Recomandare de lectura: Andrei Cornea si conditia tragica a libertatii (Updated)

20/08/2014

“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.

Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.

Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).

Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.

http://www.giftbooks.ro/editii-cu-autograf/406-miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii-editie-cu-autograful-autorului.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/

http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/

O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect :) La randul meu, cutez sa-i recomand:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/

De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incopmplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”

Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!

http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/18/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker/

Update: Foarte frumos articolul lui Sever Voinescu la cinci ani de la stingerea din viata a lui Leszek Kolakowski:

Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.

http://www.evz.ro/kolakowski.html

 


“Împărăţia imaginară a Şvambraniei era refugiu şi tărîm mitic” (dialog pe Liternet cu Daniel Cristea-Enache (1)

14/08/2014

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Vladimir Tismăneanu, sînteţi un cititor împătimit; şi devoraţi atît cărţile din aria specializărilor dvs. (o arie, oricum, foarte largă), cît şi volume din afara cîmpului profesional. În cîte limbi citiţi în mod obişnuit şi de unde vine această pasiune pentru lectură? E vorba şi de o moştenire, intelectuală, de familie? Cine v-a pus prima carte în mîini? Care a fost, apoi, lectura decisivă în formarea şi evoluţia ulterioară a lui Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu: Citesc în cîteva limbi, în mod curent în engleză, română şi franceză, adeseori în germană şi spaniolă, mai rar în ultimii ani în rusă. Vin dintr-o familie unde a existat un cult al limbilor străine. Mama mea vorbea franceză, germană, spaniolă şi rusă. Era foarte bună şi la latină, făcuse şi vreo trei ani de greacă veche. La fel şi sora ei, născută Bianca Marcusohn, tot la Botoşani. Mama, Hermina, s-a născut în 1915, sora ei, devenită în timpul Rezistenţei Franceze Cristina Luca (Cristina Flutur o interpretează într-un serial la TF1), în 1916. Mama a făcut trei ani de medicină la Bucureşti, a plecat în Spania în 1937, a lucrat ca infirmieră în Spitalul Brigăzilor Internaţionale. Sora ei a rămas în Franţa, a studiat biologia la Sorbona, a fost colegă cu Jacques Monod şi cu Francois Jacob, cei care au primit Nobelul pentru medicină. A fost şefa serviciului de informaţii al organizaţiei de rezistenţă FTP-MOI (Franc-Tireurs et Partisans-Main d’Oeuvre Immigrée).
În amintirile sale (nepublicate), care mă ajută mult în scrierea cărţii mele despre vieţile fabuloase şi tragice ale acestor două surori, Cristina descrie salonul literar al bunicii mele, Luisa Marcusohn, născută Segal. Bunicul matern, Isidor Marcusohn, era un înţelept. Aş zice că era şi un drept. Bunica citea multe romane franceze, dar şi literatură română şi rusă. Bunicul îl venera pe Sadoveanu, ştia pagini întregi pe dinafară. Pe linie paternă, situaţia era similară, cu diferenţa că familia, evrei basarabeni din Soroca, era rusofonă. Deci tatăl meu, născut în 1913, a avut ca limbă maternă rusa, în vreme ce mama a crescut într-un mediu intelectual de evrei perfect adaptaţi şi asimilaţi culturii româneşti. Vorbeam cu prietenul meu, profesorul Toma Pavel, despre această experienţă, care ar trebui ştiută mai bine, a evreilor regăţeni sau, dacă vreţi, a evreilor pămînteni, diferiţi ca bagaj cultural de cei din Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Eu m-am născut în 1951, pe 4 iulie. Mama era la Predeal invitată de prietena ei Liuba Bîrlădeanu, prima soţie, rusoaică, de origine din URSS, a lui Alexandru Bîrlădeanu. Cînd au cuprins-o durerile, a chemat ambulanţa, au dus-o la Braşov (pe atunci, Oraşul Stalin). Ai mei veniseră din URSS, unde fuseseră în emigraţie politică după Războiul din Spania, în februarie 1948. Voi reveni poate la Spania, a contat enorm în formarea mea intelectuală. Vă imaginaţi ce însemna să creşti într-o familie în care tatăl nu are braţul drept… Îi fusese amputat în Spania. Era unul din marii mutilaţi ai acelui război devenit mit al veacului XX. Tata, intrat în mişcarea comunistă de foarte tînăr, se formase profesional ca tipograf, apoi, la Moscova, în anii războiului, a studiat limba şi literatura franceză. A lucrat la departamentul românesc de la Radio Moscova, ca redactor. Deci, o legătură intimă, statornică, pasională cu cuvîntul tipărit, cu presa, cu cartea. Era un colecţionar de cărţi. Nu rare, ci importante. După revenirea de la Moscova, amicul său Leonte Răutu, pe atunci şeful Secţiei de Propagandă a CC al PMR, l-a numit redactor-şef al editurii partidului, devenită apoi Editura de Stat pentru Literatură Politică (ESPLP), apoi Editura Politică.
Revin la întrebarea dvs.: în jurul meu, părinţii, mătuşile, unchiul meu Mihail Boico (tot fost voluntar în Spania, soţul mătuşii mele Cristina), surorile mele Vichi şi Rodica (prima mai mare ca mine cu zece ani, a doua cu şapte), nu mai vorbesc de bunicii materni, toţi erau cititori împătimiţi. Se citea dimineaţa, la cafea, se citea după-amiaza, dacă existau ceva ore de minimă relaxare, se citea seara, înainte de culcare. Mama citea pînă tîrziu, în fiecare noapte. Pînă a ajunge să citesc eu însumi, nu puteam adormi fără ca fie mama, fie surorile mele să-mi citească basme, povestiri, versuri. Mama putea să recite ore în şir din Eminescu. Bunica ştia mult Coşbuc, mi-a recitat Regina ostrogoţilor. Dar, cum ziceam, cel mai mult mi-a citit mama. Aşa am auzit prima oară de eroii lui Arkadi Gaidar, puştii Ciuk şi Ghek, de Muc cel mic, de zmei, de feţi frumoşi, de genii bune şi genii rele, de Statu-Palmă-Barbă-Cot călărind pe-un iepure şchiop, şi de tinereţea fără bătrîneţe şi de viaţa cea fără de moarte.
Tata primea multe cărţi ca parte a schimburilor dintre edituri, în plus aveam şi cărţi ruseşti, ba chiar şi unele franceze. Actuala Librărie “Mihail Sadoveanu” era pe-atunci Librăria 17, acolo se mai aduceau cărţi de artă şi chiar cărţi de beletristică din Franţa. Nu pentru muritorii de rînd, ci pentru membrii nomenclaturii ideologice, dar şi pentru figurile proeminente din viaţa literară. Era o cameră în spate, mergeam acolo cu tata, ne primea o doamnă faimoasă în Bucureşti, directoarea librăriei, pe numele ei de familie Lupescu. Preţurile erau, desigur, modice. Sînt sigur că dl. Mihai Şora şi bănuiesc că şi dl. Paul Cornea îşi amintesc de doamna Lupescu. Aşa am avut parte de cărţile unor Jules Renard şi, cred, Alain Fournier. Dar mai ales de acea colecţie de reproduceri de artă în alb-negru numită “Les maîtres“.
Cum ziceam, nu puteam adormi fără a mi se citi. Îmi amintesc cum sora mea Vichi (mergea la Şcoala Rusă, apoi Liceul “Petru Groza”, azi Colegiul “Tudor Vianu” de pe strada Arhitect Ion Mincu) îmi citea din faimosul volum Povestire despre Zoia şi Şura scris de Liubov Kosmodemianskaia, mama faimoasei adolescente-partizan Zoia, ucisă de nemţi. Liubov vizitase Şcoala Rusă din Bucureşti, sora mea o cunoscuse personal. Alt personaj celebru care a vizitat Şcoala Rusă a fost Maresiev, prototipul eroului principal din Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi, romancier faimos al epocii staliniste. Aviator, parcă, fusese doborît, îşi pierduse picioarele, dar se comportase eroic. Sper să mai vorbim despre literatura pentru copii din acei ani. E un subiect extraordinar. Cartea mea favorită, dar şi a bunei mele prietene (eram vecini de stradă, apoi colegi de clasă) Florica Jebeleanu, era Şvambrania de Lev Kassil. Genială! Într-un univers în care imaginaţia era prohibită, împărăţia imaginară a Şvambraniei era refugiu şi tărîm mitic. Să nu uit cartea scrisă de unchiul Floricăi, soţul surorii gemene a mamei sale, Marcela Cordescu, Vladimir Colin. Se chema, parcă, Poveştile celor trei mincinoşi.
Ascultam mult emisiunea “Teatru la microfon“. Îmi răsună şi acum în urechi, scriind aceste rînduri, titlurile pieselor lui Victor Hugo, rostite grav, adînc, solemn, aproape funebru, bănuiesc că de Gheorghe Cozorici: Angelo, tiranul Padovei, Marion Delorme, Hernani. Pe la şase ani, deci înainte de a începe şcoala, în septembrie 1958, puteam de-acum să citesc singur. Aşa am ajuns să mă refugiez pe planeta Jules Verne, să mă identific cu misteriosul căpitan Nemo, să călătoresc spre Australia împreună cu “Copiii căpitanului Grant“. Există şi un film sovietic minunat făcut după acest roman de Jules Verne, cu muzica lui Isaak Dunaevski (găseşti uşor pe YouTube). Noi aveam un patefon (evident, sovietic), mama era o mare amatoare de muzică clasică. La fel şi sora tatălui meu, doctoriţa Nema Tisminetki, despre care am povestit pe larg în volumul Lumea secretă a nomenclaturii.

(va urma)

Moralitate și istorie: Richard Pipes și radicalismul bolșevic

13/08/2014

Născut în urmă cu 91 de ani în Polonia, în anul 1923, Richard Pipes a emigrat împreună cu părinții săi spre Statele Unite (via Italia) în 1939. Multe rude rămase în Polonia aveau să piară în Holocaust. Educat în diverse colegii americane și având un doctorat în istorie rusă de la Universitatea Harvard, Pipes a devenit de-a lungul anilor unul dintre cei mai influenți interpreți ai istoriei ruse moderne. Conceptul de patrimonialism, respectiv controlul statal asupra proprietății private, a jucat un rol important în explicarea particularismului istoriei ruse și a slăbiciunii liberalismului burghez și a societății civile în acea țară. Cărțile lui Richard Pipes The Russian Revolution si Russia under the Bolshevik Regime vor dăinui ca opere fundamentale despre veacul lagarelor de concentrare si al utopiilor liberticide.

Cartea de memorii publicată în toamna anului 2003 la Yale University Press se intitulează Vixi: The Memories of a Non-Belonger (Am trăit – Memoriile unui ne-înregimentat) și propune o viziune demistificatoare asupra destinului studiilor ruse și sovietice în Statele Unite în a doua jumătate a secolului douăzeci. Este vorba de o scriere mărturisit polemică, menită să probeze necesitatea punctului de vedere etic în interpretarea sistemelor utopic-ideologice: simpla înșiruire de fapte nu spune nimic câtă vreme nu acceptăm adevărul elementar că lagărele de concentrare, poliția politică, suprimarea libertăților individuale, au fost substanța însăși a experimentelor de inginerie socială de tip bolșevic și fascist. Se cuvine menționat astfel faptul că, mai ales după 1970, paradigma totalitară (propusă și susținută de Pipes, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Zbigniew Brzezinski, Adam Ulam, Bertram Wolfe, Robert Conquest, Raymond Aron, spre a-i numi doar pe cei mai faimoși) a devenit ținta atacurilor celor care susțineau că regimul sovietic nu era structural terorist și încercau să elimine ceea ce ei denunțau drept partizanat ideologic din studiile despre comunism.

Richard Pipes

Richard Pipes

Istoria bolșevismului era astfel rescrisă drept “istorie socială”, experiență “de masă”, “de jos”, iar analiza rolului ideologiei și al personalităților era minimalizată și chiar exclusă din asemenea abordări. În această carte, Pipes demonstrează că Holocaustul și totalitarismul bolșevic sunt nu numai comparabile, ci și legate prin natura obsesivă a întemeierii unei societăți (sau comunități) perfecte, indiferent de prețul plătit pentru atingerea acestui scop. În viziunea lui Pipes, misiunea istoricului este “să răspândească un mesaj moral arătând, pe baza unor exemple din istorie, cum idei rele (evil) conduc la consecințe rele. Întrucât alți istorici au scris suficient pe tema Holocaustului, am considerat de datoria mea să demonstrez acest adevăr utilizând exemplul comunismului”. (p. 53). Rezultatul acestui demers este convingerea că politica nu trebuie niciodată subordonată ideologiei: “chiar și atunci când o ideologie este moralmente sănătoasă, realizarea ei poate implica recursul la violență întrucât majoritatea societății s-ar putea să nu o susțină”. Cât privește dezbaterea “Holocaust-Gulag”, țin să citez poziția profesorului Pipes care reliefează unicitatea mecanismului exterminator al nazismului, natura tehnologic-diabolică a genocidului și componenta maniacal-rațională: “Rușii au omorât mai mulți oameni decât germanii, ei și-au omorât semenii ruși, însă au făcut-o fără precizia mecanică, fără calculul rațional al germanilor care au recoltat păr și plombe de aur umane. Nu am văzut vreodată o fotografie a unei atrocități sovietice. Deși li se interzisese să o facă, germanii au făcut nenumărate asemenea poze”. Este vorba, firește, de distincții ce țin de mecanismele experimentelor totalitare, nu însă de faptul că ambele au fost menite să dezumanizeze și să distrugă întregi categorii umane în numele unor morbide scopuri ideologice.

Pipes a scris lucrări cruciale pentru intrepretarea Rusiei și a rolului intelectualității (inteligentsiei) radicale în distrugerea promisiunii de liberalism din Rusia de după revoluția din 1905. Memoriile profesoului emerit de la Harvard abundă, de asemenea, în informații fascinante despre perioada când a lucrat ca director al biroului sovietic și est-european din cadrul Consiliului Securității Naționale (1980-1982) sub președintele Ronald Reagan. Richard Pipes a fost printre cei mai lucizi gânditori care au intuit natura intrinsec agresivă și expansionistă a sovietismului. Într-adevăr, în anii ’70, într-o serie de articole publicate în reviste neo-conservatoare, Pipes a criticat ceea ce el detecta drept abdicarea Vestului în fața imperiului sovietic. A fost printre fondatorii Comitetului asupra Pericolului Prezent (împreună cu Norman Podhoretz, Paul Nitze, Jeane Kirkpatrick și alți intelectuali convinși că numai o Americă întărită din punct de vedere militar și moral poate rezista și chiar învinge în competiția cu blocul sovietic). “Americanologii” sovietici gen Gheorghi Arbatov (consilierul diverșilor secretari generali de la Brejnev la Gorbaciov) îl considerau pe Pipes un “troglodit” și chiar “un om de Neanderthal”. În fapt, deopotrivă ca înalt funcționar guvernamental și autor al cărților publicate după aceea (între care Survival Is Not EnoughSupraviețuirea nu este suficientă), Pipes a dovedit că sovietismul se află în criză finală și că imaginea școlii revizioniste despre o Uniune Sovietică aptă de regenerare este naivă. Sovietismul, așa cum s-a întâmplat sub Gorbaciov, nu putea fi pur și simplu reformat. Era nevoie, spre a folosi un termen tot mai des întrebuințat, de o schimbare de regim (regime change). În această privință, poziția lui Pipes coincidea cu aceea a disidenților din URSS și Europa de Est (Pipes a fost un prieten apropiat al lui Leszek Kołakowski și un admirator constant al acțiunilor și ideilor lui Andrei Saharov).

Sinceritatea și curajul de a-și afirma opțiunile și convingerile fac din această carte un document indispensabil. Pipes a știut să găsească tonul adecvat pentru a-l influența pe Ronald Reagan în adoptarea poziției sale consecvent militante în lupta împotriva comunismului. Inspirat de Pipes, Reagan ajungea astfel la concluzia că sistemul sovietic încetase să mai genereze entuziasm, nefiind altceva decât o autocrație interesată în perpetuarea privilegiilor unei caste parazitare.

Cărțile scrise în anii ’80 și ’90 sunt contribuții monumentale la înțelegerea genezei și funcționării totalitarismului bolșevic ca parte a culturii politice ruse, dar și ca expresie a nihilismului anti-pluralist al socialismului radical. Îndemnat de Isaiah Berlin să scrie o istorie a revoluției ruse, Pipes s-a angajat în acest demers de o imensă ambiție. Nu pot intra aici în detalii legate de cele două cărți dedicate de Pipes revoluției din 1917 și destinului Rusiei sub regimul bolșevic. Mă voi limita doar să citez un pasaj care mi se pare simptomatic pentru perspectiva istorică propusă de el: “Revoluția rusă a fost evenimentul definitoriu al generației mele… Dacă bolșevicii nu ar fi luat puterea în 1917 în Rusia, lumea de după Primul Război Mondial s-ar fi reîntors, mai devreme sau mai târziu, la un fel de normalitate. Ar fi fost improbabil ca naziștii să ia puterea în Germania dacă Hitler nu ar fi folosit prototipul comunist deopotrivă ca sursă de inspirație și ca pe o sperietoare menită să îngrozească poporul german și să-l facă să-i acorde putere nelimitată.” Evident că nazismul avea și alte surse și cauze decât cele menționate lapidar de Pipes, însă este greu să negăm faptul că revoluția bolșevică a declanșat (ori, poate mai exact spus, a radicalizat) un proces de disoluție a modernității pluralist-burgheze care a făcut posibilă ascensiunea fascismului. Accentuez acest lucru pentru a evita relativizări de tip Ernst Nolte, care ajung să ignore originile nazismului în mișcările și ideologiile extremiste anti-burgheze, anti-semite și anti-marxiste ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (a se vedea cartea Brigittei Hamann, Viena lui Hitler).

Istoria comunismului rus și mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înțelege ideile și valorile în care au crezut diverșii militanți. Notează Pipes: “În felul meu de a scrie istorie, interesul central a fost întotdeauna să determin mentalitățile principalilor actori și felul cum acestea le-au influențat comportamentul”. Opus oricărei teleologii de sorginte hegeliană, Pipes, alături de Isaiah Berlin, a demonstrat că nu există inevitabilități istorice și că viitorul este întodeauna rezultatul unor acțiuni întemeiate pe pasiuni și emoții născute din drame umane. Pentru el, studiul istoriei nu poate fi separat de atitudinea critică în raport cu acte menite să degradeze condiția umană. El citează astfel aprobativ ideea lui Aristotel din Etica nicomahică, pentru care numai naivii (sau idioții) nu se raportează cu mânie la lucrurile în raport cu care trebuie să fim mânioși. The Russian Revolution se deschide cu o dedicație scrisă cu litere chirilice: жертвам (Victimelor).

