Nu stiu altii cum sunt: Andrei Ursu isi continuă greva foamei

31/10/2014

Nu stiu altii cum sunt, dar eu unul nu pot dormi stiind ca un om se jerfteste la Bucuresti pentru adevar si că lumea ignoră aceasta actiune disperată. Nu stiu altii cum sunt, dar eu unul sunt revoltat că, in afară de Monica Macovei, niciun candidat prezidential nu a găsit de cuviintă să meargă la sediul GDS din Calea Victoriei 120 să il incurajeze pe Andrei Ursu, să-i strangă mana, să-i spuna că idealul său de dreptate este inteles si impărtăsit, că se va pune capăt minciunii si subterfugiilor mizerabile folosite pentru a nu il aduce in fata justitiei pe asasinul tatălui sau, ofiter al criminalei institutii numită Securitate. Nu simtiti ca suntem in plina tragedie greacă? Ati citit “Antigona”? A disparut umanitatea din noi?

andrei ursu monica macovei

Nu stiu altii cum sunt, dar eu as fi asteptat ca un Insititut platit din bugetul tarii pentru a investiga crimele comunismului (IICCMER), sa-si trimita expertii spre a sustine, cu orice pret, cauza pentru care se sacrifică Andrei Ursu. Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu cred că alegerile de duminică ar trebui să eclipseze tragedia care se consumăla sediul GDS, in Calea Victoriei 120. Dimpotrivă, ar trebui sa fie marcate in chip decisiv de aceasta luptă pentru onoare si adevăr.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand citesc că Monica Macovei ar fi dat dovada de “ipocrizie” mergand la conferinta de presă lui Andrei Ursu, ca persoana privată, ca prietenă personală a acestuia, simt că mă sufoc. Exista limite ale ticălosiei? Mai stim ce inseamnă prietenie, solidaritate, onoare, bun simt?

Nu stiu altii cum sunt si cum simt, dar pentru mine tăcerea presei din Romania in ce priveste greva foamei a lui Andrei Ursu vorbeste de o manieră socantă despre degradarea cumplită a tot ce inseamnă simtul fraternitătii umane. Va rog sa cititi acest articol ca pe un SOS. Il rog cat pot de politicos si de insistent pe ministrul justitiei, Robert Cazanciuc, sa nu subestimeze reactia comunitatii internationale la ceea ce intampla in aceste zile la Bucuresti.


Solidaritate cu Andrei Ursu: Fundația Ioan Bărbuș

30/10/2014

Dorim să ne exprimăm solidaritatea cu demersurile Domnului Andrei Ursu. Îi mulţumim pentru sacrificiile pe care le face pentru aflarea adevărului şi pedepsirea asasinilor tatălui său. Gestul său onorează memoria tuturor celor care au suferit din cauza represiunii comuniste. Îi transmitem în același timp apelul creștinesc de a nu-și pune în pericol sănătatea și viața.

Mulţumim, de asemenea, celor care s-au solidarizat cu cauza Domnului Ursu.

Solicităm în mod expres deschiderea urmăririi penale împotriva maiorului de Securitate Marin Pârvulescu. Tergiversările legate de această decizie sunt o jignire pentru memoria lui Gheorghe Ursu şi arată desconsideraţie pentru memoria tuturor celor care au suferit în urma represiunii comuniste.

Considerăm că lipsa de reacţie a IICCMER faţă de demersul Domnului Andrei Ursu confirmă diminuarea independenţei, profesionalismului şi credibilităţii acestei instituţii.

E bine cunoscut că în regimul comunist nu doar condamnaţii politici au fost trataţi cu cruzime, ci şi familiile lor. Rudele şi prietenii lor au trăit tensiunea, dezamăgirile şi revolta aşteptării răspunsului la cele mai fireşti cereri. În loc să primească acest răspuns, au fost deseori amânaţi, repeziţi, ameninţaţi sau minţiţi. Astfel de practici rămân inadmisibile. Chiar dacă se manifestă astăzi într-o formă mai puţin stridentă, ele continuă să denote cinism, incompetenţă sau un inacceptabil dezinteres faţă de pedepsirea răufăcătorilor.

