Marxism apocaliptic: Lukács, Gramsci și soteriologia bolșevică (un eseu de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

17/09/2014

Întrebarea “cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă cu siguranță două dintre aceste figuri remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor vremuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (si totalitare) de tip iacobin? Să încercăm câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Lukács a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească. Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale. A nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală si de depașire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale. Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste.

Toate aceste revoluții europene i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, “teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil. Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, “suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugarului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa “World Communism”, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric si cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de ceritutdini gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile. Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zilelor viitoare ce vor cânta (les lendemains qui chantent).

De partea cealaltă a binomului nostru, Antonio Gramsci, un la fel de mare gânditor cu porniri extreme, se născuse într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate i-au conferit lui Gramsci sentimentul că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală. Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare din Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție. Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian, apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937. Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele “Scrieri din închisoare”. La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de “inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit “patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă). Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic. Discipola de odinioară a lui Lukács, Ágnes Heller, spunea că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Gramsci dacă nu murea în 1937. Știm doar că în ultimele luni de viață era extrem de șocat de procesele de la Moscova. Unul din textele sale finale se intitula “Despre ipocrizia autocriticii”. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci “capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea “blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului. Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în “Principalele curente” decât aceea despre Lukács ori Marcuse cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce si, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist, spre deosebire de Lukács care a ajuns la Hegel si la Marx dinspre Meister Eckhart, Kierkegaard, Fichtesi Fichte. Mai exact spus, Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea “lungului marș prin instituții”, a unei societăti civile care cucereste treptat, mai intai cultural, puterea politică. In chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit in textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville. Stanga radicală de azi se identifică, la randul ei, cu această strategie a luptei pentru hegemonie culturală.

Evident, Gramsci nu a renunțat la convingerea că ordinea veche trebuie să piară și că aceea nouă va fi una a comunității perfecte. Acesta este, credem noi, sensul formulei sale: “Obiectiv înseamnă obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv”. Ii repugna fatalismul si se regasea in mitul Partidului ca “Principe modern”, ca suflet al unui nou Risorgimento. A fost deopotrivă un iacobin si un propagator a ceea s-a numit machiavelismul revoluționar. În comunismul împlinit al lui Gramsci, subiectivul și obiectivul se contopesc sub semnul utopiei concrete. Ne aflăm, ca la Lenin, ca la Lukács, în plin univers soteriologic. Nu mai e vorba de sociologie, ci de teologie politică, de escatologie secularizată.

PS: In lumea ideilor este dezirabil sa fim foarte circumspecti cand generalizam. Tanarul Lukács, cel de dinaintea convertirii la marxism, era un ganditor exceptional in traditia filosofiei neokantiene, dar nu mai putin constient de ceea ce s-a numit criza culturii contemporane. Este una din temele centrale din “Muntele vrajit”, dar si din “Doktor Faustus”. Thomas Mann a fost romanceirul preferat al lui Georg Lukács. In egala masura, scriitorul german l-a pretuit imens pe Lukács (nu ca filosof marxist, ci ca estetician si critic literar). Capitolul despre antinomiile gandirii burgheze din “Istorie si constiinta de clasa”, capodopera marxismului occidental aparuta in 1923 si anatemizata imediat dupa publicare de Grigori Zinoviev, presedintele Cominternului, este o sinteza de marxism si weberianism pe fondul unui acut sentiment al tragediei civilizationale simbolizata de Primul Razboi Mondial si de consecintele acestuia. Despre Sartre s-au scris texte dure, dar chiar si un critic drastic al abdicarilor politice ale acestuia precum Bernard-Henry Lévy, nu a ezitat sa scrie o carte exegetica, nicidecum un rechizitoriu, cu titlul “Le Siècle de Sartre”.

Discutia despre Lukacs trebuie conectata la marea tema a revoltei anti-capitaliste a intelectualilor burghezi, acel romantism anticapitalist despre care au scris George Mosse si Michael Lowy si pe care il gasim nu doar la stanga, ci si la dreapta (e. g. Ernst Junger). Tema reificarii subintinde demersul heideggerian de cautare a autenticitatii pierdute in labirintul modernitatii birocratic-tehnologice. Cartea lui Lukacs din 1916 (scrisa si publicata in plina catastrofa militara, sociala, politica si morala) este o expresie a acestui spirit sfasiat. In acea carte (tradusa in romaneste de N. Tertulian), Lukács il cita pe Fichte.

Traducerea romaneasca (“epoca deplinei culpabilitati’) nu era fidela nici literei, nici spiritului citatului din Fichte. In 1804, filosoful german, anticipand ceea ce Nietzsche va diagnostica ulterior drept haosul axiologic al nihilismului, vorbea despre epoca noastra drept der Stand der vollendeten Sündhaftigkeit, deci a “unei stari de pacat si de vinovatie”. Cuvantul “pacat” trimite spre religie, spre crestinism, spre o metafizica religioasa. Gabriel Liiceanu a tradus acest concept drept “starea nemerniciei absolute” V. Johann Gottlieb Fichte, “Die Grundzüge des gegenwärtigen Zeitalters”, Erste Vorlesung (Quelle: Johann Gottlieb Fichtes sämmtliche Werke. Band 7, Berlin 1845/1846, S. 11-12.) Cand Lukacs a imbratisat marxismul in 1918, el a crezut ca a reusit sa iasa din starea aceasta de pacat, de nemernicie, ca a gasit calea spre salvare. Mai tarziu, Maurice Merleau-Pony, in “Humanisme et terreur” si in “Les aventures de la dialectique” a apelat la cartea hegeliano-marxista a tanarului Lukács spre a-si legitima propriul pariu politic si metafizic.

Recomandari:

http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.contributors.ro/cultura/socialism-%c8%99i-barbarie-teze-despre-marx-lenin-%c8%99i-stalin/

http://www.lapunkt.ro/2013/07/20/umanism-si-teroare/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Luk-cs-before-Marx-6730

http://www.pdci-genova.org/?page_id=372

http://www.amazon.com/Gramsci-Alternative-Communism-Luciano-Pellicani/dp/0817974326

Vladimir Tismaneanu s-a născut in 1951 la Brasov, traieste in Statele Unite din 1982, predă stiinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars si in alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărti si colaborează constant la Radio Europa Liberă incepand din 1983. Marius Stan s-a născut in 1982 la Brasov, are un doctorat in stiinte politice, a publicat carti in Romania si Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaboreaza la Radio Europa Liberă. Impreună au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014 si pregătesc o nouă carte intitulata “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus in această noua carte.


Utopia leninistă și vocația kremlinologiei

10/09/2014

Secolul XX a fost secolul lui Lenin, deci al unui totalitarism nascocit de marxistul iacobin născut la Simbirsk in 1870. Stalin, Mussolini, Hitler, Mao s-au inspirat din modelul leninist al partidului unic. Regimul totalitar care a stat la putere în România între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Dacă nu înțelegem acest lucru, ne rătăcim într-un labirint de alibiuri, mituri și mistificări. Sigur, între 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, comuniștii nu au putut să instituie la nivel național teroarea care avea să urmeze, dar au pregătit-o sistematic, metodic, diabolic. După Declarația din aprilie 1964, PMR a obținut o relativă autonomie în raport cu Kremlinul, dar a rămas până la capăt fidel stalinismului național. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun că n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar că finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut să fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a întâmplat în România, unde dogmele leniniste au rămas intacte. Comuniștii români au rămas până la capăt devotați modelului sectar, ultra-birocratic, autoritar-militarist de tip bolșevic. Asemeni lui Stalin, Ceaușescu era convins că nu există fortăreață care să poată rezista asaltului comunist.

Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili și informați ai leninismului este Alain Besançon. Pentru el, leninismul nu este (utilizez deliberat timpul prezent) doar o teorie a partidului de avangardă, a unei secte mesianice care pretinde să izbăvească umanitatea, a unei “comunități de aleși”, ci, mai ales, una a păstrării cu orice preț a puterii. În acest sens, Putin este un leninist. Contribuțiile lui Besançon aparțin celei mai rodnice și durabile tradiții a sovietologiei, alături de scrierile unor Seweryn Bialer, Franz Borkenau (cu al său fascinant volum “World Communism”), Karl-Dietrich Bracher, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Abraham Brumberg (vreme de decenii, editorul și sufletul revistei “Problems of Communism”), Hélène Carrère d’Encausse, Stephen Cohen (cu ale sale iluzii, dar și cu biografia lui Buharin), Robert Conquest, Robert V. Daniels, Herbert G. Ellison, Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), Iring Fetscher, Charles Gati, Abbott Gleason, Mikhail Heller, Paul Hollander, Ghiță Ionescu, Ken Jowitt, George Kennan, Leo Labedz (ani de zile editorul excepționalei reviste “Survey”), Wolfgang Leonhard, Moshe Lewin, Martin Malia, Alfred Mayer, Jules Monnerot, Norman Naimark, Aleksandr Nekrich, Boris Nikolaevsky (menșevicul care a publicat celebra “Scrisoare de la un Vechi Bolșevic”, text esențial al sovietologiei în prima ei etapă, în anii ’30), Richard Pipes, Peter Reddaway, Alfred Rieber, Henry Roberts (fondatorul Institutului de Studii Comuniste de la Universitatea Columbia, autorul unei cărți clasice despre România), Alvin Z. Rubinstein (mentorul meu la University of Pennsylvania), Leonard Shapiro, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Bertram Wolfe. Apoi, generația de mijloc, George Breslauer, Caterina Clark, Timothy Colton, Karen Dawisha, Amy Knight, Bruce Parrott, Ilya Prizel, Karl Schlogel (autorul acelei istorii totale a funestului an 1937), Stephen Sestanovich, Angela Stent, Viktor Zaslavsky. Despre “școala revizionistă”, cu alt prilej. Unii și-au reconsiderat pozițiile din anii ’70 și ’80 (între aceștia, J. Arch Getty, chiar Sheila Fitzpatrick), alții mai puțin.