Articol transmis la postul de radio Europa Libera si pubicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26529097.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26529172.html

Update: Direct legat de abordarea totalitarismului ca sistem ilegitim si criminal, trebuie sa mentionez aici sentintele din procesul a doi lideri ai Khmerilor Rosii. Despre experimentul genocidar din Cambodia (Kampuchea) scrie Richard Pipes in a sa carte “Communis: A History”. Khmerii Rosii au simbolizat și șigaliovismul vremurilor noastre, despotismul extremist intemeiat pe o pasiune liberticida dusa la paroxism. Ideologia a fost motorul actiunilor lor criminale, deci au fost gangsteri inarmati cu o obsesie transformatoare. Nuon Chea and Khieu Samphan au fost condamnati la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Visul lor de purficare absoluta a societatii a insemnat uciderea in masa a cel putin un milion si jumatate de oameni tratati ca “dusmani ai poporului”.

Recomand extraordinarul, zguduitorul fim despre ideologul en titre al acelui monstruos regim, Nuon Chea. L-am prezentat studentilor mei anul trecut, in prezenta regizorului, personaj central in film, cel care a reusit sa obtina unicul interviu adancit al sinistrului personaj, direct inspirat de radicalismul utopic al maoismului. Intre cei care au cantat osanale Khmerilor Rosii (si nu stiu sa se fi cait public) a fost filosoful marxist francez Alain Badiou, unul din idolii neo-stangistilor de azi. Badiou este printre cei mai vocali sustinatori ai necesitatii de a retesta “ipoteza comunista”. Cum ar suna un apel la retestarea “ipotezei naziste”? Personal, consider ca e vorba de obscenitate.

Marius Stan a scris admirabil, pe “Contributors”, despre trecerea in lumea dreptilor a unui spirit nobil, un mare intelectual umanist, Simon Leys, cel care, atunci cand inteligenstia de pe Rive Gauche facea matanii maoismului, a demascat barbaria absoluta a ceea ce s-a numit “Marea Revolutie Culturala Proletara”:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

http://enemiesofthepeoplemovie.com/

http://www.bbc.com/news/world-asia-28654147

http://www.amazon.com/Communism-History-Modern-Library-Chronicles/dp/0812968646


Un drept în secolul marii minciuni. In Memoriam Simon Leys (1935-2014)–Un articol de Marius Stan

11/08/2014
Vestea mi-a dat-o Toma Pavel. Intr-un veac in care atatia intelectuali au capotat, de la Gorki si Drieu la Eluard si Neruda, de la Lukacs si Heidegger la Brecht si Sartre, au existat si unii care au rezistat, au rostit adevarul.  Unul dintre acestia, un adevarat spirit nobil, a fost Simon Leys. Cum imi scrie un foarte bun prieten: “Traducerea lui din Confucius (Analectele), atit de directa, de simpla, de provocatoare prin absenta oricarei dorinte de a epata! plus comentariile, care sunt in sine o capodopera. Sunt foarte indurerat de moartea lui: a fost unul dintre cei mai drepti si mai invatati oameni pe care i-a dat acest nenorocit de secol XX…Si cit de modeste in precizia lor sclipitoare si stralucitoare sunt eseurile strinse de el sub titlul “The Hall of Uselessness” (din 2011).  Eseurile lui sunt o splendoare de stil si informatie; un savant incredibil, din stirpea filologic-exacta a lui Remy Brague, cu pozitii politice si morale casante, lipsite de orice concesie, impecabile”.
Toma are dreptate: a fost unul din cei mai extraordinari, adica autonomi, neinregimentati, intelectuali ai secolului trecut, primul care a spus adevarul despre maoism si revolutia culturala, in perioada in care Sollers, Kristeva si atatia altii  se desfatau in China la picioarele dictatorului. Marius Stan a scris un foarte frumos articol care merita citit de toti cei carora le este draga libertatea. (VT)

S-a stins pe 11 august Pierre Ryckmans, scriitor, sinolog și critic literar belgian, cunoscut publicului mai ales sub criptonimul de Simon Leys. De ce este Leys (sau Ryckmans) important? În primul rând, pentru că în plină febră maoistă occidentală, când Philippe Sollers ori Julia Kristeva (și nu doar ei) trăiau în extazul barbarei Revoluții Culturale, Simon Leys a spus adevărul. A vâslit contra curentului, asemeni, să zicem, unor Boris Souvarine, Panait Istrati sau André Gide. Era un om al valorilor clasice, cu o scriitură de magnifică limpezime, nu suporta haosul axiologic și relativismul moral.

Când Jean Pasqualini (jurnalist franco-chinez, pe numele real Bao Ruo-Wang) își scria memoriile experienței de prizonier politic în Laogai (gulagul chinez), Leys era singurul care îi lua apărarea. Prisoner of Mao a fost publicată în Franța în 1973 și mulți din suporterii revoluției culturale chineze s-au grăbit să-l denunțe pentru a fi prezentat deformat utopia unei națiuni cu muncitori și țărani fericiți. Nu, atât Pasqualini (Wang), cât și Leys (Ryckmans), știau foarte bine că Laogai (în chineză, “reeducare prin muncă”) era un Gulag în toată puterea cuvântului (Mao folosise din plin “expertiza” consilierilor sovietici). Ryckmans a spus despre memoriile lui Wang că reprezintă cel mai important document despre gulagul chinez. O astfel de sentință suna aproape ca o insultă, dacă nu chiar blasfemie, pentru prietenii exaltați ai Tel Quel-ului aflați în faza lor ultramaoistă, deci de maximă și stupidă iresponsabilitate.

Leys a murit la 78 de ani în Canberra, Australia, patria lui adoptivă, dar marea dragoste a rămas pentru el această Chină a misterelor vag accesibile. Într-un interviu recent, Leys spunea despre vizita sa din 1955 în această țară (la acea vreme era student): “Impresia mea copleșitoare (o concluzie căreia i-am rămas fidel pentru tot restul vieții mele) era că ar fi fost de neconceput să trăiești în această lume, în epoca noastră, fără o bună cunoaștere a limbii chineze și un acces direct la cultura chineză”. Pseudonimul de Simon Leys și l-a luat în 1971, din rațiuni editoriale, când apariția uneia din cărțile sale (The Chairman’s New Clothes) i-ar fi făcut altfel dificilă prezența în China pentru cercetări de teren. A continuat apoi toată viața să predea literatură chineză în Australia.

Cel care i-a fost doctorand, Kevin Rudd, fostul premier australian, rezumă în câteva cuvinte impresionante cât de important a fost Pierre Ryckmans (Leys) pentru mediul universitar australian, dar și pentru sinologia mondială, în general. Era deopotrivă un om al  credinței și păstra permanent deasupra biroului său un portret al lui Thomas More. Viziunea lui despre mediul universitar era la rându-i una deosebită – spunea Ryckmans: “Când o universitate cedează în fața tentației utilitariste, ea trădează propria-i vocație și își vinde sufletul”. Un superb om de litere, catolic fervent, navigator iscusit, minunat scriitor în limbile franceză și engleză, fin cunoscător al literaturii și culturii chineze (a tradus generos, printre alții, din Confucius, și a oferit comentarii remarcabile), Pierre Ryckmans va lipsi foarte multor oameni, atât familiei pe care o lasă în urmă, cât și celor care i-au devorat și iubit scriitura și gândurile. Publicul larg și-l va aminti mereu ca pe remarcabilul belgian, eminent sinolog în spațiul universitar din Australia, dar mai ales pentru cartea The Hall of Uselessness (volum de eseuri).

Susan Sontag spunea că “Simon Leys rămâne [în epocă] cel mai pătrunzător, cel mai elegant, cel mai incisiv – într-un cuvânt: cel mai bun iubitor și observator al Chinei.” Iar Jean-François Revel observa: “Cărțile lui sunt esențiale. Citirea și recitirea lor este esențială pentru a vedea că în acel secol al minciunilor, uneori, adevărul privește în sus și izbucnește în râs”.

Și o idee despre cumpătarea intelectuală a lui Leys – când intelectualul public cu origini palestiniene, expert în postcolonialism, Edward Said, sugerează că statutul “celuilalt” (the other) impus de occidentali asupra Orientului duce la ostilitate și agresiune, Simon Leys îi răspunde liniștit: “De ce n-ar putea sfârși la fel de bine în admirație, minunare, auto-cunoaștere sporită, relativizare și reajustare a valorilor cuiva, conștientizare a limitelor civilizației cuiva?” Nu suporta bădărănia și cinismul în lumea spiritului. Astfel era Leys, un căutător al luminii și argumentului incasant (“iscusit precum un arici”, sună titlul din presa australiană).

A fost și un admirator al lui Orwell (a scris des despre el în New York Review of Books), absorbit cu totul de tema inteligenței morale. Asemeni lui Orwell și Camus, făcea parte din cei pentru care anti-totalitarismul este o obligație morală.  Va lipsi multora, dar mai ales celor care au aspirat la vasta-i erudiție și i-au iubit filonul etic.

Articol aparut pe platforma online Contributors:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

Recomandare:

http://www.lexpress.fr/culture/livre/simon-leys-l-intellectuel-francais-ne-sait-pas-comment-on-ouvre-un-parapluie_1101597.html


Leninismul, un bastard al Primului Război Mondial (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

06/08/2014
 

Hecatomba Primului Război Mondial a fost o mană cerească pentru proiectul revoluționar bolșevic. Acum o sută de ani, aflat în exil la izbucnirea carnagiului global, Lenin scria în presa socialistă europeană despre necesitatea luptei împotriva șovinismului și patriotismului burgheziei tuturor națiunilor, fără excepție. Se pronunța cu vehemență împotriva a ceea ce el numea falimentul Internaționalei a II-a și, asemeni Rosei Luxemburg și lui Karl Liebknecht, proclama necesitatea transformării războiului de “brigandaj imperialist” într-un apocalips social. Lenin nu era un pacifist. Pentru el violența făcea parte din codul genetic al iminentei revoluții mondiale. Concomitent, solicita organizarea țărilor într-o singură entitate a Statelor Unite (socialiste) ale Europei, deziderat al internaționalismului marxist. Nu uita nici de țarism, căruia îi cânta prohodul și-l dorea înlocuit cu o republică democratică bazată pe confiscarea proprietății private și pe lupta de clasă (din articolul “Sarcinile social-democrației în timpul războiului european”).

Cu alte cuvinte, liderul bolșevic nu concepea altceva în afară de transformarea prezentei conflagrații imperialiste într-un adevărat război civil global. Cum observă profesorul Anson Rabinbach de la Princeton, conceptul de “război civil internațional” este tot mai frecvent folosit în literatura despre veacul XX (v. articolul său “Aftermath”, în “Times Literary Supplement”, July 11, 2014, pp. 8-9). Abordarea lui Lenin, ortodox marxistă, îl făcea să se concentreze pe fundamentele economice și politice ale regimurilor, bucurându-se în același timp de siguranța și confortul personal într-un Imperiu Habsburgic aflat la apus și apoi în liniștea senină a unei Elveții ferită de ororile războiului.

Leninismul a fost un astfel de produs bastard al primei conflagrații mondiale, o construcție ale cărei efecte se vor vedea în evoluțiile politice europene ulterioare. Acest război a dat naștere la o cultură a dreptei radicale în Germania, la un republicanism civic revizionist printre veteranii de război ai Franței, ori la un consens conservator moderat în Marea Britanie. Uniunea Sovietică însă, a cufundat experiența traumatică a războiului într-o mare de tăcere. Ceea ce se întâmplă îndeobște după astfel de evenimente majore (cimitire, monumente publice, zile comemorative, etc.), nu a fost nici măcar tangențial atins în patria bolșevismului. În loc de astfel de elemente de memorie, bolșevicii au ales să eternizeze un alt tip de istorie: cea a vieții și gândurilor lui Marx și Lenin, cea a tradiției revoluționare! În acest sens, Rusia rămâne complet absentă din studiile comparative privind moștenirea Marelui Război. Acele locuri ale memoriei, așa cum le numea Pierre Nora, ar fi trebuit să fie, pentru ruși, prezența cât se poate de fizică a anumitor simboluri, mituri și ritualuri care leagă o anumită comunitate de trecutul său. În Rusia proaspăt bolșevizată, acest loc al memoriei a fost ocupat, cu arme și bagaje, de Lenin însuși. Narațiunea dominantă a combinat trecutul rus cu experiența sovietică.

Alpinistul Lenin (anii de exil)

Alpinistul Lenin (anii de exil)

Dezvelirea monumentului lui Karl Marx a fost prilejul pentru fondatorul bolșevismului să afirme continuitatea dintre doctrina revoluționară germană și practica revoluționară rusă. În fapt, spre a parafraza o faimoasă formulare a lui Engels, nu proletariatul german, neutralizat de profiturile imperialiste și amorțit de retorica șovină, ci acela rus s-a dovedit moștenitorul filosofiei clasice germane. Nu degeaba și-a petrecut Lenin anii de exil elvețian din timpul războiului citind “Știința logicii” și alte scrieri ale lui G. W. F. Hegel. Partidul de avangardă, imaginat de Lenin în 1902, în pamfletul “Ce-i de făcut?” și incarnat în facțiunea bolșevică după sciziunea din 1903, era acum agentul revoluționar total, expresia negativității incoruptibile visată de autorul “Fenomenologiei spiritului”. Când un Slavoj Zizek spune că ar trebui repetată marea provocare leninistă, el are în vedere faptul că, în 1914, când toate forțele lumii păreau să conspire în direcția șovinismului militarist, Lenin a ales o altă cale, a gândit și a practicat imposibila negație. Ceea ce uită Žižek este că tocmai forțarea cataclismică a ritmului istoric, voluntarismul nesăbuit, exaltarea rolului unei comunități de aleși, asceticii revoluționari de profesie auto-desemnați drept făptuitorii misiunii istorice a proletariatului, toată această celebrare a organizației revoluționare și a obsesiilor ei ideologice, au dus la despotismul fanatic al dictaturii bolșevice.

Ce s-a întâmplat totuși cu memoria Primul Război Mondial, dată fiind această bastardare a unui episod traumatic? Emigrația militară rusă a fost poate cel mai important vehicul de perpetuare a respectivei povești. În mod abracadabrant, întreaga memorie rusă a secolului XX a fost divizată între Uniunea Sovietică și emigrația rusă. Și, astfel, în perioada interbelică, emigrația militară rusă s-a bazat pe această memorie a Primului Război Mondial pentru a arunca o punte semnificantă între trecutul imperial al Rusiei și prezentul marcat de revoluție și viață în exil. Și deși în nou-creata Uniune Sovietică (Rusia lui Lenin) imaginea războiului era prezentă, golirea ei de conținut a reprezentat mai degrabă o armă de luptă politică pe termen lung (inclusiv sub Stalin). Aceasta nu este deloc o constatare pripită sau lipsită de fundamente sociologice de vreme ce aproximativ două milioane de ruși aleseseră calea exilului către alte orașe europene sau Statele Unite (în special pe Coasta de Vest) ca urmare a revoluției și războiului civil “de acasă”. Ei au constituit ceea ce s-a numit “Rusia de peste hotare”. Cine se va încumeta vreodată să privească în perspectivă comparativă la cele două narațiuni concurente (cea a exilului și cea bolșevică), va avea numeroase motive de exclamație.

Întorcându-ne la Lenin și la Marele Război… când a izbucnit conflagrația, Vladimir Ilici văzuse ocazia perfectă de a da o lovitură decisivă capitalismului. Era de fapt o formidabilă șansă. Contradicțiile din inima sistemului ajunseseră la paroxism, sosise ceasul unei negații categorice, deci al revoluției. Pe care Lenin, la fel ca Rosa Luxemburg, la fel ca Troțki, nu o vedea ca pe o experiență autarhică, redusă la o singură țară, ci ca pe una planetară. În contrast cu poziția Rosei Luxemburg, Lenin nu condamna naționalismul în ansamblu. El face distincția între naționalismul grupurilor oprimate și cel al opresorilor. Îi repugnă autoritarismul țarist, îl urăște personal pe Nikolai al II-lea (“Nikolașka”), detestă naționalismul velicorus, susține principiul autodeterminării națiunilor asuprite din imperiul țarist. Nu va renunța la aceste poziții nici mai târziu, când va ajunge la celebrul, fatalul conflict cu Stalin pe tema situației din Georgia.

Cum nota Hannah Arendt în superbul ei eseu despre Rosa Luxemburg, Lenin a făcut parte dintr-o fraternitate cosmopolită din Europa Centrală. Era convins că frontierele naționale sunt perisabile și că interesele supreme ale proletariatului vor prevala, dincolo de orice meschine limitări naționale. Se aștepta ca partidele social-democrate europene să arboreze același steag al luptei de clasă, de aici și reacția sa furibundă împotriva trădării comise de “social-șoviniști”. Lenin nu suporta jumătățile de măsură, spiritul înclinat spre compromis al adversarilor săi menșevici. Cam așa anticipase el că va izbucni revoluția mondială, din micile “focuri de tabără”, în interiorul fiecărei țări.

În 1916, nerăbdător să-și transforme exilul într-o întoarcere triumfală acasă, Lenin citea filosofie clasică germană, participa la intrigi de partid și scria faimosul pamflet “Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”. Pentru el, lanțul imperialist trebuia să fie sfărâmat, iar lovitura nu putea reuși decât în punctul maximei vulnerabilități. Așa s-a născut teoria “verigii celei mai slabe”. Concluzia rezona, pe de altă parte, cu ideea unei poziții intransigente față de capitalism, pretutindeni în lume. Pacea sub flamură burgheză era de neconceput. Pentru Lenin, faza finală a capitalismului, acest imperialism mârșav, era totodată și punctul de debut al revoluției mondiale. “Zecile de milioane de morți și schilodiți lăsați în urmă de război, deschid ochii zecilor de milioane de oameni care sunt asupriți, oprimați…”, scria el în prefața la ediția franceză a pamfletului. Astfel, “din ruina universală cauzată de război, o criză revoluționară mondială se naște, și care… nu se poate termina în niciun alt fel decât printr-o revoluție proletară și prin victoria acesteia”.

Odată proclamată iminența revoluției, se putea trece la acțiunea propriu-zisă. Iar micile întrâzieri au fost puse pe seama trădărilor unor lideri ai Internaționalei a II-a. Lenin s-a întors în Rusia pe 16 aprilie 1917 pentru a prelua de facto conducerea bolșevicilor. Sarcina sa imediată (asupra căreia avusese destule divergențe cu Troțki încă din 1905), era aceea de a răsturna monarhia și burghezia și de a deține puterea până când, incitată de Rusia, revoluția europeană va lua o formă concretă. Cu alte cuvinte, se punea problema-cheie a marxismului in interpretarea leninistă, anume aceea a dictaturii proletariatului. În 1905, îl criticase pe Troțki pentru voluntarism. Acum, preia el însuși ideea unei revoluții neîntrerupte. Leninismul ajunge să încorporeze implicit strategia revoluției permanente. “Tezele din aprilie” sunt de fapt programul explicit al unei revoluții comuniste în curs de derulare. Mulți nu o percep, el o simte. Știe că Istoria este gravidă cu un experiment absolut nou, total diferit de orice existase, politic, economic, moral, cultural, până atunci. Nu contează că Rusia va fi scăldată de fluvii de sânge, nu contează că milioane vor plăti cu viețile lor prețul înălțării Utopiei la putere. Se testează marea “omletă istorică”, nu contează câte ouă vor fi sparte spre a-i garanta existența și supraviețuirea.

Profesorul Toma Pavel are dreptate când spune: “Adevărata nenorocire a secolului XX a fost Primul Război Mondial, fără care leninismul nu ar fi existat. Despre cauzele acestei catastrofe putem vorbi cu altă ocazie, dar mi se pare clar că, între 1914 și 1918, ideea că pot fi trimiși la moarte zeci de mii de oameni pentru avansarea pe câteva sute de metri pentru câteva zile a ieftinit considerabil prețul vieții umane. Dacă avantaje militare minime pot fi plătite atât de scump, cum să nu se tragă concluzia, în deceniile următoare, că progresul istoric anunțat de diferite doctrine oraculare, poate, și chiar trebuie, să fie și el plătit cu sacrificii umane la fel de gigantice. Este ceea ce a făcut posibil Gulagul, lagărele de concentrare, Shoah, uciderea în masă.” (mesaj către VT, 4 august 2014)

Triumful lui Lenin

Triumful lui Lenin

De altfel, Eric Hobsbawm fixase aceeași bornă simbolică atunci când vorbea de “secolul scurt XX”. Privind apoi spre revoluția rusă din octombrie 1917, același Hobsbawm constata faptul că în locul unor efecte progresiste, ea n-a adus altceva decât o și mai mare ancorare în trecut, calată pe o birocrație asumată de o nouă elită mult mai slab pregătită chiar decât cea pe care o înlocuise cu atâta emfază. Vladimir Ilici a profitat din plin de această “anomie complexă” (un oximoron subtil și pilduitor) pentru a-și instaura cultul și promova ideile revoluționare. Ceea ce spusese Rosa Luxemburg a fi “dilema societății capitaliste” în plin război mondial (anume, fie avansarea către socialism, fie o întoarcere la barbarie) s-a dovedit a fi profetic. Privind în urmă, “cu semnificativa excepție a anilor cuprinși între 1933 și 1945, politica internațională a întregului secol scurt XX de la Revoluția din octombrie încolo, poate fi cel mai bine înțeleasă ca o luptă seculară a forțelor vechii ordini împotriva revoluției sociale”. (Hobsbawm) Doar că această revoluție s-a dovedit mai degrabă una fantasmată, o imensă iluzie la a cărei distrugere stalinismul a contribuit decisiv, cum avea să observe George Orwell în Spania Războiului Civil. Dar Hobsbawm are dreptate atunci când constată că Primul Război Mondial a deschis calea barbarizării standardelor morale.

Marele eșec al bolșevicilor (și al lui Lenin personal) a fost această tentativă avortată de a exporta lupta de clasă în Occident, de a instiga ceea ce ei numeau revoluția mondială. Au sperat că Gemania va deveni roșie, s-au înșelat. Au încercat exportul de revoluție în Polonia, cu trupele conduse de Mihail Tuhacevski, au eșuat. Republica sovietică a lui Béla Kun a murit și ea. Marea ruptură proclamată de Lenin a rămas practic o revoluție anticapitalistă în Răsărit, adusă la putere peste un mare imperiu precapitalist constituit în mare parte din țărănime (peste 80%). Efectul a fost acela al transformării ideii socialiste într-un program autoritar de modernizare forțată. Sofismul leninist se lovise în chip fatal de realitatea lucrurilor. Dar pentru bolșevici, cum avea să spună Stalin, nu există fortărețe inexpugnabile. Dacă marinarii din Kronstadt, cei care i-au adus la putere, se revoltă în martie 1921 împotriva dictaturii partidului unic și cer “Soviete fără comuniști”, răspunsul este masacrul. Sfidării “Opoziției muncitorești” din partid, Lenin îi răspunde cu interdicția fracțiunilor. Din acel moment, secta devine o închisoare. Muribundul Lenin este el însuși prizonier în reședința de lux în care își trăiește agonia.

Agonia lui Lenin

Agonia lui Lenin

În ultimele sale scrieri (Cum sa reorganizam Rabcrinul?”, “Mai bine mai putin, dar mai bine” si, indeosebi, notele intitulate “Scrisoare catre Congres”, in fapt testamentul sau politic), Lenin pare că pricepe în ce cul-de-sac istoric a intrat revoluția. Dar nu mai vede nicio soluție, se consolează cu remedii ridicole, îl învinuiește pe Stalin de brutalitate (absolut reală), dar nu vede că această cruzime este cât se poate de adecvată pentru îndeplinirea obiectivelor absurde ale sistemului ideocratic. Teroarea nu este opusul leninismului, ci consecința sa naturală.

PS: Luna august 1914 îi găsește pe Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) și pe soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, la Cracovia, deci în Imperiul Habsburgic. Imediat după izbucnirea războiului, asemeni altor exilați ruși, Ulianovii pleacă în Elveția, acolo unde vor locui până în 1917. Dar despre Lenin în exilul elvețian, mai încolo. Să menționăm aici doar remarcabila carte “Conspirator: Lenin in Exile” de Helen Rappaport, apărută în 2010 la Basic Books. O altă recomandare, dintre atâtea care ne vin în minte, ar fi volumul “Lenin: The Man, the Theorist, the Leader–A Reappraisal”, editat de Leonard Schapiro și Peter Reddaway, cu o introducere de Philip Pomper, Westview Books, 1987. La contribuțiile lui Leonard Schapiro, inclusiv a sa clasică istorie a PCUS, vom reveni. O carte fundamentală despre Lenin și cultura politică a bolșevismului este “Encounters with Lenin”, de Nikolay Valentinov (N. V. Volsky), publicată mai întâi în rusă, la New York, în 1953, și tradusă la Oxford University Press în 1968.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Era Lenin un intelectual? Un dialog cu profesorul Toma Pavel

04/08/2014

Ideea unui “Dosar Lenin”, similar celui despre genialissimul generalissim, tine de intelegerea radicalismului utopic drept fundament al experimentelor totalitare mai vechi sau mai noi. Pentru Marius Stan si pentru mine incepe astfel o noua aventura in lumea ideilor cu trimiteri certe spre febrilele polemici ale lumii de azi. Doua ipoteze ne vor calauzi in acest proiect: prima este ca secolul XX a fost secolul lui Lenin. Ascensiunea bolsevismului si a fascismului sunt direct legate de interventia sa in istorie. A doua este ca secolul XX nu s-a incheiat decat cronologic. Marile pasiuni politice nu au disparut, utopia nu a murit, ceea ce Hannah Arendt a numit furtunile ideologice nu s-a stins. Pentru primul episod din acest proiect, am initiat un dialog cu profesorul Toma Pavel de la Universitatea din Chicago, cunoscut comparatist literar si istoric al ideilor, membru in celebrul Committee on Social Thought. Dialogul pe e-mail a avut loc intre 1 si 3 august 2014.

“Draga Toma,

Incep lucrul impreuna cu Marius Stan la un “Dosar Lenin”. Ne gandim ca salva de deschidere (ptr Contributors) sa fie “Lenin si inteligentsia”. O intrebare: daca ar fi sa explici in catevaa randuri unui doctorand american daca Lenin a fost sau nu un intelectual, ce i-ai spune? Sigur iti amintesti ca, parca intr-o discutie cu Gorki, a spus ca intelectualii sunt govno (shit).

Nu e graba, dar cateva randuri de la tine ar putea fi splendid integrate in primul nostru articol, cu multumirile de rigoare. Esti un cunoscator fara egal al scrierilor lui Alain Besançon. Evident, “Originile intelectuale ale leninismului” (tradusa la Humanitas) e o carte despre care vom vorbi.

Cu drag,

Vladimir”

“Draga Vladimir,

Ma intreb daca intelegerea genului de intelectual exemplificat de Lenin n-ar putea incepe cu o referinta la Ludwig Feuerbach, discipol al lui Hegel care l-a influentat direct pe Karl Marx. Argumentul ar pleca de la convertirea la umanitate a vechilor credinte religioase.

Feuerbach sustinea ca divinitatile adorate de-a lungul secolelor de diferite populatii sunt de fapt proiectari in sfera divina a unor calitati umane (forta, inteligenta, intelepciunea, de exemplu). Dat fiind, considera el, ca in ziua de azi (adica la mijlocul secolului al 19-lea) nimeni nu mai poate crede in aceste divinitati, omenirea trebuie sa-si repatrieze calitatile gresit divinizate, recunoscindu-le drept pur umane.

Doua aspecte ale acestei teorii sunt prezente in gindirea lui Marx, admirator al lui Feuerbach. Pe de o parte, caracterul atotstiutor si, deci, oracular al religiei (Dumnezeu stie tot, inceputul, prezentul, viitorul si sfirsitul lumii) e preluat de materialismul istoric, devenind “stim exact tot, inceputul, prezentul, viitorul si sfirsitul fericit al societatii”. Pe de alta parte, atotputernicia divina devine atotputernicia umana, in cazul lui Marx atribuita proletariatului.

Aceste repatrieri sunt bine inteles foarte raspindite: si nihilistii si discipolii lui Nietzsche le-au dezvoltat, fiecare in felul lor.

Gindirea filozofica si sociala ar fi deci indreptatita sa inlocuiasca credintele religioase. (Hegel anuntase deja acest transfer.) Dar, evident, pentru ca aceasta tranzitie sa poata fi respectata, ar trebui ca gindirea filozofica si sociala sa nu ceara oamenilor adoratia si ascultarea pe care le cerea religia. Or in multe situatii adoratia si ascultarea au continuat sa fie impuse de noile doctrine. Religia era, dupa parerea lui Marx, un opiu pentru popor. Noile doctrine, cum bine a observat Raymond Aron, au devenit un opium pentru adeptii lor.

Fundalul istoric al acestei convertiri a credintelor religioase la cultul umanitatii este foarte diferit de la o cultura la alta. Cu cit credinta religioasa intr-o anumita regiune va fi fost mai dogmatica, umila, si ascultatoare, cu atit afirmatia “cunoastem viitorul” va fi si ea mai dogmatica, cu atit mai brutala va fi revendicarea atotputerniciei celor care “cunosc viitorul”, si, din nenorocire, cu atit mai ascultatoare va fi populatia. Cel mai bun exemplu a fost bolsevismul rus, propovaduit de Lenin. A reprezentat o forma extrema a acestei convertiri, combinind elementul atotstiutor si oracular al marxismului (teoria istoriei, lupta de clasa, viitorul inevitabil revolutionar si luminos) cu confiscarea nihilista a atotputerniciei (un mic grup de iluminati au voie sa faca ce vor pentru a obtine victoria, aspect bine pus in lumina de Alain Besançon).

Era Lenin un intelectual? Daca acest termen desemneaza pe cei care citesc mult si nu au o meserie practica, sigur ca asta era. Dar daca tinem seama de caracterul dogmatic si oracular al doctrinei precum si de confiscarea atotputerniciei, Lenin a fost mai degraba un reprezentant al clerului politic — sinistra particularitate a ultimelor doua secole. Ca tiran actionind in numele unei religii secularizate, el nu putea sa accepte independenta, diversitatea de pareri, si (ca sa fim drepti) vorbaria nesfirsita a adevaratilor intelectuali. De aici vin ura si dispretul pentru intelectualii ai caror ochi nu au fost dintr-o data si definitiv deschisi de revelatia comunista.

O nota despre Gorki: cuvintele lui se refera, cred, la un gen de rezerva mai general fata de intelectuali in tarile unde obiceiurile si (din nou ca sa fim drepti) infumurarea multor oameni cu carte au creat o distanta intre intelectuali si restul populatiei. O amintire din Romania: in anii 1960, la nunta fratelui unui prieten unde erau multi invitati, unul dintre ei, cam ametit de bautura, aflind ca sunt cercetator la Academie, a ciocnit paharul cu mine spunind: “Dumneata esti un intelectual, eu sunt un om! Buna seara!” Pe moment am fost surprins, dar mai tirziu mi-am spus ca se referea poate la insusiri care apartin oamenilor ca oameni, si nu ca intelectuali: bunul simt, cumsecadenia, omenia.

Cu drag,

Toma”

“Draga Toma,

Am citit si recitit reflectiile tale de o profunzime unica. Da, auto-imputernicirea cu administrarea destinului celor aflati in “nestiinta’, confera comunitatilor de tip bolsevic (care pot fi gasite la fel de bine la polul ideologic opus, dovada Mussolini si ideologii sai, ori Goebbels si Rosenberg, ca sa nu vorbesc chiar de Schickelgruber) o incredere infinita in propriul contact (ori contract) cu Providenta (fie ea una definita rasiala, fie sacralizata ca Istorie inexorabila, identica in fond cu Ratiunea, hipostaziata, precum la Hegel si la Marx, in zeitate suprema). Este o revolta impotriva libertatii in numele libertatii. Se neaga libertatea individuala invocandu-se libertatea ca dat colectiv.

Aici vad marea distinctie intre Nietzsche si Marx: ambii contesta civilizatia burgheza, dar primul ramane fidel unui individualism elitist, cel de-al doilea deschide calea pentru ascensiunea maselor ca subiect revolutionar. Amandoi au constiinta ca sunt destin (Schicksal), dar primul si-l implineste ca agonie subiectiva, cel de-al doilea prin convertire la actiune colectiva. Daca as gasi ragazul, mi-ar place mult sa scriu o scurta carte, ori macar un eseu, despre ce doi.

Promotorul “socialismului arhanghelic”, Victor Ponta. este o caricatura grotesca a modelului si mentorului sau, batranul bolsevic Ion Iliescu. Cum socialismul bolivarian al lui Hugo Chavez si Nicolas Maduro este o farsa intelectuala in comparatie cu utopia lui Ernesto Che Guevara. Ca si pentru Lenin, pentru Iliescu intelectualii sunt un grup de flecari neisprativi. Dar inca Gheorghiu-Dej isi ingaduia sa-l ia peste picior pe G. Calinescu intr-o conversatie faimoasa, dupa aparitia “Bietului Ioanide”, parca, si-i dadea lectii partinice despre cum trebuie scris marele roman realist socialist. Manipularea religiei de catre satrapii ideologici, cum bine spui, ma trimite cu gandul catre dimensiunea catehistica a rostirii staliniste, la aceea liturgica a bolsevismului in genere, la cultul partinitatii, dar si la sincretismele actuale de tip Hugo Chavez ori dinastia Kim-ilor. Celebra partida de sah din 1908 dintre Lenin si Aleksandr Bogdanov a prefigurat ceea ce avea sa se intample in anii urmatori: pentru Lenin nu exista loc pentru cautarea spiritualitatii in interiorul unei credinte monolitice. Nu poate exista cunoastere obiectiva, actul cognitiv este este in chip fatal si ineluctabil unul dominat de interese de clasa. “Idealismul subiectiv” este o ideologie burgheza. Peste decenii, in “Distrugerea ratiunii”, Georg Lukacs va oferi versiunea sofisticata a mortificantului schematism leninist.

Nietzscheanismul cautator de noi mituri al lui Bogdanov, Gorki si Lunacearski era primejdios pentru ca slabea disciplina revolutionara, o subordona unui ideal ultim de implinire a subiectivitatii. Materialismul filosofic, o epistemologie naiva si hiper-simplificatoare, era sanctificat ca teorie a cunoasterii absolute, ceea ce, dupa victoria revolutiei bolsevice, avea sa fie codificat drept Diamat (materialism dialectic). A te indoi de Diamat echivala cu o crima imptotriva Partidului, a Revolutiei si a Proletariatului. Crimele de gandire erau denuntate drept premisele celor politice. Dubiul era o crima de gandire.

Cu drag,

Vladimir ”

 


Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

31/07/2014

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare.

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice, democrației liberale în genere. Atacul statului împotriva lui Mihail Hodorkovski și a grupului petrolier Yukos a fost parte din această agresiune abia mascată a liderului de la Kremlin împotriva a tot ceea ce putea aduce a economie descentralizată (unde mai punem că, în urmă cu doar câteva zile, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga obliga Rusia la plata a 50 de miliarde de dolari către acționarii fostei companii).

Interesant este și faptul că, în anul 2000, atunci când a început “aventura contrarevoluționară” putinistă, Vladimir Vladimirovici publica o autobiografie (First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President) în care mărturisea, printre altele, că îi displăcuse profund în trecut modul în care KGB-ul acționase împotriva artei disidente și în care hărțuise/agresase artiștii. Cel mai probabil, dorea să-și înceapă primele mandate prezidențiale cu o imagine cât mai bună, iar nuanțarea și diluarea trecutului său de birocrat kaghebist făcea parte din strategie. Poate că ar fi bine să reitereze și astăzi aceleași declarații, în fața unora ca Pussy Riot sau Chto Delat. Platforma “Ce-i de făcut?” (traducerea lui Chto Delat) este unul din cele mai active grupuri de opoziție din Rusia, compus din artiști, critici, filosofi (la care adăugăm și ironica denumire, trimiterea subtilă la textul lui Lenin din 1902). Scopul lor – acela de a “transforma fiecare proiect cultural într-o manifestare a opoziției față de politica de violență, represiune și minciuni a guvernului rus”. Că pentru Putin artiștii (și, în general, reprezentanții culturii) sunt importanți, stă mărturie inclusiv tentativa disperată de contrafacere a unei liste de susținere a directorilor de teatre și muzee față de intervenția abjectă din Peninsula Crimeea. De pildă, directorul celebrului Teatru Bolșoi a negat vehement că ar fi semnat așa ceva, deși numele îi apare pe respectiva listă. Mașinăria dezinformării fostului KGB, atât de familiară lui Vladimir Vladimirovici, se pare că lucrează, iată, la capacitate maximă!

