Recomandare de lectura: Despre resurectia negationismului securist

Nimic nu este mai revoltator, mai socant si mai repugnant in Romania de azi decat revenirea in discursul public a obsesiilor negationiste proprii demagogiei securiste. Se lucreaza intens si perfid la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar si se incearca discreditarea actiunii de condamnare a comunismului ca regim criminal si ilegitim. Daca in urma cu doua decenii fostii securisti se multumeau sa stranga, in chip veros si venal, averi fabuloase, azi vor sa impuna si o naratiune absolut falsa despre cat de patrioti au fost in anii “rezistentei impotriva Kremlinului”.

O “rezistenta” ce avea loc in conditiile in care Romania era membra a Tratatului de la Varsovia si a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu exceptia, poate, a Albaniei.  Nimeni nu neaga ca dictatorul roman, cel pe care Gorbaciov il numea “Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei si dominatia sovietica in miscarea comunista mondiala. Nu vad o problema in a admite aceste lucruri. Dar nu a incercat niciodata sa mearga dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un tantar uneori enervant, un personaj iritant si excentric, absorbit de propria imagine, in fond de un nesfarsit ridicol, de “Nicolae Viteazul”, dar in niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (cazurile Nagy si Dubcek). Priviti scena depunerii juramantului in martie 1974 ca presedinte al RSR (alaturi de marioneta Stefan Voitec, cu sceptrul prezidential in mana, cel elogiat de Salvador Dali intr-o faimoasa telegrama de felicitare a carei publicare in “Scanteia” l-a costat functia  pe directorul adjunct al “Agerpres”-ului in clipa cand s-a inteles ca marele pictor isi batuse joc la modul absolut de micul tiran de la Bucuresti) si daca nu izbucniti in ras, mi-e teama ca aveti probleme cu umorul…

In politica interna, urmand linia lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu era mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Brejnev. Cand URSS a pornit pe drumul reformelor reale, dupa venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceausescu a incetat sa mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist si asa a fost tratat de catre Occident si de catre Gorbaciov. Securitatea, atat cea interna si cea externa, a fost subordonata vointei sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii initial oligarhice, ulterior tot mai personalizate. Securitatea nu a fost creata, cum afirmau fractionistii care au trimis “Scrisoarea celor 6″, pentru a servi “oranduirea socialista impotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut sa emita o asemenea enormitate.

A nu recunoaste diferenta intre nostalgicii Securitatii “originare”, “scut si sabie” a partidului comunist, si disidenti este o proba de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat si de buna credinta stie ca Securitatea a fost institutia criminala care, din prima si pana in ultima ei clipa, a sustinut un regim criminal. Ca Brucan, Apostol, Barladeanu si Parvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Ca unii fosti disidenti si istorici ai comunismului il ignora este cu totul altceva si e intristator…

In aprilie 2006, la Bucuresti, am participat la o dezbatere organizata de Fundatia “Horia Rusu” pe tema “Procesul comunismului”. Venisem in tara pentru a porni activitatea Comisiei Prezidentiale. Prezent la conferinta, fostul presedinte Emil Constantinescu m-a intrebat ce voi face daca nu vom ajunge la condamnarea institutiilor care au calcat in picioare ideea de lege in Romania. Am declarat atunci public ca daca nu vom condamna Securitatea ca institutie criminala pe intreg parcusul existentei sale, eu voi face opinie separata si voi rosti public pozitia mea. Nu a fost cazul, “Raportul Final” a spus apasat ceea ce trebuia spus. Dar, in mod cu totul neintamplator, la cateva zile dupa acea declaratie, incepea o campanie de o amplitudine, intensitate si ticalosie greu de imaginat impotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerusinate.

Sinteza perversa dintre stalinism si fascism, realizata de regimul Ceausescu, este azi celebrata drept o expresie a curajului si demnitatii. Stefan Andrei si Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu si Dumitru Popescu, Aurel Rogojan si Olivia Clatici scriu carti in care nu numai ca nu se caiesc, ba chiar dimpotriva, sunt mandri de faptele lor.  Au facut ce trebuia si ar mai face-o inca si inca odata. Minciuna, lipsa de decenta si insolenta se contopesc in acest gen de “literatura”. Fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, amintitul Rogojan, publica de zor editoriale in “cotidianul.ro” si ne delecteaza chiar cu un volum aparut exact acolo unde trebuia sa apara, adica la editura condusa de Petru Romosan. S-a trecut de faza elucubratiilor gen Pavel Corut, acum au intrat in scena grangurii. Generalul-securist Vlad este oaspete de onoare la diverse lansari de carti. Pe cand cartea sa de “memorii?” De Ion Iliescu nu mai vorbesc. In cazul sau, recomandarea de lectura ar trebui sa fie sentinta pronuntata in Guatemala impotriva fostului dictator Efrain Rios Montt, condamnat la 80 de ani de inchisoare pentru genocid si crime impotriva umanitatii.  

Recomand aici un excelent articol scris de jurnalistul Petre M. Iancu de la “Deutsche Welle”. Folosesc acest prilej pentru a ura postului de radio “Deutsche Welle”, la sase decenii de existenta, ani multi si prosperi. Am colaborat indeaproape cu acest post, la un moment dat am avut o rubrica saptamanala din care s-a nascut volumul “Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, aparut in 2002 la editura Polirom.

“Mai poate avea loc o revoluţie în România? Dacă da, ea se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin calomnii…
Am fi vrut să-i uităm. Dar cum am putea? Securitatea şi apologeţii ei continuă să mizeze pe amnezia şi dezinformarea noastră, pe manipularea memoriei, a iubirii de neam, pe calomnierea ca instrument represiv, de intimidare şi de blocare a adevărului. Toate spre a reabilita poliţia politică şi a promova restauraţia.
Misiunea executată de apologeţii din trusturile patronate de oligarhia securistă şi de lacheii lor e simplă. Seamănă cu a naziştilor care, acum exact 8 decenii, ardeau cărţile disidenţilor în piaţa publică spre a spulbera, după ce puseseră mâna pe puterea politică, şi orice urmă de opoziţie spirituală. În România contemporană se încearcă punerea pe rug, prin calomnie, a reputaţiei ziariştilor şi cărturarilor independenţi. Prin minciuni, răstălmăciri, revizionism şi torpilarea oricărei dezbateri oneste, diferenţiate se grăbeşte actualizarea şi reeditarea trecutului, cu tot cu represiunea lui totalitară, dar în aşa fel încât, pentru a-l evoca pe Aldous Huxley şi al său Brave New World, tirania să înceapă să ne placă.

Într-o atmosferă otrăvită de eşecul intelectualităţii româneşti de a profita de un răstimp de aproape un sfert de veac spre a aborda diferenţiat vinovăţiile trecutului, a decanta şi tranşa problema memoriei şi chestiunea complicităţilor cu regimurile totalitare, acest obiectiv nu e utopic. Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob şi antioccidental din vituperaţii antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reaminteşte fatal de „mândria naţională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame şi de frig din România ceauşistă.