Despre mulți dintre cei menționați am avut prilejul să scriu. Pe unii i-am cunoscut personal, am stat de vorbă îndelung cu ei. Primii mei ani la Philadelphia, începând din septembrie 1982, au însemnat, în mare măsură, bucuria de a citi sovietologie. Citeam fără răgaz, seară de seară, adeseori în weekend-uri, am devorat colecțiile unor reviste precum “Encounter’, “Commentary”, “Survey”, “Problems of Communism”, “Dissent”, “The New Leader”. Am devenit eu însumi contributing editor la ORBIS și am scris în “Problems of Communism” și “Survey”. Am avut marele noroc să lucrez la Foreign Policy Research Institute (împreună cu Nils Wessel, Michael S. Radu, Alan Luxenberg, John Maurer) și să predau la University of Pennsylvania, să citesc în două biblioteci formidabile, să particip la dezbateri cu personalități precum Moshe Lewin, Mihajlo Markovici (un marxist disident din Iugoslavia, ulterior devenit, din păcate, suporter al lui Milošević), Elliott Mossman (specialist în Pasternak), Alvin Z. Rubinstein, Robert Strausz-Hupé (de-acum octogenar când l-am cunoscut, ambasador în Turcia, unul din influenții gânditori conservatori americani). De Richard Pipes m-am apropiat prin fiul său, Daniel, director al FPRI. Am recenzat în “Philadelphia Inquirer” cartea sa, “The Russian Revolution”. Cu Adam Ulam am stat de vorbă când a venit să țină o prelegere la Philadelphia. În 1988, împreună cu AZR, am mers să-l ascultam pe Boris Elțin, invitat de “World Affairs Council” din Philadelphia. Regretatul Viktor Zaslavsky a participat la conferințele pe care le-am organizat, începând din 2007, cu sprijinul universității mele, al ICR și al Woodrow Wilson Center. De Karen Dawisha, ani de zile colega mea la University of Maryland, azi directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Miami University (Ohio), mă leagă o veche, incasabilă prietenie. Pomenesc aceste lucruri pentru a accentua că nu e vorba aici de o listă aleatorie de nume, ci de rezultatul unor decenii de lecturi, întâlniri, dialoguri, pe scurt, de o pasiune. O fac și pentru că nimic nu mă bucură mai tare decât șansa de a-mi exprima public admirația pentru acei intelectuali care au știut să reziste, spiritual si moral, atat de contagioasei si pernicioasei ispite totalitare. Din generația mai tânără, i-aș aminti pe Anne Applebaum, Leon Aron, Jörg Baberowski, David Brandenberger, Michael David-Fox, Orlando Figes, M. Stephen Fish, Igal Halfin, Stephen Hanson, Jochen Hellbeck, Catriona Kelly, Stephen Kotkin, Michael McFaul, Catherine Merridale, Jan Plamper, James Ryan, Simon Sebag Montefiore, Yuri Slezkine, Timothy Snyder, Françoise Thom, Vladislav Zubok, Amir Weiner, Nicolas Werth. Visez o colecție intitulată “Biblioteca de sovietologie” care să includă cărți ale autorilor amintiți, dar și ale atâtor altora. Sovietologia, un demers multidisciplinar, a avut cel puțin două funcții: să exploreze natura sovietismului și, în egală măsură, să lupte împotriva tendințelor de a prezenta totalitarismul bolșevic, mai ales după moartea lui Stalin, drept un autoritarism relativ benign. Cred că și-a atins ambele obiective.

Ceea ce aș numi noua kremlinologie, moștenind tradiția celei care a trăit clipele ei de glorie în tulburii și riscanții ani ai Războiului Rece, trebuie (în sensul de urgență strategică și morală) să se ocupe cu analiza “democrației administrate” care este putinismul, deci o pseudo-democrație, una de fațadă,

Cum poți înțelege în adâncime universul mental al unui Vladimir Putin fără a citi, să spunem, “The Soviet Political Mind” de Robert C. Tucker? Nu cred că exagerez când spun că, la nivelul exclusivismului, xenofobiei și intoleranței, Putka este urmașul lui Koba. Cum poți înțelege efortul său de a resuscita mitocrația sovietică fără a citi cărțile unor Besançon, Conquest, Malia, Pipes și Ulam? Cum poți înțelege declinul bolșevismului fără a-i citi pe Jowitt, Kotkin și Reddaway? Am încercat, împreună cu colegii mei, să susținem racordarea cercetării din România la această linie intelectuală. Din nefericire, efortul nostru a fost rapid abandonat după ce premierul Ponta a decis numirea echipei Dinu Zamfirescu-Andrei Muraru în fruntea IICCMER. Am vrut să fim sincroni, ni s-a răspuns: “Sunteți inutili”. În spatele deciziei sale au stat deopotrivă mărunte interese politice și o imensă, vastă ignoranță.

Recomand aici cartea lui Alain Besançon despre utopia incarnată, apărută recent la Editura Humanitas. Mi se par cât se poate de grăitoare cuvintele lui Gabriel Liiceanu:

„Stafia care, în imaginarul politic al lui Marx, bântuia Europa n-a avut parte niciodată de un corp care s-o preceadă. Ea a fost şi a rămas o stafie chiar şi după ce a fost proclamată întruparea ei. Ce s-a întâmplat însă cu oamenii care au fost puşi să trăiască într-o economie ireală şi irealizabilă şi care au experimentat pe pielea lor încarcerarea într-o utopie? Cum poţi angaja popoare întregi, pornind de la o fantasmă politico-economică, în construirea planificată a neantului? Nici un autor nu a descris, într-o manieră mai concisă şi mai limpede ca Alain Besançon, o realitate care, încălcând toate legile economiei, s-a declarat a fi economia însăşi, «socialismul real». Cartea lui Alain Besançon răspunde aşadar la întrebarea «cum e cu putinţă ceva care nu e cu putinţă?». Ea e anatomia unei societăţi care nu poate genera nimic pentru indivizii care o alcătuiesc, ci doar pentru economia de război menită să apere partidul care deţine puterea. Şi care, paradoxal, trăieşte pe spezele societăţii pe care îşi propune s-o distrugă («capitalismul»). Un ţel care, odată atins, ar reprezenta şi propriul ei sfârşit. O carte obligatorie pentru noile generaţii cărora le place să viseze în anticamera unui coşmar pe care părinţii lor l-au trăit.“

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

PS: Multe din ideile și numele menționate în acest articol pot fi regăsite în volumul “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, pe care l-am scris împreună cu politologul Marius Stan și care a apărut în 2014, în colecția “Constelații”, la Curtea Veche Publishing. Pe 4 iulie 2014, a fost introdus pe dexonline un termen scris de mine: KREMLINOLOGÍE s. f. Domeniu interdisciplinar care studiază modul de funcționare a instituțiilor și metodelor specifice pentru practicile politice, ideologice, economice și culturale din URSS și din alte regimuri de tip sovietic și care studiază, în același timp, personalitățile implicate în viața politică sovietică și postsovietică. ♦ (pop.) Disciplină care analizează jocurile de putere de la Kremlin și, în sens mai larg, de la vârful oricărui sistem comunist. – Kremlin nume propriu + gr. logos – studiu

http://dexonline.ro/cuvantul-zilei/2014/07/04

Text transmis la Radio Europa Libera in cadrul rubricii “Istoria traita cu Vladimir Tismaneanu”si publicat pe site-ul acestui post de radio:

http://www.europalibera.org/content/blog/26576502.html

Inregistrarea audio a articolului poate fi ascultatata aici:

http://www.europalibera.org/audio/26576500.html


Nu putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, neprihănit, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu Gulagul

10/09/2014

Fiecare generaţie trăieşte un Kronstadt, spunea cîndva Koestler, o despărţire de iluzia zeului infailibil, o prăbuşire a catedralei de amăgiri în care se oficia credinţa oarbă. Pentru generaţia părinţilor mei, oameni care crezuseră cu ardoare în mitologia stalinistă, în special în pretenţia comunismului de a fi opusul absolut al fascismului, a fost greu să suporte chiar ideea Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, dar au făcut-o. Şocul lor real, cel care i-a făcut să-şi chestioneze marile angajamente, a fost “Raportul Secret” al lui Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Este momentul în care oameni care pînă atunci erau gata să cauţioneze proiectul sovietic, “Marele Experiment”, drept o apoteoză a umanismului revoluţionar, trăiesc dezvrăjirea.