Instituţiile însărcinate să apere societatea de răufăcători trebuie să înţeleagă că, în lumea liberă, rolul lor nu este doar să îndeplinească nişte proceduri, ci să transmită publicului, mai ales tinerilor, un mesaj moral în favoarea dreptăţii. Ori, din evenimentele până acum, nu putem să înţelegem decât că dreptatea este păgubită. Vechile mentalităţi nu au fost eliminate în întregime şi dreptatea e înlocuită cu satisfacerea birocraţiei şi protejarea foştilor colegi proveniţi din Securitate – o instituţie responsabilă de zeci de mii crime.

Considerăm că atitudinea candidaţilor la preşedinţie faţă de eforturile Domnului Andrei Ursu este foarte grăitoare. Un singur candidat consideră că e firesc să fie alături Domnul Ursu şi insistă că această prezenţă nu e un demers electoral. Ceilalţi candidaţi sunt ocupaţi să vorbească despre justiţie şi nu observă nedreptatea.

Din partea Fundației Ioan Bărbuș:

Elsa Anca-Bărbuș
Anca Cernea
Mihaela Bărbuș

http://inliniedreapta.net/insemnare/fundatia-ioan-barbus-mesaj-de-solidarizare-cu-domnul-andrei-ursu/


Solidaritate cu Andrei Ursu: Asasinii trebuie să-si primeasca pedeapsa

29/10/2014

Inginerul Gheorghe Ursu a fost un intelectual in sensul nobil si frumos al acestui cuvant. A crezut in libertate si a murit pentru ea. A scris poezii, a fost prieten apropiat al unor poeți, romancieri, regizori, compozitori. Iata una din poeziile sale:

“Poetii sint in general tristi/Ei nu inteleg lumea /Si lumea nu-i intelege/ Ei iubesc lumea dar nu o inteleg/ Lumea ii iubeste dar nu-i intelege/ Uneori cand ajung sa inteleaga lumea ei o detesta/ Alteori cand lumea ajunge sa-i inteleaga e prea tarziu /Si uite asa, poetii mor in general tristi”

Inginerul Gheorghe Ursu a ales sa traiască in adevar. A refuzat să fie sclavul unui regim ilegitim si criminal. A ținut un jurnal in care a notat ce vedea, ce gandea, ce simțea. Aceasta este functța unui jurnal. Dar a ține un jurnal in regimurile totalitare poate fi un gest sinucigas. Adică unul care te poate distruge, daca politța secreta află de existenta lui. Pentru a afla asemenea lucruri “c-un dedesubt primejdios” (cum scria Boris Pasternak), există delatorii, turnătorii, acea specie infectă despre care N. Steinhardt spunea că-i produce o greață infinită (“Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori“). Inginerul Gheorghe Ursu a fost turnat, arestat, anchetat, torturat, ucis.

 

Monica Macovei,, Andrei Ursu si Radu Filipescu

 Monica Macovei, Andrei Ursu, Radu Filipescu (fotografie de Marius Stan)

Era in noiembrie 1985, au trecut 30 de ani de-atunci, a căzut dictatura lui Ceaușescu, s-au succedat la putere diversi presedinți si premieri. Cazul inginerului Gheorghe Ursu, menționat explicit in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a fost in continuare neglijat, ignorat, mușamalizat.

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie (in stanga, fiica sa Olga, in dreapta Andrei)

Gheorghe (Babu) Ursu intr-o fotografie de familie

Principalul vinovat de moartea lui Gheorghe Ursu, torționarul Marin Pirvulescu, a scăpat de binemeritata pedeapsă, s-a fofilat prin interstitiile legilor astuțios răsucite de avocati perfizi si judecători indiferenți ori mai rău. Timp in care s-au mai găsit si unii care să-l calomnieze postum pe cel omorât de Securitate. Intregul caz trebuie redeschis in regim de urgență si judecat corect. In clipa cand scriu aceste randuri, fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei, se află de sapte zile in greva foamei. Sub ochii noștri, un om iși riscă viața pentru a salva memoria, dreptatea, adevărul.

