-un Miklos Gimes, fostul redactor al oficiosului comunist de la Budapesta, “Szabad Nep”, devenit cel mai loial colaborator al lui Nagy in timpul Revolutiei Maghiare, condamnat si executat in iunie 1958, impreuna cu premierul legal inlaturat de Armata Rosie.

Cine crede ca Valter Roman, vorbitor nativ de maghiara, conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu fortat, pentru ca asa dorea el, se inseala amarnic. Om de incredere al organelor speciale sovietice, Valter Roman nu era catusi de putin un anti-stalinist (cum a incercat sa-l prezinte in anii 90 fiul sau Petre). Toate aceste „discutii” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea vointei de rezistenta a exilatilor maghiari si aducerea lor intr-o stare de abdicare morala necesara confectionarii unui proces-spectacol. “Mai intai vom stoarce de la la el toate informatiile”, afirma Dej in cercul sau intim, “apoi il vom spanzura de limba”. Imre Nagy a refuzat sa colaboreze cu anchetatorii, i-a sfidat cu demnitate. A fost spanzurat la Budapesta in iunie 1958.

Simplu spus, in intre 1953 si 1956, conducerea PMR a optat in favoarea conservarii modelului politic si economic stalinist, a despotismului politienesc, respingind orice tentativa de liberalizare interna. In aceasta privinta, Dej era mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotny, Ulbricht si Thorez, decit de Tito, Gomulka (cel din 1956), Togliatti ori Nagy. Cultura politica a comunismului romanesc a fost asadar una a stalinismului impenitent.

Versiune largita a articolului aparut pe platforma LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/05/03/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Despre profesorul Ghita Ionescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-amintirea-unui-mare-ganditor-politic-ghita-ionescu-1913-1996-1029923.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Defaimarea ca specialitate, dar si unele vesti bune

Inteleg ca intr-o emisiune de pe “Antena 3″ (unde in alta parte?), domnii Andrei Marga si Andrei Muraru, infratiti intru uri comune, s-au ocupat din nou de ceea ce ei considera a fi “grelele mosteniri” ale fostelor conduceri ICR si IICCMER. Cei doi par sa se fi specializat in ponegriri si defaimari. Daca asa inteleg cei doi sa explice esecurile socante ale insitutitiilor pe care le conduc gratie sprijinului politic al USL, este dezolant. Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata. Dl Muraru face afirmatii calomnioase la adresa profesorului Ioan Stanomir si a mea. Calomnia inseamna, conform Codului Penal: “Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public”.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14718086-curtea-constitutionala-dezlegarea-inaltei-curti-privind-insulta-calomnia-este-neconstitutionala-cristi-danilet-insulta-calomnia-inapoi-codul-penal.htm

Cum nicio instanta legala din Romania nu s-a pronuntat inca asupra alegatiilor Corpului de Control al premierului Ponta, dl Muraru nu face decat sa disemineze afirmatii ce se pot dovedi calomnioase. Il asigur ca ele nu vor trece nesanctionate in justitie. Pentru moment, ar fi interesant de aflat care sunt cartile sustinute de IICCMER pentru publicare. Care sunt contactele internationale ale IICCMER in comunitatea academica globala? Care sunt participarile d-lui Muraru si/sau ale membrilor echipei sale la conferinte semnificative? De ce nu s-a format inca un Consiliu Stiintific si se perpetueaza, pe site-ul IICCMER, minciuna privind existenta unui CS format din personalitati care si-au anuntat public, in repetate randuri, demisia?

Dl Muraru se afla in fruntea acelui institut de aproape un an (nu singur, ci impreuna cu dl Dinu Zamfirescu, presedintele unui inexistent Consiliu Stiintific). Majoritatea titlurilor aparute, sustinute de IICCMER, sunt cele selectate de conducerea demisa de Victor Ponta in mai 2013. Calomniile si focurile de artificii retorice nu se pot substitui activitatii stiintifice reale, verificabila empiric.

