Supremul gangster și cercul său intim

20/10/2014

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm–de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din “democrațiile populare”, întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici…

 

Tiranul și lacheii săi: Stalin, Molotov și Voroșilov

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai “farului umanității progresiste” sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul…

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a “dușmanilor poporului”. Imaginea dominantă este a “fortăreței asediate” și a primejdiei “calului troian”. Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

 

Text transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26647170.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26647169.html

Articolul este o versiune largita a eseului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/10/19/tiranul-rosu-si-lacheii-sai/

Pentru cartea lui Simon Sebag Montefiore aparuta la editura Polirom:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalin-curtea-tarului-rosu-5488/

 

 

 


Dl Meleșcanu, doctoratele in Vest si adeverințele de la Aprozar (plus un comentariu de Rasvan Lalu)

17/10/2014

In interviul sau de pe “Hotnews” fostul ministru de externe al Romaniei, fostul sef al SIE si actualul candidat prezidential, dl Teodor Meleșcanu, susține, cu candoare, că in anii “liberalizarii” ceausiste a merge sa-ti faci doctoratul in drept in Occident era un lucru firesc. Spune dl Meleșcanu ca sute, daca nu chiar mii de oameni, aveau sansa de a-si face doctoratul in afara Romaniei, in marile institutii occidentale. Mi-e teama ca se inseala si ne inseala. Aprobarile pentru asemenea situatii, deloc banale, tineau de locul de munca al persoanei respective, apoi de organele care se ocupau concret de subiect. Deci nu doar Sectia de Relatii Externe a CC al PCR, ci si (mai ales) servciile specializate din Consiliul Securitatii Statului. Pasaportul era eliberat de Ministerul de Interne, nu de CC al PCR.  Termenul care imi vine in minte, gandindu-ma la ciudatele argumente ale d-lui Meleșcanu, dar si privind o fotografie in care isi savureaza trabucul, este smoke screen

melescanu

Afirmă, asadar, dl Meleșcanu: “Am avut nevoie ca sa plec la studii in strainatate de o singura aprobare. Aprobarea sectiei relatii externe a CC a PCR pentru ca nu eram membru de partid. Aceasta aprobare mi-a fost data si nimeni nu mi-a cerut niciodata o alta aprobare.” Dl Meleșcanu a obtinut doua titluri la Universitatea din Geneva: primul, in 1968, ca absolvent al unei facultati de relatii internationale si, al doilea, doctoral, in 1973. A lucrat in MAE incepand din 1966. Este cumva bizar ca nu era membru PCR in 1968, in mod cert devenise pana in 1973. Ar fi interesant de stiut cum a ajuns sa se inscrie la cursurile respective, cine le-a platit, care era regimul sau in MAE in perioada cat s-a aflat la studii pre-doctorale si doctorale in Elvetia. Domnia sa este candidat pentru cea mai inalta functie a statului roman. Transparența privind propria biografie mi se pare o conditie esentiala pentru credibilitatea sa democratica. Mai ales că, din informatiile oferite de dl Mircea Răceanu, diplomatul roman condamnat la moarte de regimul Ceausescu, rezultă că trecutul domnului Meleșcanu nu este unul chiar atat de lipsit de contacte cu Securitatea precum lasă el să se inteleagă.

Voi povesti aici un episod din propria mea experienta. Era in vara anului 1973. La propunerea profesorului de istoria doctrinelor sociologice, Costache Nicuța, am fost selectat, impreuna cu proaspatul asistent Ion Ungureanu, sa mergem pentru o luna in Germania Federala, cu burse oferite de Societatea de Studii Sud-Est Europene din acea tara. Nu mi-a venit sa cred, eram entuziasmat, intram in anul patru la sociologie, scriam o teza despre Scoala de la Frankfurt, un curent intelectual german. Vorbeam limba, la fel si regretatul Nelu Ungureanu. Eram in vacanta in Maramureș, cu doi buni prieteni (George Purdea si Ion Stere), am fost sunat urgent de mama mea la parintii lui George, in Lechinta, care stiau cum sa dea de noi la Ieud. Mi-a transmis sa vin urgent la Bucuresti sa completez formularele, calatoria urma sa se petreaca in septembrie. Am luat trenul de noapte, am ajuns la Bucuresti, m-am infiintat rapid la serviciul de cadre al Universitatii (condus de un oarecare tovaraș Ciurel), am completat tot felul de hartii.

Au urmat cateva saptamani de febrila asteptare. Vazand ca nu se intampla nimic, la indemnul profesorului Nicuța, am mers impreuna cu Nelu Ungureanu la Ministerul Invatamantului. Am intrat cu greu, am ajuns la ghiseul specializat, am batut in ferestruica bine inchisa. Dupa cateva minute s-a intredeschis, ne privea suspicios un cetatean posomorat. I-am spus cine suntem si ca am dori sa stim cand vom avea pasapoartele necesare calatoriei. A zabovit putin, s-a dus in spate, s-a uitat prin niste dosare, a revenit si ne-a spus: “Mai aveti nevoie de niste adeverinte”. “De unde?”, a intrebat Nelu (era de-acum cadru universitar, avea mai multa greutate decat un student ca mine). Cu un dispret infinit in glas, securistul (intrucat securist era, lucrand exact pe aceste chestiuni, calatorii academice in strainatate), ne-a raspuns” “De la Aprozar”. Dupa care a trantit plictisit fereastra ghiseului. Noi doi am ramas acolo inmarmuriti, fara glas si fara cuvinte. Vulgaritatea brutala a raspunsului cadristo-securist ne-a dezarmat complet. Ne-am dat seama ca eram doar doua insecte usor de strivit in marea mlastina a “societatii socialiste multilateral dezvoltata”. Eram consternati si neputinciosi.

Cam asa stateau lucrurile cu calatoriile in Vest. Nu neg ca au fost cazuri (nu multe) de oameni absolut onesti, profesionisti remarcabili, care au reusit sa isi faca doctoratul in strainatate. Dar nu in domenii hiper-sensibile precum acela al dreptului international. Acolo era nevoie nu doar de conectii si de protectie (“pile”), ci, indeosebi, de increderea totala a organelor. Iar aceasta incredere nu se obtinea fara a colabora cu acele institutii. In acele domenii, nu se pleca in Vest in chip inocent. A crede altfel ar insemna sa ignoram natura sistemului si modul sau de functionare. In ce ma priveste, am ras copios citind declaratia d-lui Meleșcanu. Cred ca nu sunt singurul…

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18324961-spune-melescanu-azi-despre-acuzatia-adusa-2005-fost-ofiter-acoperit-cum-plecau-romanii-studii-anii-60-cum-ajuns-coleg-doctorat-geneva-patriarhul-daniel.htm

Pe site-ul “Contributors”, dl Rasvan Lalu a publicat un comentariu la articolul de mai sus pe care il reiau integral aici:

“Am motive puternice, de ordin public, dar mai ales personal, să salut această luare de poziție față de minciunile nerușinate ale securistului dl. Meleșcanu.

De altfel, observ cum atât comentariile de pe HotNews cât și cele de aici arată clar cum oamenii din toate generațiile nu se lasă păcăliți și mințiți în față, așa cum, cu caracteristică nerușinare, încearcă să facă securistul dl. Meleșcanu, în acel interviu grețos, unde are tupeul să explice cum făcea el doctoratul la Geneva în anii ’60 „de deschidere“, când zeci de mii de deținuți politici mai zăceau în pușcării.

Așadar, tot ce afirmă securistul dl. Meleșcanu în acel „interviu“ pe HotNews este o uriașă și nerușinată minciună, pe care numai un securist cinic poate avea nemăsuratul tupeu s-o lanseze public. De altfel, ce face securistul dl. Meleșcanu se înscrie într-un sistem practicat de securiști în ultimii 25 de ani: mistificarea istoriei comunismului, astfel încât acel regim odios, dar în special ei, securiștii, să iasă spălați, apretați și călcați, numai buni de pus pe raftul istoriei în rând cu Mihai Viteazul și Carol I.

Cum arată profesorul Tismăneanu, sunt două aspecte ale vieții sub comunism, ce se intersectează în declarațiile mincinoase și mistificatoare ale securistului dl. Meleșcanu: plecările în străinătate și doctoratele.

Ambele erau suspuse celui mai strict regim de control: plecările în străinătate erau permise exclusiv de securitate (exista un filtru multiplu, plecând de la securistul de la locul de muncă, ajungând până la celebrul Serviciu de Pașapoarte, iar dacă era nevoie, interveneau și alte „organe“), iar doctoratele treceau printr-un extrem de dificil filtru de partid – 80% (!!) din actele și aprobările necesare înscrierii la doctorat erau „pe linie de partid“, iar un muritor de rând nu le obținea niciodată.

Habar n-am avut că securistul dl. Meleșcanu și-a făcut doctoratul la Geneva în anii ’60. Acum că am aflat, asta constituie cea mai peremptorie dovadă că a fost securist. Vor fi existat poate excepții, să le numeri pe degetele unei mâini, de oameni din România cărora regimul le-a permis un doctorat în Occident fără să fie nici din nomenklatura comunistă nici securiști, dar acestea au fost marile excepții.

A mai avea cinismul să afirmi că existau sute, chiar mii de doctoranzi români în Occident în anii comunismului, este o enormitate revoltătoare – securistul dl. Meleșcanu pur și simplu își bate joc de noi.

Pe deasupra, zăpăcit între atâtea minciuni fabuloase, mai comite și inadvertențe ridicole: cum adică, un ne-membru de partid avea nevoie nici mai mult nici mai puțin decât de avizul Secției de Relații Externe a CC al PCR !? Păi atunci un membru PCR, de ce avize avea nevoie, de la Secția de Relații Externe a CC al PCUS !?

Poate că este adevărat că securistul dl. Meleșcanu a avut nevioe de un aviz atât de înalt, dar asta abia vine să confirme poziția sa specială în interiorul aparatului comunist/securist. Oricum, nivelul foarte înalt al avizului pentru un doctorat în Occident, întărește ceea ce știm și am trăit: o asemenea „favoare“ era cu totul excepțională și necesita aprobări la nivel excepțional.

Am citit cu plăcere textul profesorului Tismăneanu, din cauza figurilor familiare evocate acolo, dar și cu mare strângere de inimă și nestinse resentimente și revoltă, amintindu-mi de atmosfera de opresiune, de aroganța și de disprețul cinic cu care eram tratați noi, oamenii obișnuiți. Parcă aș fi fost de față la acea scenă, atât de cunoscut îmi este stilul acestor brute securiste, care acum, după 25 de ani, își trimit reprezentanții mai prezentabili, gen securistul dl. Meleșcanu, să mistifice realitatea.

 Măi băieți, mai răsfirați măi, încă n-am murit toți, încă mai suntem care vă recunoaștem, mai așteptați o vreme până să puteți să-i mințiți după pofta inimii pe cei tineri.”

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/dl-mele%c8%99canu-doctoratele-in-vest-si-adeverin%c8%9bele-de-la-aprozar/


Recomandare de lectură: Indomptabilul Bronek

17/10/2014
Am auzit prima oară- despre Bronisław Wildstein atunci când am studiat istoria sindicatului liber și autoguvernat Solidarność. Am aflat că fusese unul dintre liderii marcanți ai ramurii studențești a acestei mișcări sociale care a zdruncinat din temelii și, în final, a învins dictatura comunistă din Polonia. Aveam să urmăresc, de-a lungul anilor, evoluția sa, polemicile în care s-a angajat cu o intensitate unică, în jurul a ceea ce s-a numit „moștenirea Republicii Populare Polone”. Am vorbit pe larg despre Bronek cu prietenii mei din Romania, mari iubitori ai Poloniei neînfrânte, Anca Cernea și soțul ei, Vincențiu, precum și Gelu Trandafir. Grație lor am putut vedea filmul „Trei prieteni”, una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre crimele comunismului și prelungirile lor în cultura politică a post-comunismului.

Nu e niciun secret că sunt prieten apropiat cu Adam Michnik. Mă leagă de istoricul polonez amintiri indelebile. Fiul nostru, al lui Mary și al meu, se numeste Adam în onoarea autorului „Noului evoluționism”, acel eseu, comparabil prin efecte, cu „Puterea celor fără de putere” de Vaclav Havel. O prietenie de idei nu înseamnă însă acord total asupra tuturor chestiunilor. Michnik și cu mine vedem în chip diferit chestiunea decomunizarii. Lui îi este teamă de revanșism, de riscul vânătorilor de vrăjitoare. Mie mi se pare că o democrație care nu se confruntă tranșant, inclusiv juridic, cu trecutul ilegitim și criminal, nu este nici credibilă, nici viabilă. Este ceea ce au spus de-a lungul anilor oameni ca Joachim Gauck și Herta Müller în Germania, Petruška Šustrová în Republica Cehă, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici în România, Antoni Macierewicz și Bronek Wildstein în Polonia. În cazul lui Bronek, apariția faimoasei „liste” a dus la concedierea sa de la ziarul Rzeczpospolita. Foștii informatori și protectorii lor au reacționat isteric în clipa când numele colaboratorilor poliției secrete au devenit publice. Prăpastia dintre Gazeta Wyborcza, ziarul condus de Adam Michnik, pe de o parte, și adeptii decomunizării, apropiați de frații Kaczynski – de cealaltă, a devenit tot mai adâncă. Este vorba de o falie care definește, de fapt, marile bătălii culturale din Polonia de azi. Unii cred că la guerre est finie, ceilalti socot că marea luptă a fost doar amânată, că punctul însuși de pornire, deci Masa Rotundă din 1989, a fost o capcană mai degrabă decât o șansă. Nu sunt eu cel care să se pronunțe asupra acurateții unui punct de vedere ori a celuilalt. Pot însă spune că există ceva îndoielnic în ideea lui Tadeusz Mazowiecki a „liniei groase” în raport cu trecutul. Este ca un fel de refulare la ordin. Trecutul nu dispare la comandă.

Pentru mulți dintre exponenții stângii liberale poloneze, fascinați de marotele corectitudinii politice și istorice, însăși compararea comunismului cu fascismul este scandaloasă. Ideea că indivizii responsabili pentru masacrul de la Gdansk din decembrie 1970 (în primul rând răposatul general Wojciech Jaruzelski) și pentru Legea Marțială din decembrie 1981, ar trebui deferiți justiției, asemeni criminalilor naziști, este atacată drept „cruciadă anticomunistă”. Ca și cum ar fi ceva reprobabil în anticomunism, ca și cum „tovarășii” nu ar fi fost creatorii unui sistem al ilegalitatilor practicate sistematic, cu maniacal devotament. Ceea ce în anii 80 părea ceva de la sine înțeles, deci polarizarea societății în „ei” și „noi”, este acum descris drept un mit vindicativ, o justificare manicheistă pentru abominabile răfuieli.

Am stat îndelung de vorbă la București cu Bronek în mai 2014. Pot spune ca am atins în detaliu aceste chestiuni și multe altele. Am urmărit atent ce-a avut de spus în cadrul dialogului de la Librăria Humanitas de lângă Cișmigiu cu Horia-Roman Patapievici. Cititorii acestui volum vor avea prilejul, sunt convins, să descopere articulațiile unei gândiri originale și deschise, interpretări dezinhibate ale provocărilor legate de ceea ce este tot mai acuta criză a valorilor din lumea de azi, declinul tradiției și ascensiunea relativismului etic. Asemeni unor Olavo de Carvalho și Roger Scruton, Bronek refuză să îngenuncheze în fața idolilor tribului. Este un anti-dogmatic mândru de opțiunile sale, respectă faptele mai mult decât doctrinele, nu se lasă încorsetat de varii himere ideologice. Înțelege că liberalismul nu poate fi apărat dacă nu-și asumă propriile valori întemeietoare, între care, mai presus de orice, libertatea individului.

Am citit cu mare interes eseul lui Bronek despre evreitate, m-am regăsit în multe din ideile sale. Este nevoie de sinceritate, de transparență, de acuratețe istorică atunci cand analizăm chestiuni care sunt de atâtea ori distorsionate și falsificate de profeții etnocentrici. La fel, Bronek pledează pentru nuanțe atunci când se operează critici de plano la adresa catolicismului polonez. El le reamintește concetățenilor săi că Biserica Catolică a fost marele reazem al rezistenței din Polonia, că grație catolicismului, în primul rând, identitatea poloneză a reușit să se salveze. Nu există urmă de fundamentalism în gândirea lui Bronek Wildstein. A fost și rămâne un admirator al lui Leszek Kołakowski. A fost și rămâne un spirit modern, opus oricărui obscurantism bigot. Ceea ce-l distinge de atâția dintre foștii săi colegi, ceea ce-l face o voce aparte în Polonia, și aș zice în Europa de Est de azi, este refuzul ambiguităților confortabile. Bronek nu vrea să se lase îmblânzit. O știu la fel de bine prietenii și adversarii săi. Mă bucur să mă număr printre cei care îl prețuiesc și, daca pot spune astfel, îl iubesc.

Washington, DC

29 august 2014

Textul de mai sus este prefata mea la recentul volum de eseuri al lui Bronisław Wildstein aparut la editura Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Recomandare: “Înapoi la argument: Horia-Roman Patapievici și Bronisław Wildstein despre trecutul care se încăpățânează să nu mai treacă”

http://inliniedreapta.net/lavedere/live-inapoi-la-argument-h-r-patapievici-cu-bronislaw-wildstein/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/complicata-istorie-moartea-lui-jaruzelski/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-zei-sunt-maimute-uzurparea-lui-adam-michnik/


50 de ani de la puciul de partid din octombrie 1964. Nikita Hrușciov și agonia bolșevismului

15/10/2014

Acum 50 de ani, pe 14 octombrie 1964, Plenara CC al PCUS a decis pensionarea primului secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikita Sergheevici Hrușciov, din “motive de sănătate”. În fruntea PCUS era promovat Leonid Brejnev, iar șef al guvernului era instalat Aleksei Kosîghin. Liderul debarcat devenea din acel moment o non-persoană, numele său dispărea din ziare, din cărțile de istorie, din filme, din memorialistica epocii. Istoria recentă a URSS era rapid dehrușciovizată. Începea epoca re-stalinizării, ulterior denunțată de Mihail Gorbaciov drept una a stagnării.

Noul lider de partid era un birocrat obtuz, vanitos și complet lipsit de imaginație politică. Fusese protejatul lui Hrușciov încă din anii ’30. După război, Brejnev a condus PC din Moldova sovietizată. A urcat în ierarhia centrală încă din ultimii ani de viață ai lui Stalin. În aprilie 1964, ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, a rostit omagiul conducerii de partid și de stat când Hrușciov a împlinit 70 de ani. Câteva luni mai târziu i-a înfipt cuțitul pe la spate. Brejnevismul a însemnat o nouă glaciațiune politică și economică. Țarul ideologic a fost eternul Mihail Suslov, unul dintre cei mai înverșunați staliniști. Se punea capăt liberalizării parțiale, pentru Suslov un veritabil dezmăț ideologic care dusese la publicarea, cu acordul lui Hrușciov, a romanului anti-stalinist “O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn.

La București, Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarazii săi, respirau ușurați. Relațiile lui Dej cu Hrușciov erau mizerabile. Liderul PMR refuzase să participe la festivitățile din luna aprilie, îl trimisese la Moscova pe principalul său locotenent, premierul Ion Gheorghe Maurer. La baza conflictului s-au aflat deopotrivă incompatibilități psihologice și divergențe ideologice. Hrușciov s-a comportat extrem de arogant cu Dej, dar nu acesta a fost motivul principal al divorțului, ci teama conducerii PMR în raport cu destalinizarea hrușciovistă.

Opt ani mai devreme, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov s-a angajat într-un atac virulent asupra mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audiență în stare de șoc, alcătuită din 1.436 de delegați la cel de-al XX-lea Congres al PCUS – cel mai important conclav al partidului – și-a ascultat liderul rostind “Raportul Secret”, unul dintre documentele politice cu maxim impact asupra secolului XX. A fost secret deoarece niciun oaspete sau jurnalist străin nu a avut voie să participe la congres, iar textul nu a fost publicat în URSS până la venirea lui Gorbaciov la putere. Timp de câteva decenii, mașina propagandistică sovietică a refuzat să-i recunoască existența. Cu toate acestea, discursul a fost real și a avut efecte uriașe. Documentul a ajuns în Occident via Polonia, printr-o scurgere de informații, și a fost publicat în New York Times după câteva luni, atunci când i-a fost confirmată autenticitatea. Posturile de radio occidentale l-au difuzat în Europa de Est și URSS. După “Raportul Secret”, nici Uniunea Sovietică, nici Blocul Sovietic și nici întreaga mișcare comunistă nu au mai fost aceleași. Începând de atunci, Mao, Enver Hoxha, Maurice Thorez, Dej și alți susținători convinși ai stalinismului au văzut în Hrușciov omul care a îngropat comunismul, un ultrarevizionist și un renegat.

 

 

Discursul lui Hrusciov a denunțat “cultul personalității” lui Stalin, un eufemism menit să sugereze responsabilitatea personală a dictatorului pentru crimele în masă ale deceniilor trecute. Publicul a amuțit. Pentru mulți dintre ei a fost o experiență eliberatoare. Alții s-au simțit trădați, traumatizați și ofensați. Bolesław Bierut, liderul partidului comunist polonez și un stalinist fanatic, fiind bolnav de pneumonie, a suferit un atac de cord și a murit pe 12 martie, după ce a citit textul într-un spital din Moscova. Discursul, cu o durată de patru ore, aducea dovezi în legătură cu “abuzurile grave de putere” ale lui Stalin, persecutarea elitei partidului, rolul său în Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat personalităților marcante ale partidului și eșecul său în a deveni un mare comandant militar. Hrușciov l-a denunțat pe Stalin ca fiind creierul din spatele execuțiilor în masă. Liderul atât de venerat până atunci a fost declarat vinovat pentru distrugerea a mii de vieți omenești, deportarea brutală a grupurilor etnice, programele absurde din agricultură și “idolatria dezgustătoare” – o mascaradă a “istoriei partidului”.

Accentul se punea pe victimele comuniste ale terorii lui Stalin și acesta era, de fapt, principalul handicap al abordării lui Hrușciov. El a garantat că va restaura “principiile leniniste ale democrației socialiste sovietice” și că va “lupta cu cei care abuzau, în mod arbitrar, de putere”. Pentru cititorii de astăzi, accentul pus pe “sănătatea” principiilor leniniste pare naiv. Dar în 1956, acest atac la adresa spiritului lui Stalin era extrem de temerar. A fost o lovitură colosală pentru pretențiile ideologice ale sistemului.

Unda de șoc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimțită în întreg Blocul Sovietic, ducând la ruptura sino-sovietică, la revoltele din din Polonia din primăvara și vara anului 1956 și la revoluția ungară din toamna aceluiași an. “Raportul Secret” a fost un catalizator al revoltei spirituale printre intelectualii critici cunoscuți ca marxiști revizioniști. Solidaritatea necondiționată cu URSS, “amprenta” stalinistă a internaționalismului proletar, a încetat să mai fie obligatorie. Denunțând cultul personalității lui Stalin, Hrușciov a sfărâmat o întreagă piramidă de minciuni, mituri și iluzii. Geniul din trecut apărea acum ca un monstru psihopat. Liderii comuniști din “democrațiile populare” erau înfuriați peste măsură. Pentru micii Stalini ai Poloniei, României, Germaniei de Est sau Cehoslovaciei, atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin a însemnat o trădare a celor mai înalte principii; se simțeau amenințați pe bună dreptate. Multă vreme, până în anii ’80, comuniștii francezi se refereau la “Raportul Secret” cu ură, numindu-l “raportul atribuit lui Hrușciov”. În ciuda omisiunilor sale, discursul oferea o lectură tragică a istoriei sovietice în care Stalin era înfățișat sub forma unui maniac al puterii, crud și narcisist până la extrem.

Regim inspirat și condus de o ideologie, deci ideocratic, URSS se baza pe teza infailibilității partidului comunist și a statutului liderului său, văzut ca un fel de Dumnezeu. Era o teocrație cu veșminte seculare. Pentru Stalin, mitul rolului predestinat de conducător al partidului coincidea cu permanenta consolidare a propriei puteri. În timp ce-i omora pe cei din Vechea Gardă Bolșevică, pretindea că este cel mai loial discipol al lui Lenin. Al Doilea Război Mondial a contribuit la crearea imaginii sale supranaturale. Gafele enorme, lichidarea comandanților Armatei Roșii, precum și pactul infam cu Germania nazistă au fost trecute cu vederea de mulți, inclusiv de politicienii din Occident. Își crease imaginea unui strateg și om de stat înțelept. Stalin a declanșat Războiul Rece pentru a-și impune si păstra dominația asupra țărilor satelit ale URSS din Europa Centrală și de Est. Când comuniștii iugoslavi conduși de Tito l-au provocat în 1948, Stalin i-a excomunicat, numindu-i “o bandă de asasini și spioni”.

Paranoia sa finala l-a făcut să-și imagineze comploturi sioniste menite să-l ucidă și să nimicească socialismul. Către sfârșitul vieții, Stalin devenise liderul unor sicofanți abjecți, a căror singură grijă era simpla supraviețuire. Unul dintre aceștia era Nikita Hrușciov care, în septembrie 1953, a devenit prim-secretar al partidului. La început, impulsivul Hrușciov împărțea puterea cu ceilalți locotenenți ai lui Stalin. Sloganul lor era reîntoarcerea la principiul leninist al “conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai Gulagului s-au întors la casele lor în timpul “dezghețului” de după 1953. Cu binecuvântarea Moscovei, Imre Nagy a inițiat în Ungaria un “Nou Drum” (New Course), iar propaganda isterică împotriva lui Tito a luat sfârșit.

Hrușciov era conștient de vulnerabilitatea poziției sale și a încercat să și-o consolideze prin punerea la cale a denunțării fostului tiran. Până în 1955, o comisie a lucrat în secret pentru a demonstra efectele și amploarea regimului terorii instaurat de Stalin. Președintele acestei comisii era istoricul de partid Piotr Pospelov, un fost apologet al lui Stalin. Hrușciov a profitat de cel de-al XX-lea Congres pentru a demola mitul lui Stalin. El a dezvăluit testamentul lui Lenin (care cerea înlocuirea lui Stalin la șefia partidului) și l-a distribuit delegaților. Peste câțiva ani, Mihail Gorbaciov, care fusese în sală, avea să menționeze, într-o discuție cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář, efectul sfâșietor pe care discursul l-a avut asupra lui și asupra generației aparatcicului de partid. Alexandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov și arhitectul politicii de glasnost, și-a amintit de eveniment ca fiind începutul renașterii sale politice. “Raportul Secret” a însemnat, printre altele, efortul de a înlocui stalinismul cu o versiune mai tolerantă și mai receptivă a bolșevismului. Textul iconoclast rostit de Hrușciov conținea in nuce justificarea reformelor lui Gorbaciov. Evident, prin prisma revoluțiilor din 1989 și a căderii URSS, discursul nu reprezintă un atac foarte categoric la adresa bolșevismului. Totuși, pentru 1956, la numai 3 ani de la moartea lui Stalin, documentul era zguduitor.

De ce s-a angajat Hrușciov în această acțiune? Mai întâi, teroarea politică se dovedise deja a fi neproductivă. Aparatul de stat și intelighenția se săturaseră să trăiască într-o teamă permanentă. Prin demolarea mitului lui Stalin și reabilitarea leninismului originar, Hrușciov propunea un nou principiu al legitimității. “Reîntoarcerea la Lenin” a devenit noul slogan. În acest scop, s-a creat o nouă imagine romantizată a lui Lenin. În al doilea rând, în acel moment, Hrușciov se lupta pentru putere cu staliniștii din conducerea partidului. Oameni ca Molotov, Malenkov sau Kaganovici condamnau eforturile lui Hrușciov de a reforma sistemul și vroiau să se debaraseze de el. În al treilea rând, exista un element personal, de natură psihologică: cu cât Hrușciov afla mai multe despre Marea Teroare în timp ce-și pregătea discursul secret, cu atât era mai indignat de crimele lui Stalin. Nu că nu ar fi știut dinainte despre multe dintre ele. De fapt, chiar el a luat parte la teroare, mai ales în Ucraina, dar a pătruns relativ târziu în cercul apropiaților lui Stalin și nu a fost la fel de influent ca ceilalți baroni.

Pe de altă parte, Hrușciov nu a criticat instituțiile bolșevice. Demonologia propusă de “Raportul Secret” prezenta favorabil un Stalin aflat la începutul carierei, care se opusese în mod corect lui Troțki și Buharin și care luptase pentru consolidarea socialismului. Mai târziu, datorită, în mare parte, influenței lui Beria, s-a angajat în acțiunile oribile descrise în discurs. Desigur, aceasta era o mistificare. Problema nu era numai personalitatea malignă a lui Stalin sau influența demonică a lui Beria, ci identificarea, în cadrul sistemului, a cauzelor catastrofei morale, politice și sociale a socialismului. În acest sens, “Raportul Secret” al lui Hrușciov nu a reușit să scoată în evidență aceste cauze profunde și a rămas la un nivel explicativ destul de superficial.

Până la sfârșitul vieții, chiar și după ce a fost eliminat în 1964 de către o conspirație neo-stalinistă, Hrușciov a rămas un bolșevic convins și nu a acceptat niciodată faptul că ambiția lui Lenin de a construi o societate perfectă, indiferent de costurile în vieți omenești, a fost cauza întregului dezastru. Cu toate acestea, deși frustrant de incomplet, “Raportul Secret” a inaugurat era reformării, a contra-reformării și a dizolvării totale a comunismului. Era numită de Czesław Miłosz a “Noii Credințe” luase sfârșit. Așa cum afirma unul dintre intelectualii de marcă ai Revoluției Ungare, dramaturgul Gyula Háy, în autobiografia sa “Născut în 1900″: izbucnirile furibunde ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin “au lăsat în urmă ceva ce nu poate fi negat – o dorință arzătoare care a acumulat forță timp de mai multe decenii, o dorință pentru umanitate”.

Textul de mai sus a fost transmis la Radio Europa Libera si a aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26639152.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26639151.html

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/dialectica-deziluziei-%e2%80%9enovii-mir-si-destalinizarea-hru%c8%99ciovista/

PS Din ratiuni de spatiu, n-am putut spune o multime de lucruri relevante. De pilda ca, in memoriile sale, Hrusciov a ajuns sa regrete puseurile agresive din 1963 impotriva poetului Andrei Voznessesnki si a sculptorului Erns Neizvestnii. Acesta din urma a sculptat, la solicitarea familiei, monumentul funerar care, cu combinatia de marmura neagra si alba, simbolizeaza biografia politica a acestui stalinist care a denuntat multe, chiar daca nu toate, din crimele lui Stalin. La fel, a ajuns sa regrete suprimarea Revolutiei Ungare. A fost critic, intre apropiatii sai, in raport cu invazia Cehoslovaciei in august 1968. Intrebat de ginerele sau, Alexei Adjubei, ce regreta in viata, Hrusciov a raspuns onest: “Faptul ca am fost toti cei din jurul lui Stalin, deci si eu, cu mainile in sange pana la coate”. Cand a plecat din sediul CC, dupa debarcare, i-a spus vechiului sau prieten Anastas Mikoian ca e fericit pentru ca, gratie reformelor sale, stie ca se poate pensiona normal, ca succesiunea nu inseamna o baie de sange. Intr-un sistem precum cel sovietic, nu era putin lucru. Cartea esentiala despre Hrusciov a fost scrisa de politologul american William Taubman.


Destinul lui SRS sau saloperia ca mod de viață

08/10/2014

L-am cunoscut în anii ’70. Terminase Dreptul, era cu un an sau doi mai mare decât mine. Fusese coleg cu cu Stelian Moțiu. A ajuns redactor la “Viața Studențească”. Prima soție era secretar al Consiliului UASCR, el a luat și numele ei, devenind din Sorin Stănescu, Sorin Roșca Stănescu. Avea, se spunea, probleme de dosar, mariajul le-a rezolvat. În istoria celor 25 de ani ce s-au scurs de la revoluție, numele lui SRS figurează la loc de indubitabilă necinste pe mai toate paginile dezonorante ale acestor vremuri tulburi.

Debarcat de la UASCR în urma unor scandaluri din viața personală, Stelian Moțiu a ajuns redactor-șef la “Viața Studențească” și “Amfiteatru”, deci șeful fostului său coleg de an. Adjunctul lui Moțiu a fost Ion Cristoiu, până când a plecat la “Scînteia Tineretului”. N-am fost angajat acolo, colaboram însă permanent la lunarul “Amfiteatru” și, ocazional, la “Viața”. Secretar de redacție a fost, un timp, Tudor Octavian, apoi Nicolae Dan Fruntelată.

Între redactori, de-a lungul vremii, mulți care au devenit voci importante ale presei de după 1989, de la Dan Pavel, Octavian Știreanu și Cornel Nistorescu, la Ioan Buduca, Dinu Flămând și Ioan T. Morar. Să nu-l uit pe regretatul critic literar și bunul meu prieten, Radu G. Țeposu. La fel, trebuie amintită marea doamnă a literelor care a fost Constanța Buzea. Ulterior, unii au mers spre valorile liberale, alții spre ideologia fesenistă. Știreanu și Moțiu au ajuns în fruntea ziarului “Azi”, oficiosul regimului Iliescu. SRS a aterizat la “România Liberă”, unde a făcut figură de portavoce a opoziției democratice până când a fost deconspirat ca fost informator al Securității. Credibilitatea sa democratică a suferit atunci o teribilă lovitură.

SRS nu făcea parte din grupul celor care ne adunam în biroul lui Moțiu și, cu cafeaua și votca în față, puneam țara la cale. Nu l-am întâlnit niciodată la Moțiu acasă. De fapt, dacă îmi amintesc bine, Moțiu se ferea de el. Îl întâlneam pe coridoarele redacției atunci când treceam pe-acolo. L-am revăzut dupa revoluție, în Statele Unite și în România. În perioada mineriadei din iunie 1990, am mers într-o seară la el acasă, mi-a arătat o colecție superbă de covoare, parcă și una de tablouri. Ochii îi sticleau de voluptate când își exhiba proprietățile. Locuia somptuos, aristocratic, într-o vilă aproape de Foișorul de Foc. La subsol, în două cămăruțe amărâte, locuia, împreună cu a doua sa soție, N. S. Dumitru, leninistul de catedră și unul din principalii ideologi feseniști în acea perioadă.

La “România Liberă”, SRS devenise vedeta de necontestat, era flagelul regimului Iliescu, presa înregimentată îl ataca virulent. El răspundea la fel de dur. Se apropiase, prin intermediul lui Cornel Dumitrescu, editorul revistei “Lumea libera românească” de la New York, de generalul Pacepa. Părea cel mai anticomunist dintre anticomuniști. A venit însă momentul revelării trecutului său. Nu și-a cerut scuze, nu i-a păsat că toată lumea îi spunea “Ciripoi”. A pretins că își servise patria în lupta împotriva potențialilor teroriști. Fusese un “informator de bine”, iar remușcarile nu fac parte din bagajul său psihologic. Este impenitent întru nemernicie. Infinit mai puțin culpabil, admirabilul jurnalist Florin-Gabriel Mărculescu și-a asumat trecutul. Nu și SRS, însetat de putere și influență, venal, cupid si arghirofil. A devenit protectorul si mentorul a tot ce era mai crapulos in presa românească.

Amic cu Dinu Patriciu, a cultivat și unii intelectuali. Când a lansat “Ziua”, a reușit să-i aducă printre comentatori pe Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Dan Pavel. Era unul din apropiații lui Adrian Severin. Înțeleg că avea o vilă la Snagov lângă aceea a lui Dinu Patriciu. În paginile ziarului său erau lansate periodic tiribombe care de care mai extravagante și mai aiuritoare. Se spunea că nu ezită să recurgă la orice armă împotriva cuiva care îl călca pe bătături, inclusiv șantajul. Pe mine m-a cruțat până în momentul înființării Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în aprilie 2006. La începutul lunii mai, cu acordul, poate că și din ințiativa sa, apărea pe prima pagină din “Ziua” o infamie ordinară împotriva mea, semnată de unul din lacheii săi (alt fost turnător, avea să se dovedească). L-am informat că dacă nu retractează urgent porcăria, îl dau în judecată în Statele Unite pentru un milion de dolari. Nu blufam, vorbisem cu o firmă de avocați din Washington. S-a speriat, nu-i convenea să nu mai poată călători când și unde îl apuca pofta. A publicat dezmințirea, lăsând însă întredeschisă o portiță pentru viitoare mișelii. Anticomunismul lui Ciripoi era unul de paradă, lipsit de substanță și de nerv. Ca tot ceea ce a facut in viață, era o impostură. Se temea de luminarea trecutului ca dracul de tămaie.

Când i-a murit fiul, i-am trimis un scurt mesaj de condoleanțe. Mi-a răspuns politicos. A devenit politician, a fost senator PNL, poza în analist și comentator. Obsedat de bani, a intrat cu fervoare în afaceri pe mâna lui Dinu Patriciu. Era de fapt mercenarul total, omul fără niciun fel de scrupule, simbolul a tot ceea ce-a fost mai sordid în tranziția românească. Dacă s-ar fi organizat un concurs al lipsei de caracter, ar fi ieșit pe locul întâi fără probleme. Nu s-a iubit decât pe sine, nu i-a păsat de nimic în viață decât de interesele sale. Acum a ajuns după gratii, ca participant la un grup infracțional organizat. Își va petrece următorii doi ani și ceva în compania unor Felix, Vântu, Copos și Becali.

A batjocorit fără rușine standardele onestității jurnalistice și a cultivat tot ce putea fi mai josnic în rândul celor pe care i-a “școlit”. Cum îmi spunea un prieten, a fost unul dintre cei mai nocivi stricători de presă și mai siniștri “maeștri” de jurnalism. A disprețuit libertatea, acum are parte de opusul ei. Poate că în solitudinea celulei de închisoare va descoperi SRS că există și principii pe lumea aceasta, că nu totul e de vânzare, că delațiunea este o infamie, cum este și calomnia, că lipsa conștiinței morale este un blestem, nu o binecuvântare.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/destinul-lui-srs-sau-saloperia-ca-mod-de-via%c8%9ba/

 


Trendul zeghe actualizat sau Oana Mizil imi da lectii de istoria comunismului

07/10/2014

Citesc o stire de azi: “Deputatul PSD Oana Niculescu Mizil a fost condamnată de ICCJ la trei ani de închisoare cu suspendare, în dosarul în care este acuzată de conflict de interese, pentru că şi-a angajat mama la biroul său parlamentar, decizia instanţei nefiind definitivă. Deputata PSD şi-a angajat mama, pe Lidia Niculescu-Mizil, la cabinetul său parlamentar. În urma acestui contract, în perioada mai 2009-septembrie 2011, mama Oanei Niculescu-Mizil a câştigat 65.697 de lei. Conflictul de interese a fost sesizat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în 2011. Deputata a contestat decizia ANI la Curtea de Apel Bucureşti, însă instanţa i-a respins cererea, astfel că dosarul a ajuns la procurori.” Mama deputatei este fiica cea mica a magnatului comunist Paul Niculescu-Mizil, ani de zile infocat ideolog al regimului totalitar. Un text al meu a enervat-o candva teribil pe Oana Mizil, cea care a lansat trendul zeghe in politica romaneasca a zilelelor noastre. Mi-a ripostat enervata, dandu-mi lectii despre istoria comunismului, despre bunicul ei, despre tatal meu etc Cateva precizari sunt necesare. Nu as fi polemizat cu Oana Mizil daca nu m-ar fi socat kitschul politic la care s-a pretat. Nu ma intereseaza a cui nepoata este decat in masura in care valorile sale politice de astazi se situeaza cu ostentatie in prelungirea celor aparate si impuse cu forta de bunicul ei si de tovarasii sai de-a lungul a peste patru decenii de regim ilegitim si criminal.