Să nu mi se spună că este vorba de o chestiune tangențială, fără legătura cu alegerile. Nu este adevărat: acum decidem ce fel de stat va fi Romania, unul de drept ori de nedrept, unul al legii sau al fărădelegii. In plus, cum bine remarca Dumitru Lacatusu, nu e vorba doar de securistul-tortionar Marin Pirvulescu, ci de grangurii din varful Securitatii, inclusiv Tudor Postelnicu si Iulian Vlad. Acesta din urma este celebrat in cercurile national-securiste drept un “autentic patriot”. Unul responsabil, intre altele, de lichidarea fizica a lui Gheorghe Ursu.

http://www.evz.ro/solidaritate-cu-andrei-ursu-asasinii-trebuie-sa-si-primeasca-pedeapsa.html

Link la interviul cu Andrei Ursu transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/article/26656348.html

Despe conferinta de presa a lui Andrei Ursu:

http://www.europalibera.org/content/article/26664653.html

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/andrei-ursu-apel-pentru-anchetarea-maiorului-de-securitate-marin-parvulescu/

 

 


Sa mori pentru adevar: Cazul Gheorghe Ursu si Romania de azi

28/10/2014

Sunt intru totul de acord cu Andrei Plesu atunci cand trage semnalul de alarma. Inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis de instrumentele abjecte ale dictaturii comuniste pentru ca a indraznit sa tina un jurnal. A fost un martir al luptei pentru adevar. Asasinii sai au fost sistematic crutati de justitia post-decembrista. Fiul sau, Andrei Ursu, se afla de sapte zile in greva foamei la Bucuresti. S-a intalnit cu ministrul justitiei, cu reprezentantii procuraturii, ai perchetelor militare: rezultele au fost cel putin dezamagitoare. Greva foamei in numele adevarului si dreptatii contintinua. Miercuri, la ora 13, la sediul GDS din Calea Victoriei 120 va avea loc conferinta de presa a lui Andrei Ursu.

Monica Macovei este singurul candidat prezidential care a semnat Apelul GDS. Sper ca se va pronunta in continuare in aceasta directie. La fel, apelez la ceilalti candidati ai opozitiei democratice, Klaus Iohannis si Elena Udrea, sa-si faca auzite vocile. Tema nu este catusi de putin marginala, fara legatura cu actuala campanie electorala. Eu inteleg ca presa este excitata de catusele lui Andrei Hrebenciuc. Dar mi se pare o proba de miopie sa nu vezi care este diferenta intre un Andrei si celalalt, sa ignori ceea ce tine de insasi supravietuirea memoriei noastre, de dreptul nostru la onoare si demnitate.

 

 

Miza o reprezinta realitatea insasi a statului de drept si a respectului pentru drepturile omului.. Ne confruntam in chip cinstit cu trecutul totalitar ori mergem mai departe pe calea amneziei? Uciderea lui Gheorghe Ursu de catre Securitatea lui Ceausescu este o proba irefutabila ca regimul a fost criminal pe intreg parcursul existentei sale. E foarte bine ca monstrul Visinescu e judecat. Sa fie judecati si asasinii lui Gheorghe Ursu, monstri si ei. Credibilitatea democratiei din Romania depinde si de felul cum este rezolvata, in regim de urgenta, aceasta chestiune. Gheorghe Ursu a murit pentru adevar. Fiul sau se jertfeste sub ochii nostri pentru adevar. Nu avem dreptul sa tacem! Impreuna cu Andrei Plesu, intreb: “Vom provoca, prin nesimtirea noastra, o noua victima?”