Pe langa atatea vesti dezagreabile, exista si vesti care trebuie salutate. Intre acestea, pe langa decizia Curtii Constitutionale privind regimul insultei si calomniei, faptul ca, pe data de 9 mai, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la  Sighet va deschide, cu prilejul aniversarii a doua decenii de existenta, un spatiu expozitional permanent la Bucuresti,  str J-L Calderon nr 66.

De asemenea, re-editarea la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si de mine, a volumului “Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca si publicarea, in aceeasi colectie, a cartii despre urmarirea de catre Securitate a ambasadorului olandez Coen Storck:

http://www.humanitas.ro/humanitas/fenomenul-pite%C5%9Fti-3

http://www.humanitas.ro/humanitas/dosarul-de-securitate-al-unui-ambasador-coen-stork

Manipulari cinice: USL, IICCMER (Muraru) si eroii de la Ramnicu Sarat

“În luna aprilie s-au împlinit 50 de ani de la închiderea penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Acum, cei care au fost închişi la Râmnicu Sărat între 1945-1963 sunt recunoscuţi ca eroi. Ei au plătit scump pentru a-şi câştiga prestigiul moral şi jertfa lor trebuie să fie recunoscută. Din păcate, zidurile închisorii rămân în paragină şi înainte ca publicul să ştie bine ce s-a întâmplat acolo, puternicii zilei vor să transforme închisoarea în muzeul comunismului. Astfel se ating două obiective: se elimină posibilitatea de a se cunoaşte locul aşa cum a fost şi se mută muzeul într-un loc mult mai puţin accesibil decât capitala. Cum trăsătura comună a eroilor de la Râmnicu Sărat a fost fidelitatea faţă de adevăr cu preţul crucii, o decizie care indică abordarea istoriei în mod ambiguu şi inconsistent este cu totul inadecvată din punct de vedere moral. Modificarea clădirii este o lipsă de respect faţă de un monument istoric foarte semnificativ care şi aşa este mult prea puţin cunoscut, iar relativizarea mesajului eroilor arată că IICCMER-ul recent nu a înţeles acest mesaj şi este deci inapt pentru misiunea pe care şi-a asumat-o. După 60 de ani, eroii de la Râmnicu Sărat mai aşteaptă încă adevărul în tăcere. Poate că nu întâmplător, anul acesta suntem invitaţi să primim mesajul lor cu gândul că Săptămâna Patimilor nu s-a încheiat, dar că ea nu poate fi urmată decât de bucuria Învierii.”

 

Editorial aparut azi in revista online “In linie dreapta”:

http://inliniedreapta.net/

Calomnii in serie sau IICCMER la ceasul Muraru

 

Ploua, ninge, e soare sau furtuna, vinovati, din punctul de vedere al actualei conduceri a IICCMER, suntem Ioan Stanomir si cu mine. Nu voi replica unui aiuritor Comunicat al acestei institutii guvernamentale care sustine ca as fi semnat o adresa catre Guvern in decembrie 2011. Cred ca nu ma inseala memoria, nu stiu sa fi semnat acea adresa si nici alte documente legate de chestiuni legislative. Pur si simplu nu intra in “fisa postului”. N-am aparut niciodata in Parlamentul Romaniei pentru a participa la vreo dezbatere legislativa. Vreau sa fiu bine inteles: precizez aceste lucruri pentru ca ele reflecta exact realitatea, nu in modul distorsionant si calomnios propriu inteventiilor publice ale domnului Andrei Muraru. Am fost si raman solidar cu pozitia corecta, clara si coerenta a profesorului Ioan Stanomir.