 

Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc

De ce este foarte important pentru contrarevoluția lui Putin să creeze aparența unei susțineri atât de diverse? De ce reprezentanții culturii, de bunăvoie sau siliți, trebuie neapărat înregimentați în această imensă, asfixiantă potemkinadă care este Rusia lui Putin? Răspunsul apare relativ simplu. Pentru un fost kaghebist ca Vladimir Vladimirovici, imaginea reprezintă TOTUL! Ne-a spus-o Marchizul de Custine pe la mijlocul secolului XIX despre țarii ruși. Ne-o spune zi de zi Putin însuși atunci când încearcă, plin de disperare, să-și mascheze intențiile samavolnice în spatele unor poze de grup la evenimente sportive, culturale, ori atunci când organizează jocuri olimpice de iarnă, sau când încearcă să atragă alte importante competiții globale la el acasă. În același timp, asaltul asupra teritoriului Ucrainei continuă. Fie mascat, prin separatiștii pro-ruși care doboară avioane internaționale de pasageri. Fie mai direct, prin trocuri economice și politice meschine de tip gaze contra Crimeea.

Truismul “trecerii timpului” nu pare să funcționeze în acest caz, iar Rusia lui Putin arată din ce în ce mai mult a țară în regresie politică. În realitate, încă din anul 2000, atunci când a început cu adevărat contrarevoluția, Putin a făcut tot posibilul să “înghețe timpul”. A reabilitat simboluri mai vechi (vezi imnul URSS) și a început o campanie de glorificare a armatei și serviciilor secrete. După cum spune și David Satter în excelenta sa carte (It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway), recenzată aici, pe “Contributors”, “comunismul dispăruse, dar rușii trebuiau acum să dea ascultare pretențiilor superflue ale unui stat rus dezideologizat. Din nou, li se anula posibilitatea de a trăi într-o societate bazată pe valori superioare și opțiuni morale”.

Același Putin, cu a sa “contrarevoluție democratică”, a încercat să dea o grea lovitură uneia din cele mai importante și vitale instrumente de consolidare a democrației și valorilor aferente: administrarea și asumarea trecutului! Vladimir Vladimirovici a făcut tot posibilul să minimalizeze responsabilitatea rusă pentru crimele sovietice și a criticat cu putere tentativele “de a provoca remușcări nejustificate” printre ruși. Din păcate, în această capcană “contrarevoluționară” a căzut inclusiv Aleksandr Soljenițîn, cel care a continuat, în mod absurd, să fie de partea actualului președinte și să atribuie vina pentru crimele Uniunii Sovietice variilor grupuri etnice, și nu națiunii ca întreg. În această situație, responsabilitatea este disipată, asumarea trecutului fiind trimisă într-un no man’s land…

Apoi, Aleksandr Dughin, considerat ideologul neoficial al lui Putin, creatorul mișcării eurasianiste prin opoziție la valorile lumii transatlantice, resuscitează ideologia comunistă și bipolaritatea lumii, proclamă preeminența publicului asupra privatului, precum și o “reevaluare pozitivă a arhaicului” (care amintește mult de nazism cu al său cult al strămosilor, sangelui si gliei). Susține apoi o serie întreagă de principii despre crearea unui “Om Nou”, obsesia tuturor totalitarismelor. Adversarul declarat al lui Dughin și al eurasianiștilor este tocmai democrația liberală. Cu alte cuvinte, odată cu anul 2000 și emergența lui Vladimir Putin ca lider cu trăsături autoritariste, a început în paralel și un complex proces de reinventare a “ideii naționale”. Identitatea rusă devine cea dictată de noul “Țar” de la Kremlin. Temele publice sunt temele impuse (indiferent de natura mijloacelor folosite) de acești noi patriarhi ai națiunii: ideologii contrarevoluției! Așa cum judicios spune tot Satter, “orgia violenței care a propulsat națiunea în era modernității, deși acum în trecut, poate reapărea indiferent de voința indivizilor”. Premisele sunt create, cadrul de manifestare este susținut de la vârf prin atitudini și comportamente rezonante.

Dacă privim înapoi la istoria Rusiei (cel puțin după Marea Revoluție), ne dăm seama că, în mod cu totul și cu totul paradoxal și ironic, singurele tentative oficiale de “a o rupe cu trecutul” au fost reprezentate de fapt doar de gesturile (născute din interese politice imediate și meschine) nou-veniților la adresa predecesorilor lor. De exemplu, “dezghețul” lui Hrușciov și delimitarea de Stalin și epoca lui sângeroasă. În realitate, o falsă iluzie transformată în vehicul de legitimare proprie. În fiecare “nouă” eră politică, suprapusă de fapt peste profilul liderului ei (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțin ori Putin), au fost create situații care ar fi revendicat pronunțarea unor sentințe (și) din partea societății asupra acțiunilor statului. Însă acest lucru nu s-a petrecut vreodată!

Când ne referim la “revoluție” și “contrarevoluție” în Rusia, vorbim de fapt de conflictul dintre două viziuni despre lume și valori, două axiologii ireconciliabile: prima, așează în centrul ei ideea drepturilor omului și a legii; cealaltă, conspirativă, secretomană, opusă oricărei transparențe, promovează infantilizarea prin propagandă a subiecților unui stat gargantuesc, leviatanic, omniprezent și vorace. Vladimir Putin nu este neapărat un bolșevic din punctul de vedere al convingerilor. Bolșevismul său este unul ce ține de a sa forma mentis: rigidă, închisă, auto-încorsetată.

Prima, să o numim etica lui Andrei Saharov, la care, în ultimă instanță, au ajuns să adere chiar și comuniști precum Gorbaciov, Aleksandr Iakovlev, chiar Eduard Sevardnadze, pariază pe responsabilitate. Nu există nicio autoritate care să aibă dreptul să se sustragă responsabilizării. Este ceea ce tradiția anglo-saxonă numește accountability. Ea trimite, în fond, spre Locke și Montesquieu. O asemenea viziune contestă investirea carismei în indivizi presupus providențiali ori în instituții blagolosvite de Istorie…

Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)

A doua, militaristă, centralistă, verticală, așează statul pe un piedestal sacralizat. Nu orice stat, ci statul-națiune. Nu orice națiune, ci una purtătoare de pretinse virtuți speciale, unice. Feodor Dostoievski, romancier genial și fervent naționalist rus, numea națiunea rusă una theoforă, adică una care poartă în sine divinitatea. Aici nu mai e vorba de chestiuni teologice, ci de un subiect cu imense implicații geopolitice.

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare. Internaționalismul leninist s-a evaporat. Putin este un kaghebist tipic, nu vibrează la mitologia “oropsiților vieții”. Nu-i pasă de justiție socială și îi repugnă discursul moral al unor oameni precum jurnalista ucisă, Anna Politkovskaia, ori Serghei Kovaliov, veteran al mișcării disidente din anii sovietici.

Pe scurt, se confruntă tehnologia puterii cu idealul mereu viu al puterii celor fără de putere despre care a vorbit Václav Havel. Nu există niciun motiv să credem că Putin a câștigat definitiv partida în lupta pentru amuțirea vocilor libertății. Există o tradiție care merge de la decembriști și Herzen, până la Natalia Gorbanevskaia și actuala opoziție democratică, inclusiv grupurile alternative gen “Pussy Riot”.

 

Eurasianismul vine să umple, din perspectiva lui Putin și a camarilei sale, vidul ideologic născut prin prăbușirea sovietismului. De la Aleksandr Dughin și alți profeți neo-fasciști, Putin a preluat ideea unei misiuni divine a Rusiei și a rușilor! Consecintele se pot vedea acum. Dacă mai era nevoie a fi demonstrat faptul că ideile au consecințe, imperialismul fascistoid al regimului Putin o probeaza din plin.

PS: De dupa gratii, fostul premier Adrian Năstase da in continuare lectii de geopolitica si democrație (generos adăpostite in presa voiculesciană, in acest caz, “Jurnalul National”). Se pretinde politolog si recurge, in spirit dughinist, la ruginitele fixații conspiraționiste. Cine a declanșat Euromaidanul, domnule Năstase? Omul care se desfăta intr-un lux nebun, personajul atat de asemănător cu Dvs, ultra-coruptul Viktor Ianukovici. Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda), ceea ce a lipsit in Ucraina. Strada, mult detestatul de Dvs si complicii Dvs Maidan, a fost vocea protestului civic impotriva cinismului, corupției si clientelismului, aceste flageluri ale unei tranziții mai lunga decat veacul.

Despre cartea lui David Satter:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/funesta-doctrina-putin-sub-microscop/

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Articolul de mai sus a aparut si aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bie-%c8%99i-contrarevolu%c8%9bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.evz.ro/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan.html

 


Despre snobismul mesianic: Vibranta luciditate a lui Paul Zarifopol

23/07/2014

 

Pentru Christina Zarifopol Illias

Sunt destui cei care par sa nu aiba alta treaba decat sa azvarle noroiul calomniei spre intelectualii democrati. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei insisi, se distreaza ponegrindu-si colegii. Cred ca este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate, inca anii 20 ai secolului trecut, de catre Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care il aduc aici acestui ganditor de superb rafinament este si un apel la urbanitate, civilitate, moderatie si fermitate, atribute in lipsa carora viata spiritului se atrofiaza in chip tragic. Daca ar fi apucat venirea comunistilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neinregimentat si neinregimentabil, ar fi ajuns negresit dupa gratii.

 

Am recitit recent socant de actualul volum “Marxism amuzant” (editia aparuta la editura Albatros, in 1992) si am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neintrecut stilist al ideilor. In scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atat de pretuit de Serban Cioculescu si de Alexandru Paleologu, se intalnesc sarcasmul vibrant, ironia stenica si pasiunea morala. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Plesu. Ca si Paul Zarifopol, admiratorul Blandului Baruch din Haga, al lui Montaigne si al lui Pascal, Andrei Plesu refuza sa se lase prins in formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct si prin convingeri. La fel, sustinatori straluciti ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici si Andrei Cornea cu a lor consecventa pretuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper si Lesezk Kolakowski.

Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea ratiunii si de respingerea relativismelor etice. Sa mai adaug ca Spinoza a fost unul din filosofii preferati ai lui Kolakowski si ca ganditorul polonez avea intense rezerve in raport cu pan-logicismul si pan-istorismul hegelian. Cea mai recenta cartea a lui Andrei Cornea, “Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii”, aparuta anul acesta la Humanitas, recenzata de Ioan Stanomir in Revista 22, este, in multe privinte, un admirabil manifest kolakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, indeosebi cele despre ura, cainta, responsabilitate morala, se inscriu in aceasta nobila traditie a apararii libertatii impotriva fortelor liberticide.

Textele lui Zarifopol culese in volumul “Din registrul ideilor gingase”, reluate in aceasta antologie prefatata de Al. Sandulescu, erau tot atatea semnale de alarma in raport cu spiritul gregar si cu cecitatea morala. Cenzurate in anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gandirii democratice romanesti pentru a carei recuperare au facut atat de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu si Ioan Stanomir. Recomand aici articolul “De la Confucius la Karl Marx” aparut in aprilie 1927 in “Adevarul”. Nu stiu o descriere mai plina de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior in al doilea proces spectacol de la Moscova in 1937. Paul Zarifopol ii stia bine pe comunistii din Romania si nu doar de-acolo. Casatorit cu Stefania, fiica patriarhului social-democratiei romane, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sasa) Dobrogeanu-Gherea, ucis in timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat si cu minunatul pianist si filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul si al Stefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost intemnitat de comunisti. Ion Ioanid il mentioneaza ca un detinut de o mare demnitate. A facut multi ani de puscarie si a iesit la amnistia din 1964. A trait pina la mijlocul anilor 80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorul socialismului romanesc modern avea sa faca puscarie politica in regimul comunist!

Ne aflam, asadar, la Universitatea cominternista pentru popoarele din Rasarit, “academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat ruseste”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru cateva ceasuri treburilor sale presante: “Radek, ilustru printre tovarasi prin varietatea vocatiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte si o scurteica de piele, si profesorul marxist sade turceste in fata auditoriului, — situatie care se explica, pobabil, mai intai prin aceea ca persoanele sovietice se gasesc in continuu antrenament de inovare, si apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale rasaritului”. Fiii Cerului nu contenesc sa-l absoarba pe Marx, in pofida lectiilor unui secol atroce, la acest ceas in straiele oferite de Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Nu stiu o mai patrunzatoare si mai actuala definire a radicalismului revolutionar rus decat cea oferita aici de Paul Zarifopol: “In capul revolutionarilor rusi exista de mult un mesianism politic. Mesia politica a lumii este poporul rus insusi cu sovietele in frunte”. Rationalist consecvent, Zarifopol a fost in egala masura atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit si l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia “Spiritul lui Dostoievski”.

Paul Zarifopol a stiut sa distinga intre extazul profetic al revolutionarilor de profesie si ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolsevismul il tulbura, il inspaimanta si il “amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-as numi amuzamentul tragic: “Un prieten al lui Lenin ar fi spus ca marele dictator a invatat toata filosofia burgheza in sase saptamani. Socotind rezultatul, putem zice ca timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident varsta aceasta”. Sa meditam asadar la aceste cuvinte de o neiertatoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste si consecintele ei:

“Dreapta se zbate in utopia trecutului, stanga in cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare sa-si fi pus la cale o bataie de joc statornica: aceasta intrecere nebuna in utopii el o rezolva, fara exceptie, printr-o realizare mediocra, care e ca un dus deopotriva batjocoritor pentru cei doi concurenti, infierbantati de asteptari direct opuse si egal amagitoare”.

Versiunea actualizata a articolului aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/miracolul-0


Gaudium de veritate: Despre Leszek Kolakowski

06/07/2014

Salut aici exceptionalul grupaj din recent tradusele scrieri ale lui Leszek Kolakowski (Curtea Veche Publishing, 2014), publicat in admirabila revista online “LaPunkt”. Gaudium de veritate, nazuinta catre adevar, a fost nervul vital al unei fascinante experiente filosofice care a definit spiritul european in a doua jumatate a veacului trecut. Sa speram ca aceasta chemare va ramane una inspiratoare si pentru noile generatii. Public aici un fragment din prefata pe care am scris-o pentru volumul de eseuri “Este Dumnezeu fericit?” al marelui ganditor. La lansarea de la Bookfest au vorbit H.-R. Patapievici, Constantin Geambasu si cu mine. Daca m-ar intreba cineva care sunt faptele intelectuale cu care ma mandresc, n-as ezita sa spun ca pe prim plan se situeaza promovarea operei lui Kolakowski in Romania si nu doar acolo. Cartile lui Kolakowski, si in primul rand monumentala trilogie despre principalele curente ale marxismului, n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca niciunui intelectual care se respecta. Sa multumim casei editoriale Curtea Veche Publishing pentru devotamentul dovedit in publicarea lor.

Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan-Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările din 1989.

Cuvânt-înainte

Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful francez marxist Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ (p. 274).

Prezentul volum, pentru care fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere, este o colecţie edificatoare şi într-adevăr impresionantă a principalelor sale contribuţii la înţelegerea naturii şi a valorilor stângii (radicală şi democratică) în secolul XX, şi pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii şi a unui relativism galopant. Kołakowski şi-a început itinerariul filozofic în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocităţile naziste şi dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă când a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după dispariţia tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare şi au onorat renaşterea raţiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (şi interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber şi perpetuării ruşinoaselor minciuni despre originile şi consecinţele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă şi molipsitoare, a gândirii lui Kołakowski. Este uşor de înţeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor pe centralitatea drepturilor individuale şi pe respingerea pretenţiei de infailibilitate epistemică a statului. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, este esenţa viziunii lui Kołakowski. El a atacat noile forme de alienare politică şi a protestat împotriva reprimării imaginaţiei umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kołakowski s-a bazat pe scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raţionalizare sofisticată a resentimentului social şi politic, o fantasmă gigantică, cosmică, a redempţiunii, menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulţi dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (şi unii sunt încă) dispuşi să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariţia distopiei bolşevice şi ideile lui Karl Marx. Kołakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar şi în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naştere inevitabil hybris-ului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unităţii totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin şi-a avut originile, conform interpretării lui Kołakowski, în repudierea absolută a statului de drept şi în demonizarea proprietăţii private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga din secolul douăzeci: răspunsul lui Kołakowski la încercarea istoricului E.P. Thompson de a disocia gândirea şi practicile radicale occidentale de experienţa criminală a blocului sovietic — ca să nu mai spunem de China şi alte experimente comuniste asiatice. Kołakowski a insistat că astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înşela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspiraţie marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleiaşi utopii.

Eseul se încheie cu o observaţie melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi stabilită numai într-un sistem de guvernare despotic, în care sunt presupuse privilegiile şi tocmai egalitatea e distrusă; libertatea totală înseamnă anarhie şi anarhia conduce la dominaţia celor mai puternici din punct de vedere fizic — altfel spus, libertatea totală se transformă în opusul ei; eficienţa, ca valoare supremă, cere iarăşi despotism, iar despotismul este ineficient economic, dincolo de un anumit nivel de tehnologie. Repet aceste vechi truisme, fiindcă ele par să treacă neobservate în gândirea utopică; iată de ce nimic nu e mai uşor pe lume, decât să scrii utopii“ (p. 183). În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnităţii într-un secol în care barbaria a renăscut şi regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetişizate, Leszek Kołakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea şi responsabilitatea.
[Cuvânt-înainte la volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 5-8]

http://www.lapunkt.ro/

 

 


Strigoi in stalinism. Si despre revizionismul marxist (Discuție Contributors)

17/06/2014

Comunistii stalinisti isi mumifica conducatorii dupa care ii venereaza cu religiozitate. Este un obicei larg raspandit menit sa asigure o continuitate a stalinismului, stalinism pe care Isaac Deutscher il definea ca pe un amestec de marxism si magie primitiva. Despre aceaste lucruri, dar si despre revizionismul marxist, si despre marxistii romani am vorbit cu Valdimir Tismaneanu si Marius Stan. Prilejul discutiei a fost aparitia cartii “Dosar Stalin. Genialissimul Generalism”, o carte nascuta dintr-un proiect Contributors.ro.

Detalii pe: http://www.contributors.ro/cultura/video-strigoi-in-stalinism-si-despre-revizionismul-marxist-o-discutie-cu-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

Este un proiect care continua si la care au luat parte pana acum: Ioan Stanomir, Bogdan Iacob, Luminita Marcu, Adrian Cioflanca, Cristian Vasile, Doina Jela, Alexandru Gussi, Corina Dobos.

Cartea va fi lansata luni, 16 iunie, la ora 18.30, la ceainăria Cărtureşti Verona (Strada Arthur Verona nr. 13-15), în prezenţa celor doi autori, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan. „Dosar Stalin” este cel mai nou volum integrat în colecţia “Constelaţii” de istorie şi analiză politică şi apare în contextul în care “Rusia lui Putin retrezeşte demonii sovietici”, fiind o explicaţie a felului în care totalitarismul şi ideile politice au fabricat crime.  Alături de autori, vor lua cuvântul Adrian Cioflâncă, Bogdan C. Iacob şi Cristian Vasile.

“Dosar Stalin. Genialissimul Generalism”, de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, editura Curtea veche, colectia Constelatii, iunie, 2014

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 174 other followers