Mai ştim oare ce a declanşat evenimentele din decembrie 89? Ne dăm seama cum se manifestă actualmente spectrul infamiei ceauşiste? Cum poate fi exorcizat? În frica de pedepsele draconice pentru un avort şi de controalele poliţiei politice; în frigul din case, când, lihniţi de foame cum erau, părinţii nou-născuţilor se luptau cu cele 2-3 grade din locuinţe, punând pe copiii lor încă o pătură şi încă una, în speranţa că măcar bebeluşii vor supravieţui; în toate acestea şi în insuportabila minciună zilnică a propagandei rezidă cauzele revoluţiei din 89.
Or, pentru toate acestea, pentru torturarea, decenii la rând, a românilor de vină e securitatea. Nu doar cea din epoca, din fericire scurtă, a cuplului Ana Pauker – Gheorghiu-Dej, ci şi din cea neaoşă, ceauşistă…

Când, în 1989, în ciuda teoriei puciului şi-a insistenţelor unor pseudo-istorici asupra presupusei prezenţe a unui „mare număr de ruşi” la Bucureşti, tinerii români au ieşit în masă în stradă, revolta lor a fost una anti-securistă. Când liceenii şi studenţii s-au confruntat cu „teroriştii”, încercând să oprească tancurile dictaturii cu pieptul gol, când şi-au dat viaţa strigând, „vom muri şi vom fi liberi”, nemernicia criminală a comunismului care-i ameninţa nu era anonimă. Avea un chip. Era chipul ofiţerilor şi agenţilor poliţiei politice, cu gradele şi numele lor. Era faţa sinistră a unor generali de securitate precum Pleşiţă, Iulian Vlad, ori adjunctul acestuia, Aurel Rogojan.

E incontestabil că, dacă spre deosebire de toate celelalte din estul şi centrul Europei, revoluţia română a fost, câtă a fost, una sângeroasă, acest fapt s-a datorat, în mare măsură, ticăloşiei poliţiei politice comuniste. Care, sub Ceauşescu, nu s-a rezumat „să apere ‚cuceririli’ revoluţionare”, în speţă averile imense acumulate de nomenclatura comunistă, să-i spioneze şi să-i prigonească pe români, ci-şi inventase sieşi şi o falsă justificare patriotică. Securitatea ar fi fost, vezi bine, nu atât o simplă organizaţie criminală, precum Gestapoul, cât, în opinia unora dintre mai-marii, generalii şi ofiţerii ei, un aparat chipurile „de apărare” a naţiunii în faţa ruşilor, ungurilor şi altor „alogeni”. Realitatea e alta. Au scos-o în evidenţă disidenţii, “transfugii”, istoricii oneşti, securiştii convertiţi la antisecurism şi democraţie precum Pacepa. Pâinea cea de toate zilele a poliţiei politice era represiunea. Era prigonirea, reprimarea, reeducarea poporului român.

Or, în ultimii ani, revizionismul istoric care neagă această realitate sau o minimalizează şi o relativizează, aşa cum s-a făcut şi cu Holocaustul, s-a văzut umflat cu pompa. S-au înmulţit îngrijorător apologiile cu inflexiuni fasciste şi legionare la adresa naţional-comunismului securistic, laudele aduse orientării antisemit-xenofobe şi rasiste a poliţiei politice a regimului ceauşist.
Declanşată de mult, semnalată de observatori competenţi, precum fostul disident Gabriel Andreescu, ori de şeful Comisiei de istorici care a întocmit valorosul Raport de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu, aceste panegirice fac parte dintr-o sistematică şi amplă campanie. Scopul ei e reabilitarea securităţii şi pregătirea terenului ideologic al restauraţiei.
Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Se lucrează la aceiaşi campanie şi în blogurile care, departe de a înfiera comunismul, aşa cum vor să pară, susţin în fapt astfel de autori. Cu toţii utilizează toxic impulsurile naţionaliste româneşti spre a ridica osanale tezelor auto-justificative ale celor mai abominabile figuri ale poliţiei politice ceauşiste. Te întâlneşti la tot pasul cu aceste odioase exemplare. De pildă, dacă ai ghinionul de a da, în internet, peste un blog în genere plicticos, uneori imund, precum cel ţinut de un oarecare V. Roncea, un ins cu fumuri de jurnalism de investigaţie şi pretenţii de respectabilitate ong-istă. De ani de zile site-ul său iese în evidenţă prin campanii virulente de susţinere a securiştilor de rang înalt şi a pseudo-istoricilor cu obsesii ultranaţionaliste şi, pe de altă parte, de ţintuire la stâlpul infamiei a celor mai importanţi gânditori şi militanţi pentru democratizarea României.

Cu sete şi aprigă mânie proletară loveşte acest blog în toţi cei care au refuzat să înghită gogoaşa patriotismului securistic, care încearcă să demaşte manipulările sistematice ale specialiştilor în dezinformare din trusturile de presă controlate de oligarhia securistă, sau sunt pur şi simplu neobedienţi faţă de emanaţiile ei.  Cei „demascaţi” alcătuiesc practic toată crema gândirii antitotalitare româneşti: Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi mulţi alţii. Sunt intelectuali de-o calitate maximă, cercetători, savanţi şi autori de o moralitate şi o competenţă profesională ireproşabile, oameni care se bucură, pe bună dreptate, de-o indestructibilă credibilitate internaţională.

În răspăr faţă de realitate şi de verdictele CNSAS unora dintre cei asasinaţi în efigie li se impută frecvent şi calomnios „turnătorii” la securitate imaginare, ori discutabile devreme ce n-au făcut rău nimănui. Ceea ce aminteşte de vorba unui fost disident potrivit căruia, „în România, securiştii strigă securiştii”. Alţii se văd învinuiţi din raţiuni de obârşie sau din te miri ce alte motive.
În rândul celor atacaţi din greu autorul blogului cu pricina a inclus recent şi Europa Liberă şi Deutsche Welle. A făcut-o probabil în siajul vituperărilor din epoci de puci ale premierului Ponta, care înainte de a se hotărî să coabiteze, se plângea în vara anului trecut de prezumtivi jurnalişti chipurile „infiltraţi” de securitate în media occidentală.

În reacţie la articole în care s-a evidenţiat derapajul USL-ist şi modul în care se manipulează la Bucureşti opinia publică, n-a fost scutit nici autorul acestor rânduri de atenţia dezinformatorilor profesionişti. Astfel, între frânturi de semi-adevăr, de manipulări, dezinformări, „Caţavencii” şi în siajul lui alte site-uri, între care blogul lui Roncea, au lansat minciuni sadea. Mi s-a atribuit o denumire prezentată fals şi defăimător, ca fiind „numele meu real”, spre a se implica ori sugera că aş semna cu un pseudonim şi mi-aş ascunde obârşia.
În context se cere semnalat că, pentru oştirea denigratorilor, recursul la metoda securistă de tristă faimă a politicii de cadre comuniste, în speţă la calomnierea indirectă, prin trimiterea la „originile sociale nesănătoase” ale celui înfierat e un instrument tipic.