Pentru propaganda uselista e nevoie de numele meu ca simbol a tot ceea ce ei detesta. Adevarul este desfigurat fara jena. Nu numai ca nu m-am opus ideii infiintarii unui Muzeu al Dictaturii Comuniste la Bucuresti, ci, dimpotriva, am militat deschis si consecvent in acest sens. La fel, in colaborare cu Fundatia “Ioan Barbus” si cu Fundatia “Corneliu Coposu”, IICCMER in perioada Stanomir-Tismaneanu (cand directori stiintifici au fost, mai intai. Mihail Neamtu, apoi Cristian Vasile, iar secretar al Consiliului Stiintific a fost Bogdan C. Iacob), a activat pentru un Muzeu Memorial la Rimnicu-Sarat. A avut loc un concurs de proiecte, juriul a fost prezidat de dl Andrei Plesu.

As aminti ca site-ul despre inchisoarea de la Rimnicu-Sarat a fost conceput in acea perioada (azi hulita de echipa Zamfirescu-Muraru-Oprea) si ca, la cererea cercetatoarei Adelina Tintariu, responsabila de proiect, am scris chiar eu prefata. Adaug ca, de indata ce s-a instalat noua conducere numita de premeirul Victor Ponta, site-ul a fost lansat fara cuvantul meu introductiv. Nu am primit nicio explicatie din partea Adelinei Tintariu (astazi sefa de departament in IICCMER) care imi solicitase acel text si care stia foarte bine adresa mea de e-mail…

Ma abtin sa calific aici aceste practici (alte exemple in aceeasi directie sunt conferinta despre comunismul grec din luna iunie 2012, a carei idee imi apartinea, si volumul despre Gh. Gheorghiu-Dej, la care urma sa scriu postfata, conform unui plan propus chiar de initiatorii proiectului, domnii Mihai Burcea si Stefan Bosomitu; din ratiuni legate de actuala conducere, volumul a aparut la Polirom in 2012 fara textul meu care nu mi-a mai fost cerut). Ostracizarea unor cercetatori, fie ca ei se numesc Vladimir Tismaneanu, Marius Stan sau Raluca Grosescu, este o practica deplorabila, lipsita de orice fundament deontologic. Nimeni nu l-a tratat astfel pe dl Muraru in perioada pe care azi o considera neagra.

Nu cred ca Memorialul de la Rimnicu Sarat, meritoriu si necesar, se substituie ideii unui Muzeu in Bucuresti. Ar fi  interesat de stiut cum s-au dezvoltat, dupa venirea la conducere a echipei Muraru-Zamfirescu relatiile cu Fundatiile “Corneliu Coposu” si “Ioan Barbus”. Cred cu tarie ca un Muzeu al Dictaturii Comuniste la Bucuresti este o prioritate morala, culturala si politica, asemeni Memorialului de la Sighet si celui, proiectat, de la Rimnicu Sarat. Sustin pozitia profesorului Stanomir inclusa intr-un articol din “Romania Libera” legat de aceste teme:

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/unde-ar-trebui-infiintat-un-muzeu-al-comunismului-300349.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/13/cine-se-teme-de-muzeul-dictaturii-comuniste-din-nou-despre-despre-anti-anticomunism/

PS Am primit azi, pe adresa Universitatii Maryland, o noua scrisoare imunda. O amenintare cu moartea de tipul celor primite si pana acum, doar ca mai violenta ca limbaj. Este expediata din Bucuresti pe data de 17 aprilie 2013. Textul nu poate fi reprodus din ratiuni de igiena a spatiului public. Reiau aici doar o fraza: “Daca te prind vreodata prin Romania te bag intr-un crematoriu si-mi inchipui ca esti la Auschwitz, caci alta moarte nu meriti. (…) Te bucuri de libertate in tara drogurilor si degeneratilor, dar multe zile de trait nu mai ai”. ” In plic sunt incluse decupaje din presa, inclusiv din saptamanalul “New York Magazin,” privitoare la faptul ca “as fi intrat pe mana procurorilor” in urma sesizarii Corpului de Control al premierului Victor Ponta. Cel mai odios in acest gest infam este ca autorul sau a pus un timbru cu chipul lui Lucian Blaga. Este un sacrilegiu absolut.