Apelez la toti prietenii societatii deschise sa sustina demersul lui Andrei Ursu, sa-si exprime solidaritatea cu el. Asa cum o face, exemplar, pianistul si eseistul Andrei Vieru: “Astăzi, fiul martirului și eroului Gheorghe Ursu (sub tortură Gheorghe Ursu nu-și denunțase prietenii!) este în a șaptea zi de grevă a foamei. El cere deblocarea unui dosar de urmărire penală pentru tortură aflat în adormire de mulți ani de zile din cauza indolenței, relei voințe sau a bunăvoinței prost orientate a unor funcționari. Pentru ca adevărul să iasă la iveală este oare nevoie de noi victime?”

http://www.evz.ro/eroi-sau-martiri.html

http://www.revista22.ro/andrei-ple350u-despre-fiul-disidentului-gheorghe-ursu-aflat-in-greva-foamei-vom-provoca-prin-nesimtirea-noastra-o-noua-victima-49137.html

http://www.revista22.ro/fiul-disidentului-gheorghe-ursu-intra-in-greva-foamei-ucigasii-au-ramas-nepedespsiti–sustineti-apelul-adresat-primului-ministru-semnati-aici-48905.html


Supremul gangster și cercul său intim

20/10/2014

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm–de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din “democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

 

Tiranul și lacheii săi: Stalin, Molotov și Voroșilov

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai “farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Isteria cultului lui Stalin

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a “dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a “fortăreței asediate” și a primejdiei “calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

 

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26647170.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26647169.html

Articolul este o versiune largita a eseului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/19/tiranul-rosu-si-lacheii-sai/

Pentru cartea lui Simon Sebag Montefiore aparuta la editura Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalin-curtea-tarului-rosu-5488/

 

 

 


Dl Meleșcanu, doctoratele in Vest si adeverințele de la Aprozar (plus un comentariu de Rasvan Lalu)

17/10/2014

In interviul sau de pe “Hotnews” fostul ministru de externe al Romaniei, fostul sef al SIE si actualul candidat prezidential, dl Teodor Meleșcanu, susține, cu candoare, că in anii “liberalizarii” ceausiste a merge sa-ti faci doctoratul in drept in Occident era un lucru firesc. Spune dl Meleșcanu ca sute, daca nu chiar mii de oameni, aveau sansa de a-si face doctoratul in afara Romaniei, in marile institutii occidentale. Mi-e teama ca se inseala si ne inseala. Aprobarile pentru asemenea situatii, deloc banale, tineau de locul de munca al persoanei respective, apoi de organele care se ocupau concret de subiect. Deci nu doar Sectia de Relatii Externe a CC al PCR, ci si (mai ales) servciile specializate din Consiliul Securitatii Statului. Pasaportul era eliberat de Ministerul de Interne, nu de CC al PCR.  Termenul care imi vine in minte, gandindu-ma la ciudatele argumente ale d-lui Meleșcanu, dar si privind o fotografie in care isi savureaza trabucul, este smoke screen

melescanu

Afirmă, asadar, dl Meleșcanu: “Am avut nevoie ca sa plec la studii in strainatate de o singura aprobare. Aprobarea sectiei relatii externe a CC a PCR pentru ca nu eram membru de partid. Aceasta aprobare mi-a fost data si nimeni nu mi-a cerut niciodata o alta aprobare.” Dl Meleșcanu a obtinut doua titluri la Universitatea din Geneva: primul, in 1968, ca absolvent al unei facultati de relatii internationale si, al doilea, doctoral, in 1973. A lucrat in MAE incepand din 1966. Este cumva bizar ca nu era membru PCR in 1968, in mod cert devenise pana in 1973. Ar fi interesant de stiut cum a ajuns sa se inscrie la cursurile respective, cine le-a platit, care era regimul sau in MAE in perioada cat s-a aflat la studii pre-doctorale si doctorale in Elvetia. Domnia sa este candidat pentru cea mai inalta functie a statului roman. Transparența privind propria biografie mi se pare o conditie esentiala pentru credibilitatea sa democratica. Mai ales că, din informatiile oferite de dl Mircea Răceanu, diplomatul roman condamnat la moarte de regimul Ceausescu, rezultă că trecutul domnului Meleșcanu nu este unul chiar atat de lipsit de contacte cu Securitatea precum lasă el să se inteleagă.