Inutil de speculat dacă aceste site-uri, din care unele pretind a fi de „investigaţie”, dar nu sunt, devreme ce nu s-au obosit să verifice informaţiile primite, au căzut în capcana întinsă de vreun ex-securist incompetent, dar dornic de-afirmare. Cu informaţii trunchiate extrase din dosarele pe care le-a întocmit poliţia politică în epoca în care-şi urmărea victimele se face de mult politică în România. Sigur e că, în ceea ce mă priveşte, publicarea lor este şi rodul fanteziei aprinse de USL-ism, Antenism şi anti-băsism.  Fapt este că falsificarea realităţii, intoxicările şi calomnia se împerechează mai mereu cu tentativa discreditării celor care au pus constant umărul la eliberarea României, la consolidarea democraţiei româneşti şi a statului de drept. Plasarea dezinformatoare şi manipulatoare a unor nume de ziarişti în rând cu indivizii compromişi e o tipică metodă securistă şi, de altfel, un modus operandi care uneşte toate poliţiile politice ale tuturor sistemelor şi mişcărilor totalitare.

În fine, se cere spus clar: în pofida miturilor puse în circulaţie şi întreţinute cu ajutorul oligarhiei actuale spre a pune pe butuci memoria şi a desfiinţa libertatea şi viitorul european al României, atât securiştii, cât şi legionarii au trădat mârşav interesele naţionale. Patrioţi n-au fost. Patrioţi, din unghiul meu, s-au dovedit în schimb adversarii rinocerizărilor din toate timpurile, începând cu Mihail Sebastian şi continuând, după 1945, cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Între ei sunt oameni ca Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Rateş, Nadia Pohne, Tatiana Korn care au condus departamentele româneşti de la Europa Liberă şi Deutsche Welle, susţinând, din occident, prezervarea autenticelor valorilor româneşti. Unii cu preţul propriei lor vieţi.

Securiştii nu şi-au depăşit în schimb condiţia de torţionari, de prigonitori şi asasini ai românilor. Petre Badica afirma recent, în paginile României libere, că n-ar mai fi posibilă o revoluţie. Pentru că, altfel decât în 1989, când ne unea ura generată de Nicolae Ceauşescu, n-am mai şti azi pe cine să detestăm. Ba eu aş avea, parcă, o idee. Viitoarea revoluţie se va îndrepta, sper, contra hidoaselor metode de promovare a represiunii şi restauraţiei totalitare prin minciuni, dezinformări şi calomnii, ca şi împotriva marilor şi micilor lor şamani.”

Articol publicat de Deutsche Welle

http://www.polirom.ro/catalog/carte/scrisori-din-washington-reflectii-despre-secolul-douazec-976/

Discursul urii zamisleste monstri

 

Discursul urii atinge cote paroxistice pe “Antena 3″ si pe forumurile ex-cotidianului — cititi cascada de antisemitism purulent ca reactie de sustinere la interviul presedintelui executiv al IICCMER, militantul PNL Andrei Muraru, in care sunt acuzat de toate pacatele lumiii (cupiditate, venalitate, nepotism, coruptie etc). Mentalitatea exclusivista proprie totalitarismului, instigarea la “starpirea dusmanului”, intoleranta convertita in suprema virute, reducerea celuilalt la conditia de vermina, dezumanizarea categoriilor desemnate/denuntate drept eliminabile, toate aceste patologii rabufnesc toxic in declaratii precum aceea a lui Mircea Badea: “E, atat de rau ii urasc pe astia. Si nu stiu cum e viata asta, ca, vezi tu, e complicata rau, pana la varsta respectabila pe care am atins-o mi-am dat seama ca e impredictibila viata. Prietene, daca o sa am vreodata ocazia in aceasta viata sa le fac rau astora, o sa le fac. Deci n-am nici cea mai mica opreliste. Romanisme d-alea de genul “Sa-i lasam in plata Domnului”, d-alea, stii? Nu cred in plata Domnului. Deci daca vreodata in aceasta viata voi avea ocazia sa le fac rau, o sa le fac rau. Meticulos, incet si determinat.”

Merita accentuat faptul ca sintagma “suflete de sclavi”, utilizata pentru stigmatizarea unor intelectuali precum Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Andrei Cornea sau subsemnatul, a fost introdusa in discursul public de catre fostul presedinte Emil Constantinescu. Lansata in chip vindicativ de cel care s-a pretins candva un intelectual democrat, ea a devenit moneda curenta in asaltul “Antenelor” impotriva unor jurnalisti precum Dan Tapalaga, Robert Turcescu, Andreea Pora, Mircea Marian, Ion Cristoiu, Dan Turturica, Cristian Campeanu etc Din nefericire, atacurile intelofobe au fost sustinute chiar in zone in care asemenea actiuni ar fi trebuit sa fie demistificate drept neo-barbare.

Cine crede ca asemenea instigari la ura nu au efecte se inseala. Retorica totalitara zamisleste monstri. Nu ma refer doar la experientele cumplite ale anilor 30. Mult mai aproape de vremurile noastre, lectiile fostei Iugoslavii sunt extrem de instructive la acest capitol.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14533741-antena-3-ataca-slugile-lui-basescu-prin-imagini-andreea-pora-mancand-contractul-1-milion-euro-colonelului-turcescu-cristoiu-brat-udrea-mircea-badea-daca-voi-avea-ocazia-fac-rau-fac-rau.htm

http://www.revista22.ro/retorica-urii-zamisleste-monstri-24052.html

Despre “Europa Libera”, dupa 30 de ani (I)

Exact acum trei decenii, în februarie 1983, a început colaborarea mea cu postul de radio „Europa Liberă”. Primul text transmis se intitula “Nicu Ceauşescu şi socialismul dinastic în România”. Vreme de aproape 20 de ani am scris săptămânal. Apoi mai rar, dar nu am contenit să transmit comentarii, recenzii, opinii despre idei, evenimente, politică, istorie. O fac şi acum. „Europa Liberă” a fost numele unei tribune a rezistenţei democratice româneşti. Ura regimului comunist pentru acest post de radio era ura beznei în raport cu lumina. Graţie „Europei Libere”, spălarea pe creier organizată sistematic de regim a capotat mizerabil. Sunt mândru că am putut fi activ de acea parte a baricadei.

Am încă scrisorile primite de la regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Românesc. Într-una îmi scria, după ce începusem să primesc ameninţări cu moartea: „Welcome to the club”. Vlad era ironic, dar clubul celor direct vizaţi de Securitate era real. Dezinformarea se făcea în varii direcţii: ziare periferice în care apăreau scrisori indignate de la presupuse victime ale comunismului, ponegriri, invective, utilizarea unor cozi de topor întotdeauna gata să-şi ofere serviciile cui plăteşte mai mult, santajul, mita, presiunile psihologice. Nu ni se ierta impactul, popularitatea, faptul că rosteam acolo adevărul, la un ceas al minciunii celei mai nesimţite.

Cel mai mult deranja credibilitatea. N-am avut norocul să-l întâlnesc pe Noel Bernard, dar el a ramas pentru mine modelul jurnalistului onest, al comentatorului lucid. Vlad Georgescu, la rândul său, a continuat linia lui Bernard, a menţinut şi a încurajat standardele autentice de curaj şi onoare jurnalistică. Pe mine, Vlad m-a îndemnat să-mi urmez consecvent cariera academică. A scris una din primele scrisori de recomandare pentru mine.