Profesorul Paul Cornea discută luminos şi cu o mare onestitate aceste lucruri în cartea voastră de dialoguri. Este acolo o anamneză demistificatoare pe care mulţi alţii au evitat-o. Mama mea se trezise încă din momentul cînd a aflat despre procesul medicilor din URSS, deci în februarie 1953. Poate chiar mai devreme, în toamna anului 1952, în timpul procesului Slansky, marea înscenare de la Praga. Ai mei lucraseră cu Rudolf Slansky la Moscova, îl cunoscuseră relativ bine. Unii dintre acuzaţi îi fuseseră mamei mele profesori la Moscova (fraţii Kogan, de pildă). Sora ei, Cristina Luca, fusese mazilită în iunie 1952, fiind un fel de ţap ispăşitor pentru un întreg grup din jurul Anei Pauker, între care, în primul rînd, celebra Ana Toma, soţia lui Pantiuşa, adică generalul Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii. Cristina a fost debarcată din funcţia de directoare a direcţiei presă şi cultură din MAE, a fost trimisă să lucreze ca biolog la Muzeul Antipa. Ana Toma (apropiaţii îi spuneau Anuţa) a devenit prim-adjunctă a ministrului comerţului exterior. O susţinea chiar Gheorghiu-Dej, o recompensă pentru trădarea Anei Pauker. Între cei care au înfierat-o pe Cristina într-o şedinţă sinistră de la MAE a fost chiar bunul ei prieten Grigore Preoteasa. Tatăl meu era prieten cu Preoteasa, fuseseră în acelaşi proces al studenţilor comunişti în 1936. Mama era prietenă cu Ecaterina (Kati), soţia lui Preoteasa. Sora lui Kati, Ilus, a fost a doua soţie a lui Petru Năvodaru, a crescut-o pe Ana, cea care avea să devină soţia lui Paul Goma. În copilărie am fost apropiat de Gheorghe şi Ileana Preoteasa, am avut aceeaşi dădacă, am mers, cel puţin o dată, la vila lor de la Predeal. Ileana (noi îi spuneam Ilinca) a fost prima soţie a lui Adrian Năstase. Trăieşte acum în America, la fel şi fratele ei, fugit încă din anii ’80.

Revenind la traseele deziluziei, aş adăuga aici cîteva cazuri interesante, similare, în fond, cu acela al lui Paul Cornea. Să-l luăm, de pildă, pe Leszek Kolakowski, născut în 1927, stalinist entuziast, filosof anti-clericalist, anti-tomist, anti-existenţialist, care, de prin 1955, devine o voce a criticii din interior a sistemului. Deci încă înainte de “Raportul Secret” care nu făcea decît să-i confirme lui Kolakowski, dar şi atîtor altora care aveau să simbolizeze ofensiva revizionismului marxist. Acel Kolakowski, adorat de studenţi şi detestat de birocraţia ideologică, a scris faimosul eseu în care definea socialismul prin determinaţii negative: “Nu este socialistă acea ţară în care generalii şi poeţii spun acelaşi lucru, doar că generalii o spun primii”…

Apoi, în Franţa, gînditorul marxist, profund influenţat de Nietzsche, Henri Lefebvre, cel care ulterior va scrie pagini esenţiale de critică a vieţii cotidiene, rupea, în autobiografia politico-filosofică La somme et le reste, cu dogmele de tip sovietic. Scrierile sale neo-marxiste aveau să fie atacate feroce de ideologii oficiali ai Partidului Comunist Francez, inclusiv de către Roger Garaudy, pe atunci membru al Biroului Politic. Lefebvre descrie acolo, într-un capitol intitulat “Bouffonnerie et tragédie dans l’histoire”, interogatoriul la care l-au suspus cerberii de la Comisia Controlului de Partid. Peste 12 ani, acelaşi Garaudy ajungea el însuşi să proclame necesitatea desovietizării culturii politice a comunismului francez şi, în final, era exclus din PCF. Itinerariul său, ulterior, inclusiv convertirea la Islam şi transformarea în negaţionist al Holocaustului, sînt teme care ar putea fi discutate separat. Să spun doar că, în cazul Garaudy, a existat întotdeauna un element fanatic, o propensiune spre semnele de exclamare. Alte exemple de apostazie: Edgar Morin, François Furet şi Annie Besse. Aceasta din urmă fusese o comunistă virulentă. După 1956, se desparte nu doar de soţul ei, ideologul comunist Guy Besse, ci şi de certitudinile îngheţate ale stalinismului. Devenită Annie Kriegel, a fost o mare istorică a comunismului, o remarcabilă creatoare de şcoală. Între cei pe care i-a format, să-i amintesc pe Stephane Courtois, Marc Lazar, Annette Wiewiorka. În cartea sa apărută în anii ’60 şi tradusă în româneşte la Editura Politică, în colecţia “Idei Contemporane”, Marxismul secolului XX, Garaudy vorbea despre clipa cînd, citind revelaţiile lui Hruşciov despre crimele staliniste, a trăit sentimentul întîlnirii cu abisul, se referea la o imagine memorabilă din Fenomenologia spiritului de Hegel. O altă carte importantă, în aceeaşi direcţie, tradusă în româneşte la sfîrşitul anilor ’60, dacă nu mă înşel, era Necesitatea artei, a esteticianului marxist austriac Ernst Fischer, fost emigrant politic în URSS, ca şi Georg Lukacs. Împreună cu Frantz Marek şi Maria Urban, Fischer a fost printre liderii grupării renovatoare din Partidul Comunist Austriac. A fost denunţat şi el, ca şi Garaudy, ca şi venezueleanul Teodoro Petkoff, de Leonid Brejnev într-un discurs faimos din 1969, deci după invazia Cehoslovaciei, ca promotori ai sediţiunii revizioniste. Pe Teodoro Petkoff l-am cunoscut la Caracas în vara anului 1982, am discutat despre Marx şi Lenin, despre Berlinguer şi Ceauşescu, despre Mao şi Fidel. Conduce azi revista “Cual” şi este unul din criticii cei mai vocali ai experimentului chavist.

Mă întrebi dacă un tînăr de azi poate pricepe, dacă poate cuprinde şi surprinde drama acelei “căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunţării la raţiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom. Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situaţiile psihologice explorate, adeseori situaţii-limită, sînt şansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcţia analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.

Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduinţa egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kolakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaţilor clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincţia dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncţie dintre revoltat şi revoluţionar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiţiei sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nici o formă, cu profitocraţia comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experienţele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: “Îndepărtarea de concret umileşte”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectînd îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuşi încercînd să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicaţia tezei lui Ion Ianoşi despre “vinovaţii fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoşi i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…

În plus, eu sînt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amîndoi gînditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminenţa unei revoluţii apocalitice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluţie materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiaşi gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraţionar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenţei istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun “comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decît să repete iluziile altor vremuri, ignorînd, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sîngeros decît oricare altul. Cred că aşa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de “retestare a ipotezei comuniste”…

Textul de mai sus face parte din seria de dialoguri purtate cu criticul Daniel Cristea-Enache si publicate in in revista online “LiterNet”.

http://atelier.liternet.ro/articol/14823/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Nu-putem-separa-in-chip-platonician-arhetipul-comunist-neprihanit-de-experientele-concrete-cu-crimele-in-masa-cu-Gulagul.html<a

http://atelier.liternet.ro/articol/14780/Vladimir-Tismaneanu-Daniel-Cristea-Enache/Nu-mi-au-placut-situatiile-colective-si-gindirea-de-grup.html

http://www.revista22.ro/revizionismul-marxist-si-spectrele-comunismului-3460.html

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-17486788-video-despre-straniul-obicei-imbalsamarii-cadvrelor-conducatorilor-comunisti-despre-revizionismul-marxist-discutie-vladimir-tismaneanu-marius-stan.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/nu-putem-separa-in-chip-platonician-arhetipul-comunist-neprihanit-de-experientele-concrete-cu-crimele-in-masa-cu-gulagul/


Acuta actualitate a sovietologiei: Adam Ulam şi Noul Război Rece

03/09/2014

Declaratiile de la Tallin ale presedintelui Barack Obama sunt o proba de realism la un ceas istoric in care naivitatea poate duce la catastrofe. Analogiile dintre 1939 si 2014 nu sunt catusi de putin absurde ori deplasate. Rusia putinista este o putere expansionista, imperialista, militarista. Este o primejdie pentru pacea mondiala. Sovietologia a avut momentele ei de glorie in timpul Războiului Rece. Vladimir Putin face tot posibilul să o readucă intr-o tot mai alarmantă actualitate odată cu ceea ce mulți numim Noul Război Rece. Atunci când Occidentul părea incapabil să ia măsura comportamentului expansionist al Kremlinului, un număr de intelectuali au diagnosticat cu precizie fenomenul totalitar, au demonstrat că bolșevismul își are rădăcinile deopotrivă în tradiția rusă și în aceea a marxismului. Vreme de decenii profesor la Harvard, născut în Polonia în 1922, Adam Ulam a murit în anul 2000. Este interesantă prezența istoricilor originari din Polonia în studiile sovietice: Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Seweryn Bialer. De-a lungul anilor, li s-a reproșat chiar o anumită “rusofobie”. În fapt, cărțile lor au fost și rămân exemplare prin onestitate, rigoare și echilibru. Dacă vrem să înțelegem cum gândește Putin, intuițiile sovietologiei clasice rămân o sursă și o resursă demne de tot respectul.

Adam Ulam a fost un istoric și un politolog de prim rang, a scris lucrări fascinante, între care aș aminti “Russia’s Failed Revolutions: From the Decembrists to the Dissidents” (Weidenfeld and Nicholson, 1981) și “The Communists: The Story of Power and Lost Illusions, 1948-1991″ (Scribner’s, 1992). A influențat, prin cursurile și cărțile sale, numeroși specialiști în studii sovietice și est-europene, între care l-aș aminti pe Mark Kramer. Avea și unele bizarerii, inclusiv la nivelul interpretărilor unor fapte notorii. Între altele, era printre puținii care susțineau că nu avem probe suficiente care să demonstreze că Stalin a fost implicat în asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934. A și scris un roman despre moartea lui Kirov. După părerea mea, cartea lui Amy Knight pe acest subiect înlătură orice ambiguitate. Din opera lui Ulam, cum spuneam, dăinuie cărțile despre Tito și Cominform, biografia lui Stalin, volumul sintetic despre comuniști, cele despre relațiile sovieto-americane.