Voi povesti aici un episod din propria mea experienta. Era in vara anului 1973. La propunerea profesorului de istoria doctrinelor sociologice, Costache Nicuța, am fost selectat, impreuna cu proaspatul asistent Ion Ungureanu, sa mergem pentru o luna in Germania Federala, cu burse oferite de Societatea de Studii Sud-Est Europene din acea tara. Nu mi-a venit sa cred, eram entuziasmat, intram in anul patru la sociologie, scriam o teza despre Scoala de la Frankfurt, un curent intelectual german. Vorbeam limba, la fel si regretatul Nelu Ungureanu. Eram in vacanta in Maramureș, cu doi buni prieteni (George Purdea si Ion Stere), am fost sunat urgent de mama mea la parintii lui George, in Lechinta, care stiau cum sa dea de noi la Ieud. Mi-a transmis sa vin urgent la Bucuresti sa completez formularele, calatoria urma sa se petreaca in septembrie. Am luat trenul de noapte, am ajuns la Bucuresti, m-am infiintat rapid la serviciul de cadre al Universitatii (condus de un oarecare tovaraș Ciurel), am completat tot felul de hartii.

Au urmat cateva saptamani de febrila asteptare. Vazand ca nu se intampla nimic, la indemnul profesorului Nicuța, am mers impreuna cu Nelu Ungureanu la Ministerul Invatamantului. Am intrat cu greu, am ajuns la ghiseul specializat, am batut in ferestruica bine inchisa. Dupa cateva minute s-a intredeschis, ne privea suspicios un cetatean posomorat. I-am spus cine suntem si ca am dori sa stim cand vom avea pasapoartele necesare calatoriei. A zabovit putin, s-a dus in spate, s-a uitat prin niste dosare, a revenit si ne-a spus: “Mai aveti nevoie de niste adeverinte”. “De unde?”, a intrebat Nelu (era de-acum cadru universitar, avea mai multa greutate decat un student ca mine). Cu un dispret infinit in glas, securistul (intrucat securist era, lucrand exact pe aceste chestiuni, calatorii academice in strainatate), ne-a raspuns” “De la Aprozar”. Dupa care a trantit plictisit fereastra ghiseului. Noi doi am ramas acolo inmarmuriti, fara glas si fara cuvinte. Vulgaritatea brutala a raspunsului cadristo-securist ne-a dezarmat complet. Ne-am dat seama ca eram doar doua insecte usor de strivit in marea mlastina a “societatii socialiste multilateral dezvoltata”. Eram consternati si neputinciosi.

Cam asa stateau lucrurile cu calatoriile in Vest. Nu neg ca au fost cazuri (nu multe) de oameni absolut onesti, profesionisti remarcabili, care au reusit sa isi faca doctoratul in strainatate. Dar nu in domenii hiper-sensibile precum acela al dreptului international. Acolo era nevoie nu doar de conectii si de protectie (“pile”), ci, indeosebi, de increderea totala a organelor. Iar aceasta incredere nu se obtinea fara a colabora cu acele institutii. In acele domenii, nu se pleca in Vest in chip inocent. A crede altfel ar insemna sa ignoram natura sistemului si modul sau de functionare. In ce ma priveste, am ras copios citind declaratia d-lui Meleșcanu. Cred ca nu sunt singurul…

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18324961-spune-melescanu-azi-despre-acuzatia-adusa-2005-fost-ofiter-acoperit-cum-plecau-romanii-studii-anii-60-cum-ajuns-coleg-doctorat-geneva-patriarhul-daniel.htm

Pe site-ul “Contributors”, dl Rasvan Lalu a publicat un comentariu la articolul de mai sus pe care il reiau integral aici:

“Am motive puternice, de ordin public, dar mai ales personal, să salut această luare de poziție față de minciunile nerușinate ale securistului dl. Meleșcanu.

De altfel, observ cum atât comentariile de pe HotNews cât și cele de aici arată clar cum oamenii din toate generațiile nu se lasă păcăliți și mințiți în față, așa cum, cu caracteristică nerușinare, încearcă să facă securistul dl. Meleșcanu, în acel interviu grețos, unde are tupeul să explice cum făcea el doctoratul la Geneva în anii ’60 „de deschidere“, când zeci de mii de deținuți politici mai zăceau în pușcării.

Așadar, tot ce afirmă securistul dl. Meleșcanu în acel „interviu“ pe HotNews este o uriașă și nerușinată minciună, pe care numai un securist cinic poate avea nemăsuratul tupeu s-o lanseze public. De altfel, ce face securistul dl. Meleșcanu se înscrie într-un sistem practicat de securiști în ultimii 25 de ani: mistificarea istoriei comunismului, astfel încât acel regim odios, dar în special ei, securiștii, să iasă spălați, apretați și călcați, numai buni de pus pe raftul istoriei în rând cu Mihai Viteazul și Carol I.

Cum arată profesorul Tismăneanu, sunt două aspecte ale vieții sub comunism, ce se intersectează în declarațiile mincinoase și mistificatoare ale securistului dl. Meleșcanu: plecările în străinătate și doctoratele.

Ambele erau suspuse celui mai strict regim de control: plecările în străinătate erau permise exclusiv de securitate (exista un filtru multiplu, plecând de la securistul de la locul de muncă, ajungând până la celebrul Serviciu de Pașapoarte, iar dacă era nevoie, interveneau și alte „organe“), iar doctoratele treceau printr-un extrem de dificil filtru de partid – 80% (!!) din actele și aprobările necesare înscrierii la doctorat erau „pe linie de partid“, iar un muritor de rând nu le obținea niciodată.

Habar n-am avut că securistul dl. Meleșcanu și-a făcut doctoratul la Geneva în anii ’60. Acum că am aflat, asta constituie cea mai peremptorie dovadă că a fost securist. Vor fi existat poate excepții, să le numeri pe degetele unei mâini, de oameni din România cărora regimul le-a permis un doctorat în Occident fără să fie nici din nomenklatura comunistă nici securiști, dar acestea au fost marile excepții.

A mai avea cinismul să afirmi că existau sute, chiar mii de doctoranzi români în Occident în anii comunismului, este o enormitate revoltătoare – securistul dl. Meleșcanu pur și simplu își bate joc de noi.

Pe deasupra, zăpăcit între atâtea minciuni fabuloase, mai comite și inadvertențe ridicole: cum adică, un ne-membru de partid avea nevoie nici mai mult nici mai puțin decât de avizul Secției de Relații Externe a CC al PCR !? Păi atunci un membru PCR, de ce avize avea nevoie, de la Secția de Relații Externe a CC al PCUS !?

Poate că este adevărat că securistul dl. Meleșcanu a avut nevioe de un aviz atât de înalt, dar asta abia vine să confirme poziția sa specială în interiorul aparatului comunist/securist. Oricum, nivelul foarte înalt al avizului pentru un doctorat în Occident, întărește ceea ce știm și am trăit: o asemenea „favoare“ era cu totul excepțională și necesita aprobări la nivel excepțional.

Am citit cu plăcere textul profesorului Tismăneanu, din cauza figurilor familiare evocate acolo, dar și cu mare strângere de inimă și nestinse resentimente și revoltă, amintindu-mi de atmosfera de opresiune, de aroganța și de disprețul cinic cu care eram tratați noi, oamenii obișnuiți. Parcă aș fi fost de față la acea scenă, atât de cunoscut îmi este stilul acestor brute securiste, care acum, după 25 de ani, își trimit reprezentanții mai prezentabili, gen securistul dl. Meleșcanu, să mistifice realitatea.

 Măi băieți, mai răsfirați măi, încă n-am murit toți, încă mai suntem care vă recunoaștem, mai așteptați o vreme până să puteți să-i mințiți după pofta inimii pe cei tineri.”

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/dl-mele%c8%99canu-doctoratele-in-vest-si-adeverin%c8%9bele-de-la-aprozar/


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 185 other followers