Am incercat sa explic cine este si ce valori intelege sa serveasca. N-as fi facut-o daca nu-l omagia la moartea acestuia pe Manea Manescu, mamelucul cuplului Ceausescu, si daca nu se declara in chip explicit si de-a dreptul ostentativ fidela mostenirii politice a bunicului politruc. PSD are de ales: traditia neo-comunista a Partidului Socialist al Muncii (Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Adrian Paunescu,, Ion Sasu,Tudor Mohora) ori aceea a celor morti in puscariile comuniste (Jumanca, Flueras). Traditia Verdet-Voitec-Mizil, ori aceea Titel Petrescu. Adrian Nastase si Cristian Diaconescu au incercat de-a lungul anilor sa se desparta de pesemism si de ereditatea comunista. Nu ma pasioneaza vestmintele vargate ale unei activiste cu pretentii ideologice. Dar reactionez cand aceasta persoana actioneaza ca deputat al celui mai puternic partid al opozitiei din Romania, un partid ce poarta numele unei traditii politice (social-democratia) pe care Paul Niculescu-Mizil si camarazii sai leninisti au facut tot ce-au putut ca sa o sufoce (tot astfel cum au distrus celelalte partide democratice).

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-doua-destine-ticu-dumitrescu-si-paul-niculescu-mizil-832679.html

Revenind la replica Oanei Mizil, sa spun mai intai ca m-am nascut cu numele Vladimir Tismaneanu, deci nu vad de unde familiarismele politicienei pesediste in modul de a mi se adresa (“Volodea” este diminutiv rusesc de la Vladimir, tot asa cum “Serioja” este diminutivul pentru Serghei) si referinta (cam peremista, e dificil sa nu observi) la numele originar de familie al tatalui meu, un nume pe care eu nu l-am purtat niciodata. Dar, admitand ca Oana Mizil sufera de curiozitati onomastice, macar sa-l scrie corect (Tismineţki, un nume de origine slava precum atatea altele din Basarabia).

Doi, parintii mei au intrat in PCR in anii 30, au luptat in Spania de partea republicana (deci in favoarea valorilor stangii pe care Oana Mizil sustine ca le apara si pe care premierul socialist Zapatero le-a omagiat nu o singura data). Am scris destul de mult despre Razboiul Civil (cei interesati pot citi serialul “In labirintul Razboiului Civil Spaniol” publicat in EvZ acum cativa ani, dar si prefata mea la Omagiu Cataloniei de George Orwell, reluare a unui text transmis la Europa Libera in anii 80, unde am transmis, de asemenea un lung eseu intitulat “Despre comunism, fascism, si Razboiul Civil spaniol” (inclus in volumul Arheologia terorii, aparut la editura Curtea Veche), spre a nu mai fi nevoie sa insist: consider ca ambele tabere s-au facut vinovate de fanatism si intoleranta, ca nu este cazul sa fie romantizata experienta Brigazilor Internationale (infiintate din initiativa Cominternului), chiar daca au existat cazuri reale de eroism, inclusiv cele care apar transfigurate artistic in romanele unor Hemingway si Malraux. Brigazile Internationale au adus laolalta idealisti cu privirile indreptate spre stele si comisari specializati in teroare (Andre Marty, Vittorio Vidali, Erno Gero etc). Datoram lui Anthony Beevor una dintre cele mai bune carti despre Razboiul Civil din Spania. Tatal meu a parasit Basarabia (Soroca) in 1930, la varsta de 17 ani, a ajuns la Bucuresti, chemat de sora sa, de meserie medic, care l-a ajutat material si profesional. La Soroca au ramas mama sa (a supravietuit in evacuare in anii razboiului) si un frate care avea sa moara ars de viu, la Odesa, impreuna cu sotia si doi copii. Nu a facut niciodata politica, nu a fost nici macar simpatizant comunist.

Din Spania, parintii mei au ajuns in Franta, ca atatia alti interbrigadisti, in martie 1939, intr-un lagar de refugiati (o sugestie pentru Oana Mizil ar fi sa citeasca volumul lui Arthur Koestler despre acele lagare din Franta, Scum of the Earth), de acolo au plecat ca refugiati politici in URSS, la Moscova. Au trait la Moscova intre octombrie 1939 si februarie 1948 (cand au revenit in tara prin chemare trimisa de catre CC al PCR; pentru cei care nu cunosc, nu se revenea doar prin decizie personala, era nevoie de pasaport si viza, au ramas in URSS numerosi fosti voluntari din Spania, ilegalisti cunoscuti, comunisti basarabeni etc). O spun cu deplina responsabilitate, in toata acea perioda nu s-au aflat nici o secunda in Basarabia sovietizata. Poate ca Oana Mizil il confunda pe tatal meu cu fostul sef si mentor al bunicului ei, Leonte Rautu, ajuns in Basarabia dupa iunie 1940. Exista o Comisie pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova (Comisia Cojocaru). Nu stiu ca vreodata istoricii din aceasta Comisie Prezidentiala din Republica Moldova sa fi gasit vreun document care sa-l lege pe tatal meu de crimele sovietice dn Basarabia. Daca deputata PSD detine documente care sa probeze contrariul, o rog sa le publice. Daca nu, se face vinovata de falsificarea istoriei.

Trei, in anii 50, atat tatal meu cat si bunicul ei au fost activisti ai frontului ideologic, stalinisti zelosi. Tatal meu a scris o brosura despre un volum (cred ca XI-lea), din operele lui Stalin, Paul Niculescu-Mizil a scris de asemenea o asemenea brosura, despre volumul al X-lea, daca nu ma insel. Sper ca le detine si le va oferi fie catre Hoover Institution, fie pentru bibioteca IICCMER. O biografie a lui Paul Niculescu-Mizil este cat se poate de necesara: nu un rechizitoriu, nici o hagiografie, ci o analiza obiectiva a rolului sau in consolidarea si perpetuarea totalitarismului comunist. Tatal meu a fost exclus din PMR in 1960 sub acuzatia de fractionism. Nu a fost niciodata membru al CC al PMR/PCR. Nu a lucrat niciodata in aparatul CC al PMR/PCR. Nici tatal meu, nici mama mea nu figureaza in cartea lui Gh. Crisan, Piramida puterii: Oameni politici si de stat din Romania (23 august 1944-22 decembrie 1989), Bucuresti, Editura Pro Historia, 2001. Despre P. Niculescu-Mizil exista informatii abundente care probeaza pozitia sa proeminenta in aparatul de partid si de stat: a fost membru al CC al PCR intre decembrie 1955 si decembrie 1989, secretar al CC al PCR, membru al CEPEx, vicepremier etc (pp. 207-208). Tatal meu a fost profesor universitar de marxism-leninism (ca si Niculescu-Mizil) si director-adjunct al Editurii Politice (intre 1948 si 1958). Mama mea, nascuta la Botosani in 1915, a fost medic, formata ca pediatru, ulterior a fost specialista in igiena scolara. A predat ani de zile la IMF. Studenta la medicina, a plecat in Spania crezand in idealurile antifasciste. A lucrat ca sora de caritate la Spitalul Brigazilor Internationale. Ar fi util, de asemenea, ca Oana Mizil sa citeasca memoriile doctorului David Iancu aparute recent la editura Vitruviu.

Oana Mizil tine sa faca urmatoarea declaratie in apararea memoriei bunicului sau (acelasi lucru l-ar putea scrie, daca ar gandi ca ea, ceea ce nu este deloc sigur, urmasii unor N. Ceausescu, Ion Gh. Maurer, Gh. Apostol, Petre Borila, Ion Dinca, Gheorghe (Gogu) Radulescu, Ilie Verdet, Virgil Trofin, Manea Manescu, Dumitru Popescu, Vasile Patilinet, Stefan Andrei, Janos Fazekas, Constantin Dascalescu, Suzana Gadea, Ludovic Fazekas, Ana Muresan, Constantin Olteanu, Iosif Banc, Mihai Dulea, Tamara Dobrin, Eugen Florescu si alti corifei ai “socialismului multilateral dezvoltat”):

“Nu bunicul meu a aruncat oameni in puscarie si nu el a fost informator direct implicat in dosarele martirilor romani din Basarabia, multi dintre ei luati de la casele lor, apoi condamnati, maltratati si ucisi fara alta vina decat aceea de a fi romani. Va suna cunoscut? Va suna cunoscut faptul ca intre 28 iunie 1940 si 28 iunie 1950, din Basarabia au disparut un milion de oameni (din 3,3 milioane)? Poate ar fi trebuit sa-l intrebati pe tatal dumneavoastra. Eu va stau la dispozitie cu documente. Cu siguranta sunteti informat, inainte de a informa pe altii, ca am mostenit arhiva bunicului meu, aceea pe care a vrut sa o cumpere Hoover Institution si pe care va invit sa o rasfoiti in vederea demersurilor de depistare a tortionarilor comunisti. Cine mai stie ce surprize referitoare la propria istorie veti avea, cu aceasta ocazie…”

Ii multumesc pentru invitatia de a citi documente din arhiva lui Paul Niculescu-Mizil. Chiar ma intereseaza. O asigur insa, pe ea, pe cititorii ei si pe cei care citesc acest blog, ca tatal meu nu s-a aflat in Basarabia in perioada despre care scrie deputata PSD mai sus, nu a avut absolut nimic de-a face cu acele faradelegi. In rest, nu azi, nu ieri, ci acum cateva decenii m-am despartit radical de doctrina politica si de valorile imbratisate de parintii mei. Am facut-o din ratiuni politice, filosofice si morale.

Cat priveste insinuarile ca presedintele Traian Basescu m-ar fi platit pentru efortul de a conduce Comisia Prezidentiala de Analiza a Dictaturii Comuniste, o spun din nou, cat se poate de limpede, am lucrat, ca si toti membrii Comisiei, pro bono. Dupa cum nu primesc nici o remuneratie acum cand conduc Consiliul Stiintific al IICCMER (Update: Nu mai conduc CS al IICCMER din mai 2012. Acel CS a demisionat, azi exista un alt CS condus de dl Dinu Zamfirescu, senior PNL). As dori sa aflam, pentru a stabili adevarul istoric, cand si unde s-a opus P. Niculescu-Mizil deciziei lui Ceausescu de a se deschide focul la Timisoara? Exista probe documentare in acest sens? Daca da, ar fi util ca Oana Mizil sa le ofere Asociatiei “21 Decembrie 1989″. Daca nu, este vorba din nou de falsificarea istoriei.

Oana Mizil crede ca mi-ar fi cerut cineva (evident eternul adversar, omul vinovat de toate relele lumii, Traian Basescu) sa scriu ce-am scris. O asigur ca se inseala amarnic. Niciodata, sub nici o forma, presedintele Basescu nu mi-a sugerat ce sa scriu ori ce sa nu scriu. Paul Niculescu-Mizil a fost un inalt demnitar al unui regim ilegitim si criminal, nu a exprimat regrete privind adeziunea sa la o ideologie cu efecte catastrofale, a stat alaturi de Ceausescu pana in ultima clipa, a participat la luarea deciziilor care au dus la moartea a peste o mie de cetateni ai Romaniei. Nu a fost un primitiv ca Emil Bobu, avea un anumit nivel de cultura marxista. A jucat un rol important in Declaratia din aprilie 1964, a tinut piept sovieticilor in martie 1968 la Consfatuirea partidelor comuniste de la Budapesta. Dar nu a fost un reformator, ci un aparatcik total devotat mafiei national-staliniste care a controlat draconic si samavolnic Romania vreme de decenii. Poate ca aceste lucruri ar trtebui sa-i devina cunoscute Oanei Mizil inainte de a se aventura cu afirmatii precum aceasta (las de-o parte referinta obsesiva la mine si la familia mea, total irelevanta, intrucat nu eu, ci deputata PSD se revendica fara rezerve din “minunatele idealuri” ale stangii comuniste servite cu pasiune de bunicul e)i:

“De asta ma mandresc cu bunicul meu si imi doresc sa-i calc pe urme cat mai apasat. Da, sunt politician de stanga si am fost nepoata de nomenclaturist, acel nomenclaturist descris mai sus – cel asteptat cu respect de secretarul de stat Henry A. Kissinger, niste ani in urma, la “10 pentru Romania” inainte de a se aseza pe scaun – chiar daca nu am apucat sa ma bucur de privilegiile nomenclaturistilor.”

Really, no comment. 

Textul de mai sus a aparut initial aici, pe blogul meu. Il reiau azi intrucat mi se pare ca nu si-a pierdut actualitatea. As zice ca dimpotriva.

http://tismaneanu.wordpress.com/?s=oana+mizil

De asemenea:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/21/kitsch-politic-si-obscenitate-publica-parada-modei-in-viziunea-oanei-niculescu-mizil/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-paul-niculescu-mizil-un-campion-al-stalinismului-national/

http://oananiculescumizil.wordpress.com/2010/09/24/volodea-tismanetchi-critic-de-moda-pe-banii-dezbracatilor/

http://www.gandul.info/stiri/oana-mizil-condamnata-penal-trei-ani-de-inchisoare-cu-suspendare-pentru-iubita-lui-vanghelie-13368713


Curriculum vitae: De la căutarea lui Marx la despărţirea de Marx. Episoade dintr-un itinerariu spiritual

06/10/2014

Aş putea să scriu multe pagini, mă voi rezuma însă la datele esenţiale. Am vorbit despre itinerariul meu intelectual în două cărţi: Ghilotina de scrum (îndeosebi în dialogul cu Adriana Babeţi) şi Lumea secretă a nomenclaturii. Drumul meu în viaţă porneşte din Braşov, pe atunci Oraşul Stalin, unde m-am născut pe 4 iulie 1951, trece prin Bucureşti (am ajuns acolo la o săptămînă după venirea pe lume), apoi, la 30 de ani şi după, prin Paris, Caracas, Philadelphia, New York şi, din 1990, Washington, DC, oraşul unde trăiesc acum. N-am strălucit ca elev decît la materiile care m-au interesat (istorie, română, limbi străine, biologie), am luat premiu (III) abia în clasa a XII-a, am făcut realul, nu, cum mi-aş fi dorit, umanul. Mama mea a vrut să fac, asemeni ei şi unor rude apropiate, medicină. Cînd i-am spus că vreau să studiez sociologia, a fost extrem de dezamăgită, mi-a zis că risc să mint toată viaţa dacă rămîn în România. Tatăl meu, cu care aveam multe divergenţe, dar pe care l-am iubit şi respectat pentru sinceritatea desăvîrşită a convingerilor sale, convingeri pe care cu timpul am ajuns a le vedea ca pe o formă de orbire, m-a susţinut în opţiunea mea. La fel, mătuşa mea Cristina, sora mamei mele, una din cele mai puternice influenţe intelectuale ale formării mele.
Am fost fericit ca student. Nu pentru că aş fi fost un petrecăreţ, chiar dimpotrivă, ci pentru că mă interesau cărţile legate de profesia aleasă, îndeosebi cele de teorie socială şi politică. Citeam şi enorm de multă literatură, ştiam pe dinafară poeme de Pasternak, Blaga, Wilde, Rimbaud, Ahmatova, Ţvetaieva, ştiam pasaje din Lautréamont. Am obţinut la admitere media maximă, am terminat şef de promoţie pe ţară, am avut în facultate bursa de merit “Nicolae Bălcescu” (se dădea pentru merite profesionale, indiferent de veniturile părinţilor). În acea perioadă eram atras de marxismul occidental, de Nietzsche, de Freud, de Jaspers, de existenţialism. Atunci am început să-l iubesc pe Camus, o pasiune pe care o am şi azi. Aşa am ajuns la Noua Stîngă şi la Şcoala de la Frankfurt. Lucrarea de licenţă, susţinută în 1974, a devenit prima mea carte, apărută în 1976 la Editura Politică. A primit cîteva recenzii foarte încurajatoare, deşi tema era clar în răspăr cu priorităţile ideologiei oficiale. Nu era cîtuşi de puţin un lucru banal să scrii despre Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Wilhelm Reich, Hannah Arendt, neo-marxism şi neo-anarhism. Însuşi titlul era sfidător, a vorbi despre Noua Stîngă era un fel de a recunoaşte obsolescenţa Vechii Stîngi, adică a aceleia împietrite, de tip leninist.
Am scris la “Revista de filosofie” despre Habermas, Adorno, Gramsci, dar şi despre tînărul Lukács. Am scris în “Viitorul social” despre Alvin W. Gouldner şi dilemele sociologiei critice. Am scris despre noii filosofi francezi. Eram, cred, singurul care se ocupa, din generaţia mea, de marxismul occidental ca fenomen esenţial diferit de cel sovietic. Mi-au apărut cîteva articole în “Contemporanul“, iar Stelian Moţiu şi Ion Cristoiu m-au susţinut să public în “Amfiteatru” şi “Viaţa Studenţească“. Prin 1980, cam cu un an înaintea plecării mele, am mers într-o seară, cu Stelian Moţiu, la Mircea Iorgulescu acasă. Mă remarcase, voia să mă încurajeze să public şi în revistele literare consacrate. Din cauza unui decret imbecil din 1974, n-am putut rămîne asistent la secţia de sociologie de la Facultatea de filosofie a Universităţii din Bucureşti. Am aterizat la un “laborator” de cercetări sociologice urbane care ţinea la început de Institutul “Proiect-Bucureşti”. Nu mă interesa cîtuşi de puţin cercetarea empirică. Am fost coleg acolo cu Dorel Abraham, Alin Teodorescu, Radu Ioanid, Mihai Milca, între alţii. N-am deţinut nici o funcţie în aparatul ideologic, n-am făcut parte din nomenclatură, n-am fost angajat în presă. Am făcut unele concesii prin citarea “documentelor de partid”, parte din ritualurile de supravieţuire intelectuală ale vremii, dar nu am pactizat cu sistemul prin bine răsplătiţi ditirambi. Nu mai puteam suporta fariseismul impus pe toate căile, umilirea continuă la care eram supuşi, dedublarea, înjosirea subiectivităţii.
Mi-am susţinut doctoratul în 1980 cu o teză intitulată Revoluţie şi Raţiune Critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stînga contemporan. Ideea esenţială era izomorfismul dintre paradigma hegeliano-marxistă a anilor ’20 şi viziunea utopic-apocaliptică a Noii Stîngi. Sugeram că se poate imagina o renaştere a ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită, o resurecţie a negativităţii istorice. Scriam despre stalinism ca dictatură neo-caligulară. Am semnat contractul pentru publicarea tezei în colecţia “Idei Contemporane” de la Editura politică. Evident, odată cu plecarea mea din ţară proiectul a devenit caduc. Eram, pe atunci, marxist critic, puternic înclinat spre metafizica febrilă a unor Lukács, Karl Korsch, Ernst Bloch, Gramsci. Prima parte din ceea ce aş numi ale mele operationes spirituales a însemnat drumul către Marx (parafrazez titlul unui faimos eseu al lui Georg Lukács). A doua, drumul dinspre Marx, ori, mai limpede spus, despărţirea de Marx prin descoperirea şi îmbrăţişarea liberalismului.
Am ajuns în Statele Unite în septembrie 1983. Între septembrie 1981 şi mai 1982, am locuit la Paris, am audiat cursuri, l-am auzit pe Raymond Aron, am citit enorm. Apoi, cîteva luni, am trăit la Caracas, în casa mătuşii mele Sofie Imber, directoarea Muzeului de Artă Contemporană şi a soţului ei, faimosul gînditor politic Carlos Rangel. Acolo am citit cărţi de Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Robert C. Tucker. Şi tot acolo am ascultat tangourile cîntate de Carlos Gardel.
Între 1983 şi 1990 am lucrat la un think-tank din Philadelphia, Foreign Policy Research Institute. Omul care m-a ajutat mult la începutul carierei mele americane a fost regretatul politolog Michael S. Radu; am scris apoi o carte împreună despre mişcările revoluţionare din America Latină. Începînd din 1985, am predat la Universitatea Pennsylvania. În 1988 mi-a apărut la editura londoneză Routledge prima carte în engleză, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe; The Poverty of Utopia. Scrisesem de-acum articole şi studii pe teme legate de dialectica deziluziei şi destinul marxismului în regimurile de tip sovietic în reviste precum “Praxis International”, “Telos”, “Problems of Communism”, “Survey“. Scriam aproape săptămînal la “Europa Liberă“, colaboram şi cu celelalte posturi vestice. Am fost redactor al revistei alternative de cultură “Agora“, condusă de Dorin Tudoran. Influenţe importante din acei ani: Agnes Heller, Ferenc Feher, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alvin Z. Rubinstein, Ghiţă Ionescu, Mihai Botez, Ken Jowitt, Daniel Chirot, Jean-François Revel, Carlos Rangel, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu.
Încerc să sintetizez. Sînt, aşadar, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland începînd din august 1990. Am scris numeroase cărţi între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, ediţie paperback în 2014), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Naufragiul Utopiei, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Democraţie şi memorie şi Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel. Am editat numeroase volume, între care Stalinism Revisited, The Promises of 1968, Revoluţiile din 1989 şi Anatomia resentimentului. Coordonez, împreună cu Cristian Vasile, colecţia “Istorie Contemporană” la Humanitas şi, împreună cu Marius Stan, colecţia “Constelaţii” de la Curtea Veche Publishing. Sînt co-editor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (Humanitas, 2007). Împreună cu Bogdan Cristian Iacob am coeditat volumul The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Împreună cu Mircea Mihăieş am scris volumele: Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decît veacul. România după Ceauşescu. Împreună cu Marius Stan am scris Dosar Stalin. Genialissimul generalissim, Curtea Veche, 2014. Pregătim acum o nouă carte, Dosar Lenin. Vraja nihilismului, care sperăm să apară în 2015.
Am coordonat numeroase doctorate în Statele Unite şi în Europa. La CEU, am făcut parte din comisiile de doctorat pentru Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu şi Bogdan C. Iacob (în cazul său am fost coordonator extern). Prima mea doctorandă la Universitatea Maryland, Jennifer Yoder, şi-a publicat teza la Duke University Press şi este acum profesoară cu tenure la prestigiosul Colby College din statul Maine. Împreună cu profesorul Ken Conca, am coordonat doctoratul lui Cornel Ban, azi assistant professor la Boston University. La American University, am făcut parte din comisia de doctorat a Ancăi Puşca. La Maryland, am coordonat lucrarea scrisă de Anamaria Dutceac (cartea ei a apărut la Rowman Littlefield, autoarea predă la Lund, în Suedia). Am făcut parte din comisia de doctorat de la Indiana University pentru Alin Fumurescu. La Bucureşti, am coordonat împreună cu Adrian Miroiu doctoratul lui Laurenţiu Ştefan şi am făcut parte din comisia doctorală a Oanei Suciu. La Oxford, am fost ceea ce se numeşte external examiner pentru teza Cristinei Bejan consacrată grupului “Criterion”. La Bordeaux, am făcut parte din comisia de doctorat pentru Antoine Roger. Am fost bursier (fellow) la Institutul Remarque de la New York University, la IWM din Viena, la Woodrow Wilson Center din Washington, la Institutul pentru Studii Avansate al Universităţii Indiana din Bloomington.
Am fost editor (redactor-şef), între 1998 şi 2004, al trimestrialului “East European Politics and Societies” (în prezent sînt membru al Comitetului Editorial). Am publicat articole în “International Affairs” (Chatham House), “Current History”, “Wall Street Journal”, “Society”, “Orbis”, “Telos”, “Partisan Review”, “Agora”, “East European Reporter”, “Kontinent”, “The New Republic”, “New York Times”, “Times Literary Supplement”, “Philadelphia Inquirer”, “Gazeta Wyborcza”, “Rzeczpospolita”, “Contemporary European History”, “Dilema Veche”, “Orizont”, “Apostrof”, “Idei în Dialog”, “22”, “Washington Post”, “Verso”, “Journal of Democracy”, “Human Rights Review”, “Kritika”, “Village Literary Supplement”, “Times Higher Education” şi în numeroase alte locuri. Între 2006 şi 2013, am ţinut o rubrică săptămînală în cadrul Senatului “Evenimentului Zilei“. Sînt colaborator permanent, începînd din 1983, al postului de radio “Europa Liberă” şi al altor radiouri occidentale. Scriu aproape zilnic pe platforma “Contributors“. Sînt director al Centrului pentru Studierea Societăţilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. În 2006 am fost preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A fost pentru mine o experienţă unică din punct de vedere profesional, psihologic şi moral. Scriu acum o carte, contractată cu Cambridge University Press, despre ce înseamnă, pentru un gînditor politic, să se implice în acest efort de confruntare cu trecutul traumatic, despre complicata şi, adeseori, spinoasa relaţie dintre democraţie şi memorie.

Textul de mai sus face parte din runda finala a dialogului meu cu Daniel Cristea-Enache publicat in revista online LiterNet:

http://atelier.liternet.ro/articol/14971/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Imi-afirm-raspicat-si-cu-mindrie-lovinescianismul.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 182 other followers