Am scris, în anii ’80, câteva eseuri despre Ulam care s-au transmis la “Europa Liberă”. Tot la “Europa Liberă” a fost prezentat lungul interviu acordat de Ulam jurnalistului George Urban, directorul acelui post de radio în anii ’80. Interviul a fost inclus în excepționalul volum editat de G. R. Urban, “Stalinism: Its Impact on Russia and the World”, care conține discuții, între alții, cu Milovan Djilas, Averell Harriman, George Kennan, Leszek Kołakowski, Leonard Schapiro și Robert C. Tucker (Harvard University Press, 1986). Dialogul dintre Urban și Ulam este intitulat “The Price of Sanity”. Istoricul oferea o explicație pătrunzătoare a comportamentului elitei bolșevice în cumplitul an 1937: “Pas cu pas, și cu o iscusință diabolică, Stalin a căutat pulverizarea oligarhiei, culminând exact cu plenara din 1937 a Comitetului Central, precedată de sinuciderea misterioasă a vechiului prieten al lui Stalin, Sergo Ordjonikidze. Elita de partid a fost lăsată fără putere. Nu exista nicio cale de a înțelege problema lui Stalin; părea de neoprit. …Tentația de a evita să devii victimă prin transformarea în complice era irezistibilă.” (p. 101). Ipotezele lui Ulam au fost confirmate de documentele de arhivă, multe incluse în volumul editat de J. Arch Getty și Oleg Naumov, “The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolshevik Old Guard” (Yale University Press, 1999).

În cartea mea, care a apărut în august 2012 la University of California Press (“The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”) și anul trecut, în traducerea românească semnată de Marius Stan, la Humanitas (“Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX”), mă ocup de psihologia masochistă a Vechii Gărzi bolșevice în anii Marii Terori. Discut pe larg scrisorile adresate lui Stalin din închisoare de către cei doi Nikolai Ivanovici: Buharin și Ejov. În ceea ce privește mesajele lui Buharin către Koba, Dostoievski însuși nu ar fi putut plăsmui asemenea expresii nevrotice ale auto-umilirii și devotamentului orb. Ne aflăm în zona psihologiei abisale. Koba primește acele rânduri practic d’outre tombe, le citește cu atenție, zâmbește sardonic, le împăturește și le așează în sertarul biroului. Le va ține acolo ani de zile, până în clipa morții. Isteria epistolară a lui Buharcik îl liniștește, îi reconfirmă că el și numai el este adevăratul succesor al “vulturului revoluției proletare”. Cum scrie Martin Amis, el este Koba cel Groaznic.

Adam Ulam

Pe tema criminalității intrinseci a regimului bolșevic, recomand, alături de scrierile lui Ulam, cărțile lui Richard Pipes și Robert C. Tucker, precum și contribuțiile unor Martin Amis, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Paul Hollander, Aleksandr Iakovlev, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine, Bertram Wolfe. Azi nu mai există dubii că Lenin a fost direct responsabil de începutul Gulagului. La vremea când Ulam și-a scris cartea despre bolșevici, nu deveniseră accesibile multe probe din arhive. Tocmai de aceea recomand cartea lui Pipes, “The Unknown Lenin”. Ca perspectivă generală, Ulam nu s-a înșelat: a definit sistemul sovietic drept fundamental ilegitim, anti-uman, liberticid. A favorizat istoria politică și intelectuală, nu l-a interesat prea mult cea socială (from below). La încetarea din viață a lui Adam Ulam, profesorul Timothy Colton, pe atunci directorul Centrului Davis de la Harvard, a citit un omagiu semnat, între alții, de Samuel Huntington, Martin Malia și Richard Pipes. Iată un fragment cât se poate de revelator:

“Ulam a fost greu de încadrat intelectualicește și a găsit o anumită bucurie în acest lucru și în independența sa în raport cu toate ortodoxiile și părțile. În pofida aversiunii sale față de regimurile comuniste, el a propovăduit cumpătarea și aderența la valorile occidentale drept cea mai bună cale de a le controla și a le cauza decăderea. Scrierile sale au accentuat contextul istoric și civilizațional în vreme ce insistau, de asemenea, asupra semnificației și perversității ocazionale a personalităților. A împărțit elogii cu măsură; criticile sale erau cel mai adesea formulate pe un ton ironic, și nu indiferente. Ulam a rezistat tendinței din științele sociale către testarea ipotezelor și, de-a lungul anilor, s-a ținut la distanță de Departamentul de Guvernamant. Se afla mai mult în elementul său în locurile non-departamentale, în principal Casa Eliot, Societatea Signet, masa lungă de la clubul facultății și Centrul de Cercetare Rusă — văzând în acestea, cineva ar putea bănui, calitățile convivialelor cafenele poloneze rememorate atât de afectuos în autobiografia sa “Understanding the Cold War: A Historian’s Personal Reflections” (rev. ed., Transaction Publishers, 2002).

Centrul de Cercetare Rusă a fost adevăratul său cămin intelectual. Membru fondator încă de la înființarea sa în 1948, l-a condus cu eleganță vreme de șaisprezece ani. Ulam a legat prietenii profunde în interiorul și dincolo de comunitatea de la Harvard. A păstrat, în orice caz, o rezervă interioară care datora mult tragediei Ulamilor din Lwów — un subiect asupra căruia a rămas aproape tăcut până la apariția acestuia în memoriile sale. Nu s-a întors niciodată în Polonia sau Ucraina și a făcut o singură vizită scurtă în Rusia. Într-adevăr, făcuse o obsesie din minimalizarea oricărei călătorii. Chiar și în campus, trimitea asistenții de cercetare la Widener (biblioteca) în loc să caute la rafturi pentru că, așa cum le spunea colegilor, se temea că abundența acestora îl va distrage de la ultimul proiect de cercetare.”

L-am cunoscut și l-am prețuit. Am învățat enorm din cărțile sale, mai cu seamă în privința metodologiei abordării fenomenului comunist (rolul fundamental al ideologiei și al personalităților). A fost un mare învățat, un intelectual central-european autentic, un gânditor cosmopolit, ostil oricărui provincialism, o specie pe cale de extincție. Îmi amintesc perfect un prânz în Philadelphia, cred că în 1988 sau 1989, la “White Dog Cafe”, un restaurant de pe Sansom Street, situat în casa unde a locuit cândva Madame Blavatsky. I-am relatat istoria locului, legenda cățelului alb care a vindecat-o pe celebra doamnă de o cangrenă ce părea mortală. Eram trei la acea masă: Adam Ulam, Daniel Pipes și cu mine. Am stat de vorbă cel puțin două ceasuri. Regret că nu țin jurnal, aș fi găsit acolo detalii despre o convorbire care m-a marcat profund. Dar țin minte perfect ce ne-a spus despre refuzul său de a călători în Rusia, despre faptul că nu a mers acolo decât o singură dată, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ne-a povestit despre întâlnirea sa cu Viaceslav Nikonov, politolog și jurnalist, al cărui bunic a fost Viaceslav Mihailovici Molotov. Astăzi, Nikonov este un apropiat al lui Putin și un comentator politic favorabil acestuia.

După colapsul URSS a avut loc ceea ce se numește “revoluția arhivelor”, studiile ruse și sovietice au intrat într-o nouă etapă epistemică. A avansat paradigma subiectivității, ilustrată în principal de cărțile unor Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin. Stephen Kotkin (“Muntele magnetic”) și Yuri Slezkine (extrem de influentul studiu “URSS ca apartament comunal”) au explorat sistemul întemeiat de Lenin drept o nouă civilizație, cu toate implicațiile unei asemenea viziuni. S-a născut o sinteză între școala “totalitară” și cea “revizionistă” (dominată de studiile Sheilei Fitzpatrick, ale lui Lynne Viola și ale lui Moshe Lewin). Caterina Clark și Michael David-Fox au defrișat terenul menit să lumineze interacțiunile dintre experimentul sovietic și spațiul politic internațional. Robert Service și Simon Sebag Montefiore au scris noi biografii ale lui Stalin, bazate pe documente păstrate, adică ascunse, vreme de decenii sub șapte peceți. La Yale University Press apare formidabila serie “The Annals of Communism” (publicată acum în colaborare cu Hoover Institution).

Scrierile lui Adam Ulam, ca și cele ale unor Brzezinski, Pipes, Tucker, Malia, rămân în continuare izvoare de inspirație istorică și intelectuală pentru toți cei care vor să înțeleagă substratul sociologic și psihologic al comunismului și, nu mai puțin semnificativ, al post-comunismului. Noile cărți ale lui David Satter (“It was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012) și Leon Aron (“Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″, Yale UP, 2012), se situează în această admirabilă și fertilă tradiție. Conceptul însuși al revoluției întrerupte, eșuate, neterminate, a fost dezvoltat de Michael McFaul, profesor de științe politice la Stanford, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova (până în februarie 2014, când a demisionat), în cartea sa apărută cu câțiva ani în urmă, “Russia’s Unfinished Revolution”. Reacțiile oamenilor lui Putin la adresa lui McFaul sunt cunoscute: iritare, enervare, exasperare. Identice, in fond, cu cele ale politrucilor sovietici la adresa sovietologiei clasice.

Versiune actualizata a articolului transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26565051.html

Inregistrarea poate fi auzita in lectura mea aici:

http://www.europalibera.org/audio/26565050.html

O prima versiune a aparut pe Contributors, in aprilie 2012 :

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

De asemenea, legat de analogia septembrie 1939-septembrie 2014:

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/09/01/der-alte-tanz-auf-dem-alten-vulkan/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/acuta-actualitate-a-sovietologiei-adam-ulam-si-noul-razboi-rece/


Insomnii dialectice: Die Partei hat immer recht…

28/08/2014

Ora trei dimineața la Budapesta, octombrie 1956. Zgomotul și furia demonstrațiilor și marșurilor de noaptea trecută s-au domolit, dar puțini sunt cei care își dau seama că o epocă a luat într-adevăr sfârșit. La Ambasada Sovietică, munca se continuă la turație maximă: ambasadorul Iuri Andropov și consilierul său, Vladimir Kriucikov, au o întrevedere cu un oficial român, trimis în mare grabă la Budapesta de către Gheorghiu-Dej, în misiune specială. Numele lui e Valter Roman. Înalt, roșcat, numai piele și os, afișează un calm milităresc și vorbește perfect rusă, română, germană, franceză, spaniolă și maghiară. Cea din urmă îi este chiar limba maternă. Pare fix opusul aparatcicilor cărunți ai partidelor victorioase. Valter este el însuși un supraviețuitor al vremurilor de teroare. Și îi cunoaște personal pe toți actorii importanți ai piesei de teatru care va urma. E parte a unei frății mistice, a unei secte de fanatici dedicați trup și suflet cauzei revoluționare. Indivizii pot greși, însă Partidul are întotdeauna dreptate. Die Partei hat immer recht…

Decenii la rând, el a iubit Partidul așa cum un evreu profund religios se închină numelui lui Dumnezeu sau un creștin crede în Evanghelii. Cu intensitate, cu ardoare, necondiționat, total. Pentru el, marxismul este textul sacru, pur, onorabil, o cale mântuitoare spre fericirea absolută. El și Ana au mers tocmai în Ufa ca s-o consoleze pe Dolores pentru pierderea fiului ei Ruben, mort la Stalingrad. Dolores cea cu ochii scăldați în agonie, ochi ai suferinței. Nu și-a mai revenit niciodată după pierderea aceea, a rămas pentru totdeauna împietrită în durere. Valter își amintește limpede seara în care a luat cina în casa de la țară a lui Dimitrov, la începutul lui 1943, când el și Rákosi s-au contrazis pe tema destinului Transilvaniei după eliberarea acesteia de către Armata Roșie. Atitudinea lui Rákosi i s-a părut nu numai arogantă, ci total lipsită de internaționalism marxist.

Dacă există ceva ce Valter disprețuiește și urăște visceral, acel ceva e șovinismul. Josnicia egoistă, stridentă și vrednică de dispreț a naționalismului. Își amintește de copiii care strigau pe stradă, în Oradea, sloganuri stupide, odioase împotriva „jidanilor”. Doar în Partid a reușit să-și facă uitate spaimele – teribilele, insuportabilele sale neliniști. Ana nu l-a însoțit, a preferat să-l lase pe el să răspundă diatribelor furioase ale maghiarilor. Asta a fost dintotdeauna tactica Anei, să se păstreze la distanță, să pretindă că nu e implicată direct. În închisoare, la Mislea, atunci când tovarășii l-au denunțat ca trădător pe soțul ei, Luximin, tatăl Taniei și al lui Vlad, Ana nu a scos niciun cuvânt, dar apoi a votat pentru excluderea lui din partid. Iar atunci Luximin era deja mort, împușcat ca un câine turbat…

Cominternul ca patrie

Născut în 1913 într-o familie de evrei hasidici la periferia orașului Oradea (Nagyvárad), tânărul Ernest Neuländer s-a alăturat partidului comunist de la București pe când era student la Politehnică. Participa cu multă fervoare la dezbaterile dialectice de la căminul Schuler, unde locuiau studenții evrei. Iancu Iacobi, cunoscut mai târziu sub numele de Mihail Florescu, era președintele Asociației Studenților Evrei. Prieten cu Lucien Goldmann, tânărul Neuländer nu împărtășea îndoielile viitorului sociolog literar francez cu privire la procesele-spectacol de la Moscova. Dimpotrivă, vocea lui a răsunat ca un tunet la reuniunea în urma căreia Goldmann a fost exclus din celula clandestină de partid. A devenit apoi un tovarăș cu adevărat de încredere, scriind editoriale pentru revistele clandestine ale partidului. A plecat în Cehoslovacia și s-a înscris la Politehnica din Brno (numit apoi și Brun), un centru de interacțiune comunistă internațională.

La București, fusese logodit cu Paula Bessler, o fată născută în Moldova, la Botoșani. Șchioapă de un picior, extrem de vocală și neabătută în atașamentul său față de linia Partidului, Paula încerca întotdeauna să aibă dreptate și nu mai asculta de absolut nimeni odată ce gura Partidului proclama adevărul. Mai târziu, s-a măritat cu Herbert Grunstein, un comunist german, fost membru al Brigăzii Internaționale „Thalmann”. În anii ʼ70, Grunstein a devenit ministru adjunct de Interne al statului polițienesc numit RDG. În 1968, atât Paula, cât și Herbert au fost susținători înflăcărați ai invaziei sovietice a Cehoslovaciei – o acțiune pe care el, Valter, o deplângea. A fost sfârșitul prieteniei lor. Valter era un apropiat al lui Josef Pavel, fost luptător în Brigăzile Internaționale, victimă a epurărilor staliniste din anii ʼ50, numit ministru de Interne de către Dubček în timpul Primăverii de la Praga. Se considera o figură centrală a Stângii internaționale anti-staliniste, legendă de care a reușit să-l convingă și pe fiul său Pedro, acesta continuând să o apere în ciuda tuturor dovezilor care afirmau contrariul. Koestler și Orwell, Sperber și Souvarine, Ruth Fischer și Ignazio Silone, Edmund Wilson și Richard Wright, Victor Serge și Margarete Buber-Neumann – aceștia erau oamenii care ar putea fi pe bună dreptate numiți vocile Stângii internaționale anti-staliniste. Valter a rămas prieten până la sfârșitul vieții cu Santiago Carrillo, ipocritul fost stalinist care și-a început ascensiunea politică numărându-se printre organizatorii unui masacru politic la Madrid, în 1936.

De la Brno a plecat la Paris, unde l-a cunoscut pe Tito, comunistul croat care se ocupa de organizarea Brigăzilor Internaționale. Fascinat de calmul impozant al iugoslavului, a împrumutat de la acesta pseudonimul Valter ca nom de guerre. Din clipa aceea a devenit Valter Roman, o combinație bizară de nume care l-a transformat în întruchiparea armatei supranaționale de comisari a Cominternului. Exista cel puțin încă un Valter în Spania, cel polonez – ucis mai apoi, în 1946, de partizanii anticomuniști. În anii ʼ50, la Varșovia, Jacek Kuroń a pus bazele unui grup de tineri revoluționari numit „Valteriștii”, devotați unei viziuni „autentice” a socialismului. În adolescență, Adam Michnik și Irena Grudzińska au fost Valteriști. La fel si Irena Lasota.

La Barcelona, Roman l-a cunoscut pe Ernő Gerő și pe mulți alții care erau activi în operațiunile poliției secrete organizate de către generalul NKVD Orlov, care mai târziu a fugit în Occident și a dezvăluit complotul lui Stalin de a confisca revoluția spaniolă. S-a împrietenit și cu Aleksandar Ranković, care după 1944 a devenit cel mai de temut polițist din Iugoslavia și călăul de serviciu al lui Tito în încercarea de a-i stârpi pe staliniști (Cominformiști). Un alt bun prieten a fost Veljko Vlahović, care și-a pierdut un picior într-una dintre principalele bătălii. În timpul războiului, Vlahović a lucrat pentru filiala iugoslavă a postului Radio Moscova. S-a întors în Iugoslavia, unde a devenit șeful organizației de partid din Belgrad. László, Veljko, Aleksandar, Valter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst – cu toții erau ostași ai Revoluției, mândri în calitatea lor de „voluntarios internacionales de la libertad”. La fraternité – fraternitate, într-adevăr. Tulburătoarea amintire a cântecului ¡Ay, Carmela!. Odată cu trecerea anilor, lui Valter îi făcea plăcere să citeze din Miguel de Unamuno: Me duele España

Pe când se afla în Spania, Valter a fost – dacă nu chiar implicat direct –  indubitabil la curent cu lichidarea grupării foco libertario în Catalonia și cu asasinarea lui Andrés Nin de către Gerő, Vittorio Vidali și brutele lor ucigașe. În orice caz, se situa la antipodul valorilor prețuite de către Orwell, socialistul anti-autoritar. Un intelectual central-european ce râvnea cu disperare să-și uite atât originea etnică, cât și valorile inițiale, Valter s-a oțelit și a devenit un practicant abil al artei dublugânditului: întotdeauna gata să aprobe linia partidului, să o explice, chiar și atunci când cei mai buni prieteni ai săi erau înfierați drept renegați detestabili, elemente corozive abjecte și trădători ai cauzei. Pentru el, Cauza depășea orice loialitate imediată. S-a însurat apoi cu o spanioloaică, ca semn al pactului său cu națiunea cu care ajunsese să se identifice, în acea continuă fugă de propriile origini. Au avut doi copii, ambii născuți în Rusia, după sfârșitul Războiului Civil și adoptarea de către Valter a cetățeniei sovietice. La Moscova, prima oară a lucrat printre comuniștii maghiari, la sfârșitul anilor ʼ30 și începutul anilor ʼ40.

Hotelul Lux

La sosirea Anei Pauker, în urma schimbului de prizonieri dintre Stalin și guvernul român din vara anului 1940, el s-a alăturat nou-formatului nucleu de exilați al Partidului Comunist Român. Majoritatea liderilor fuseseră uciși în timpul epurărilor: Eugen Rozvány, fostul său mentor de la Oradea, avocat care lucrase împreună cu Jenő Varga, celebrul academician și consilier al lui Stalin pe probleme de economie, autor al unui manuscris despre fascism, care a constituit un element în dosarul fabricat de către NKVD în 1937, dar și David Fabian, traducătorul operei lui Lenin în limba română, și Sașa Dobrogeanu-Gherea, fiul patriarhului social-democrației din România. Toți pieriseră în negura Gulagului, iar acum, când războiul dintre Puterile Axei și URSS era iminent, Stalin avea nevoie de o nouă conducere pentru vlăguita avangardă revoluționară a României. Valter era disponibil, gata să slujească interesele cetății sfinte a comunismului. A primit un apartament la Hotel Lux, unde a întâlnit-o pe Hortensia, o comunistă spaniolă căsătorită cu un activist important, apropiat al lui Dolores Ibárruri, La Pasionaria.

 

Moscova, Hotelul Lux

A fost una dintre poveștile romantice ale altminteri macabrului stil de viață de la Lux: Valter și Hortensia și-au părăsit partenerii de viață. Valter i-a adoptat pe copiii Hortensiei (Mirela și Raul), întemeindu-și o nouă familie. În România postbelică, au mai avut împreună doi copii: Pedro și Carmen. După revoluția din decembrie 1989 și execuția lui Ceaușescu în ziua de Crăciun, Pedro a devenit prim-ministru al României. Dar deocamdată ne aflăm tot la Budapesta, în noaptea fatidică de 24 octombrie 1956.

În 1944, Valter s-a întors în România cu o divizie de prizonieri români de război, organizată de către sovietici. În timpul războiului, fusese șeful postului de radio în limba română al Cominternului, „România liberă”. A fost probabil cel mai apropiat colaborator al Anei Pauker, marea doamnă a comunismului românesc, pe care o adora și pe care o cultiva cu o smerenie de neegalat. Soțul Anei, Marcel (supranumit Luximin, teoretician al grevei foamei, un revoluționar romantic care avea legături strânse cu Ghenrikh Iagoda, șeful poliției secrete executat după procesul lui Buharin, în martie 1938), fusese arestat în 1937. Se pare că Ana nu s-a interesat niciodată de soarta răposatului ei soț: oricât de apropiată era de Molotov și de Stalin, a fost îndeajuns de prudentă încât să nu-i sâcâie cu întrebări nelalocul lor. Ca și alți supraviețuitori ai Cominternului, Ana și Valter erau puternici fiindcă păstrau tăcerea. Odată ajuns în România, Valter a devenit unul dintre cei mai activi funcționari politici, în cele din urmă fiind numit șef al Statului Major General al Armatei Române. A pus bazele unei relații cordiale cu liderul partidului, Gheorghiu-Dej – un spirit machiavelic desăvârșit, cu o cultură precară, dar cu un extraordinar instinct al puterii –, fiind numit ministru al Comunicațiilor. Dar cariera i s-a încheiat în mod periculos în 1949, atunci când fostul său prieten László Rajk, născut tot în Transilvania, a fost spânzurat la Budapesta ca troțkist și spion al lui Tito.

Valter și Rajk se cunoșteau din Spania, iar Rajk menționase numele prietenului său român în mărturisirile smulse de torționarii lui Gábor Péter. Valter și Hortensia au fost puși sub arest la domiciliu, fiind demarată – aparent la ordinele Anei Pauker – o percheziție în vederea obținerii de dovezi incriminatoare. Valter a încercat să ia legătura cu Ana Pauker, s-o asigure pe militanta stalinistă înveterată că el nu împărtășise niciodată planurile odioase ale lui Rajk. Era izolat și deznădăjduit. Poate că i-a trecut prin minte chiar gândul sinuciderii. În calitate de paria, nu mai reprezenta nimic. Sensul vieții lui era să aparțină ordinului, iar acum partidul îl trata ca pe un gunoi. A trimis scrisoare după scrisoare, i-a implorat pe Dej și pe Ana să-i dea șansa de a demonstra că, în ciuda eventualelor neajunsuri, era un ostaș devotat al partidului. A încercat să facă demersuri pe filiera sovietică, dar valul de antisemitism din ultima perioadă a regimului Stalin îi transformase pe cei asemenea lui Valter în prezențe indezirabile, de-a dreptul stânjenitoare pentru consilierii sovietici. I s-a pregătit un proces.

Trădări revoluționare

Mana cerească a venit însă în iunie 1952, când Ana și-a pierdut locul în Biroul Politic, fiind acuzată de cele mai halucinante ofense aduse la adresa partidului. Valter știa că propriul calvar ajunsese la final: le putea oferi lui Dej și clicii acestuia argumente împotriva zeiței detronate. El, adevăratul comunist, căzuse victimă îngrozitoarelor uneltiri ale Anei: resentimentele ei erau, iată, dovada faptului că plănuia să-i calomnieze pe toți revoluționarii care îi cunoșteau înclinațiile sioniste. Valter a fost reintrodus în partid, devenind un fervent propagandist al cultului Dej. Trebuia să-și răsplătească stăpânul fiindcă îl salvase. Și s-a achitat de datorie apelând la toate relațiile sale sovietice pentru a-i convinge pe ruși că Dej se afla de partea lor în mod total și necondiționat. În iunie 1953, când ungurii au demarat Noul Curs și Imre Nagy a devenit prim-ministru, Valter le-a fost de folos atât rușilor, cât și românilor: îl știa pe Imre de la Moscova, purtaseră lungi conversații și ambii fuseseră persecutați de către staliniști precum Rákosi și Pauker. Valter s-a întâlnit cu Nagy și a devenit un fel de emisar între liderii români și premierul maghiar reformist. Deci nici nu e de mirare că el a fost omul pe care atât Hrușciov, cât și Dej l-au trimis la Budapesta pentru a evalua situația în acea noapte tragică de 24 octombrie 1956. Valter i-a spus deschis lui Nagy că se joacă cu focul. Contrarevoluția trebuia nimicită fără milă, neîntârziat, fără cruțare. Nicio iluzie nu era permisă în acest sens.

Ca fost colaborator al poliției secrete, Valter putea discuta direct cu rușii, le putea influența deciziile. Îl știa și pe János Kádár, cu care s-a întâlnit a doua zi de dimineață pentru a pune la cale o resurecție a partidului comunist, sub un nume nou și cu alți lideri. Gerő a fost demis, iar acum se aflau la putere ceilalți prieteni ai lui Valter. Zece zile mai târziu, avea să fie din nou prezent la Budapesta, de astă dată pentru a le aranja transportul de la ambasada iugoslavă înspre România, unde li se „acordase” azil politic. Erau, de fapt, răpiți. Pentru Valter, prietenia era ceea ce decidea partidul. Mă aflam la o conferință în Mississippi, în septembrie 1989, atunci când Miklós Vásárhelyi, ultimul membru în viață al guvernului Nagy, mi-a spus: „Da, îmi aduc aminte de Valter, sau mai bine zis de Ernest. Ne-a interogat în România, pe când ne aflam la reședințele speciale de partid, la Snagov”. Valter se ocupase de asta, împreună cu Iosif Ardeleanu și Nicolae Goldberger – ambii activiști vorbitori de maghiară, cu un parcurs ireproșabil în cadrul mașinăriei de represiune. Nu că Valter ar fi luat parte la vreo tortură – nu, el era diferit, așa cum și vremurile erau diferite: se foloseau metode noi pentru obținerea aceluiași rezultat, procesul-spectacol și asasinarea ereticilor pe baza unor acuzații inventate.

De astă dată, însă, inculpații au refuzat să coopereze. Valter îl cunoscuse foarte bine pe Géza Losonczy, sufletul mișcării reformiste, însă a refuzat să-i accepte argumentele, respingându-le drept sofisme ale unui renegat. Atunci când Dőme Adler (Iosif Ardeleanu, șeful cenzurii românești), vechiul său camarad și rival, l-a informat că Géza își pusese capăt zilelor în arestul Securității, Valter a rămas impasibil. Nu l-a tulburat nici vestea că József Dudás, fostul comunist transilvănean, întemnițat în România la începutul anilor ʼ50, revenit în calitate de șef al Consiliului Muncitoresc de la Budapesta, a fost capturat, judecat și executat. Ani mai târziu, a citit o carte scrisă de jurnalista franceză Dominique Desanti, fostă comunistă, intitulată „Les Staliniens”. Lectura emoționantelor pagini despre Géza l-a zguduit profund, dar sieși nu a avut nimic să-și reproșeze. Își făcuse datoria și, la urma urmei, nu fusese oare prietenul său Imre Mező – fost luptător în Războiul Civil Spaniol, șeful organizației de partid de la Budapesta – spânzurat de către rebelii furioși? La modul subiectiv, credea Valter, Géza era nevinovat (refuza să admită același lucru și în privința lui Dudás, pe care îl considera un aventurier). La modul obiectiv, însă, Losonczy, ca și Vásárhelyi, ca și Nagy, ba chiar și marele gânditor marxist György Lukács erau cu toții răspunzători pentru debandada contrarevoluționară. Gânduri exasperant de chinuitoare, insomnii dialectice incurabile, bântuite de stafiile tovarășilor uciși – aceasta era blestemul lui Valter.

În iunie 1958, Imre Nagy, Miklós Gimes, József Szilágyi și Pál Maléter au fost executați în urma unei mascarade judiciare. Rolul jucat de Valter în pregătirea procesului împotriva foștilor săi prieteni fusese unul hotărâtor. Mai apoi anii au trecut, Dej a murit în martie 1965, Ceaușescu a venit la putere, dar Valter a rămas în Comitetul Central, mereu credincios liderului, întotdeauna gata să slujească vestigiile unei cauze spulberate. A murit în 1983, pare-se ca rezultat al unei hemoragii provocate de o intervenție chirurgicală neindicată. Medicii francezi care știau că are cancer fuseseră împotriva unui astfel de tratament, dar medicii români au decis altfel. Sau cel puțin asta i-a scris Petre lui Ceaușescu într-o scrisoare plină de furie, în care susținea că tatăl său fusese ucis în mod deliberat. Am descoperit respectiva scrisoare în septembrie 1994, pe când lucram în arhivele parțiale, pregătind o istorie a comunismului românesc. Ceaușescu a dat ordin să se facă o investigație specială, ale cărei concluzii au fost că Valter fusese într-adevăr victima unui malpraxis. Ceaușescu a poruncit ca medicul chirurg să fie pedepsit și să fie interzisă orice discuție pe tema cazului cu membrii familiei lui Valter.

Nu știu cum să interpretez acest final: ca pe o piatră funerară peste rămășițele central-europene ale Cominternului sau ca pe un epilog bizar la istoriile lui Danilo Kiš despre revoluționari damnați și extaze mesianice? Sau poate ca pe un avertisment criptic asupra faptului că istoria comunismului nu e într-atât rezultatul strădaniilor unor istorici sau politologi, ci e compusă mai degrabă din introspecțiile istovitoare, profund personale, chinuitor de melancolice ale unor indivizi pe care soarta i-a azvârlit în vârtejul orgiilor, vărsării de sânge, vendetelor și deznădejdii revoluționare…

Am scris textul de mai sus, un exercitiu de memorie, interpretare si fictiune, in engleza. A aparut aici, pe blogul meu. Public acum, in minunata traducere a Monicai Got, versiunea romaneasca, aparuta in revista timisoreana “Orizont” (august 2014).  Deci, e vorba de mini-nuvela situata in acel punct pe care criticul Lionel Trilling il numea “the bloody crossroads where politics and literature meet”. Este o naratiune sincopata, scrisa pe mai multe niveluri de timp, cu o multime de trimiteri la dezastrul social, economic, moral al istoriei comuniste din veacul XX. Ma ocup de mai multe cazuri, propun o caracterologie si o fenomenologie a pasiunilor comuniste. In aceasta povestire, doar gandurile celui numit Valter sunt fictive. Restul este istorie, crima, magie, vraja si credinta oarba.

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2014.pdf

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/


Vraja nihilismului sau secolul lui Lenin

26/08/2014

Fondatorul bolșevismului, Vladimir Ilici Lenin, a fost un posedat ideologic. Am recitit zilele acestea o carte minunată. A apărut acum mai mult de douăzeci de ani la Princeton University Press și se intitulează “Through the Russian Prism: Essays on Literature and Culture”. Autorul ei este regretatul profesor Joseph Frank, creatorul definitivei și imposibilei de întrecut biografii a lui Feodor Dostoievski. O carte superbă scrisă de profesorul Universității din Chicago, Toma Pavel, și intitulată “The Lives of the Novel”, este dedicată memoriei lui Joseph Frank. Fac trimitere la opera lui Frank pentru că, în propriile mele prelegeri în fața studenților de la Universitatea din Maryland, precum și în scrierile mele, explorez încontinuu sensurile hermeneuticii lui Dostoievski asupra nihilismului revoluționar din capodopera sa, “Demonii”. Aceasta este, pentru mine, interpretarea chintesențială a pasiunilor revoluționare care au dus la distrugerea vechii civilizații burgheze europene. “Demonii” este cartea pe care aș recomanda-o pentru o imaginară școală a civilizatiei. Există mai multe aluzii la aceste forțe barbare și în superbul și cel mai recentul film al lui Wes Anderson, “Grand Budapest Hotel”.

Vizionarul Serghei Neceaev l-a inspirat pe Feodor Mihailovici să creeze personajul Piotr Verhovenski, unul din acei adepți fanatici discutați de Eric Hoffer în importanta sa carte, extrem de apreciată și de Hannah Arendt, “The True Believer” [apărută recent în lb. română -"Adepții fanatici: Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă", Polirom, 2013]. O personalitate magnetizantă, o combinație de terorist ascetic și guru hipnotic, Neceaev a reușit să-l farmece la un anumit moment pe profetul anarhist Mihail Bakunin. Acesta din urmă nu a putut vedea că Neceaev nu era pur și simplu rebelul inocent cu care decisese să se împrietenească, ci, în chip mai sinistru, un avocat al terorii diabolice. Neceaev a reușit să devină alter ego-ul lui Bakunin și, pentru o relativ scurtă perioadă de timp, deși cu consecințe de durată, s-a transformat în fiul spiritual al oracolului anarhist. În anumite privințe, Neceaev anticipează impostorul pervers din “Mario și magicianul” de Thomas Mann.

În iulie 1870 (să remarcăm în trecere că este anul nașterii lui Lenin), Bakunin îi trimitea o scrisoare unui prieten din Elveția în care descria cum vede el rolul diabolic al lui Neceaev. Joseph Frank o citează extensiv, privind-o în mod corect ca pe un document esențial pentru înțelegerea gândirii revoluționare moderne: “Când e vorba să servească ceea ce numește a fi cauza, nu ezită; nimic nu îl împiedică și este nemilos cu sine și cu ceilalți. Aceasta este principala calitate care m-a atras și care m-a impulsionat să caut să mă alătur lui pentru mult timp. Unii oameni spun că e pur și simplu un escroc–dar asta e o minciună! Este un fanatic devotat, dar, în același timp, un fanatic foarte periculos, a cărui asociere nu poate fi decât primejdioasă pentru toată lumea… Ne-a trădat tuturor încrederea, ne-a furat scrisorile, ne-a compromis teribil, într-un cuvânt, s-a purtat ca un nemernic. Singura lui scuză este fanatismul său! Este teribil de ambițios fără să o știe, pentru că a ajuns să identifice cauza revoluției cu sine însuși–dar nu este un egoist în sensul clasic al cuvântului deoarece își riscă foarte tare viața și duce existența unui martir, plină de privațiuni și de o activitate incredibilă.” (Joseph Frank, “Through the Russian Prism: Essays on Literature and Culture”, Princeton: Princeton University Press, 1990, pp. 142-143).

De fapt, Bakunin era chiar vizionar: observațiile lui incisive pot fi utilizate foarte bine pentru a descrie ardoarea milenaristă a lui Lenin însuși. “Demonii” reprezintă povestea unui chiliasm revoluționar inspirat de porniri utopice exacerbate. Celula revoluționară condusă de Verhovenski este, la rigoare, o comunitate sociopatică. În acest sens, romanul devine un diagnostic, o etiologie și o avertizare. Pe de altă parte, identifică acele capcane aflate în inima modernității și prăbușirea valorilor morale tradiționale sub atacul scientismului, materialismului și radicalismului egalitar.

Există câteva cărți fundamentale care se concentrează asupra originilor intelectuale ale leninismului. Permiteți-mi să menționez aici scrierile lui Nikolai Berdiaev, Franco Venturi, James Billington, Hélène Carrère d’Encausse, Alain Besançon, Bertram Wolfe, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Martin Malia și Adam Ulam. Când examinăm mentalitatea bolșevică, trebuie să-l evocăm pe Nikolai Cernîșevski cu al său roman, îngrozitor din punct de vedere estetic, repugnant moral, dar extrem de stimulativ politic, “Ce-i de făcut?”. Principalul personaj în acea carte era “Omul Nou”, un Rahmetov autoflagelant, model pentru Lenin, Troțki, Dzerjinski, Sverdlov, Stalin și Georgi Dimitrov. Bolșevicii divinizau voința revoluționară, un ecou al rădăcinilor lor în tradiția rusă a revoltei sociale. De-a lungul secolului XX, voința revoluționară a inspirat tentative nesăbuite și adesea criminale de a distruge fundamentele libertății, de la Lenin, Mussolini și Hitler, la Stalin, Mao și Pol Pot.

Atunci când îmi țin seminarul despre sursele totalitarismului, discut “stâlpii de aluminiu” descriși de Șigaliov, ideologul monoman din “Demonii”. Acei stâlpi, arăta el, fuseseră înălțați nu pentru vrăbii, ci pentru ființele umane. În a sa cosmologie materialistă lipsită de suflet, nu există loc pentru milă, compasiune și solidaritate umană autentică. Aceasta este utopia socială a șigaliovismului, o ficțiune coșmarescă a fericirii compulsive, dictată de stat. Dostoievski știa asta atunci când scria, în februarie 1877, în “Jurnalul unui scriitor”: “Cum poți asocia oamenii pentru a-ți atinge țelurile civile dacă nu ai nicio bază în măreața și esențiala idee morală?” În aceste condiții, exterminismul social, anihilarea demonului social dispensabil (sau, așa cum l-au înțeles național-socialiștii, rasial), a “dușmanilor poporului”, a burghezului, culacului, evreului, aristocraților, “intelectualilor șovăielnici”, a preoțimii (etc.), devine o cauză sacră: “Fraternitatea va fi creată ulterior din proletariat, iar tu – tu ești o sută de milioane de suflete condamnate la exterminare și nimic mai mult. Tu ești anihilat de dragul fericirii omenirii. Alții, aflați printre maeștrii de manej [conducătorii circului], spun direct că n-au nevoie de fraternitate, că această creștinătate este un nonsens și că viitorul umanității va fi proiectat doar pe baze științifice”.

http://souloftheeast.org/2014/05/30/dostoevsky-on-socialism-pt-i/

Doctrina lui Șigaliov a fost o utopie socială absolută, o sinteză logică perversă din Platon, Rousseau și Fourier. Modelat după chipul și asemănarea lui Neceaev, apologetul terorii, Piotr Verhovenski merge chiar dincolo de Șigaliov, pe care îl percepe ca extrem de ineficient cu ale sale contemplații dogmatice. În fapt, șigaliovismul ar fi rămas un exercițiu de fantasmare socială sterilă fără acești gangsteri ideologici care l-au transformat într-o catastrofă globală kafkiană. Este tocmai ceea ce poetul polonez Aleksander Wat a identificat a fi prezența Diavolului în Istorie, o temă explorată cu măiestrie de Leszek Kołakowski, și una pe baza căreia mi-am elaborat cartea omonimă.

Secolul XX a fost secolul lui Lenin. Leninismul nu poate fi înțeles decât dacă ne întoarcem permanent la Dostoievski. Dorința arzătoare de a reconstrui radical natura umană, ceea ce regretatul gânditor politic și biograf al lui Stalin, Robert C. Tucker, numea obsesia transformistă, era prezentă în convingerea lui Șigaliov că rezultatul final al libertății nelimitate trebuie să fie despotismul nelimitat. Visul s-a transformat în coșmar și rebeliunea prometeică marxistă a fost degenerată prin legitimarea ideologică a Gulagului. Fatala intersectare dintre romantismul nihilist, caracteristic intelighenției ruse, și filosofia oraculară a lui Karl Marx, a dat naștere bolșevismului.

Școala civilizației este totodată și o școală despre amenințările la adresa civilizației, incluzând barbaria ideologică. Amoralitatea nihilistă abolește îndelungatele distingeri între Bine și Rău. Pentru Dostoievski, cea mai agonizantă dilemă a modernității își are obârșia în ateismul militant agresiv, extincția sacrului, masacrarea transcendenței, separarea de visul inocenței și năzuința către o puritate primordială recuperabilă. Intelighenția revoluționară rusă și urmașii ei considerau că salvarea se poate produce doar prin intermediul unei orgii apocaliptice a sângelui și focului. În locul iubirii, utopiștii radicali au cultivat (și încă o fac) ura, răzbunarea și distrugerea.

Articolul de mai sus a fost scris pentru volumul in curs de aparitie “Stop the Stupidity! The Indispensable Art & Education” editat de eseistul olandez Rob Riemen cu prilejul aniversarii a 20 de ani ai Institutului Nexus. Intrebarile la care mi s-a cerut sa raspund suna astfel : “If you imagine to be a teacher at the young Nietzsche’s ideal “School of Civilisation”, then 1. What (which book or other object of art) would you insist your students to read, see, and or listen to AND WHY? 2. Based on your own experiences of life, which virtues/qualities/skills would you teach your students to make them their own?” Textul a fost tradus din engleza de Marius Stan caruia ii multumesc pe aceasta cale.

Sugestii de lectura:

http://www.contributors.ro/cultura/katyn-dostoievski-si-diavolul-in-carne-si-oase-un-dialog-cu-h-r-patapievici/

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%c8%9bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%c8%99i-socialismul/

http://www.contributors.ro/global-europa/era-lenin-un-intelectual-un-dialog-cu-profesorul-toma-pavel/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/

http://www.curteaveche.ro/autori/rob-riemen.html

Articol aparut si pe blogul meu de pe site-ul postului de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26549301.html?nocache=1


Recomandare de lectura: Andrei Cornea si conditia tragica a libertatii (Updated)

20/08/2014

“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.

Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.

Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).

Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.

Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.

Și totuși, îndrăznesc să spun, există o speranță care subzistă contre tout espoir. Este speranța care a ținut-o în viață pe Anna Ahmatova atunci când dispăreau, uciși sau deportați, toți cei apropiați ei. Este speranța care l-a făcut pe Vasili Grossman să scrie “Viață și destin”. Este speranța lui Ivan Denisovici din finalul romanului lui Aleksandr Soljenițîn care a zguduit despotismul comunist. Este speranța celor fără de speranță despre care a scris Walter Benjamin la începutul erei naziste. Să o recitim, așadar, pe Hannah Arendt, să medităm la cuvintele cu care se încheie una din cărțile mari ale umanității, “Originile totalitarismului”, o carte pe care, știu sigur, Andrei Cornea o prețuiește, ca și mine, în cel mai înalt grad: “Dar e de asemenea adevărat că fiecare sfârșit în istorie cuprinde în mod necesar și un nou început; începutul acesta este singura promisiune, singurul ‘mesaj’ pe care îl poate aduce vreodată un sfârșit. Începutul, înainte de a deveni eveniment istoric, este capacitatea supremă a omului; din punct de vedere politic, el este identic cu libertatea omului. Initium ut esset homo creatus est–’pentru a se face un început, a fost creat omul’, a spus Augustin. Începutul acesta este garantat de fiecare nouă naștere; el este, cu adevărat, fiecare dintre oameni.” (Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Humanitas, 2014, p. 589). Tragedie? Desigur. Dar una cu final deschis.

http://www.giftbooks.ro/editii-cu-autograf/406-miracolul-despre-neverosimila-faptura-a-libertatii-editie-cu-autograful-autorului.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

http://www.contributors.ro/cultura/un-liberal-tragic-john-gray-si-mitul-progresului/

http://www.contributors.ro/cultura/pesimismul-lui-walter-benjamin-%c8%99i-ingerul-istoriei/

O precizare: In “Observator Cultural”, Ovidiu Simonca se ocupa de articolele mele din ultima vreme, inclusiv cel in care ii ripostam lui Victor Ponta pe tema absurdei comparatii dintre Monica Macovei si Ana Pauker. Ma trimite sa citesc ce-a scris prozatorul Norman Manea pe tema celei care, intre 1947 si 1952, a fost exponenta principala, alaturi de Gheorghiu-Dej, a unui regim criminal. Din cat tin minte, dl Manea a folosit in textele sale (si) cartea lui Robert Levy. Ii precizez domnului Simonca, pe aceasta tema, ca am fost referent editorial pentru cartea lui Robert Levy la University of California Press si ca pe coperta a patra a editiei americane se afla un citat (endorsement) din ce-am scris eu, alaturi de texte semnate de profesorii Istvan Deak si Daniel Chirot. Deci nu sunt chiar afon la subiect :) La randul meu, cutez sa-i recomand:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/

De asemenea, dl Simonca citeaza, de pe blogul meu, un pasaj din articolul-replica pentru Victor Ponta. Intrucat citatul este incopmplet, il reiau aici: “Am trait sa o vedem si pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a infiintat politia secreta a dictaturii castriste) si al maoismului, stangistul de cafenea numit Victor Ponta indrazneste sa o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minti faptul ca Monica Macovei a spus ca isi compara destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identitati biografice! Dar sa admitem ca plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea sa il lase nesanctionat. Dar nu pricep nici in ruptul capului de ce presedintele unui partid dominat inca de matusalemul comunismului din Romania, Ion Iliescu, socoate ca Ana Pauker a fost o nemernica. Dimpotriva, companero Ponta, ar trebui sa puneti flori, in calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi afland urna “inflacaratei militante”!”

Nu fara legatura cu dl Simonca, iata un citat din cartea despre care scriu mai sus: “In acea vara s-au scurs saptamani intregi in care am asistat la ceea ce credeam ca nu se mai poate intampla intr-o tara din UE si NATO, in secolul XXI: am vazut cum se proferau, din partea celor mai importanti responsabili politici, inclusiv din partea presedintelui interimar, amenintari si somatii la adresa Curtii Constitutionale, a procurorilor si a justitiei in general, cum se pronunta de catre prim-ministru o nesfarsita suita de minciuni, am vazut o campanie mediatica de vilificare a presedintelui suspendat si a partizanilor sai, a unor intelectuali si scriitori ostili noii puteri, campanie de o violenta verbala fara precedent; am vazut amenintari cu interventia in strada in favoarea puterii a unui veritabil ‘Freikorps’ fascistoid de ofiteri in retragere.” A bon entendeur, salut!

http://www.observatorcultural.ro/Ce-tara*articleID_30652-articles_details.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/08/18/victor-ponta-monica-macovei-mandela-si-mantia-anei-pauker/

Update: Foarte frumos articolul lui Sever Voinescu la cinci ani de la stingerea din viata a lui Leszek Kolakowski:

Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.

http://www.evz.ro/kolakowski.html

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers