Cine este Traian Băsescu?

20/12/2014

Scriu deliberat la timpul prezent–Traian Băsescu este un mare om politic român, unul care a făcut lucruri extraordinare pentru tara sa, un om care a stiut să se despartă, in numele responsabilitătii, de camarazii de sindrofii, asemeni printului Hal de Falstaff, atunci cand s-a transfigurat in Henric al V-lea (am folosit aceasta analogie intr-o prelegere pentru dl Mark Gitenstein inaintea plecării sale ca ambasador la Bucuresti), a inteles că România nu poate fi credibilă in UE si NATO dacă nu va deveni un stat de drept veritabil, a sustinut cel putin doua demersuri vitale pentru spiritul românesc (decomunizarea si prezenta culturii românesti moderne intr-o lume moderna, prin ICR). A inteles marile prioritati economice, sociale si morale. Din toate aceste motive, cred că pană si adversarii (nu mă refer la maniacii care si-au facut din băsescofobie un mod de a exista) vor recunoaste că Traian Băsescu si-a onorat cu asupra de măsură datoria de om de stat.

basescu

Fiind un om politic in sensul superior al notiunii, inzestrat cu imaginatie strategică si vointă politică, un excelent orator (a se citi ce-a scris profesorul Valeriu Stoica despre limba romanescă vorbită de Traian Băsescu), el va fi prezent nu doar in manualele de istorie, ci si in bătăliile politice si culturale care nu se opresc in această clipă. In acest deceniu, ceea ce in engleza se numeste accountability, deci responsabilizarea pe cale legala a demnitarilor si altor figuri publice, a devenit o realitate palpabilă. Sa ne amintim de Dan Voiculescu, George Copos, Gigi Becali, Adrian Năstase, Sorin Rosca Stănescu si atatia altii. Niciun motiv de uimire ca acestia si miile lor de amici, vizibili si invizibili, au dorit si doresc distrugerea proiectului Băsescu.

Nu sunt de acord cu cei care descriu in termeni sumbri finalul deceniului Băsescu. O spun deschis: nu ma consider nici deziluzionat, nici “trădat”. A facut erori, evident, dar niciuna, dupa stiinta ma, de natură să schimbe identitatea si semnificatia proiectului asumat de reconstructie institutională si morala. Am avut rezerve cand a decis sa sustina pozitia conducerii PMP legata de substituirea candidaturii lui Cristian Diaconescu prin aceea a Elenei Udrea. As fi preferat, poate, să-l aud spunand că, din acel moment, nu se va mai implica in sustinerea unuia sau altuia (alteia) dintre candidati. Dar nu mi se pare un cap de tara, nu vad aici o abdicare de la principiile statului de drept.

Mi se pare de o mie de ori mai importanta sustinerea sa pentru DNA si ANI, rezistenta tenace pe care a dovedit-o in războiul cu banda pontocratica. Traian Băsescu a ştiut si stie cine este Victor Ponta, a inteles că se pune la cale o restauratie autoritar-clepotcratică de inspiratie si cu atractie putinista. A tinut piept acestui scenariu, va ramane in istoria onoarei la romani. Cum va ramane, tin sa o spun aici si acum, cand se incheie un deceniu de presedintie Băsescu, in acest panteon pentru că, indiferent de adversităti, riscuri, atacuri si calomnii, a ales să dea glas victimelor comunismului intr-un discurs rostit, pe 18 decembrie 2006, in fata unui Parlament ce parea intrat in transă. A reusit o performanta demna de tot respectul in a detecta ceea ce istoricul britanic Timothy Garton Ash numeste, preluind cuvintele lui Shakespeare, foloasele prigoanei (the uses of adversity, preiau traducerea lui Catrinel Plesu).

Alexandru Hâncu capteaza admirabil mostenirile lui Traian Băsescu atunci când scrie: “Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui.”

Concluzie: Revolutia civica din noiembrie 2014 este una din cele mai frumoase si incurajatoare consecinte ale proiectului Băsescu (care, cand vorbim despre statul de drept, ar putea fi numit proiectul Basescu-Macovei). Detractorilor acestui proiect, celor care azi pozează in mari sprijinitori ai lui Klaus Iohannis după ce ani de zile l-au denuntat pe “dictatorul de la Cotroceni”, ca să nu insist asupra scrisorii de pomină trimisă catre Bruxelles in timpul loviturii de stat din fericire esuată din vara anului 2012, le reamintesc că acesta revolutie nu a fost una impotriva lui Traian Băsescu, ci impotriva inamicului jurat al acestuia si al democratiei liberale din România, megaplagiatorul Victor Ponta, planificator, organizator si coordonator al succesiunii de asalturi impotriva statului de drept in Romania.

Recomandări:

http://www.kmkz.ro/opinii/editorial/zece/

http://www.contributors.ro/editorial/portret-de-pre%C8%99edinte-la-capat-de-mandat/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/portret-de-presedinte-despre-traian-basescu/

http://www.revista22.ro/singuratatea-capitanului-de-cursa-lunga-51257.html

http://www.dw.de/schimbarea-la-faţă-a-unui-preşedinte-pentru-neliniştea-noastră/a-18123238

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-este-traian-basescu/


18 decembrie și simbolismul în politică (Un articol de Marius Stan)

18/12/2014

Pe 18 decembrie 2006 s-a refondat, din punct de vedere, simbolic statul român. S-a produs atunci, odată cu condamnarea dictaturii comuniste prin vocea sefului statului, drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale, mult-amânata ruptură cu trecutul totalitar. Sunt unii care spun ca n-ar fi fost decât simbolism. Părerea mea este ca se inseală minimalizand semnificatia si impactul simbolurilor. Politicul operează prin configurații simbolice. Instituțiile democratice sunt simboluri. Parlamentul este un simbol al suveranitații poporului. Presedintele este un simbol al corpului politic. Public mai jos execenta analiză a acestei teme, apărută, sub semnatura politologului Marius Stan, in revista online LaPunkt.

Tot acolo, un pătrunzator eseu al istoricului Cristian Vasile, cel care a fost secretarul stiințific al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, editor, impreună cu Dorin Dobrincu si cu mine, al editiei Humanitas, din 2007, a Raportului Final. Istoricul Adrian Cioflâncă, fost membru al Comisiei Wiesel pentru analiza Holocaustului din România și expert al CPADCR, scrie un necesar si bine documentat text despre rolul comisiilor pentru adevăr, un concept-cheie in literatura de specialitate legată de asumarea trecutului traumatic. Altfel spus, un concept-cheie despre experiențe cruciale in reconstrucția democratică.  Să adaug că pentru mine, ca fost presedinte al CPADCR, este extrem de onorant acest grupaj. Faptul că scriu cercetători din generația tanără, oameni extrem de competenți pe aceste teme, posesori ai unei adevărate expertize, este incurajator.  A sosit din plin momentul să renunțăm la pernciosul lăutarism care a facut destule ravagii in viața intelectuală românească.

Ii multumesc profesorului Ioan Stanomir pentru cuvintele scris despre valoarea stiintifica si morala a Raportului Final: “La aproape un deceniu de la elaborarea şi prezentarea sa publică, “Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” rămâne unul dintre documentele ce onorează o datorie de solidaritate şi de memorie a statului român. Dincolo de calitatea remarcabilă a travaliului academic, dincolo de curajul celor care şi- au asumat misiunea de a înfrunta un mediu public ostil şi fanatizat, “ Raportul “ întocmit de Comisia prezidată de Vladimir Tismăneanu înseamnă un moment de ruptură la nivelul memoriei colective şi la nivelul practicii statului însuşi. Este punctul din care relativizarea răului comunist, trivializarea suferinţei şi negarea ororilor devin imposibile. Îi revine “ Raportului” această calitate de a fi un document ce afirmă, atributele esenţiale ale ordinii comuniste- de a fi o ordine ilegitimă şi criminală.”

Una din cartile care m-a si ne-a inspirat in acest demers intreprins ca unul colectiv, pentru ca, trebuie accentuat, Raportul a fost rezultatul unei munci in echipa, a fost cea a profesorului A. James McAdams, “Judging the Past in Unified Germany” (Cambridge University Press, 2001). Acesta a fost scopul principal al Comisiei, justitia morala. Cred ca acest tel a fost atins. Statul de drept a condamnat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Am citit cu mare interes declaratiile de pe 16 decembrie facute de presedintele-ales, dl Klaus Iohannis, la Timișoara. Ceea ce-a spus domnia sa acolo vine in prelungirea demersului Comisiei Prezidențiale, se situează, ca optiune anti-totalitară, in direcția anticomunismului civic-liberal. (VT)

În urmă cu 25 de ani, pe 18 decembrie 1989, timișorenii ieșeau în stradă și strigau pentru prima dată “Jos Ceaușescu!”. Tot pe 18, dictatorul pleca într-o vizită de lucru în Iran, lăsând chestiunea revoltei de la Timișioara în seama Elenei Ceaușescu, a lui Manea Mănescu și Emil Bobu. În fața Catedralei din centrul orașului de pe Bega, sute de tineri scandau împotriva regimului, în vreme ce, în celelalte orașe ale țării, oamenii așteaptau înfrigurați vești, în special prin intermediul posturilor de radio occidentale…

Să spunem apoi din capul locului că în teoria politică, un răspuns așa-zis neconvențional la anumite semne care conotează autoritatea devine relevant din punct de vedere politic numai dacă beneficiază de o largă răspândire. Ceea ce a început la Timișoara la mijlocul lunii decembrie a anului 1989 se înscrie în această paradigmă. Valul revoluționar s-a bazat, din punct de vedere simbolic, pe un optimism tradus prin aspirația reintrării în drepturi. Statul lui Nicolae Ceaușescu nu mai oferea de multă vreme o protecție simbolică necesară. Valorile acestui stat erau fundamental greșite!

Tot pe data de 18 decembrie, dar în 2006, președintele Traian Băsescu condamna în Parlamentul României regimul comunist drept ilegitim și criminal. S-a spus adesea, în perioada care a urmat condamnării, că acesta a fost doar un act oficial simbolic. Dar să ne raportăm și la alte exemple de condamnare simbolică:

Primul președinte francez care a condamnat Vichy-ul ca parte din istoria statului francez a fost Jacques Chirac, în 1995, în legătură cu deportarea cetățenilor francezi evrei. Nu au făcut-o nici Charles de Gaulle, nici Georges Pompidou, nici Valéry Giscard d’Estaing, nici François Mitterrand. Obligația supremă a unui stat este așadar să apere viețile cetățenilor săi. Regimul de la Vichy nu a făcut-o, după cum nu au făcut-o nici dictatura lui Antonescu (Holocaustul din România, deportările și exterminările populației Roma) sau dictaturile comuniste semnate Dej și Ceaușescu. Deci nici statul totalitar comunist. Întregi categorii etnice și sociale au fost privite, spre a o cita pe Hannah Arendt în “Originile totalitarismului”, drept superflue. Traian Băsescu – discutăm aici actul condamnării, nu alte aspecte ale mandatelor sale – a fost așadar primul președinte care a cerut iertare victimelor dictaturii comuniste în numele statului român.

Ce rezultă de aici? Cât de dificilă este această acțiune de justiție morală? Când încercăm să ne punem respectivele întrebări și, eventual, să le și răspundem, trebuie să ne amintim și reacțiile isteric-negaționiste, cele banalizante, minimalizatoare, etc. Când Ion Iliescu a venit la putere, el a moștenit nu doar un sistem politic în criză, ci și o structură de simboluri care era adânc întipărită în sistemul politic (sens larg). Pe cale de consecință, orice schimbare adusă acelui sistem ar fi implicat, de asemenea, o schimbare simbolică radicală. Nu a făcut-o! Constituția din 1991 a neglijat cu brio aspectul simbolic al rupturii cu trecutul. După cum nu a făcut-o nici Emil Constantinescu. Ceea ce a urmat a fost de fapt o continuitate profundă la nivelul elitelor politice, economice, culturale, etc. Gestul condamnării comunismului de pe 18 decembrie reprezintă astfel prima intervenție radicală asupra setului de simboluri rămăs ca substrat al noului sistem politic, numit democratic. Dacă am privi altfel, atunci și Declarația de la Praga, inițiată printre alții de Václav Havel, Joachim Gauck și Vytautas Landsbergis, n-ar fi altceva decât un gest de suprafață. Nu este cazul. Ceea ce mulți teoreticieni ai politicii au definit ca “shadow democracy” poate fi interpretat și în această cheie a perpetuării unui permafrost simbolic al vechiului regim. Condamnarea de pe 18 decembrie 2006 a produs o ruptură fundamentală în logica și funcționarea sistemului politic post-1989. Trebuie apoi făcută dintru început precizarea că este însăși esența simbolurilor să fie ambigue sau să furnizeze înțelesuri diferite. Nu există însă nicio umbră de ambiguitate atunci când observăm că interpretările defavorabile Raportului de condamnare au venit doar din zona celor vizați de constatarea continuităților cu Vechiul Regim.

După 1989, democrația liberală nu se mai definește doar prin separația puterilor și pluripartidism (printre altele), ci mai ales prin ceea ce nu este: totalitarism! Experiența istorică traumatică a secolului XX ne-a arătat că la baza unui stat democratic nu este suficient să plasăm simplele “reguli ale jocului”. Instituțiile informale (cum este și condamnarea Vechiului Regim) sunt cel puțin la fel de importante și relevante. O condamnare simbolică deschide inclusiv calea unui nou mod de a face politică. Deschide apoi calea unor ameliorări legislative (legile în baza cărora au putut fi aduși în fața instanțelor torționari de tipul Vișinescu), calea unor programe și politici educaționale (manualul alternativ de istorie a comunismului), calea unor discuții publice privind cele mai bune metode de memorializare a experienței trecutului. Desigur, nimic din toate acestea nu poate fi realizat fără o dorință politică reală, dar cu siguranță nimic din toate acestea nu poate fi pus serios în discuție fără o schimbare fundamentală a paradigmei simbolice a unui stat.

Dacă România este o țară care încă își caută narațiunile oficiale cu privire la evenimentele de dinainte de 1989 și din timpul Revoluției, ea nu mai este în schimb o țară incapabilă să deceleze între Bine și Rău, între axiologia totalitară și cea democratică. Iar acest merit revine în exclusivitate unei zile de 18 decembrie din anul 2006. Și pentru că tot comemorăm eroismul celor de la Timișoara, care acum 25 de ani și-au pus în joc viețile pentru puterea unui simbol, ar fi de preferat să găsim decența de a accepta că simbolismul în politică nu este o conservă lingvistică goală, ci poate cea mai puternică garanție că lumea în care trăim este percepută în sensul irepetabilității ororilor trecutului.

Fie și pentru ei, pentru cei peste o mie de cetățeni ai statului român care au murit în zilele Revoluției, de la Timișoara la București și de la Brașov la Cluj, condamnarea regimului comunist drept ilegitim și criminal ar trebui privită ca un act de reparație morală și ca premisă terapeutică esențială împotriva amneziei colective.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-si-simbolismul-in-politica/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-o-perspectiva-subiectiva/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/comisiile-pentru-adevar-unde-eram-si-ce-mai-este-de-facut/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/de-ce-condamnarea-comunismului-ramane-un-gest-refondator/


Alfabetul extremist: Anticapitalism, antiliberalism si antisemitism

17/12/2014

Caruselul ideilor, angajamentelor si patimilor politice in veacul XX este ametitor. Mai ales cand vine vorba de radicalisme, de de pasiuni, iluzii si minciuni, spre a relua titlul cartii postume a lui François Furet. Hitler ar fi spus ca dintr-un comunist poate face un bun nazist, niciodata insa dintr-un social-democrat (apud Herrman Rauschning). Jacques Doriot (1898-1945), fascistul francez, fusese membru al CC al PCF si deputatul circumscriptiei rosii, St Denis. Mussolini a pornit ca socialist radical, chiar internationalist. A fost idolul tinerilor Gramsci si Togliatti.

Nicola Bombacci a fost comunist, dar a murit impuscat, in aprilie 1945, ca ideolog al odioasei Republici de la Salo, socialista,  fascista si exterminista, infratit cu amicul sau Benito, reintors la fantasmele rosii ale junetii sale, sub patronaj nazist. Chiar A. C. Cuza, antisemit epidermic, era, in junete, un fel de socialist. August Bebel a spus, si nu gresea, ca antisemitismul e socialismul prostilor. Stalin l-a definit drept canibalismul epocii noastre, doar ca nu a ezitat sa devina el insusi canibal. Denigrat de stanga, Friedrich Nietzsche a fost criticul cel mai virulent al antisemitismului. L-a dispretuit visceral. Il considera vulgar, resentimentar, abject. Nu insa si contemporanul sau, Karl Marx, cel care echivala, asemeni lui Richard Wagner, Banul cu Evreul.

Anticapitalismul, antiliberalismul si antisemitismul unesc cele doua extreme (nu doar ele, dar in primul rand ele). Crimele in masa ale secolului XX s-ai produs in numele acestor trei “anti”. Ideologul en titre de la “CriticAtac”, Florin Poenaru, a scris mai demult ca anticomunismul ar fi echivalentul contemporan al antisemitismului interbelic. Nu cred ca i-a citit pe Peter Viereck, Norman Cohn, Jacob L. Talmon, George Mosse si Zeev Sternhell. Daca i-ar fi citit, n-ar fi emis o asmenea ineptie. S-a suparat cand i-am replicat ca echivalentul contemporan este chiar antisemitismul, o obsesie perena, adeseori deghizat in anti-sionism. De pilda, la maestrul Claude Karnoouh, aparatorul negationistului Holocaustului, Robert Faurisson. Exemplele abunda. Extremismul functioneaza ca un alfabet: spui a, urmeaza b, si c, si d etc


Klaus Iohannis, spiritul Timisoarei si sfidarile memoriei

15/12/2014

Este admirabil ca presedintele-ales Klaus Iohannis merge la Timisoara pentru a comemora inceputul caderii comunismului in Romania. Am mai spus-o, o spun din nou aici: Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Este numele orasului-martir, al unui spirit libertar neinduplecat, al refuzului compromisurilor ignobile. La Timisoara a renascut speranta, la Timisoara mii si mii de locuitori au devenit subit, cu un curaj pe care il numes c,cu deplina responsabilitate, sublim, adevarati cetateni. La Timisoara minciuna a primit o lovitura mortala. Ar fi pacat sa renasca acum.

Tocmai de aceea nu pot sa nu-mi exprim aici uimirea (da, uimire, spre a relua itlul unui exceptional articol datorat politologului Marius Stan, aparut pe platforma “Contributors”) ca omul de legatura dintre presedintele-ales si societatea civila, cel desemnat, dupa toate probabilitatile, sa fie consiler prezidential exact pe acest subiect, este dl Andrei Muraru, fost activist penelist in varii sectiuni ale acestei formatiuni, cand fenechist, cand taricenist, cand antonescian, iar acum iohannisian. Cum demonstreaza Marius Stan, nimic nu-l califica pe dl Muraru pentru acest post. Nu a fost si nu este un prieten al societatii civile, al protestului civic.

Tot asa cum nimic nu-l califica pe Dan Mihalache, fost el insusi pesedist activ, fost redactor la ziarul “Azi” de trista memorie, pentru un post similar sau chiar mai important, ca sef al Administratiei Prezidentiale. Numirea acestor doi cetateni ar fi ceea ce se cheama un faux pas. Numindu-i consilieri prezidentiali pe  domnii Muraru si Mihalache, dl Iohannis calca, neindoios, cu stangul. In ziarul “Azi” s-au scris abominatiuni despre Proclamatia de la Timisoara. Dl Muraru a fost numit la IICCMER de Ponta, nu a criticat sub nicio forma lovitura de stat din iulie 2012, a fost un zelos beneficiar al regimului uselist.

Sper sincer ca dl Iohannis va evalua atent numirile si nu va actiona intr-o directie ce n-ar putea decat sa puna sub semnul intrebarii angajamentul sau pentru indeplinirea dezideratelor care fac din Proclamatia de la Timisoara adevara Carta a Revolutiei Romane. Precizez cat pot de clar ca acest articol este strict unul de opinie. Nimeni nu-i poate impune domnului Iohannis cu cine sa conlucreze. In egala masura, nimeni nu ne poate impune celor care de atatia ani ducem o lupta adeseori apriga pentru valorile autentic liberale sa pactizam cu impostura simbolizata de personajele Mihalache si Muraru.


Despre Andrei Muraru. Exerciții de uimire (un articol de Marius Stan)

14/12/2014

“Încă de când am auzit pentru prima dată ipoteza numirii lui Andrei Muraru pe post de consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă, m-a cuprins o uimire vecină cu râsul irepresibil. Să vă spun și de ce (mi se pare absolut important să cunoaștem în amănunt tânăra generație de politicieni ori de oameni ce se visează la cârma treburilor cetății, într-o formă sau alta): în primul rând, pentru că îl cunosc mult prea bine! Aș spune ca pe propriul meu buzunar, dar până și acolo se întâmplă să mai găsesc lucruri de a căror existență pur și simplu uitasem… În al doilea rând, pentru că personajul Muraru mi-a pricinuit cea mai dezagreabilă interacțiune umană de până în prezent.

Nu o să reiau aici scrisorile publice (al căror semnatar am fost la acea dată ca expert al IICCMER) prin care semnalam abuzurile lui Andrei Muraru în calitate de președinte executiv al instituției cu pricina. Nu s-a întâmplat nimic atunci, n-o să se întâmple nici acum. În instituțiile de stat din România nu poți avea decât o atitudine hirschmaniană: abandon, contestare, sau loialitate! Am ales contestarea, urmată de abandon (adică demisia). Consider că am făcut bine. La fel și ceilalți colegi ai mei care între timp și-au găsit proiecte serioase de cercetare, în România sau în străinătate. Cei care au ales loialitatea, se află și azi la IICCMER. E dreptul lor, nu judec tăria de caracter a unor oameni care n-au dorit să-și riște creditele la casă, veniturile imediate, etc. Atât au putut atunci, so be it

O să mă întorc, în schimb, la ideea numirii lui Andrei Muraru într-o poziție cu rang de ministru care l-ar obliga să intre în contact cu și să înțeleagă mecanismele de funcționare ale societății civile. Trebuie spus din capul locului că morala lui Muraru este încununarea felului de a fi al lui Muraru, deoarece ea proclamă respectivul fel de a fi ca principiu. Domnul viitor consilier (după toate zvonurile și predicțiile) instituie astfel iluzia ca realitate. Într-un limbaj — dacă vreți — kantian, imperiul murariot al libertății nu este încercarea de a da o anumită expresie naturii murariote, ci, dimpotrivă, este încercarea de a masca natura murariotă, de a instituționaliza decalajul dintre vorbe și fapte.

Prezint în cele ce urmează, cât se poate de succint, două episoade edificatoare, cred eu, cu privire la capacitatea lui Andrei Muraru de a înțelege mecanismele de funcționare ale societății civile:

2010: La Biblioteca Centrală Universitară (BCU) este organizat un concurs “cu cântec” în urma căruia șefia instituției îi revine doamnei Mireille Rădoi. Mai multe ONG-uri organizează un protest în fața BCU la care fiecare dintre participanți citește, în liniște, câte o carte, iar alții afișează bannere prin care ironizează amenajarea concursului respectiv. Câteva zeci de persoane sunt suficiente pentru a crea un mic blocaj în ușa de acces a Bibliotecii. Aflându-mă acolo, printre protestatari, constat la un moment dat apariția surprinzătoare a lui Andrei Muraru care, după câteva minute, începe să vocifereze împotriva “cititorilor” și pleacă, în cele din urmă, condamnând într-un acces de furie naturală dreptul celor prezenți de a reclama un abuz administrativ și o numire dubioasă. Au curs multe râuri de cerneală, de atunci încolo, despre Mireille Rădoi și conducerea BCU. Îmi rămâne însă proaspătă în memorie reacția virulentă a lui Andrei Muraru și idiosincrasia lui nedisimulată față de tot ceea ce înseamnă protest, activism, contact cu jandarmi, revendicare de drepturi, acțiune de stradă și așa mai departe. Andrei Muraru contesta pur și simplu dreptul sacrosanct al unor cetățeni de a contesta! Pentru Andrei Muraru, atât cât îl cunosc (și, spuneam, cred că îl cunosc foarte bine), tot ce iese din cadrele și limitele legii (de pildă, un protest neautorizat sau un flash mob), indiferent de cât de strâmbă ar fi legea, devine un gest reprobabil. Ceea ce se cheamă civil disobedience îl înspăimântă, îi dă frisoane, îl exasperează. Este secretarul UTC pe liceu, obedient în sus, tiranic în jos. Personajul nostru este genul de ipochimen care trăiește în litera normei, nu în spiritul ei. Pentru astfel de oameni, protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană au fost cel mai probabil expresia agravantă a unei mari fărădelegi. Domnul Muraru nu s-a întrebat niciodată dacă o lege, un regulament sau un concurs sunt corecte, ci, din contră, le-a acordat orbește statut de poruncă. Să-l numim, deși poate îi acordăm un prea înalt statut musilian, omul fără însușiri

2012: Andrei Muraru participă surprinzător la protestele din luna ianuarie a acelui an, timp de câteva zile, lăsând la o parte proverbiala-i precauție și, înarmat cu un fes banal, atent îndesat pe cap, scandează din toți rărunchii doar acele sloganuri îndreptate împotriva guvernului Boc sau a președintelui Băsescu. Umblă febril printre protestatari, iscodește, ia pulsul, sugerează lozinci anume țintite și, în cele din urmă, răgușește în punctul de maxim al antibăsismului său. Așadar, cel care la BCU avusese o problemă de fond cu ideea de protest, se găsea acum, în ianuarie 2012, în ipostaza paznicului de gimnaziu prins în vestiarul fetelor cu mâna pe lenjeria intimă a nesupunerii civice. Între timp am aflat și de ce o făcea: a fost uns peste IICCMER, a vituperat sălbatic în studiourile Antenei 3 împotriva fostei conduceri a institutului (și, trebuie subliniat: fără urmări de natură penală, pentru că, desigur, toată “greaua moștenire” nu fusese altceva decât o excelentă performanță instituțională, documentată, validată intern și extern, ireproșabilă din punct de vedere administrativ), a împins jumătate din corpul angajaților spre demisie, a făcut din cazul torționarului Vișinescu un spectatcol mediatic superficial, și s-a antepronunțat cu caractere juridice de-o șchioapă, în primă fază, pentru o încadrare aberantă pe genocid, etc. Însă noi, foștii lui colegi, cei care îl știam atât de bine încă de pe vremea când se bătea la propriu pe holurile institutului cu fratele său geamăn (Alexandru, fostul director al Institutului Național al Patrimoniului, un om de o precocitate politică identică), misiunea lui era cât se poate de clară: carieră politică și ascensiune vijelioasă, cu orice preț! Nu conta cine era patronul politic, putea fi Relu Fenechiu, Crin Antonescu, Victor Ponta, Radu Duda sau Papa Francisc, importante erau protecția și sinecurile.

Și iată-l acum, apărut ca o sirenă neprihănită direct din spuma mării, gata să asume (pasămite) o poziție de mediator pe relația Cotroceni-Societate Civilă. De se va întâmpla, va fi interesant. Îl asigur că reprezentanții ONG-urilor abia așteaptă să-l cunoască și că nu-i va fi deloc ușor. Forma lui mentală refuză dialogul, hybrisul său îl orbește. Președintele va avea cel mai prost sfătuitor cu putință pe un subiect atât de sensibil și în raport cu cel mai activ segment al populației. Riscurile sunt mari. Iar de nu se va întâmpla, atunci va fi la fel de interesant. Pentru că Andrei Muraru nu are domenii de competență, ci doar o sete exagerată de a controla lucruri, oameni, situații. Nu-l văd complet ieșit din joc, după cum nici nu-l văd refuzând indiferent ce încredințări. De la consilier de relații externe la Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, Departamentul Relații Externe și Integrare Europeană, în 2005 și 2006, deci la doar 23-24 de ani, și până la consilier pentru relația cu societatea civilă sub viitorul președinte Iohannis, Andrei Muraru le-a bifat aproape pe toate. Nu există practic niciun domeniu al vieții sociale, politice și economice în care acest domn să nu poată emana competență, autoritate, seriozitate, feromoni. O spun cu invidia celui care nu știe ce să mai facă pentru a refuza proiecte și piste de cercetare pentru a putea să se concentreze pe biografii intelectuale. Și până și această schiță de portret în negrul cărbunilor pe care a trebuit să-i înghit pentru a scăpa de toxiinfecția murariotă de la IICCMER mi se pare o abatere de la calea propriilor competențe și preocupări. Dar, cum spuneam, multe lucruri se nasc din uimire. Acea uimire care nu mă va părăsi, cel mai probabil până în ziua morții, ori de câte ori voi constata că fotosinteza politică se produce pe bază de întuneric și nu de lumină…

Sugestii de lectură:

http://www.contributors.ro/advocacy-public-affairs/scrisoare-deschisa-semnata-de-sapte-angajati-ai-iiccmer/

http://www.contributors.ro/editorial/despre-andrei-muraru-exerci%c8%9bii-de-uimire/


Umbra lui Andrei Marga, prezenta lui Andrei Muraru si anticomunismul civic-liberal al lui Klaus Iohannis

13/12/2014

Inteleg ca presedintele ales, dl Klaus Iohannis se va afla saptamana viitoare la Timisoara. Luminita Marcu a scris despre decizia halucinanta a conducerii ICR de a aniversa revolutia din decembrie 1989 prin invitarea lui Ion Iliescu. Mi-am amintit ca ICR este infratit cu IICCMER printr-un acord semnat pe vremea cand in fruntea celor doua institutii se aflau, ca urmare a deciziilor lui Victor Ponta si Crin Antonescu, doi militanti penelisti: Andrei Marga si Andrei Muraru. Primul a disparut dupa ce a reusit sa distruga o institutie care functiona admirabil, punand in practica un program de un primitivism anti-cultural revoltator, direct inspirat de protocronismul ceausist. Cel de-al doilea este azi consilier personal al d-lui Klaus Iohannis. Numele sau este adeseori mentionat ca posibil consilier prezidential pentru relatiile cu societatea civila. Reiau un articol publicat pe blogul meu in ianuarie 2013. Cred ca este relevant si revelator in ceea ce priveste traiectoria si optiunile d-lui Muraru. Despre alt posibil consilier, Dan Mihalache, sa spun doar ca in 2007 recomanda autorilor Raportului Final sa ia pilda de la modul cum trateaza Dumitru Popescu-Dumnezeu chestiunea comunismului. Credibilitatea anticomunismului civic-liberal al d-lui Iohannis nu este intarita de asocierea aceste doua personaje. In campania sa, Monica Macovei a facut clar angajamentul sau pentru valorile si revendicarile Proclamatiei de la Timisoara din martie 1990. Este de sperat ca dfl Iohannis va gasi resursele sa confirme in acelasi fel optiunea sa anti-totalitara.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monica-macovei-%c8%99i-spiritul-timi%c8%99oarei/

“Nu, nu ne aflam in piesa lui Aurel Baranga, “Travesti”, ci in Romania lui Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu si, cu voia Dumneavostra, ultimul pe lista, a lui Ion Iliescu. S-a semnat Pactul IICCMER-ICR. Se poate scanda “IICCMER-ICR/Sunt pe veci prietene”. Duumvirii Ponta si Antonescu, desi invitati, au lipsit. Istoricul Andrei Muraru, presedintele executiv al IICCMER, a deplans bilantul trist al Institutului unde lucreaza de sapte ani (daca nu ma insel). A criticat “excursiile exotice” (care vor fi fost acelea?), faptul ca nu exista un Muzeu si un Monument al victimelor comunismului. Eu cred ca exista, se numeste Muzeul Memorial Sighet. Evident, ar trebui sa existe un asemenea Muzeu si la Bucuresti (si nu doar acolo). Spune ca nu s-au oferit burse de cercetare de catre Presedintia Romaniei. S-a incercat, nu exista posibilitati legale (cred ca dl Muraru stie acest lucru, dar nu-si poate refuza un mic exercitiu propagandistic).

Gratie ajutorului dat de Presedintie si cu sprijinul IICCMER (perioada Vladimir Tismaneanu-Ioan Stanomir-Mihail Neamtu-Cristian Vasile-Bogdan C. Iacob) au aparut cele doua volume masive de documente editate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu, primul la Humanitas, al doilea la Polirom (dl Muraru a participat recent la lansarea acestuia din urma). Dl Muraru a ignorat pana acum cu superbie criticile venite din partea a sapte respectati colaboratori ai domniei sale in cadrul IICCMER. Textul protestului celor sapte a aparut in revista “22” si pe platforma “Contributors”. Doi cercetatori au fost amenintati cu moartea, in sediul IICCMER si in prezenta istoricului Andrei Muraru, seful institutiei, de catre un sef de departament cauia ii place sa i se spuna “vanatorul de securisti” (i-a tot vanat pana a ajuns sa publice la trustul lor de presa). Dl Muraru peroreaza despre imprescriptibilitatea crimelor contra umanitatii. Adevarat, fara indoiala, dar proiectul de lege pe acest subiect a fost redactat si initat de mult hulitii Monica Macovei si Ioan Stanomir, pe vremea conducerii pe care azi acelasi domn Muraru o ponegreste.

Nu stiu ca dl Muraru sa fi raspuns, cum ar fi fost firesc, scrisorii deschise ce i-a fost adresata. Dar ne anunta, inflacarat, ca Pactul semnat azi va rezulta in proiecte majore. Ca el personal “nu va capitula”. De ce acest ton belicos? De nevoia de a exhiba un eroism ciudat? In fata cui sa capituleze? A lui Felix? A senatorului Ciripoi? A lui Ion Iliescu, cum stim cu totii un sustinator entuziast al decomunizarii Romaniei?

Profesorul Marga, imparatul ICR-urilor din “provinciile istorice”, fosta sursa “Horia” a Securitatii, a citat copios din filosoful german Jurgen Habermas. Mai lipsea Papa Benedict. A mai incurcat cate un nume, dar ce importanta are acest lucru, domnia sa, fost informator al Securitatii, este azi un vajnic exponent al anticomunismului uselist. Dl Octavian Bjoza, presedintele AFDPR, l-a criticat pe dl Toader Paleologu care nu l-a raspuns prompt pe vremea cand era Ministru al Culturii. E regretabil, desigur. Este de sperat ca va gasi mai multa deschidere la dl Daniel Barbu, autor al unui capitol din volumul anti-anticomunist “Iluzia anticomunismului”. Multe atacuri impotriva lui Traian Basescu. Erau prezenti fostul presedinte Emil Constantinescu, omul providential, liderul regional “invins de structuri” si fosta sa super-consiliera, profesoara Zoe Petre. Acum se simt bine in compania lui Marga, informatorul “structurilor”. La sfarsit, s-au servit gustari si sucuri. Anticomunism de opereta, cum comenta cineva? Un film de Kusturica.”

Un citat din dl Mihalache, posibil sef al Administratiei Prezidentiale sub mandatul Iohannis:

“Vreau sa fiu bine inteles: nu l-am cunoscut pe Dumitru Popescu – Dumnezeu, nu am dat nici macar o data mana cu el si ca atare, nu pot fi suspectat de partizanat… ii admir insa scriitura exceptionala si analiza profunda pe care o face comunismului romanesc. “Raportul Tismaneanu” ar avea ce invata de la Dumitru Popescu.”

https://dmihalache.wordpress.com/2007/09/15/lecturi-de-vacanta-i-istoria-comunismului-romanesc/

http://www.youtube.com/watch?v=_O0R7-lByb4

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/01/16/un-film-de-kusturica-iiccmer-icr-la-ceasul-travestiului-anticomunist/

https://www.facebook.com/tismaneanu


Despre Soljeniţîn: Atunci când cuvântul devine dinamită

11/12/2014

Aniversăm un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic ca efect al revolutiilor din 1989. Doi ani mai tarziu, in decembrie 1991, URSS inceta să mai existe. Cum scria istoricul Boris Souvarine, prietenul lui Panait Istrati şi autorul unei clasice biografii a lui Stalin apărută în anii 30, cele patru litere din numele oficial al statului întemeiat de Lenin în 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (în sensul consiliilor, deci al democraţiei directe) şi nici socialiste (în sensul promovării nedemagogice a unei egalităţi sociale veritabile). Aceste lucruri trebuie rostite apasat, mai ales acum cand ne este dat sa fim martorii unor noi ofensive ale iresponsabilitatii stangiste si cand se poarta, din nou, campanii impotriva “renegatilor social-democrati”, spre a nu mai vorbi de demonizarea capitalismului liberal.

Graţie lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (11 decembrie 1918-3 august 2008), cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984″ de Orwell şi “Zero şi infinitul” de Koestler. Într-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic.

 

 

Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţenesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adaugând mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douăzeci. A fost în egală masură un titan al literaturii ruse şi mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Solohov, a fost reabilitat în momentul când i s-a acordat lui Soljeniţîn. Mai târziu, într-o discuţie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cărţile sale, între care “Primul cerc”, “Pavilionul canceroşilor”, “Roata roşie” (romanul monumental despre război şi revoluţie), “Viţelul şi stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale.

Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca şi pentru Berdiaiev ori Sestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţîn cerea intelectualilor să refuze minciuna şi sa trăiască în adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi afla originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar să fii de acord cu toate poziţiile sale — profetismul îl putea duce uneori în direcţia unui naţionalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund şi devotamentul inoxidabil pentru cinste şi justiţie morală.

Trebuie amintit momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir” a publicat nuvela “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. Cei care continuă să exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală. Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţîn a învins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cândva George Kennan, nu există alt scriitor care să fi făcut atât de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzării.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 186 other followers