La un moment dat m-a întrebat: „Cum se face că şi dumneata, şi Vladimir Socor, deşi veniţi din familii de cunoscuţi ilegalişti, sunteţi atât de categoric anticomunişti?” Ţin minte că i-am răspuns că era vorba de o cunoaştere din interior a unui cosmos politic amoral, bântuit de amintirile atâtor intrigi, crime, trădări şi vendete. Istoricul Vladimir Socor lucra, pe atunci, la servciul de cercetare al Europei Libere. Era (şi este) unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai comunismului din România. La moartea lui Valter Roman, în 1983, a scris un text memorabil, pornind de la un eseu al lui Isaac Deutscher.

Am scris şi eu articol despre Valter Roman, se intitula „Gustul amar al conformismului”, este inclus în volumul „Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008). Ştiu că, în pofida faptului că este un text cât se poate de echilibrat, Petre Roman a fost extrem de iritat. Mă rog, dl Roman este şi azi prizonierul iluziei că tatăl său, activist important al Cominternului, a fost un exponent al stângii democratice, nu al celei staliniste. Dar nu expertiza istorică şi nici onestita tea îl caracterizează pe primul premier fesenist.

Primeam de la Vlad Georgescu scrisori scurte, uneori de un singur rând: “Ce ştii despre Foriş?” Urma un articol, poate mai multe. Aşa am ajuns să explorez pe unde scurte istoria comunismului din România şi din alte ţări europene. A prins fiinţă un serial care, în multe privinţe, era ceea ce Danilo Kis a numit „o enciclopedie a morţilor”. Când am întâlnit-o prima oară pe Ana Blandiana, în martie 1990, ţin minte că a rămas foarte surprinsă descoperind că nu eram un „domn cu pipă” care istoriseste lucruri din tinereţea sa zbuciumată.

SENATUL EVZ. Dupa 30 de ani: Despre “Europa Liberă”, rezistentă, speranţă şi greaţă (I – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-dupa-30-de-ani-despre-europa-libera-rezistenta-speranta-si-greata-i-10234.html#ixzz2LNvCdSNZ

Adevaruri necesare: Brucan, Paler, Radu Calin Cristea si cu mine

Trecutul nu este o alta tara. Mi-a revenit in minte acest lucru afland despre un rechizitoriu virulent, incoerent si diszgratios semnat de un jurnalist roman la adresa mea. Nu discut aici scrierile elogioase semnate de acelasi autor la adresa cartilor mele. Ori invitarea mea sa vorbesc la Muzeul Literaturii Romane pe care il conducea in urma cu cativa ani. Ori faptul ca se face iremediabil de ras cu consideratiile sale puerile despre teoria Critica a Scolii de la Frankfurt si receptarea ei in Romania anilor 70. Utilizarea manipulativa a unor texte scrise inainte de plecarea mea din tara este o practica veche. O facea Securitatea, au facut-o “Romania Mare”, “Tricolorul” etc Acum o face Radu Calin Cristea la “Observator Cultural”. Din pacate, nu doar el.

Nu mai vorbesc ca imi face o culpa din citarea lui Santiago Carrillo intr-un volum din 1976. A auzit el de eurocomunism? Consider ca unele din acele acele texte au reprezentat regretabile concesii facute dominatiei ideologice comuniste. Nu insa si cele despre Adorno, Marcuse, Habermas, H. H. Stahl, C. Noica, tanarul Lukacs, Karl Korsch si Antonio Gramsci. In plus, daca eram un pion atat de important in aparatul ideologic (lucru fals), cum de n-am fost macar asistent universitar ori cercetator la un institut al Academiei? De ce am lucrat ca sociolog la Institutul pentru Constructii tipizate si nu la Academia “Stefan Gheorghiu” ori  macar ca redactor la revistele de tineret?

Un tanar cercetator propune, tot in “Observator Cultural”, o paralela intre optiunile gardiste ale tanarului Mircea Eliade si cele comuniste in cazul meu. Este anistoric si chiar absurd: Eliade a ales sa sustina legionarismul intr-o Romanie democratica. Putea sa aleaga alta cale ideologica. Din cate stiu, Eliade nu s-a delimitat transant de fascism, nu a scris texte pe acest subiect, nu a rupt public cu optiunea de tinerete. A evitat subiectul, l-a eludat. Nu cred ca cineva poate spune acelasi lucru despre ruptura mea cu comunismul, in oricare dintre incarnarile sale.  As adauga, pentru a corecta o alta distorsiune bio-bibliografica, faptul ca nu am beneficiat in niciun fel de pe urma scrierilor mele incriminate azi cu atata zel in paginile amintitei reviste.

Nu am ascuns niciodata ca am avut convingeri de stanga. M-am nascut intr-o familie de vechi comunisti care, in pofida dezamagirilor, au crezut in marxism si chiar in “Partid”. M-am despartit de acele convingeri, am devenit un intelectual liberal. In sensul profund al cuvantului. Nu sunt ”Homo Brucanus”, cum prea putin inspirat si incontestabil stigmatizant si-a intitulat dl Cristea serialul in varianta initiala, anuntata de “Observator Cultural” drept “un text incendiar”. Chiar este nevoie de incendii?

A propos trecut, imi amintesc cum Silviu Brucan a iesit in fata (stia sa o faca!) imediat dupa Revolutie si i-a reprosat lui Octavian Paler trecutul de membru supleant al CC al PCR si de redactor-sef la “Romania Libera”, precum si unele texte regretabile din anii 60. Ideologul comunist, devenit doctrinarul fesenist, isi permitea sa-l admonesteze pe scriitorul care rupsese categoric cu sistemul. Nu mai conta apostazia lui Paler, ea era persiflata obscen. Inclusiv de Vadim Tudor care scria numele acestuia cu doi de “l” spore a sugera lipsa sa de “romanitate. La vremea respectiva, Dorin Tudoran a publicat un articol dur, in revista “Agora”, la adresa lui Brucan . Este un text care poate ar merita recitit. Se intitula, daca nu ma insel, “Care Oxford, tovarase Comintern?”

Brucan ii interzicea, de fapt, lui Paler dreptul la schimbare. Acest drept era rezervat doar celor care nu se schimba de fapt, precum el. Ma refer la mentalitatea totalitara. Paler deranja atunci prin faptul ca insista pe ceea ce el numea “nevoia de franchete”. Logica lui Brucan era: “Intai sa-ti torni cenusa in cap in fata mea, la ordinele mele, si abia dupa aceea vorbim de franchete”. Acelasi Brucan cuteza sa invcoce regulile polemicii propuse de Universitatea Oxford (daca nu ma insel). Cand si unde a polemizat Brucan astfel? In anii petrecuti la “Scanteia”, cand infiera partidele istorice? In anii cand sotia sa, Alexandra Sidorovici, cerea capul lui Iuliu Maniu? Atunci cand a scris sordidul reportaj propagandistic “America vazuta de aproape”? Pacat ca unii dintre cei care in 1990 intelegeau ca este nevoie de o linie despartitoare intre cei care sustin statul de drept si adevarul istoric si adversarii lor au uitat acest elementar si atat de necesar adevar.

PS Recomand aici excelenta postare a lui Cristian Patrasconiu pe tema reflectarii la anumite televiziuni a reconfirmarii trecutului de colaborator al Securitatii al lui Dan Voiculescu:

http://patrasconiu.ro/?p=12939

 

 

Felicitari, Dan Tapalaga! Un spectator angajat la ceasul bulversarii valorilor

 

Dan Tapalaga este un spectator angajat, in sensul dat acestui concept de Raymond Aron. Observa si judeca atent politica, dar o face crezand intr-un set de valori, asnume valorile societatii deschise. Refuza falsele echidistante, obiectivismul ostentativ care nu are nimic de-a face cu obiectivitatea. Sanctioneza Raul oriunde si oricand il depisteaza. Ma bucur din suflet pentru faptul ca a primit Premiul GDS si il asigur de incasabila mea prietenie.

Cand atatia fac matanii imposturii si turpitudinii, Dan Tapalaga este un model de rezistenta la ispitele puterii si banului. Cand atatia se rinocerizeaza, Dan Tapalaga este un model de onestitate, probitate si curaj. Cand atatia musamalizeaza ticalosia, Dan Tapalaga o denunta neobosit. Formula sa, revolutia borfasilor, despre tentativa avortata de lovitura de stat din 3-6 iulie 2012, va ramane, nu ma indooiesc, in istoria presei democratice romanesti. Cand se ajunge la situatii extreme, cand taberele sunt departajate categoric, cand polarizarile nu mai pot fi ignorate ori invaluite prin dubioase sofisme, Dan Tapalaga nu se fereste, ba chiar dimpotriva, sa spuna lucrurilor pe nume. O face deschis, se situeaza fara echivoc de partea statului de drept, a valorilor autentic liberale.

Iata mai jos textul “Argumentului” pe care l-am scris pentru volumul sau “Bulversarea valorilor”, aparut la Humanitas in 2010.

Atunci cand este practicat cu franchete, onestitate si har, jurnalismul este o arta.  Fac parte dintre cei care il citesc pe Dan Tapalaga cu cu mare atentie, cu admiratie si mai ales plin de respect. Pentru ca avem de-a face cu un jurnalist total, cu un om care refuza aprioric conditia ancilara. Carte pe care o propune acum, o selectie din scrierile sale pentru Hotnews (comentarii si eseuri) este deopotriva caleidoscopica si de o impresionanta coerenta launtrica.  Organizata tematic, subiectele ei centrale sunt suferintele unei tranzitii ce refuza sa se incheie, abdicarile clasei politice, compromisurile ignobile ale unor jurnalisti infeudati intereselor mogulocratiei, situatia geopolitica a Romaniei si pariurile politicii ei externe. 

Verbul lui Tapalaga este incisiv si lucid, pasionat si realist. Scrisul sau este alert, imprevizbil, polifon si totusi de o consecventa unica. Nu vreau sa minimalizez contributiile altor ziaristi independenti (nu sunt atat de multi, din nefericire), dar pentru mine comentariile lui Dan Tapalaga sunt exemplare ca luminozitate morala. Am auzit pe unii reprosandu-i tocmai acest lucru. In ce ma priveste, il vad pe Dan Tapalaga drept un ziarist din stirpea nobila ilustrata candva de George Orwell, Albert Camus si N. Carandino: el spune ceea ce gandeste, nu in mod frivol, narcisist ori capricios, ci pe pe baza a ceea ce se cheama l’esprit de sérieux.  Nu are timp de comicarii burlesti.  Nu pactizeaza cu Raul si repudiaza rationalizarile specioase ale celor care o fac. Reactiile sale in raport cu infrangerile morale ale presei romanesti anexate intereselor oligarhice se nasc dintr-o imensa tristete.  Diagnosticheaza sindromul (pe care eu il numesc”voluptatea ticalosiei”) si cauta solutii. Uneori le gaseste, alteori nu.  Nu dispera, merge inainte, convins ca daca noi tacem acum, nu va avea cine si cum sa vorbeasca maine.  Gratie lui Dan Tapalaga descoperim lucruri ascunse sub invelisul duplicitatilor culpabile.  Este un revelator al adevaratelor stari de lucruri, un adversar al mirajelor propagandistice, al dantelariilor sofiste si al evazionismelor bine-remunerate. Detesta dublul discurs, capcanele dublelor standarde, psihologia contorsiunilor justificatoare pentru servilisme abjecte. Cititi ce are de scris despre vedetele mediatice ale acestui „timp al dispretului” (spre a relua termenul lui Malraux), analizele fara cususr ale ramificatiilor tentaculare ale mafiilor financiare dintr-o Romanie debusolata.  Dan Tapalaga este cronicarul intristat si demn al patologiilor etice ale tranzitiei romanesti. Ceea ce ne ofera aici (inclusiv prin includerea unor reactii simptomatice din partea cititorilor) este radiografia inclementa a culturii politice din Romania de dupa comunism. Scrie cu vibranta compasiune despre angoasele acestor timpuri. Le simte, le cunoaste, le explica.

Dan Tapalaga exploreaza cu un ochi patrunzator esecurile atator promisiuni politice. Sustine statul de drept si identifica originile aversiunii in raport cu acesta. Nu stiu un alt comentator roman care sa fi scris mai pertinent, mai indignat si mai indurerat despre atacurile impotriva demersului de condamnare a dictaturii comuniste din Romania drept ilegitima si criminala. Dar Tapalaga stie ca suntem prinsi in ceea ce putem numi o batalie culturala (Kulturkampf), ca sufletul omului in post-comunism este asaltat din varii directii, de la populismul etnocentric la demagogiile unei apocrife „Noi Stangi”. De aici si invitatia sa catre o elita fatalmente minoritara „de a se bate mai departe–individual sau asociati in proiecte noi si credibile—pentru principii democratice, pentru o economie de piata reala, si pentru un stat functional, chiar daca activistii progresului cocheteaza cu abandonul.  Ceilalti nu obosesc niciodata”.

Aici gasesc eu cheia interventiilor lui Dan Tapalaga, in acest liberalism ultragiat, in revolta neostenita impotriva obscurantismului de orice fel, a tribalismelor colectiviste si a imposturii agresive. Cand scrie despre SOV, CTP, Nistorescu ori despre mineriadele din presa din ultimii ani, cuvantul lui Dan Tapalaga este transant precum un bisturiu chirurgical. El probeaza, dincolo de criticile pe care le formuleaza la adresa unor decizii ale lui Traian Basescu, ca acesta este tinta atacurilor furibunde tocmai pentru ca sustine statul de drept. De aceea vorbesc despre revelatorul Tapalaga: basescofobia nu provine din simple alergii psihologice, din incompatibilitati individuale, ci din dorinta de revansa a oamenilor sistemului Iliescu in raport cu cel care le-a zdruncinat netrebnicul confort. Intr-un timp al unor aiuritoare schimbari la fata, al unor dezvaluiri socante despre trecutul colaborationist al unor personalitati culturale respectate, al mercenarizarii unor intelectuali influenti de catre diverii falsi Mecena, Dan Tapalaga este un partizan al claritatii morale. Este un moralist in lupta cu teratologia amorala si cu politicanismul umoral. Intensitatea emotionala a scrisului sau este intotdeauna balansata de o rationalitate consecvent asumata. Eseul despre Adrian Paunescu („Mortul invingator. Bulversarea valorilor”) sintetizeaza exemplar convingerile democratice ale acestui indragostit de adevar, legalitate si transparenţa. La un ceas in care atatia au capotat penibil, acceptand sa devina lacheii noilor potentati, Dan Tapalaga stie sa apere, cu nobil orgoliu, dreptul său si al nostru la verticalitate.

Dupa 30 de ani: Despre “Europa Libera”, rezistenta, speranta si greata

Exact acum trei decenii, in februarie 1983, a inceput colaborarea mea cu postul de radio Europa Libera. Primul text transmis se intitula “Nicu Ceausescu si socialismul dinastic in Romania”. Vreme de aproape doua decenii am scris saptamanal. Apoi mai rar, dar nu am contenit sa transmit comentarii, recenzii, opinii despre idei, evenimente, politica, istorie. O fac si acum. Europa Libera a fost numele unei tribune a rezistentei democratice romanesti. Sunt mandru ca am putut fi activ de acea parte a baricadei.

Am inca scrisorile primite de la regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc. Intr-una imi scria, dupa ce incepusem sa primesc amenintari cu moartea: “Welcome to the club”. Vlad era ironic, dar clubul celor direct vizati de Securitate era real. Nu ni se ierta impactul, popularitatea, faptul ca rosteam acolo adevarul, la un ceas al minciunii celei mai nesimtite. N-am avut norocul sa-l intalnesc pe Noel Bernard, dar el a ramas pentru mine modelul jurnalistului onest, al comenatorului lucid. Vlad Georgescu, la randul sau, a continuat linia lui Bernard, a mentinut si a incurajat standardele autentice de curaj si onoare jurnalistica. Pe mine, Vlad m-a indemnat sa-mi urmez conscvent cariera academica. A scris una din primele scrisori de recomandare pentru mine.

La un moment dat m-a intrebat: “Cum se face ca si dumneata, si Vladimir Socor, desi veniti din familii de cunoscuti ilegalisti, sunteti atat de categoric anticomunisti?” Tin minte ca i-am raspuns ca era vorba de o cunoastere din interior a unui cosmos politic amoral, bantuit de amintirile atator intrigi, crime si vendete. Istoricul Vladimir Socor lucra, pe atunci, la serviul de cercetare al Europei Libere. La moartea lui Valter Roman, in 1983, a scris un text memorabil, pornind de la un eseu al lui Isaac Deutscher. Am scris si eu articol, este inclus in volumul “Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008). Primeam de la Vlad scrisori scurte, uneori de un singur rand: “Ce stii despre Foris?” Urma un articol, poate mai multe. Asa am ajuns sa explorez pe unde scurte istoria comunismului din Romania si din alte tari europene.

Europa Libera a fost numele sperantei ca totalitarismul nu este etern. Ma bucur ca am izbutit sa contribui si eu la intarirea acestei convingeri. Revolutia din decembrie 1989 a generat imense asteptari. Multe nu s-au implinit. Starii de gratie i-a urmat starea de greata. O greata pe care este imposibil sa ti-o reprimi cand observi trepadusii vechi si noi dand lectii de moralitate, canaliile vechi si noi trambitand despre democratie, hahalerele vechi si noi pretinzandu-se soldati ai libertatii, fariseii cu simbrie mimand conditia de paznici ai adevarului.

Voi scrie despre aceste lucruri in editorialul meu de sapamana viitoare din “Evenimentul Zilei”.

Un furt de identitate, Curtea de Conturi si Karl Marx

In articolul sau din Evenimentul Zilei, Mircea Mihaies scrie: “Semnalez un furt de identitate: cineva care semnează cu numele Radu Călin Cristea publică în Observator cultural un articol defăimător, de-o virulenţă stalinistă temeinic însuşită, la adresa lui Vladimir Tismăneanu. Cum semnatarul nu poate fi autorul monografiei dedicate cândva lui Emil Botta, mă întreb cine e uzurpatorul. Gurile rele spun c-ar fi un pupincurist uslaş aciuit pe la CNA.” Nu e nimic de adaugat.

SENATUL EVZ. Calamităţi politice şi morale – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-calamitati-politice-si-morale-1022092.html#ixzz2JspK584m

Ar mai fi ceva de spus. Nu pe tema lacheului despre care scrie Mircea Mihaies, ci despre un Raport al Curtii de Conturi privind activitatea IICCMER in 2011. Pana si dl C. Rogozanu a constatat aberatia. As preciza ca sustinerea de catre IICCMER a publicarii unor carti esentiale n-a insemnat conflict de interese, nici real nici potential. IICCMER nu a sprijinit financiar vreo carte de-a mea. Da, am recomandat lucrarea clasica “Filosofie si mit la Karl Marx” de regretatul politolog si istoric Robert C. Tucker. Volumul a aparut la editura Curtea Veche unde conduc de ani de zile, neremunerat, o colectie intitulata “Constelatii”. Am obtinut, prin propriile mele relatii, reducerea substantiala a sumei cerute pentru copyright de catre editura americana. Inspectorii domnului N. Vacaroiu au atins culmea ridicolului atunci cand au scris negru pe alb ca lucrarea “nu face referiri la dezvoltarea cercetarii stiintifice in domeniul comunismului”.

Deci regimul comunist, acea ideocratie, ori logocratie, ori mitocratie, despre care au scris Leszek Kolakowski, Martin Malia, Czeslaw Milosz, George Orwell, Monica Lovinescu, N. Steinhardt, Robert Conquest, Raymond Aron etc etc, nu avea de-a face cu Marx si cu marxismul. Ceva mai stupid si mai aiuritor rar mi-a fost dat sa aud.  Intre obiectivele IICCMER se afla analiza surselor ideologice ale totalitarismului comunist. Cum poti face acest lucru fara a demistifica marxismul insusi?

http://www.curteaveche.ro/filosofie-si-mit-la-karl-marx.html

Iata asadar ce spune Raportul Curtii de Conturi in urma controlului la sange:

“…au fost angajate, lichidate, ordonanțate și plătite cheltuieli bugetare, în sumă de 4 mii lei, care nu au legătură cu obiectul de activitate desfășurat de către institut: în anul 2011 IICCMER a editat volumul „Filosofie și mit la Karl Marx” în 700 exemplare, pentru care a plătit suma de 4 mii lei. Acest volum nu ar fi trebuit editat, deoarece, prin conținutul său, nu face referiri la memoria perioadei comuniste din istoria României și nici la dezvoltarea cercetării științifice în domeniul istoriei comunismului prin metode critice și comparative și în concordanță cu standardele internaționale….”

Din nou despre voluptatea ticalosiei: Cornel Nistorescu, Radu Calin Cristea si lumea lor

Reiau mai jos un articol aparut acum cativa ani pe acest blog. Tema, atunci ca si acum, este ceea ce numesc voluptatea ticalosiei. Este suficient sa inlocuim numele lui Cornel Nistorescu cu acela al lui Radu Calin Cristea, precum si titlul publicatiei, in loc de .cotidianul.ro” sa punem “Observator Cultural” si articolul devine de o amuzanta si revelatoare actualitate. Personal, nu ma mir. Redactorul-sef adjunct de la “Observator”, Ovidiu Simonca, a fost un scurt timp adjunctul lui Nistorescu la foaia electronica specializata in calomnii si denunturi antifrastic si uzurpator numita “cotidianul”.  RCC a migrat, spre stupoarea multora din fostii sai prieteni, dinspre statutul de respectat jurnalist si critic literar  spre acela de activ propagandist USL.

http://adevarul.ro/cultura/carti/cititor-serviciu-vladimir-tismaneanu-pus-zid-1_510bb3754b62ed5875c4df66/index.html#

Fiindca veni vorba de un “Dictionar social-politic pentru tineret”, ma intreb ce gandeste dl Cristea despre articolele altor autori, sa spunem profesorul de etica Vasile Morar ori politologul Mihai Milca, actul director general la ICR-ul condus de Andrei Marga? Fiecare articol din acel “Dictionar” este semnat cu initale. I-as mai spune ca nu l-am intalnit in viata mea pe fostul sef al Sectiei Presa a CC al PCR, Eugen Florescu, dar stiu ca era un personaj abominabil, incuiat, agresiv si xenofob. In niciun caz nu m-ar fi “simpatizat” din ratiuni pe care RCC le stie foarte bine.  Eu pe el si mai putin.

Nu am colaborat la revista “Tanarul Leninist” cu exceptia, din cate tin minte, unei mese rotunde (ancheta printre studenti) condusa (organizata) de, pe atunci, cercetatorul Liviu Turcu, colaborator al publicatiei. Redactor-sef era, daca ma ajuta memoria, Nicolae Lotreanu, ulterior seful serviciului de documentare de la “Stefan Gheorghiu”, dupa 1990, redactor-sef al unei reviste numita “Alternative” publicata de Institutul de Teorie Politica al carui director era, cu binecuvantarea noii puteri, fostul profesor de socialism stiintific, apropiat de Ion Iliescu si Dan Martian, Radu Florian.

Dl Cristea a fost redactor al revistelor studentesti din subordinea UASCR (“Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”). Eu nu. Dl Cristea a colaborat la Radio Europa Libera, a fost chiar redactor, in anii 90, dupa caderea regimului comunist. Eu am colaborat incepand din februarie 1983. Un minim simt al colegialitatii si amintirea luptei purtata ani de zile de aceeasi parte a baricadei al fi trebuit sa-i pondereze apetitul inchizitorial. Dar domnia sa anuntat ca se dedica unui “razboi total”. Probabil ca articolul din “Observator Cultural”, plin de adjective stigmatizante si inexactitati flagrante, de usor demonstrabila inspiratie “Tricolorul” si “Romania Mare”, este parte din acest razboi. Dl Cristea ma numeste, proband ca habar nu are despre ce vorbeste, un Homo Sovieticus. In prima faza ma numise “Homo Brucanus” (termen cu conotatii cel putin indoielnice). N-a explicat de ce a renuntat la aceasta sintagma. Eu il consider pe actualul Radu Calin Cristea un Artur Silvestri al timpurilor noastre. Pentru cei care n-au apucat acele vremuri, Artur Silvestri era unul dintre cei mai virulenti membri ai echipei de hingheri pseudo-culturali condusa de Eugen Barbu. (1 februarie 2013)

Sunt de-a dreptul socat ca Marius Tuca nu explodeaza: va sa zica ei au muncit din greu la JN ca sa publice pe prima pagina, la o zi sau doua dupa discursul lui Traian Basescu din Parlamentul Romaniei, pe 20 decembrie 2006 (cred ca nu gresesc data) un ditamai denuntul/rechizitoriu cu titlul, parca, “Tismaneanu primul comunist al tarii” semnat (iar cred ca nu ma insel, de Gabriela Antoniu). Iata ca acum C.N. (tot e un progres, a invatat sa puna initalele auctoriale la sfirsit), nemaigasind nimic de spus contra mea, preia (fara sa o recunoasca) munca distructiva a altora. Ma acuza ca am fost activist comunist, desi n-am lucrat in viata mea nici in aparatul PCR, nici in cel al UTC/UASCR. Sa mai adaug ca Marius Tuca nu si-a facut o profesie din a (ma) calomnia. Nu e genul.

Tot in JN, tot in 2006, a aparut articolul lui Mircea Cartarescu cu titlul “Volodea asa cum il cunosc eu“. Un text de o rara generozitate si superba cinste pentru care nu voi sti niciodata cum sa-i multumesc indeajuns.

De fapt, chiar si articolul “demascator” din JN are unele probleme, pentru ca protocronismul delatiunii apartine de fapt Tricolorului, ziarul-anexa al “Romaniei Mari“. Sa dam totusi Jurnalului creditul ca a fost prima publicatie cu tiraj real care a publicat acea compilatie de citate menite sa me de-legitimeze si, prin implicatie, sa delegitimeze demersul condamnarii dictaturii comuniste din Romania.

Am explicat pana la supra-satiu in ce conditii am scris acele texte. Dictonarul in cauza nu a ajuns sa circule pe piata, fiind topit dupa plecarea mea din tara. Fiecare articol este semnat (cu initiale, cum face acum C.N.), iar textele mele erau printe cele mai putin “angajate”: cantitate, calitate, axiologie etc Evident, la unele articole (“democratie socialista”) editura a adaugat citate din documentele oficiale. Chiar nu stie C.N. cum se proceda? Daca tot a decis sa citeze din articolele mele din Viata Studenteasca, deci din anii 70, poate ca isi aminteste si de altele, dintre care unele i-au creat destule probleme redactorului-sef Stelian Motiu. Care, daca ar trai, stim amandoi ce i-ar spune lui C.N. Un singur cuvant: “Rusine!” Rusine pentru ca nu pricepi nimic din ceea ce se numeste epifanie, din faptul ca un om s-a despartit de un trecut in care a avut si unele abdicari. Dar nu am fost activist al presei de tineret, precum Nistorescu. Nu am fost angajat la Flacara lui Paunescu.

Am explicat mereu ca vin dintr-o famile a stangii radicale, chiar staliniste. Cititi interviurile mele cu Mircea Mihaies, Adriana Babeti, N. Manolescu (Ghilotina de scrum). Am analizat pe larg aceste chestiuni intr-un serial de interviuri luate de Max Banus la Europa Libera (1988). Textele pe care le exhiba acum Nistorescu ii erau trimise (copii xerox) lui Vlad Georgescu din tara. Stia prea bine directorul Europei Libere cine face asemenea fotocopii si cine le trimite. Aceleasi forte care trimiteau scrisorile de amenintare cu moartea semnate “Comandamentul Dumnezeu si Patrie” ori “Fiii lui Avram Iancu”. Care ne acuzau, pe cei de la revista Agora, ca facem propaganda pro-maghiara (tema reluata acum prin JN). Este meritul meu, in fond, ca am rupt cu valorile apocrife in care au crezut parintii mei. Am vorbit despre biografia mea si a parintilor in interviul luat de Andrei Badin publicat in 2006 in Adevarul. In fine, lista bio-bibliografica e lunga si nu mai am timp sa o rescriu. Cititi intrarea despre mine in Wikipedia, editia americana, si veti gasi destule informatii. Articolul din editia romaneasca este din pacate mereu vandalizat si are unele accente xenofobe.

Textul lui Nistorescu-Romosan nu se distinge prin nimic de dejectiile proferate de mai bine de trei ani diversii vechi si noi securisti. De fapt, inca din 1991, cand “Romania Mare” publica un articol cu titlul “Sobolanul Volodea” care se incheia cu scabrosul “avertisment”: “Echipa de deratizare e pe urmele tale!”

Nu le voi mai da numele diversilor maniaci, unii nu mai sunt in viata. Sa spun doar ca pana si Mihai Ungheanu si-a facut mai cinstit meseria: atunci cand m-a atacat in Senatul Romaniei in 2006, el chiar s-a ocupat de cartile mele. Le-a negat valoarea, dar le-a recunoscut existenta. A trebuit sa revina printre noi subculturalul Nistorescu pentru a ajunge la concluzia ca Ungheanu avea totusi o urma de onestitate…

In rest, total de acord cu Ioan T. Morar:

“Ar trebui să avem puterea să punem şi puţină milă în dispreţ!”

PS: Intrebare: cui ii vine maine randul sa fie linsat in Cotidianul lui Nistorescu, acest cartier general al urii? Eu unul as putea pune pariu ca este vorba de…

Mancurtii, propaganda si angoasele unui un ex-senator

“Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, scria marele filosof polonez Leszek Kolakowski. Joseph Goebbels, ministrul national-socialist al propagandei, stia ca repetarea maniacala a unei minciuni duce la credibilizarea ei. Este ceea ce se petrece zilnic, cu o insistenta naucitoare, in universul intors pe dos al “Antenelor”. Mai ales acum, cand patronul traieste momente de angoasa si panica. Dl Felix stie ca de data aceasta nu este de gluma. Altfel spus, gluma s-a ingrosat pana la punctul in care poate deveni sentinta. Cazurile Nastase, Vantu si Copos sunt instructive.

Propaganda zamisleste o supra-realitate care sufoca evidentele, le transforma in opusul lor. Propaganda nu opereaza cu adevaruri factuale ci cu stereotipuri, himere, mituri si fabricatii. Un sociolog rus emigrat in Franta dupa luarea puterii de catre bolsevici, Serge (Serghei) Tchakotine, a scris o carte cu un titlu care capteaza conditionarea individului prin aceste mecanisme: “Violul multimilor prin propaganda politica”. A aparut in anii 30, o perioada desemnata de un admirabil ganditor, Elie Halevy, drept era tiraniilor.

Propaganda videaza cuvintele de semnificatiile lor originare, le atribuie sensuri opuse celor reale. O stim de la Orwell, din romanul “1984″, pacea inseamna razboi, adevarul inseamna minciuna, iubirea inseamna ura. Un profesor de la Universitatea Columbia tinea in anii 70 un curs in care deconstruia limbajul totalitar de tip sovietic. De cate ori un editorial de “Pravda” incepea cu cuvintele “Dupa cum se stie”, insemna ca urmeaza o cotitura radicala in linia partidului. Limba de lemn, studiata de Francoise Thom, este instrumentul acestei programari mentale, al anihilarii gandirii autonome. Prin propaganda se construiesc inamicii si se obtine falsa fericire a sclavilor.

La fel, dl Felix ne asigura acum ca a demisionat din Senat pentru ca nu doreste protectie. Este, evident, o poveste de adormit copiii. Pozeaza in fiinta fara prihana, in martir, victima a manevrelor perfide ale “oamenilor lui Basescu”. Ma mir ca n-a cerut inca sustinerea societatii civile. Poate ca o va face si as putea chiar indica numele unor organizatii ce-si zic civice si pro-democratice gata sa-l sprijine. Acelasi om care anunta acum cateva luni ca declanseaza cruciada pentru cucerirea justitiei, adica pentru emascularea ei, jura acum ca este un zelot al independentei acesteia.

Intr-un editorial remarcabil aparut pe “Hotnews”, Dan Tapalaga identifica sindomul marii mistificari, al seducatorului celor care, de prea multe ori, vor sa fie sedusi, amagiti, imbatati cu otravitul elixir al propagandei:

Utilizez dinadins cuvantul mancurt deoarece defineste mai bine specia: inrobitul si indobitocitul benevol, cel care a uitat ororile dictaturii, supusul absolut si abject. Ei, mancurtii, formeaza specia preferata de Marele Mistificator, el insusi produsul perfect al unor lumi tenebroase bazate pe minciuna continua: Comunismul si Securitatea. In aceste lumi totul este bulversat, cu susul in jos, rastalmacit. Minciuna e mod de viata, nimic nu este ceea ce parea a fi. Fara o armata de mancurti in solda sa, mereu dispusi sa execute noi acte de mistificare si manipulare, marea sa opera de mancurtizare in masa n-ar fi fost posibila, nici sub Ceausescu, nici sub Voiculescu.

 Intr-adevar, mancurtizarea, cauterizarea facultatilor critice, preupune nu doar agresiunea propagandistica de tip Gadea, ci si dorinta celor care privesc aceste emisiuni de a crede ceea ce li serveste. Adica, auto-mancurtizarea.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-14109003-marele-mistificator.htm

Unde-i prostia de-altadata? Plus o caricatura-dinamita de Mardale

 

Ioan T. Morar are o postare de zile mari pe blogul sau. In plus, o caricatura-dinamita de Mardale. Ambele sunt recomandate pentru cei care vor sa-si pastreze tonusul stenic in timpuri astenizante. Dar si pentru cei care ne astenizeaza:

“Ticaloșii, mincinoșii, leprele, trădătorii fac prim-planul vieții noastre, sînt dați la televizor, li se ridică osanale. Așa că prostul a început să-și pună întrebarea “Da’ce, eu sînt prost? Ia să fiu și eu ticălos, ia să fur și eu, ia să mă bag în politică”. Sigur că realitatea va demonstra că prostul e prost și afacerile lui necurate sînt demantelate primele, minciunile lui spuse la jurnalul de prînz sînt demontate la jurnalul de seară. Pentru că e prost, desigur. Dar prostul nu mai e un prost sincer, trăind în limitele lui clare. E un prost în pas cu vremea, contaminat de ticăloșie, de parvenitism. Nici prostia nu mai e ce a fost! Exemplele sînt pentru proști, spunea cineva. Nu vă ofer, așadar, nici un exemplu de neo-prostie, o găsiți relativ ușor.”

http://blog.itmorar.ro/in-romania-nici-prostia-nu-mai-e-ce-a-fost/