Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Gaudium de veritate: Despre Leszek Kolakowski

06/07/2014

Salut aici exceptionalul grupaj din recent tradusele scrieri ale lui Leszek Kolakowski (Curtea Veche Publishing, 2014), publicat in admirabila revista online “LaPunkt”. Gaudium de veritate, nazuinta catre adevar, a fost nervul vital al unei fascinante experiente filosofice care a definit spiritul european in a doua jumatate a veacului trecut. Sa speram ca aceasta chemare va ramane una inspiratoare si pentru noile generatii. Public aici un fragment din prefata pe care am scris-o pentru volumul de eseuri “Este Dumnezeu fericit?” al marelui ganditor. La lansarea de la Bookfest au vorbit H.-R. Patapievici, Constantin Geambasu si cu mine. Daca m-ar intreba cineva care sunt faptele intelectuale cu care ma mandresc, n-as ezita sa spun ca pe prim plan se situeaza promovarea operei lui Kolakowski in Romania si nu doar acolo. Cartile lui Kolakowski, si in primul rand monumentala trilogie despre principalele curente ale marxismului, n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca niciunui intelectual care se respecta. Sa multumim casei editoriale Curtea Veche Publishing pentru devotamentul dovedit in publicarea lor.

Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan-Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările din 1989.

Cuvânt-înainte

Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful francez marxist Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ (p. 274).

Prezentul volum, pentru care fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere, este o colecţie edificatoare şi într-adevăr impresionantă a principalelor sale contribuţii la înţelegerea naturii şi a valorilor stângii (radicală şi democratică) în secolul XX, şi pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii şi a unui relativism galopant. Kołakowski şi-a început itinerariul filozofic în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocităţile naziste şi dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă când a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după dispariţia tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare şi au onorat renaşterea raţiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (şi interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber şi perpetuării ruşinoaselor minciuni despre originile şi consecinţele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă şi molipsitoare, a gândirii lui Kołakowski. Este uşor de înţeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor pe centralitatea drepturilor individuale şi pe respingerea pretenţiei de infailibilitate epistemică a statului. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, este esenţa viziunii lui Kołakowski. El a atacat noile forme de alienare politică şi a protestat împotriva reprimării imaginaţiei umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kołakowski s-a bazat pe scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raţionalizare sofisticată a resentimentului social şi politic, o fantasmă gigantică, cosmică, a redempţiunii, menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulţi dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (şi unii sunt încă) dispuşi să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariţia distopiei bolşevice şi ideile lui Karl Marx. Kołakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar şi în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naştere inevitabil hybris-ului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unităţii totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin şi-a avut originile, conform interpretării lui Kołakowski, în repudierea absolută a statului de drept şi în demonizarea proprietăţii private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga din secolul douăzeci: răspunsul lui Kołakowski la încercarea istoricului E.P. Thompson de a disocia gândirea şi practicile radicale occidentale de experienţa criminală a blocului sovietic — ca să nu mai spunem de China şi alte experimente comuniste asiatice. Kołakowski a insistat că astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înşela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspiraţie marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleiaşi utopii.

Eseul se încheie cu o observaţie melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi stabilită numai într-un sistem de guvernare despotic, în care sunt presupuse privilegiile şi tocmai egalitatea e distrusă; libertatea totală înseamnă anarhie şi anarhia conduce la dominaţia celor mai puternici din punct de vedere fizic — altfel spus, libertatea totală se transformă în opusul ei; eficienţa, ca valoare supremă, cere iarăşi despotism, iar despotismul este ineficient economic, dincolo de un anumit nivel de tehnologie. Repet aceste vechi truisme, fiindcă ele par să treacă neobservate în gândirea utopică; iată de ce nimic nu e mai uşor pe lume, decât să scrii utopii“ (p. 183). În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnităţii într-un secol în care barbaria a renăscut şi regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetişizate, Leszek Kołakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea şi responsabilitatea.
[Cuvânt-înainte la volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 5-8]

http://www.lapunkt.ro/

 

 


Strigoi in stalinism. Si despre revizionismul marxist (Discuție Contributors)

17/06/2014

Comunistii stalinisti isi mumifica conducatorii dupa care ii venereaza cu religiozitate. Este un obicei larg raspandit menit sa asigure o continuitate a stalinismului, stalinism pe care Isaac Deutscher il definea ca pe un amestec de marxism si magie primitiva. Despre aceaste lucruri, dar si despre revizionismul marxist, si despre marxistii romani am vorbit cu Valdimir Tismaneanu si Marius Stan. Prilejul discutiei a fost aparitia cartii “Dosar Stalin. Genialissimul Generalism”, o carte nascuta dintr-un proiect Contributors.ro.

Detalii pe: http://www.contributors.ro/cultura/video-strigoi-in-stalinism-si-despre-revizionismul-marxist-o-discutie-cu-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

Este un proiect care continua si la care au luat parte pana acum: Ioan Stanomir, Bogdan Iacob, Luminita Marcu, Adrian Cioflanca, Cristian Vasile, Doina Jela, Alexandru Gussi, Corina Dobos.

Cartea va fi lansata luni, 16 iunie, la ora 18.30, la ceainăria Cărtureşti Verona (Strada Arthur Verona nr. 13-15), în prezenţa celor doi autori, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan. „Dosar Stalin” este cel mai nou volum integrat în colecţia “Constelaţii” de istorie şi analiză politică şi apare în contextul în care “Rusia lui Putin retrezeşte demonii sovietici”, fiind o explicaţie a felului în care totalitarismul şi ideile politice au fabricat crime.  Alături de autori, vor lua cuvântul Adrian Cioflâncă, Bogdan C. Iacob şi Cristian Vasile.

“Dosar Stalin. Genialissimul Generalism”, de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, editura Curtea veche, colectia Constelatii, iunie, 2014

 


Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc

21/05/2014

„În Stalinism pentru eternitate, făcând istoria politică a comunismului românesc, Vladimir Tismăneanu consacră un tip de analiză intens etică şi pasională, în care competenţa istorică se împleteşte strâns cu experienţa personală şi cu revendicarea dreptului sentimentelor morale de a avea o voce în istorie. Prin stilul pasionat al analizelor sale, el încearcă să ofere o voce publică sentimentelor pe care istoria secolului trecut le înecase în dispreţ: bunele sentimente morale.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

„Vladimir Tismăneanu este un Marcel Proust al comunismului românesc.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Rodul a douăzeci şi cinci de ani de reflecţie pe marginea comunismului românesc, volumul lui Vladimir Tismăneanu este sortit clasicizării: cea mai profundă şi bine informată istorie a sectei iluminate bolşevice din România de la origini până azi, cartea de faţă e o veritabilă capodoperă.“ (Mircea MIHĂIEŞ)

„Comunismul a fost o experienţă esenţială a secolului XX, o experienţă pe cât de coşmarescă, pe atât de importantă. Comunismul ne-a marcat pe toţi, ne-a mutilat pe toţi. Încă nu dispunem de o istorie integrală a partidului comunist polonez. Nu s-a scris încă – în pofida multor publicaţii preţioase – o istorie profesionistă a guvernelor comuniste din ţara noastră. Vladimir Tismăneanu, reputat istoric si analist româno-american, a scris o istorie a comunismului din România care se citeşte dintr-o singură suflare. În fond, această istorie este varianta românească a destinului nostru comun, am putea chiar spune – e Polonia reflectată în oglinda strâmbă a lui Dracula.“ (Adam MICHNIK)

Stalinism pentru eternitate este prima sinteză remarcabilă de istorie a comunismului autohton, care îmbină adecvat trei mari categorii de izvoare istorice: documentele de arhivă, sursele deschise (documentele de partid), mărturiile orale. Se adaugă explorarea unei impresionante literaturi de specialitate, care plasează comunismul românesc în contextul său est-european şi îi surprinde evoluţia în conexiune cu desfăşurările de la Moscova şi din întreg spaţiul sovietic. Nu în ultimul rând, este o istorie a comunismului din România cu o puternică dimensiune comparatistă.“ (Cristian VASILE)

„Această carte e rezultatul a circa 25 spre 30 de ani de pasiune, aproape obsesie, în sensul bun, de scormonire a trecutului. Atunci când am început să mă ocup de comunismul românesc, se ocupa şi el de mine, drept care am plecat din România şi am lăsat o ţară şi o familie aici. Stalinism pentru eternitate este încununarea unui proiect ştiinţific şi în egală măsură încununarea unui proiect moral. Am convingerea că a cunoaşte ce s-a petrecut în secolul XX – comunismul în general, comunismul în particular, fascismul, totalitarismul –, a cunoaşte aceste tragedii este o obligaţie morală, pentru o umanitate care doreşte să iasă din coşmar.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„O îmbinare de rigoare ştiinţifică, mânie şi durere, Stalinism pentru eternitate explică de ce îi este atât de greu României să devină o ţară normală.“ (David-Pryce JONES)

„E Biblia istoriei comunismului românesc. Ar putea fi, totodată, un foarte bun punct de plecare pentru o dezbatere despre trecutul comunist al României. Un trecut încă neasumat, din păcate.“ (Cristian PĂTRĂŞCONIU)

„Numele lui Vladimir Tismăneanu este sinonim cu analizele pătrunzătoare despre politică în Europa de Est şi Centrală în secolele XX şi XXI, iar această carte nu este o excepţie. Deşi, în limba engleză, lucrările unor Ghiţă Ionescu, Robert King şi, în special, Michael Shafir au contribuit în chip major la istoria P.C.R., Tismăneanu, prin concentrarea asupra acestei formaţiuni, ne oferă primul studiu care explorează corelaţiile istorice şi structurale dintre comunismul românesc şi evoluţiile din perioada postcomunistă. O subtilă examinare a naturii şi dinamicii comunismului românesc, ca şi a fluctuaţiilor politice specifice tranziţiei dinspre socialismul de stat către o democraţie incipientă, cartea sa oferă o bază inestimabilă pentru orice studiu comparativ al ieşirii din comunism în Europa Centrală.“ (Dennis DELETANT)

„Autorul reuşeşte aici mai mult decât o simplă investigaţie analitică a odiseei politice a Partidului Comunist Român. El examinează şi identifică etosul neobişnuit al acestuia: dimensiunile sociale, psihologice şi experimentale şi exprimarea în plan politic a statutului său de partid paria.“ (Ken JOWITT)

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

Cartea, tradusa de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, a aparut in prima editie la Polirom, in 2005. Noua editie beneficiaza de un studiu introductiv datorat istoricului Cristian Vasile si de un nou argument al autorului. Volumul va fi lansat la Bookfest, la standul Humanitas, sambata, 31 mai, la ora 12. Vor vorbi H.-R. Patapievici, Ioan Stanomir, Cristian Vasile si autorul.

Pe 30 mai, începând cu ora 18.00, la Scena Agora, Pavilion C4, va avea loc lansarea volumelor “Este Dumnezeu fericit?” şi “Prezenţa mitului” (Curtea Veche Publishing) ale filosofului polonez Leszek Kołakowski. Vor participa la acest eveniment Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir şi Constantin Geambaşu.


Idealism si fanatism

17/05/2014

Ma intreb cum putem distinge intre idealism si fanatism. Unde se termina primul si unde incepe cel de-al doilea? Cat de mult se suprapun? Fanatism inseamna sa ramai pe aceeasi pozitie, mereu, inflexibil si pana la capat, no matter what, in pofida evidentelor opuse si a semnalelor unei realitati potrivnice fixatiilor ideologice. Idealistul autentic stie sa vada cand si cum idealurile sale sunt maculate si reactioneaza in consecinta. Idealismul nu ignora moralitatea, fanatismul o eludeaza, o submineaza, o torpileaza, o falsifica.

In cazul lui Haralambis Angourakis, despre care am scris aici, sa ne gandim la anul 1990: triumful celor fara de putere in Europa de Est, revizionismul marxist la putere in URSS (Gorbaciov si Iakovlev), o sansa pentru regandirea traditiei marxiste si a chestiunii violentei in istorie. In Grecia, se configureaza o directie reformatoare in randul stangii radicale. Secretarul general al PCG (KKE) este Grigoris Farakos, un gorbaciovist declarat. Stalinistii sunt descumpaniti, debusolati.

O asemenea revizuire a dogmelor inseamna si o analiza onesta a Razboiului Civil, a stalinismului elen. Fostul meu prieten alege linia dogmatica si devine un propavaduitor al unei noi miscari comuniste globale, in continuitatea bolsevismului originar (primordial). Aici nu mai este vorba de idealism, ci de negarea faptelor istorice, a realitatii, de ignorarea consecintelor experimentelor totalitar-utopice (jusqu’au boutisme). Sigur, nu a fost singurul care nu a acceptat ceea ce-a spus, in 1981, secretarul general al PC Italian, Enrico Berlinguer (dupa proclamarea Legii Martiale in Polonia): “Speranta istorica asociata cu Revolutia din Octombrie s-a stins”.

Alt caz interesant: Mario Vargas Llosa. Porneste, in anii 60, dinspre stanga radicala, sustine entuziast revolutia cubana, ii admira pe Fidel si pe Che Guevara. Dar, atunci cand constata ca revolutia a dus la un sistem terorist, bazat pe minciuna, constrangere si violenta, devine un critic al castro-guevarismului., al paradigmei revolutionare marxiste. Mai mult, imbratiseaza viziunea liberala, scrie cu pretuire despre Raymond Aron, Friedrich Hayek si Isaiah Berlin. Respinge automatismele ideologice ale stangii si isi invita colegii intelectualisa nu consimta la abuzurile dictatoriale.

Sa o amintesc pe Annie Kriegel, una dintre cele mai patrunzatoare minti care s-a ocupat de chestiunea comunista in veacul XX. Plecata dinspre stanga comunista franceza, s-a eliberat de dogme, a devenit o ganditoare liberala si a scris carti esentiale pentru intelegrea mecanimemlor institutionale si psihologice ale comunismului european. A parcurs un itinerariu exemplar prin curaj etic si rigoare stiintifica. As putea vorbi, desigur, despre Boirs Souvarine, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Alain Besancon, Emmanuel Le Roy Ladurie, as putea vorbi despre Milovan Djilas si Octavio Paz, despre Ignazio Silone si Nicola Chiaromonte, despre Benny Levy si Andre Glucksmann…

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului aparut pe Facebook:

https://www.facebook.com/tismaneanu

 


Cele trei iluminari ale lui Aleksander Wat

13/05/2014
Aleksander Wat a fost un mare poet polonez. A scris o carte de convorbiri cu Czeslaw Milosz care ramane una dintre cele mai tulburatoare confesiuni ale iluminarilor in secolul XX. Prima sa iluminare a fost poezia, deci una estetica. A doua a fost imbratisarea comunismului ca religie politica. Atras de Maiakovski, a aderat la crezul modernist si revolutionar al acestuia. A treia a fost apostazia, renuntarea la mitul comunist. Wat a cunoscut teroarea stalinista, Lubianka, Gulagul si a povestit rascolitor despre acel univers de cosmar. S-a sinucis in Franta, la 67 de ani. Luase 40 de tablete de nembutal. Sotia sa, Ola, a gasit doua pagini dintr-un bloc notes. Pe una scria: “Nu ma salva!”. Pe cealalta era un mesaj catre Ola, “viata mea, tot ce exista pentru pentru mine”. Despre Wat, ca si despre Milosz, ca si despre Zbigniew Herbert, ca si despre Julian Tuwim si Antoni Slonimski, cuvintele lui Adam Mickiewicz suna ca o amara profetie: “Nu a gasit fericirea, pentru ca nu exista fericire in tara sa”.
Nu mai putin impresionante sunt cuvintele lui Milosz despre acei intelectuali care, in pofida calomniilor si presiunilor de tot felul, au avut curajul sa devina marturisitori., de la Panait Istrati si Victor Serge la Koestler, Manes Sperber si Gustaw Herling-Grudzinski.  Wat a fost unul dintre acestia “Este bine sa tinem minte ca a existat un element de sacrificiu in insasi dorinta de a depune marturie” (v. articolul “Sperber” in Czeslaw Milosz, “Milosz’s ABC”, Farrar Straus and Giroux, 2001, p. 271) .

Wat a avut un destin asemanator, in atatea privinte, celui al lui Paul Celan. Poetul lituanian, fostul disident Tomas Venclova a scris o biografie a acestui spirit demn, chinuit si mereu nelinistit. Wat este un personaj central in cartea “Caviar and Ashes” de Marci Shore (Yale University Press, 2006). Salut publicarea la Humanitas a cartii “Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european”. Volumul va fi lansat la Bookfest. Tot acolo se va lansa si volumul “Este Dumnezeu fericit?” de Leszek Kolakowski, in curs de aparitie in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche.

 

Este o marturisire care sta la loc egal alaturi de memoriile lui Arthur Koestler, de trilogia lui Manes Sperber, de “O cripta pentru Boris Davidovici” a lui Danilo Kis, de “Arhipelagul Gulag” de Soljenitin, de amintirile unor Gyula Hay, Whittaker Chambers si Margarete Buber-Neumann. Intelectual cu trairi agonice si sperante anihilate, Aleksander Wat, sper a-l cita pe Tony Judt, a trait intr-un secol turbulent si a apartinut unei lumi disparute. L-a urmarit, precum pe Walter Benjamin, ingerul istoriei. A inteles, printre primii, ce coeficient de fanatism era inclus in marele pariu absolutist al comunistilor. A scris, chiar inaintea lui Kolakowski, ca “in secolul XX raul s-a incarnat in istorie, iar bolsevismul a fost diavolul in istorie”. 

 

Aleksander Wat i Czesław Miłosz w Berkeley, 1964 r.

Aleksander Wat si Czeslaw Milosz, Berkeley, 1964

Ii marturisea lui Milosz: “Cum stii, una din viziunile mele despre comunism este a unui progres continuu care in mod automat excita si dezlantuie toate fortele retrograde. Un fel de intoarcere la cele mai stravechi arhetipuri ale vietii sociale. Nu incape indoiala ca acel cult al liderului este de fapt al monarhului.” Unul din pasajele cele mai zguduitoare, de dostoievskiene adancimi,  este discutia din inchisoare cu vechiul bolsevic Steklov. Aici gasim cheia, ori una din cheile spovedaniilor halucinante ale unor Zinoviev, Kamenev, Radek, Piatakov, Sokolnikov si Buharin in macabrele procese-spectacol de la Moscova: “A marturisi sau a nu marturisi, nu aceasta era problema. Acesti oameni au marturisit pentru ca erau dezgustati de trecutul lor”…

 


Cine e fascist? Cine e antisemit? Cine (nu) protesteaza?

09/05/2014

Remarcabil articolul semnat de Anca Manolescu pe platforma “Contributors”. De ani de zile se poarta campanii imunde impotriva unor intelectuali critici din Romania. Am scris candva, era prin 1993, cred, un articol impreuna cu Mircea Mihaies, cu titlul “Infamy Restored” (Infamia restaurata). A aparut in revista trimestriala de la Londra, “East European Reporter”.  Vorbeam acolo despre revarsarile xenofobe si intelofobe din publicatii precum “Romania Mare” si “Europa”.  Aminteam si rolul ziarului “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu, in instigarile impotriva adeptilor pluralismului. Inconjurat de curtea sa intelectuali fesenisti, Ion Iliescu savura atacurile mizerabile imptriva unor Doina Cornea, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Mihai Sora, Octavian Paler, Mircea Dinescu si atatia altii.

Atacurile impotriva “ghedesistilor” erau muzica pentru urechile sale. Am fost eu insumi tinta acestor imunditii (in 1997, politologul Michael Shafir a scris pe acest subiect un articol in revista editata de postul de radio Europa Libera, la fel, istoricul Dan Ionescu despre ofensiva impotriva lui Horia Patapievici). Vadim a continuat sa disemineze abjectiile sale in toti acesti ani. Ion Coja si-a urmat traseul de indarjit negationist al Holocasutului si de calomniator al celor care se opun acestei abordari obscene (intre alte tinte, Andrei Oisteanu). Dar lucrurile s-au agravat, mai ales dupa 2004, pe fondul mobilizarii societatii civile in directia condamnarii dictaturii comuniste ca regim ilegitim si criminal. Au rabufnit agresiuni verbale de ultima speta impotriva lui Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Mircea Mihaies, Lucian Boia.

S-a produs o repliere a inteligentsiei romanesti, au avut loc stupefiante transfigurari, personaje care pareau onorabile au intrat in corul detractorilor celor care sustin statul de drept, decomunizarea, spiritul pro-occidental, traditia lovinesciana. Ni s-a vorbit ex cathedra despre “impecabilul Ponta”. Altii, au ales strategia tacerii. Timp in care, pestilentiul huliganic a prosperat. S-a ajuns pana la paroxismul ridicolului cand premierul-plagiator il denunta, cu voiosia neghioaba pe care, in cazul sau, i-o poate da doar irespnsabilitatea,  pe Mircea Mihaies, un admirabil intelectual umanist, drept “fascist batran” cu inclinatii “neo-naziste”. Este exact atmosfera favorabila extremismului, huliganii polueaza internetul cu infectii antisemite, scriu miselii ordinare despre familia lui Horia Patapievici, pangaresc (la propriu) morminte. Sa citim, asadar, instructivul, alarmatul si alarmantul articol al Anvai Manolescu. Vorbeste despre un moment istoric dureros si penibil. (VT)

“Pentru ultranaţionalişti, iubirea de patrie constă într-un discurs al urii, al minciunii violente, al confuziei programate. În gura lor, oricine, fie că îi deranjază fie că au primit job să-l murdărească devine un primejdios duşman al ţării: concurenţii politici, vecinii supărători, intelectualii publici. Reţeta acestui discurs – folosit şi de Securitatea comunistă – e monotonă. Minciunile cele mai sfruntate sînt prezentate drept dezvăluiri, violenţa atacatorului e pusă în seama celui agresat, non valoarea îşi arogă dreptul de judecător al tuturor valorilor. Peste această plasă de confuzie, schimonosiri, iluzie, trebuie să răsune cîteva cuvinte stigmat menite să stîrnească în cititor panică amestecată cu dispreţ şi, finalmente, pulsiune distructivă. Unul dintre aceste cuvinte este şi acum „evreu”. Revista „România Mare” a dat tonul. Astăzi există site-uri care deversează nestingherite şi neobosite aceleaşi tip de discurs ţesut din elucubraţii veninoase.

Unul se intitulează modest „Fără secrete România. Site dedicat Reptilienilor Anunnaki. Conspiraţii, Ezoterism, Ocultism, Spiritualitate, Istorie, OZN şi multe altele…” O nebuloasă SF, de bîlci universal, tribuna post-modern naţionalistă a unui neştiut super ştiutor. El e „Dragoş Anunnaki”. Lucrările sale – pe care se bazează într-un interminabil şi inept rechizitoriu împotriva cîtorva intelectuali publici – le-a publicat pe propriul site. Iată, printre altele, cîteva din declaraţii reproduse în propria sa grafie: „Paranoia sionista numita holocaust, este o chestiune fantasmagorica…”. „Germania Nazista, am explicat intr-un articol pe larg, ca aceasta a fost provocata de catre mafia evreiască…”. „Oricine va incerca sa critice pe liderii evrei conducatori ai planetei vor fi etichetati ca «antisemiti». Cui ii foloseşte de fapt antisemitismul şi ce înseamnă antisemitism si cine sint evreii ca «rasa»? Aflati in acest articol!”

Pentru Anunnaki, fantasma „caracatiţei evreieşti” care conduce maşinăria internaţională influenţează, desigur, ocult şi destinul României. Ce importanţă are că în ţară n-au rămas decît puţini evrei, în majoritate bătrîni? Evreii pot fi „inventaţi”. „Evrei khazari” adică evrei prin opţiune nu neapărat prin naştere: iată stigmatul sub care sînt mînjiţi Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu. E citat îndelung „jurnalistul Roncea”, ca un fel de mentor, căci de mulţi ani produce un discurs din acelaşi aluat. Acesta e, după propriile spuse, coleg al lui Sorin Roşca Stănescu – colaboratorul recunoscut al Securităţii. E invocat cu respect „Maestrul Constantin Barbu”, calomniatorul craiovean al lui Gabriel Liiceanu. H.-R. Patapievici e injuriat fiindcă a făcut din Eminescu „cadavrul politic” al culturii româneşti. Asta pe baza unui citat unde acuzatul îi critică pe adepţii români ai corectitudinii politice şi ai ideologiei post-moderne pentru care Eminescu este „cadavrul din debara”. Ca şi Securitatea, Anunnaki are puterea de a face albul negru, de a tortura logica după plac. Tot aşa procedează cînd, autor masiv pe propriul site, e de acord cu Roncea cum că Andrei Pleşu ar fi un „filozof fără operă”, adăugînd alte mizerii care ţin de o minte deraiată ori programată pentru calomnie. Totul e presărat cu vorbe injurioase, aluzii obscene, judecăţi tăios fantasmagorice şi „denunţuri” ale acestor „evrei khazari”, ameninţare pentru România…”

Pentru textul complet:

http://www.contributors.ro/global-europa/scrisoare-catre-doamna-ioana-petrescu-ministru-de-finante-din-partea-lui-aurelian-craiutu-si-vladimir-tismaneanu/

 

 


Despre tiranie si tiranofilie. O scrisoare de la Toma Pavel (Updated)

22/04/2014

Articolul tău, dragă Volo, despre Libertate, tiranofilie şi valoare estetică, consacrat celor trei mari scriitori ai Americii Latine: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez şi Mario Vargas Llosa, ne aminteşte din nou, în stilul tău simplu, amical şi convingător, că mulţi scriitori şi filozofi remarcabili s-au declarat în favoarea unor tirani. Heidegger, autor al unei opere bogate şi durabile, îl admira pe Hitler, Garcia Marquez, prozator de un talent extraordinar (şi a cărui recentă dispariţie o regretăm cu toţii), l-a slăvit toată viaţa pe Fidel Castro. Dimpotrivă, atît Octavio Paz cît şi Varga Llosa au apărat libertatea.

Citindu-te şi fiind cu totul de acord cu tine, mi-am amintit de felul în care Blaise Pascal pune problema tiraniei. Oamenii, spune el, pot excela prin forţă, inteligenţă, talent, frumuseţe. Un rege sau un şef de stat cu adevărat puternic are dreptul să ceară să fie admirat (sau temut) pentru forţa de care dispune. Un mare filozof, un savant important, sau un scriitor de talent au dreptul să fie admiraţi fiecare pentru inteligenţa sau arta lor. O actriţă de o mare frumuseţe şi talent poate fi preţuită pentru talentul şi frumuseţea ei. Dar, continuă Pascal, un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.

Faptul că Elena Ceauşescu era soţia unui şef de stat nu o califica drept geniu al ştiinţei. Ideea că bărbatul ei, dictator realmente puternic, era, în acelaşi timp, un geniu al Carpaţilor era tiranică şi, de altfel, ridicolă. Dar nu mai puţin tiranic, în sensul pascalian al cuvîntului, este obiceiul de a stima opiniile politice ale filozofilor, artiştilor, savanţilor. Ei pot fi preţuiţi pentru operele lor şi, bine înţeles, ca orice cetăţean, pot avea opinii politice. Dar proclamînd public opiniile lor politice ca un mare adevăr, aceşti savanţi, artişti sau filozofi acţionează într-un mod tiranic. Sein und Zeit de Heidegger e o operă splendidă. Predica lui în favoarea regimului naţional-socialist, ţinută de la catedra de rector de universitate, a fost un gest tiranic. Noam Chomsky e un mare lingvist, dar cărţile lui politice, propagate pe baza celebrităţii lui universitare, reprezintă un abuz. La fel, Dragoste în timpul holerei de Garcia Marquez e un roman minunat, dar nu pot, nu vreau şi nu trebuie să acord pledoariilor lui în favoarea lui Fidel Castro mai multă atenţie decît opiniilor politice exprimate de primul venit la cafenea.

Din păcate, cum Pascal ştia bine, lumea e condusă de opinii, acestea se osifică în obiceiuri, iar părerile intelectualilor amatori de dictatură se răspîndesc în ciuda incompetenţei lor şi devin influente. În faţa acestui gen de influenţă tiranică şi tiranofilă, opoziţia unor oameni ca Octavio Paz sau Varga Llosa e admirabilă: ei nu încearcă să convingă lumea de propriul lor geniu politic ci se ridică împotriva corului intelectualilor iresponsabili. Aşa cum fac şi minunatele tale articole, draga Volo.

Al tău,

Toma Pavel

 Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/the-lives-of-the-novel-a-history-by-thomas-g-pavel/2007558.article

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/

http://www.lapunkt.ro/2014/04/18/un-cautator-de-lumi-imposibile-gabriel-garcia-marquez-1928-2014/

http://www.contributors.ro/cultura/la-committee-on-social-thought-despre-diavolul-in-istorie-hotel-lux-steinhardt-si-nu-numai/

Update 1. Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie:

O interventie exceptionala in spatiul public romanesc. Toma Pavel, o figura intelectuala formidabila de statura stelara, altfel indreptatit sa fie retinut in a intra in mocirla care tine loc de forum intelectual in Romania, ii scrie lui Vladimir Tismaneanu. Contextul: o discutie publica privind privind optiunile politice si ideologice ale repausatului Gabriel García Márquez.V. Tismaneanu a notat inclinatiile anti-liberale si pro-tiranie ale recentului respausat. Cum era de asteptat, apologeti incapabili sa sesizeze nuante au sarit indignati. Interventia profesorului Toma Pavel pune lucrurile la punct.“…un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.”Cititi tot textul. Merita.

Pentru prietenii care sunt mai putin familiari cu opera profesorului Pavel: Cand spun o figura intelectuala stelara, nu exagerez cu nimic. Faptul ca nu e cunoscut cum ar trebui in Romania e o rusine nationala. Pe de alta parte, azi isi va lua o portie din ceea ce inseamna costul la a fi cunoscut in Romania si la a participa (chiar si indirect) la dezbaterea publica loco. Nici nu a apucat textul sau sa fie publicat ca s-au gasit imediat neispravitii de serviciu sa-l interpeleze si sa-i dea lectii pe modelul deja cunoscut.

Update 2. Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste. Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de greata.

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

 


Amintirea unei lumi ucise: Agnes Heller, Stefan Zweig, Wes Anderson

20/04/2014

Motto: “In istorie, momentele in care domina ratiunea si impacarea sunt scurte si efemere.” — Stefan Zweig

Ati vazut filmul lui Wes Anderson “Grand Budapest Hotel”? Daca da, veti intelege imediat titlul acestui articol. Daca nu, va indemn sa o faceti cat mai curand. Este o comedie apocaliptica derulata pe marginea abisului, un requiem pentru acel spatiu cosmopolit, polifonic si polimorf, care a fost Europa Centrala inaintea catastrofei naziste, acel moment de cezura in istoria civilizatiei moderne cand Viena lui Hitler a a invins Viena lui Wittgenstein. Aparuta la editura Hasefer in 2006, in splendida traducere semnata de Eva Galambos si Eva Tutui, cartea de eseuri (lecturi si relecturi) a distinsei ganditoare maghiare Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University din New York, este o marturie tragica despre o lume disparuta, ori mai precis spus despre un univers anihilat.

Este vorba de spatiul central european, cu ale sale hoteluri, cafenele, burgtheatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangarda, dezbateri infinite intre liberali, conservatori, sionisti, marxisti de diverse tendinte, bolsevici, cu ale sale nevroze, traume, naluciri, utopii. Lumea lui Herzl si Freud, a lui Wat, Milosz si Herbert, a lui Klimt si Mahler, a lui Attila Jozsef si François Fejtő, a lui Gal Gabor, Ervin Sinko, Joseph Roth, Paul Celan, Benjamin Fondane si Danilo Kis, a tanarului Cioran si a lui Karl Kraus. Un clopot scufundat, spre a-l cita pe Livius Ciocarlie.

Titlul cartii lui Agnes Heller, “Fiorul evocarii unor lumi ucise”,  spune totul despre dimensiunea metafizica a analizei, despre dificultatile logice si psihologice de a scrie cu constiinta ca vorbesti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranta, nu stilul il face actual, desi unii scriitori–mai putin talentati–cred ca da si incearca sa fie cu orice pret ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel putin ne face sa credem ca ceea ce scrie este adevarat, mai exact, impresioneaza pentru ca este adevarat”.  “Adevarul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte.  De aceea sunt actuali Kafka, Thomas Mann, Camus, Faulkner, Koestler, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljenitin, Vargas Llosa. Doua fragmente din Singer:

“–Ce sa fac, rabine?

–Sa nu faci nimic rau.

–Asta-i tot?

–Asta-i foarte mult.”

Ori:

“–Ai vazut adevarul?

–Nu intru totul. Dar am vazut minciuna lor, raspunde Ezriel.

–E totuna.”

Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelstam ori “Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt,, altele melancolia ranita a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Priviti atent fotografia de mai jos si veti intelege la ce ma refer.

 Este pacat ca, din cate stiu, nu prea s-a vorbit despre aceasta carte. Evocarea/studiu dedicata lui Isaac Bashevis Singer, “Romanul picaresc in umbra Auschwitz-ului”, este extraordinara. La fel, evocarea lui StefanZweig, pentru care a trai in Cosmopolis insemna unicul mod de supravietuire. Cand hoardele neo-barbare au distrus acest vis, cand Lumea de ieri” s-a naruit, Zweig si-a pierdut orice urma de speranta si s-a sinucis in exilul brazilian. Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfaramate, a sarmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fara destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertesz, alt autor discutat in carte.  Scrie Agnes Heller:

“Simt cat de cumplita trebuie sa fi fost trairea acestei prabusiri. Vorbesc ca membra a unei generatii care s-a nascut in infern si care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns intr-un cerc superior, apoi, incet, foarte incet, a inceput sa se inalte pana cand astazi, rezistand cu succes vietii, poate sa-si aleaga din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Este generatia care a invatat din propriile experiente ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine si ale izbavirii, ce inseamna liberalismul fricii, concept propus de regretata ganditoare americana Judith Shklar, mentionat de Tony Judt in impresionantul articol in memoria lui Leszek Kolakowski din “NewYork Review of Books”  (24 septembrie 2009). Despre Agnes Heller putem spune cu egala indreptatire ceea ce sugereaza Tony Judt in acest tulburator text:

“For two generations of men and women, born between 1880 and 1930, the characteristically Central European experience of the twentieth century consisted of a multilingual education in the sophisticated urban heartland of European civilization, honed, capped, and sideshadowed by the experience of dictatorship, war, occupation, devastation, and genocide in that selfsame heartleand”.

In acest sens, liberalismul fricii inseamna “the uncompromising defense of reason and moderation born of firsthand experience of the consequences of ideological excess; the ever-present awareness of the possibility of catastrophe, at its worst when misunderstood as opportunity or renewal, of the temptation of totalizing thought in all its protean variety”.

Este liberalismul celor care nu accepta sa se prosterneze in fata falangelor urii, acel spirit rebel, neinregimentat si care nu poate fi domesticit, simbolizat de Stefan Zweig, prozatorul central-european caruia regizorul Wes Anderson si formidabila sa echipa de actori ii aduc un electrizant omagiu in filmul “Grand Budapest Hotel”.

Despre Agnes Heller si filosofia politica, recomand excelentul eseu semnat de Marius Stan:

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

Articolul de mai sus este versiunea largita a eseului meu aparut in revista online “Literatura de azi”:

http://literaturadeazi.ro/content/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson

M-a impresionat acest mesaj postat de Dragos Paul Aligica pe Facebook:

Zice V. Tismaneanu in contextul articolului sau: “…Este liberalismul celor care nu acceptă să se prosterneze în faţa falangelor urii … simbolizat de Stefan Zweig, prozatorul central-european căruia regizorul Wes Anderson şi formidabila sa echipă de actori îi aduc un electrizant omagiu în filmul “Grand Budapest Hotel”. “

Intamplarea face ca am vazut filmul in Viena, saptamana trecuta. La sfarsitul filmului, pauza, apoi pe ecran apare: “Bazat pe scrierile lui Stefan Zweig”. In acel moment a trecut ca un curent electric prin sala, inclusiv subsemnatul a zis, aha…. Ne-a picat fisa. Habar nu aveam si se vede treaba ca nici majoritatea celor din sala nu stiau ca filmul are aceasta filiatie sau context. Efectul a fost palpabil. 

Nu stiu daca acest efect ar fi fost posibil altundeva, daca acea combinatie de ignoranta conjuncturala si avizare intelectuala generalizate la o sala plina este posibila altundeva decat in Burg Kino pe Opernring, dar oricum eu am stricat efectul aici pentru cititorii mei. Daca nu stiati deja, acum stiti. Ideea insa e simpla: filmul se vede altfel cu Zweig in minte.

Daca puteti sa mergeti sa vedeti filmul, mergeti. In cel mai rau caz va aparea ca o comedie buna. Dar e mai mult in acest film decat ceea ce transpare la prima vedere.

PS
Tot intamplarea face ca in perioada asta o expozitie Zweig e deschisa in Viena (Theatermuseum). In lumea Occidentala pare sa pluteasca din ce in ce mai mult o senzatie de sfarsit de epoca. Figuri tragice ca Zweig, aduc aminte de alte momente asemanatoare cand civilizatia occidentala, liberala, eleganta si generoasa a intrat in penumbra.

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-de-ieri

 


Libertate, tiranofilie, valoare estetica: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa

19/04/2014

Motto: “Si las revoluciones no se hacen con palabras, las ideas no se implantan con decretos.”–Octavio Paz, “El laberinto de la soledad”

Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez si Mario Vargas Llosa sunt, alaturi de Jorge Luis Borges, Julio Cortazar, Ernesto Sabato, Roberto Bolaño, varfurile literaturii latino-americane din secolul trecut si din acest secol. Toti trei au primit Premiul Nobel pentru literatura. Porniti dinspre stanga radicala, cu pronuntate simpatii marxiste, chiar leniniste, simpatizanti ai Revolutiei lui Fidel si “Che” Guevara, au evoluat in directii diferite, indeosebi dupa accentuarea a ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a diagnosticat drept ireversibila stalinizare a regimului de la Havana, abandonarea promisiunilor emancipatoare initiale si transformarea sa intr-un experiment liberticid. Intre cei care au indraznit sa protesteze impotriva bolsevismului tropical a fost Octavio Paz, nascut acum o suta de ani, in martie 1914. A fost imediat blamat ca fiind “complicele lui Ronald Reagan”. Stangistii scandau: “Reagan rapaz, tu amigo es Octavio Paz!’

http://www.dissentmagazine.org/online_articles/poetry-and-action-octavio-paz-at-100

Lista persecutiilor organizate de totalitarismul castrist impotriva oricarei expresii de autonomie a spiritului este fara de sfarsit. Tacerea lui Garcia Marquez, ori si mai grav, refuzul emfatic de a-i sprijini pe disidentii din Cuba ramane o pata indelebila din biografia sa intelectuala si politica. Este ceea ce i-au reprosat Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante, Reinaldo Arenas, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Sofia Imber, Carlos Alberto Montaner si cati altii. Ceeea ce nu inseamna ca valoarea operei sale literare scade ori ca ar trebui sa judecam aceasta opera in functie de pariul sau politic scandalos si revoltator.

Care pariu de-o viata a existat si nu poate sa-l lase indiferent pe niciun prieten al libertati. Spre a-l cita pe istoricul si eseistul mexican Enrique Krauze: “Panegyrist, court adviser, press agent, ambassador-at-large, plenipotentiary representative, head of foreign public relations: García Márquez has been all these things for Castro. In 1996, he dined with President Clinton and told him that “if you and Fidel could sit face to face, there wouldn’t be any problem left.” After September 11, he published a long letter to Bush: “How does it feel now that the horror is erupting in your own yard and not in your neighbor’s living room?”

http://www.newrepublic.com/article/books-and-arts/the-shadow-the-patriarch

Istoria literara si politica a veacului trecut se va ocupa, sunt sigur, de acesta contradictie dintre o fascinanta opera literara care exalta imaginatia fara nicio opreliste si cautionarea unui despotism ideologico-politenesc. Asemeni, sa spunem, unui Heidegger, Garcia Marquez a facut parte din contingentul tiranofililor secolului XX. Termenul apartine, din cate stiu, istoricului ideilor Mark Lilla si este cat se poate de adecvat. Heidegger admira, in anii 30. “grandoarea istorica a national-socialismului”. Garcia Marquez gandea, probabil, in aceiasi termeni, despre aventura istorica a castrismului. Dar, at the end of the day, opera sa literara, magnifica, fara precedent, clocotitoare, dainuie.

Cred ca acesta este sensul cuvintelor lui Vargas Llosa din finalul unui interviu aparut cu o zi inaintea mortii lui Garcia Marquez, dupa patru decenii de ruptura a unei prietenii candva legendare: Vargas Llosa said the Colombian author’s writing was one of the “real important literary works of this time. ‘One Hundred Years of Solitude’ is one of the great achievements in literature and that will be his legacy.” Cred ca marele scriitor peruvian nu greseste. Sunt convins ca Octavio Paz ar fi subscirs.

http://www.theguardian.com/world/2014/apr/10/venezuela-protest-crackdown-threatens-democracy-latin-america-mario-vargas-llosa

Mesajul de condoleante al lui Mario Vargas Llosa: El premio Nobel de Literatura peruano Mario Vargas Llosa hizo esta declaración de condolencia a EL PAÍS: “Ha muerto un gran escritor cuyas obras dieron gran difusión y prestigio a la literatura en lengua española en todos los países del mundo. Sus novelas sobrevivirán e irán ganando lectores por doquier. Envío mis condolencias a toda su familia”.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers