Radio Europa Liberă, Securitatea şi jandarmii culturali

14/07/2014

Intelectual vorbind, sunt copilul Europei Libere. Chiar cu zgomotele de fond, inevitabile, emisiunile REL in romaneste nu mai erau bruiate dupa 1964. Stiam precis acest lucru de la tatal unui coleg de liceu cu care eram bun amic, inginerul ilegalist Iosif Scherman, un personaj fabulos care lucrase in serviciul de bruiaj (mergea des acolo, era situat undeva in Muntii Carpati). Poate sa fi fost unele momente de bruiaj, dar, in genere regimul a tolerat transmisiunie radiourilor occidentale, mai ales in perioada cand era laudata politica externa. Ceea ce nu inseamna ca nu exista o veritabila obsesie legata de REL. Jandarmul cultural Eugen Barbu, scriitor odinioara iconoclast convertit in megafon al partidului, a declansat atacurile inca din anii de relativa liberalizare (1966-1968), in paginile saptamanalului pe care il conducea (“Luceafarul”).

Ulterior, aceste campanii au fost exacerbate in paginile revistei “Flacara” condusa de Adrian Paunescu (v. mizeriile scrise de Dinu Sararu impotriva Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca) si in “Saptamana”, sub semnaturile liui Barbu, Vadim Tudor, Artur Silvestri si in “Luceafarul” condus de Nicolae Dragos, apoi de Nicolae Dan Fruntelata si Mihai Ungheanu. Temele saptamaniste au revenit in discursul vadimist de dupa 1989, dar nu numai acolo. Pot fi regasite in publicatiile FSN in 1990 (“Azi”, “Dimineata”) precum si in “Adevarul” condus de Darie Novaceanu. Despre fituici deschis securiste precum cea antifrastic numita “Europa” nici nu are sens sa mai vorbesc.

Revista “Agora”, condusa de scriitorul disident Dorin Tudoran, publicata in Statele Unite si difuzata clandestin in tara, s-a opus categoric si deschis isteriei patriotarde a grupului condus de Barbu si Paunescu. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca faceau parte din comitetul editorial, au scris acolo articole esentiale. Paul Goma era unul dintre redactori. La fel, politologul american originar din Romania Michael Radu si subsemnatul. Radio Europa Libera a jucat un rol fundamental in informarea publicului din Romania privitor la actiunile disidente, la greva anticomunista din Valea Jiului (august 1977), la revolta muncitoreasca de la Brasov (noiembrie 1987). Amintesc aici alte nume importante: Preda Bunescu, George Cioranescu, Mircea Carp, Neculai Constantin Munteanu, Emil Georgescu, Emil Hurezeanu, Victor Eskenasy, Serban Orescu, Ioana Magura-Bernard, Raluca Petrulian, Max Banush, Liviu Floda (Andrei Brandus), Iustin Liuba, Constantin Alexandroaie, Silvia Cinca, Iacob Popper (controversat, stiu, dar a lucrat acolo si la un moment dat a fost o voce importanta). Ar merita sa vorbesc separat despre Ghita Ionescu si George Minden.

In cadrul serviciului de cercetare s-au scris texte esentiale pentru intelegerea situatiei din Romania. Ele au circulat in Vest, erau scrise in engleza. Intre cei care au lucrat in acel serviciu, ii amintesc pe Michael Shafir (ani de zile seful acestui departament), Vladimir Socor, Mihail Sturdza, Anneli Gabanyi, Dan Ionescu, Rene des Flers. Sa nu-i uit pe colaboratorii Monicai Lovinescu, intre care Alain Paruit pe care il cunosteam inca din tara (era fiul profesoarei mele private de franceza, doamna Christianne Herscovits) si Serban Cristovici, traducatorul cartii “Cetatea totala” de Constantin Dumitrescu, aparuta la Paris cu o postfata de Paul Goma. Trebuie mentionati, evident, Matei Cazacu, Alexandru Niculescu, Mihnea Berindei.

Alain, Serban, Claude Levinson (fiica Martei, buna prietena a parintilor mei, nascuta in Franta, facuse studii de indianistica la Moscova, maritata cu un jurnalist de la “Le Monde”) au fost traducatori devotati si de mare talent, merita recunostinta noastra. La emisiunea lui Nestor Ratesh de la Washington au colaborat de-a lungul anilor Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Michael Radu, Dorin Tudoran si subsemnatul.

Despre directorii Europei Libere am scris in articolul aparut chiar pe site-ul radio-ului.

http://www.europalibera.org/content/article/25449926.html

Ca Securitatea a incercat sa penetreze departamentul romanesc, nu incape nicio indoiala. Un exemplu este cazul Ivan Denes, descris de Ioana Magura-Bernard in amintirile ei si despre care am scris pe “Contributors”. Intre colaboratorii externi, tin sa-l amintesc pe Cornel Dumitrescu, avocat originar din Brasov, fiinta deschisa si inimoasa, super-informat la capitolul istoria comunismului romanesc, ulterior fondator, impreuna cu Dan Costescu, al saptamanalului “Lumea Libera Romaneasca”, publicat la New York.

Era in ianuarie 1983, daca nu ma inseala memoria, cand l-am cunoscut la sediul de pe Broadway al REL (sediul central era la Munchen, fireste). Mersesem acolo, invitat de Liviu Floda, sa-l intalnesc pe Vlad Georgescu, aflat intr-o scurta vizita la New York.

Am conversat cu Vlad vreme de doua ceasuri. Era delicat, prietenos, erudit, cu un remarcabil respect pentru idei. Avea un fin simt al ironiei si detesta orice fel de stridenta. Nu era omul semnelor de exclamare, al pamfletelor ad hominem. Primul sfat in legatura cu scrisul in engleza a fost: “Tine minte ca in lumea anglo-saxona nimic nu convinge mai mult ca dubiul”. Editorialele sale depun marturie, asemeni celor ale lui Noel Bernard, pentru pozitia sa ferma, dar intotdeauna argumentata cu calm, fara patos propagandistic in favoarea unei Romanii eliberata de dictatura comunista. Asa a inceput colaborarea mea saptamanala cu Europa Libera, o colaborare care, iata, dureaza si astazi…

Articol difuzat la postul de radio Europa Libera si aparut initial pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/article/25456922.html?nocache=1


Va rugam, scutiti-ne!

02/04/2014
Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie un text menit sa-i puna pe ganduri pe cei care asteapta reactii instantanee din partea sa ori a mea la orice scriu unii si altii pe varii forumuri. Aflu ca pe un site de care n-am auzit in viata mea  s-au postat lucruri oribile. O veche amica se intreaba, pe un ton cam ultimativ, ce am de spus. Il intreaba si pe Dragos. Situatia este absurda. Pe forumul unui articol al meu din ziarul unde a lucrat ani de zile, apare un odios comentariu antisemit. Sa o intreb acum pe vechea amica de ce n-a protestat? Ar fi absurd. Nu avem nici timpul, nici pasiunea pentru interminabile polemici cu diverse voci ( anonime sau nu), care ne avertizeaza, ne someaza, ne convoaca, ne interpeleaza si ne apostrofeaza…(VT)
“Era anticipabil; predictibili ca orice turma intrata in rutina pre-definita. Pentru ca nu exista discernamanat intelectual si nu exista nici capacitatea nici vointa de a trata cu onestitate lucrurile, pentru o vreme vom avea urmatoarea situatie:Cineva, undeva, cumva pe internet spune o tampenie exaltata, extremista sau pur si simplu o imbeciliate patenta. Se intampla. Altcineva, autodesemnat gardian al discursului public corect, dar incapabil, asa cum spuneam, de discernamant si bun simt se va intreba retoric si ipocrit: “Ce mai zic acum Aligica si Tismaneanu?”Uitati care e treaba: Nici eu nici Tismaneanu nu suntem responsabili nici pentru exaltatii si dezaxatii care delireaza public, nici pentru exaltatii sau retardatii intelectual pe care tot ceea ce ii duce mintea cand vad delirul altora este sa se intrebe ce zic Aligica si Tismaneanu.
Nu avem nicio responsabilitate pentru prostia, reaua vointa si confuzia altora, indiferent de culoare politica sau medicatie. Cand ne vom asuma una, vom anunta. Pana atunci plecati de la asumptia -norma si de bun simt de altfel- ca daca avem ceva de spus si asumat o sa o facem noi, fara sa fie nevoie sa fim agasati, interpelati si somati.Va rog sa ne scutiti de jocul asta pueril. Daca sunteti incapabili sa intelegeti o pozitie principiala, daca sunteti incapabili sa intelegeti -dupa ceteva mii de articole si note publice si cateva zeci de carti scrise de noi doi- pe ce pozitii ideologice, politice si intelectuale suntem, va intreb:Ce in numele lui Dumnezeu va face sa credeti ca a va spune a mia oara ce credem despre X sau Y, va va face pe voi sa iesti din starea de bezmeticeala morala, ideologica si intelectuala in care va agitati, fara sa stiti nici voi prea clar pe unde ati intrat si pe unde puteti iesi din asta?Asadar daca chiar vreti o reactie de la noi, uite un sfat:


Linistiti-va. Calmati-va. Nu sunteti nici primii nici ultimii care confunda lumea intelectului si doctrinelor cu fumurile ambitiilor identitare si sociale si vanitatile imaginii de sine. Puneti mana si cititi, meditati si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea de a discerne si trage linii rezonabile, in loc sa invarteasca isteric barda ideologica si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea sa controleze tendinta patologica a bagatului singur in seama, mai vorbim.
Pana atunci, va rugam, scutiti-ne. Ne ajunge. Chiar credeti ca dupa decenii in spatiul public si publicistica nu am avut parte de suficienti ca voi?!”

Vocile societatii civile: Apel pentru solidaritate cu Andrei Plesu

13/03/2014

In revista “22″ a fost publicat un apel pentru solidaritate cu Andrei Plesu. Dupa parerea mea, cine spune ca asemenea proteste ale societatii civile sunt zadarnice, greseste. Expresii ale solidaritatii civice, ele sunt menite sa articuleze un discurs al decentei, bunei cuviinte si responsabilitatii, mai ales in conditiile in care aceste valori sunt primejduite, persiflate si negate in mod insolent.Vocile societatii civile sunt esentiale intr-o democratie. Intr-o lucrare devenita clasica, “Making Democracy Work”, politologul american Robert Putnam, profesor la Harvard, definea societatea civila drept ansamblul retelelor de angajament civic. Societatea civila catalizeaza, cristalizeaza si coaguleaza acel ciment fara de care democratia este scheletica, descarnata si vulnerabila: capitalul social. Ceea ce urmaresc “Antenele” este tocmai distrugerea increderii sociale intemeiata pe toleranta si dialog.

Miselia nu trebuie lasata nesanctionata de catre opinia publica democratica. Evident, exista si proceduri legale, dar cele doua, protestele societatii civile si actiunile in justitie, sunt complementare. Iata un fragmant si linkul pentru cei care doresc sa semneze:

“Suntem pe deplin solidari cu dreptul domnului Andrei Pleşu, distins comentator al vietii noastre politice si culturale, de a se pronunţa cu opinii avizate despre idei şi persoane, inclusiv despre un fost sau actual preşedinte al Romaniei. Protestam categoric impotriva linşajului mediatic pus la cale, încă şi încă o data, de către postul de televiziune “Antena 3″. Cerem organismului abilitat, CNA, sa acţioneze conform legii împotriva acestor abominaţiuni. Declarăm cu deplină responsabilitate: agresiunea mediatică fără precedent împotriva lui Andrei Pleşu comisă de Mihai Gâdea si invitaţii săi, constituie un atac imund la adresa adevăratelor valori ale culturii româneşti. Cei care semnăm acest apel ne considerăm noi înşine agresaţi.”

http://www.revista22.ro/articol-39239.html

De asemenea:

http://www.lapunkt.ro/2014/03/13/despre-limitele-infamiei-andrei-plesu-si-datoria-solidaritatii/

Inspirat si binevenit mi se pare acest articol al lui Ioan T. Morar:

http://blog.itmorar.ro/de-ce-trebuie-aparat-andrei-plesu-de-ciuvica-si-gidea-raspuns-unui-tinar-scriitor/


Un raspuns obrazniciei lui Mihai Gadea: Andrei Plesu si dreptul la demnitate

12/03/2014

In anul in care aniversam infiintarea Colegiului “Noua Europa”, cand ar trebui sa-i spunem cu totii lui Andrei Plesu ce ii datoram, Mihai Gadea, trambitas al intreprinderii voiculesciene numita “Antena 3″, si-a permis un atac ignobil impotriva fondatorului acestei “oaze in desert”, cum spunea Marius Stan reluind o metafora a Hannei Arendt. Sa-l numesti pe Andrei Plesu “sluga” este o abominatiune, o miselie, o ticalosie. Prima intrebare, fireasca si necesara este: Cine este Mihai Gadea? Cine ii ingaduie lui si altor ciuvici sa scuipe pe valorile acestei tari? Daca nu vom apara dreptul la demnitate, vom fi cu totii victimele atacurilor hienelor, pramatiilor si canaliilor.

Nu stiu daca dl Plesu va raspunde infamelor sudalme. Nu cred ca merita. In ce ma priveste, pentru cititorii acestei platforme, prefer sa reiau un eseu al acestui intelectual critic de anvergura si vocatie europeana, spirit nobil si generos, aparut in in “Dilema Veche” din 3 septembrie 2009. Intr-adevar memorabil, articolul este o invitatie la depasirea poncifelor gaunoase si la asumarea chestiunii demnitatii in termeni de autenticitate naturala, decenta sobra si responsabilitate catusi de putin solemn-oraculara.  Un om cu demnitate nu poate gasi satisfactie  in jignirea semenilor sau. In “La Condition Humaine”, Malraux definea demnitatea drept contrariul umilintei. Demnitatea si resentimentul sunt incompatibile. Daca esti o fiinta demna, nu vrei sa suporti degradarea, umilirea, ofensa lasa, si, nu mai putin important, nu vei umili pe nimeni.

“Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună… Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sînt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

În orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. E cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Cînd cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, cînd cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis – fac parte din „calificările“ demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpînului, respectiv a „comanditarului“. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din ‘Bărbierul din Sevilla’ lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind cîte virtuţi sînt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, cîţi stăpîni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpîn, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălînd picioarele ucenicilor…

Spaţiul acesta subtil dintre suveranitate şi subordonare este materia însăşi a libertăţii umane. Iar demnitatea e bunul uz al libertăţii. Să adăugăm că, de cele mai multe ori, e vorba de un dar, de o vocaţie, şi nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poţi hotărî să fii demn. Te comporţi cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate. Cu alte cuvinte, demnitatea e autentică atunci cînd se exprimă ca naturaleţe. De aceea, nimic nu e mai nepotrivit decît o teorie a demnităţii.”

Despre NEC:

http://www.contributors.ro/cultura/oaze-in-de%c8%99ert-supravie%c8%9buirea-prin-nec/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/un-raspuns-obrazniciei-lui-mihai-gadea-andrei-plesu-si-dreptul-la-demnitate/


Malitie, rea credinta, opacitate: Dialectica nodului in papura

24/01/2014

Constat, fara stupoare, ca reaua credinta este, ca intotdeauna, vigilenta. Ori, poate, e vorba doar de opacitate, de ignoranta, de incapacitatea de a deslusi intentia reala a autorului. Sa confunzi o analogie cu o echivalenta este induiosator. Ma refer la articolul despre Protestul jurnalistilor si Carta 77. Echivalenta presupune o identitate de functii si semnificatii. Nu e cazul. Suntem in 2014, la un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic, nu in 1977, in plina glaciatiune brejnevista.

N-am comparat semnificatiile istorice ale Cartei 77 cu cele ale Protestului jurnalistilor independenti. Ar fi fost absurd. Am spus doar ca, asemeni liantului moral al Cartei, adica angajamentul pentru drepturile omului, si aici intalnim o valoare care ii apropie pe oameni altminteri diferiti ca optiuni filosofice, politice etc Am spus doar ca, fie ca imi place sau nu un semnatar, fie acela Andrei Plesu, Mircea Marian, Dan Andronic, Rasvan Lalu, Dan Tapalaga, Vlad Mixich, Andreea Pora, Andrei Badin, Armand Gosu, Malin Bot, Horia Patapievici, Andrei Cornea, Radu Moraru, Doina Jela, Gabriel Liiceanu, Dan Alexe, Dragos Paul Aligica, Vera Campeanu, Tia Serbanescu, Dan Turturica, Tudorel Urian, Radu Vancu, Robert Turcescu, Rodica Culcer, Alexandru Cautis, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Daniel Cristea-Enache, Ion Vianu, Andrei Oisteanu, Alexandru Hancu, Radu Pavel Gheo, Cristian Campeanu, Smaranda Vultur, Laurentiu Ciocazanu, Simona Ionescu, Grigore Cartianu, Marcel Tolcea, Gelu Trandafir, Andrei Craciun, Nicoleta Savin, Florea Ioncioaia, Alexandru Lazescu sau Sabina Fati, acest lucru nu ar trebui sa ma impiedice sa subscriu, cu nume si prenume, la un document in a carui valoare intelectuala si etica nu am motive sa nu cred.

Altminteri, totul devine o simpla cautare de nod in papura. Stau cu lupa si caut numele care ma deranjeaza. Scriu apoi un articol si imi justific acreala echidistanta, spleenul meu cosmic. Caut pe Google sa vad cam ce-au scris, ieri, alaltaieri, acum zece ani, cei care semneaza. Ii prind cu ocaua mica, am dat lovitura, sunt fericit, nu semnez langa ei, ma felicit pentru a mea impecabila, proverbiala intransigenta. Ma rog, o specialitate in care unii exceleaza. Vorba Ioanei Hincu, plutim in gandologie: “Totodata, gandologul, tocmai pentru ca e impartial si echidistant, daca te pune demonul interior de-l contrazici, sau nu, nici macar, zici undeva, public, ceva care contravine cumva convingerilor sale intime si impartiale, iar gandologul afla, te trezesti c-o echidistanta peste ochi de nu poti s-o duci (unde “echidistanta” se citeste fandaxie curata).” Trebuie sa fii gandolog de mare clasa ca sa interpretezi cu atata malitie ce-am scris. Sa ma mir ca, unidirectional neutri, gandologii nu observa absenta elocventa a celor care au semnat in iulie 2012 apelul catre Bruxelles in favoarea pucistilor, un document caruia “Antenele” i-au facut o zgomotoasa, vehementa publicitate?

Recomandare:

http://ihincu.wordpress.com/2014/01/24/gandologie-versus-filosofie/


Cei peste 500 si Carta 77: Puterea celor fara de putere

23/01/2014

Stiu ca vor sari destui care imi vor reprosa ca indraznesc sa compar Protestul jurnalistilor din Romania anului 2014 cu Carta 77, una dintre cele mai respectate miscari disidente din anii comunismului. N-au decat sa o faca, e dreptul lor. Dupa cum este dreptul meu, ca istoric al comunismului si ca filosof politic preocupat de conceptul disident al libertatii, sa observ analogii si sa le supun reflectiei dezinhibate. Care este legatura intre cele doua documente? Una esentiala: faptul ca ambele au fost semnate de oameni care se afla, din zeci, sute de motive, pe pozitii diferite, ideologice, politice, religioase etc Ceea ce-i uneste, liantul care face posibila coagularea unei pozitii comune, este angajamentul impartasit de toti semnatarii in raport cu drepturile omului, cu libertatea individului ca valoare non-negociabila. Erau cu totii convinsi de ceea ce Havel a numit puterea celor fara de putere.

Rita Klimova a fost o inflacarata tanara comunista in anii 50, a inteles apoi ca s-a inselat, a sustinut Primavara de la Praga, a devenit, asumandu-si imenese riscuri, purtatoarea de cuvant a acestei initiative civice nascuta in conditiile sufocante ale “normalizarii” lui Husak. In ianuarie 1990, a devenit asmbasadoarea Cehoslovaciei democratice la Washington. Petr Uhl era trotkist, Aleksander Vondra liberal, Michal Zantovsky (biograful lui Woody Allen), neo-conservator, Vaclav Benda, cel care a propus conceptul polisului paralel, era un ginditor catolic conservator. Milan Simecka era marxist. Martin Palous era arendtian si voegelinian. Vaclav Havel, inspirat de Patocka, discipolul lui Husserl si al lui Heidegger, era un adept al fenomenologiei existentialiste.

Cei care sunt deranjati de prezenta pe lista celor peste 500 de un nume sau altul, uita ca nu este vorba de intemeierea unei comunitati a celor fara de prihana. Cand un cunoscut scriitor si jurnalist il ataca pe Dan Tapalaga ca ar fi fost “omul lui Vantu”, el comite o revoltatoare nedreptate. Asemenea proteste n-ar trebui sa fie prilejul unor atacuri nefericite, ci, mai degraba, al unei apropieri intre oameni care, altminteri, au optiuni diferite. Nimeni nu este obligat sa semneze. Unii sunt pur si simplu reticenti in raport cu orice demers colectiv. Altii, insa, incearca sa inventeze rationalizari pentru propriile frustrari. A protesta impotriva a ceea ce Andrei Plesu a numit, cu chirurgicala precizie, obscenitatea publica, mi se pare un comandament moral, nu unul politic. O faci, bine. Nu o faci, it’s fine, dar poate ii cruti pe cei care au semnat si te abtii de la judecati negative, peremptorii, apodictice si esential false.

http://www.revista22.ro/protest-al-jurnali350tilor-mpotriva-practicilor-degradante-din-presa-36864.html

http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/


Un nou mesaj pentru Mircea Toma: Petrica, lupul si onoarea jurnalistilor romani

22/01/2014

Mircea Toma a decis sa-mi raspunda. Precizez ca nu vorbim aici despre jurnalistul Mircea Toma, ci despre o persoana responsabila, prin statutul organizatiei “ActiveWatch”, de monitorizarea derapajelor de la deontologia profesionala din presa (scrisa si electronica) din Romania. Intr-o interventie de o admirabila claritate, sociologul Andrei Musetescu explica ce inseamna actiunea de monitorizare, care este legatura intre aceasta si demersul evaluarii. In raspunsul sau dat scrisorii mele deschise, dl Toma recurge la o deturnare a discutiei in momentul in care imi reproseaza un bias cognitiv si normativ. Chestiunea nu este a polemicilor politice, ci a asasinarii in efigie a unor jurnalisti pentru ca isi apara independenta analizelor si sustin valorile statului de drept. Aceasta este miza, iar o organizatie care se declara agentie de monitorizare este obligata, daca doreste sa fie respectata, sa reactioneze prob, fara patima si fara idei preconcepute, la aceste actiuni deplorabile. Nu e catusi de putin prea devreme sa constati ca lupul a intrat in Cetate. Ca “monitor” al primejdiei, Petrica trebuie sa traga semnalul de alarma. Poate ca mentionarea povestii este adecvata momentului, dar nu in sensul pe care i-l da Mircea Toma.

“a.Cred că menționarea poveștii „Petrică și lupul” este nepotrivită. Morala acestei povești se referă la decredibilizarea prin minciună și bătaie de joc, nu la riscurile generate de prea multe alerte reale de pericol. b. Dacă într-un domeniu există probleme (pericole, rebuturi, abateri de la normă, abuzuri, etc.), rolul și rostul agenției de monitorizare a domeniului respectiv constă în identificarea și semnalarea acestora. c. Agenția de monitorizare oferă un serviciu tehnic necesar și util, iar indicatorul de calitate principal îl reprezintă rata de acoperire a domeniului ales. Astfel, o calitate înaltă a monitorizării înseamnă că sunt înregistrate și raportate toate evenimentele din domeniul respectiv. d. Analiza și evaluarea evenimentelor monitorizate în funcție de criterii precum gravitatea, riscul, impactul, etc. reprezintă o activitate separată și diferită. Calitatea evaluărilor depinde și de calitatea monitorizării. Astfel, cu cât monitorizarea este mai limitată, cu atât este mai mare probabilitatea ca evaluările să fie eronate. e. Procedurile de monitorizare nu sunt identice. Monitorizarea unei producții industriale de milioane de unități diferă de monitorizarea corectitudinii unui examen. Toate monitorizările eficiente și de calitate au, totuși, o trăsătură comună și anume faptul că nu introduc și nu folosesc criterii subiective de selecție a cazurilor. Selecția nu reprezintă o opțiune valabilă în cazul unei agenții de monitorizare a presei. Cred că textul domnului Toma dezvăluie destule criterii subiective de selecție pe care, din păcate, încearcă să le justifice și să le acrediteze drept corecte. Cât, ce anume și de ce anumite evenimente scapă monitorizării reprezintă întrebări legitime. Deoarece poate fi asociată minciunii prin omisiune, selecția subminează autoritatea și credibilitatea agenției de monitorizare. f. Atacurile la persoană și etichetările negative neargumentate reprezintă, din punctul meu de vedere, alte aspecte criticabile în răspunsul dat de domnul Mircea Toma.”

http://www.contributors.ro/dezbatere/raspunsul-lui-mircea-toma-catre-vladimir-tismaneanu/

Dl Mircea Toma si amicii sai au dat o interpretare vadit distorsionanta referintei la filmul etiopian despre regimul Mengistu (deci nu peruan, algerian, albanez etc), alegand sa trateze ad litteram ceea ce este, evident, o metafora. Ma refer la riscul cu care se intalnesc cei care incearca sa se plaseze intr-un fel de no man’s land situat intre doua tabere aflate intr-o confruntare deschisa: o tabara liberticida si una care lupta pentru libertate. In conditiile actuale din Romania, este limpede cine este agresorul, cine ataca statul de drept, cu ce arme si cu ce motivatii. Sa pretinzi ca nu vezi aceste lucruri este o proba de ipocrizie.

Deci, prin implicatiile demersului sau unilateral, fals neutru, dl Toma este fapt sustinatorul unei tabere, anume a celei cu inclinatii dovedit liberticide, ostile statului de drept. Este prea putin important daca domnia sa este constient de acest lucru, daca o face cu buna stiinta ori cu naivitate. Ceea ce conteaza e faptul ca, la un ceas in care democratia romaneasca se gaseste sub asediu, cand identitatile unor jurnalisti independenti sunt maltratate (verbal, for the time being) de o maniera incalificabila, cand se practica un mizerabil linsaj mediatic de catre un puternic trust de presa devenit echivalentul contemporan al “Romaniei Mari” si al ziarului “Azi” din anii 90, dl Mircea Toma si amicii sai simuleaza o echidistanta suspecta din punct de vedere moral, paguboasa si pagubitoare din punct de vedere politic.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-nou-mesaj-pentru-mircea-toma-petrica-lupul-si-onoarea-jurnalistilor-romani/


Cand tacerea devine complicitate: Scrisoare deschisa catre Mircea Toma

19/01/2014

Draga Mircea,

Te rog sa citesti aceste randuri ca pe un cri de coeur. Ne cunoastem inca din 1990. Ne-am intalnit la New York, in apartamentul lui Dan Costescu, acolo unde se facea saptamanalul “Lumea Libera Romaneasca”. Am iesit seara in Manhattan, tu, Nicoleta, Liviu Cangeopol si cu mine. Cand s-a infiintat “Academia Catavencu”, la invitatia lui Ioan T. Morar si a ta, am devenit membru fondator. Ne leaga o lupta comuna pentru acele valori care au facut sa simtim din prima clipa, in acea seara, la New York, ca suntem prieteni. Ne-a legat convingerea ca a fi intelectual critic inseamna sa-ti ridici vocea impotriva infamiei, a tiraniei, a oricarei incalcari a demnitatii umane. La aproape un sfert de secol de la revolutiile din 1989, vei concede, Mircea, ca nimic nu a servit mai mult acelor dictaturi inepte decat tacerea celor tratati drept simpla masa de manevra pentru o propaganda imbecila si imbecilizanta. Nu vezi cum lucrurile tind sa se repete? Chiar nu te exaspereaza linsarea mediatica a unor respectati colegi de profesie? Chiar nu vezi distinctia dintre victima si faptas? Nu crezi, Mircea, ca rolul intelectualilor critici este sa le spuna celor “adormiti” ca risca, atunci cand se vor trezi, sa constate ca traiesc intr-un oras invadat de sobolanii purtatori ai ciumei? Nu va fi oare prea tarziu? Iti scriu aceste randuri pentru ca am aflat ca organizatia pe care o conduci, “ActiveWatch”, de la care asteptam o riposta categorica la derapajele scandaloase ale “Antenelor” si altor voci ale coalitiei hegemonice din Romania, a evitat o atitudine transanta, preferand strania, indoielnica pozitie a unei presupuse echidistante. In “Teza”, un film despre ororile dictaturii lui Mengistu, am auzit un proverb etiopian, draga Mircea, despre cei care, in clipe de maxima confruntare, aleg sa stea la mijloc. Ei risca sa primeasca doua gloante, nu doar unul…

Pe scurt, din cate inteleg, pozitia ta si a organizatiei este: “În cazurile în care „ziariștii” care își asumă fățiș opinii politice partizane se încaieră între ei, opțiunea organizației este să semnaleze această categorie de situații în raportul anual.” La randul meu, nu am cum sa nu fiu intru totul de acord cu poetul si eseistul Radu Vancu atunci cand cand iti spune:”Ei bine, mie mi se pare că, în loc să răspundă întrebării legitime privitoare la tăcerea ActiveWatch în acest caz revoltător de imolare mediatică a unui jurnalist, textul lui Mircea Toma dă de fapt naștere altor întrebări.” Nu pot accepta ghilimelele folosite in raport cu oameni care au dovedit din plin ca gandesc cu capul lor si ca nu sunt argatii niciunui mogul. Aceste ghilimele mi se par halucinante, un recurs simbolic care trimite catre lumea lui Orwell.

Draga Mircea, nu trebuie sa gandim la fel despre multe lucruri, dar este limpede ca, daca iubim societatea deschisa, daca ne pasa de soarta unei democratii inca prea fragila pentru a-si ingadui alunecari precum acelea care se petrec incepand din vara anului 2012, este cazul sa ne mobilizam si sa reactionam. Este cazul ca, dincolo de firesti dezacorduri pe teme sa le zicem, in spiritul lui Ralf Dahrendorf, ale politicii normale, sa ripostam impreuna, fara ambiguitati, atunci cand se pun sub semnul intrebarii, in mod cinic si iresponsabil, fundamentele constitutionale ale acestei republici. Este cazul sa renuntam la pozitia de martori neutri si sa devenim, vorba lui Raymond Aron, spectatori angajati. Cand se deruleaza campanii de o imunditie nemaiauzita impotriva celor desemnati drept “jagardele”, cand insultele la adresa Andreei Pora se situeaza intr-o zona clar penala, o organizatie de monitorizare a abaterilor de la etica jurnalistica nu poate, nu are dreptul sa taca. Ce asteptam, Mircea, sa ajungem la cazuri precum Galina Starovoitova si Anna Politkovskaia? Vrem ca Dan Tapalaga sa fie fortat sa plece din Romania precum Masha Gessen din Rusia lui Putin?

Atacurile impotriva statului de drept (notiune pe care unii au ajuns sa o ironizeze ca pe un fel de lozinca vida de sens) vin dintr-o directie usor identificabila. Stim cine sunt inamicii justitiei independente si ai presei neinregimentate. Stim ca au adus tara pe marginea abisului. Stim ca sunt piromani politici. Vei admite ca exista o limita a rabdarii si ca, atunci cand te intalnesti cu mostre socante de rea credinta, cand observi impertinenta noilor rinoceri, cnad ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitate publica face ravagii, este greu sa nu scrii precum Dragos Paul Aligica: “E o vreme care testeaza caractere si ne pune in lumina adevarata fata a catorva figuri publice de la care aveam niste asteptari. Te uiti la ele si iti vine sa le zici: Bine, stimabililor, nu va e voua rusine, nu va crapa obrazul sa va pretindeti echidistanti si neutri in toata povestea asta?! Cat de nesimtiti trebuie sa fiti, cat tupeu sa aveti sa puneti in aceeasi oala pe toti si sa va rupeti in figuri de independenti si echilibrati cand situatia in tara e cea care este?!”

Ma ocup de decenii de Europa de Est si Centrala, de comunism, post-comunism, nationalism, populism etc Cred ca vorbesc in cunostinta de cauza. Din păcate, mulţi nu înţeleg că li se poate întâmplă oricând şi lor, că iataganele mercenarilor îi pot lovi când le este lumea mai dragă. Aceşti oameni preferă să ignore faptul neliniştitor, dar pe deplin dovedit, că dacă dai drumul fiarei să se plimbe liberă prin Cetate, nimeni nu mai este protejat, devenim cu toţii vulnerabili, potenţiale victime. Este o lecţie a secolului XX pe care eu unul nu sunt dispus să o uit. Sper ca nici tu.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cine-tace-consimte-despre-voluptatea-ticalosiei-1077608.html

http://www.lapunkt.ro/2014/01/18/ziaristi-murdaria-nu-e-buna/

O precizare: In articolul meu din “Evenimentul Zilei” am scris ca imi este rusine ca am colaborat la “Jurnalul National”. Ziarul este condus de aceiasi oameni din perioada cand am colaborat, deci nu vorbim de o schimbare de echipa. Proprietar a fost si este trustul lui Dan Voiculescu. Pe blogul sau, dl Dorin Tudoran se refera la acea perioada. Cred ca unele elemente cronologice merita clarificate. Atacul imund din “Ziua” la adresa mea a aparut in luna mai 2006, “Agentul Volodia”, pentru care, ulterior, Sorin Rosca Stanescu si-a cerut scuze in mod public, deci atunci cand si dl Tudoran, Mircea Cartarescu si eu eram, inca, autori de articole la “Jurnalul National”. A raspuns Mircea Cartarescu cu un text intitulat “Volodea asa cum il cunosc eu”. Dl Tudoran a continuat sa scrie acolo in vara anului 2006. Eu am decis sa plec la “Cotidianul” (condus de Doru Buscu). In septembrie 2006, am inceput colaborarea la “Evenimentul Zilei”. Ea a continuat, fara niciun fel de intrerupere, pana in ziua de azi. In timpul dosariadei a iesit la iveala dovada colaborarii lui Dan Voiculescu cu Securitatea, dl Tudoran a parasit JN dupa ce a scris acolo un articol extrem de dur care a provocat furia Cameliei Voiculescu. A plecat la “Ziua”. In JN a scris un articol sceptic la adresa Comisiei Prezidentiale cu titlul, daca nu ma inseala memoria, “Comisii de futilitate publica”. Era, evident, dreptul sau sa o faca.

Este adevarat ca dl Marius Tuca nu a impus niciodata niciun fel de schimbari in textele noastre si nici nu ne-a sugerat in vreun fel ce si cum sa scriem. Nu l-am intalnit in viata mea pe Dan Voiculescu. Nu am intrat niciodata in redactia JN. Este adevarat ca, in repetate randuri, dl Tudoran a protestat impotriva unor atacuri infame la adresa mea. Este adevarat ca a protestat impotriva mizeriilor aparute in “Ziua” la adresa mea si a altor intelectuali. Este adevarat ca si-a intrerupt colaborarea cu acel ziar, spre deosebire de alti editorialisti (Zoe Petre, Adrian Severin, Gabriel Andreescu, Dan Pavel, Octavian Hoandra). Este adevarat ca, dupa discursul presedintelui Traian Basescu din 18 decembrie 2006, dl Tudoran mi-a trimis un mesaj de pretuire pentru activitatea Comisiei. Mai exact, era mesajul catre presedintele Basescu trimis ca multumire pentru invitatia de a participa la sedinta comuna a camerelor Parlamentului Romaniei. Imediat dupa acel discurs, cred ca a doua zi, JN a declansat o campanie furibunda impotriva Raportului Final si a mea personal. Cand m-am adresat lui Marius Tuca, acesta mi-a raspuns ca singurul lucru pe care il poate face este sa-mi garanteze dreptul la replica. Dupa putina vreme, n-a mai fost cazul, mizeriile atinsesera cote inimaginabile, nu mai avea sens sa ripostezi, orice dialog devenise absurd. In anii urmatori, au venit alte campanii, alte linsaje, alte calomnii, alte mineriade de presa. “Antenele” si JN au fost varf de lance, alaturi de ex-”Cotidianul”, “Tricolorul” etc Din pacate, si-au gasit aliati unde te-ai fi asteptat mai putin. Nu ma refer doar la mine. In rest, ramanem fiecare cu amintirile, mahnirile, regretele, deziluziile si remuscarile noastre, atatea cate sunt.

http://www.dorintudoran.com/ia-l-de-pe-mine-ca-l-omor/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cand-tacerea-devine-complicitate-scrisoare-deschisa-catre-mircea-toma/


Viata de apoi a stalinismului national: Cazul Pacepa si partida Talpes-Watts

06/08/2013

Obsesiile xenofobe, anti-intelectuale, anti-liberale, anti-semite si anti-occidentale ale Securitatii, direct legate de ideologia etnocentric-exclusivista a PCR in perioada Ceausescu,  nu au disparut dupa 22 decembrie 1989. Au continuat sa polueze spatiul public prin discurul vadimist, funariot, prin vetrisme de tot felul. In ultimii ani se poate constata cum aceste fixatii au migrat spre centru si, in fapt, au accelerat disolutia acestuia. Este un fenoment pe care l-a diagnosticat H.-R. Patapievici: intelectuali cunoscuti, jurnalisti candva faimosi au ajuns sa imbratiseze, implicit sau explicit, aceste fantasme pe cat de absurde, pe atat de nefaste pentru viitorul tarii ca parte a comunitatii euro-atlantice. Editorialul  lui Armand Gosu aparut in revista “22″ sintetizeaza in chip remarcabil implicatiile ofensivei securismului adaptat noilor conditii. Era din plin momentul unei asemenea interventii, superb documentata, riguroasa si limpede. “22″ continua a fi, inca mai intens decat in trecut pentru ca si sfidarile sunt mai intense, vocea societatii civile oneste, un loc in care se concentreaza energiile democratice ale Romaniei. (VT)

“Asistăm de câțiva ani la o ofensivă antioccidentală în România care se manifestă și prin recuperarea mitologiei național-comunismului. Larry Watts nu este un simplu istoric interesat de Ro­mâ­nia. D-l Watts este o persoană cu multe con­tacte în zona serviciilor secrete din România. Este un apro­piat al generalului Ioan Talpeș, nașul de cu­nu­nie al is­toricului de peste Ocean, căsătorit cu o ro­mâncă. A fost chiar consilier la Cotroceni pe vre­mea lui Ion Ili­escu. Larry Watts a fost nașul altui is­toric, Kurt Trep­tow, condamnat la un moment dat pen­tru pe­do­filie, care gravita și el în jurul ser­vi­ci­i­lor de la Bu­cu­rești. Potrivit presei, Larry Watts ar fi fost im­pli­cat în afacerea Matser, oficial NATO ares­tat, la ce­re­rea autorităților olandeze, în februarie 2003 pentru fraudă, conspirație criminală și spălare de bani în favoarea firmei Tender S.A. D-l Matser a fost con­si­lier al secretarului general NATO George Robert­son, pentru Europa de Est. Larry Watts a fost „spe­cia­list“ și în reformarea serviciilor secrete, în pe­rioada 2001-2004, fiind apropiat de Radu Timofte.

Promovarea agresivă, lansările cu fast ale ultimelor două cărți ale lui Larry Watts, prima la Banca Na­țio­nală, sub bagheta guvernatorului Mugur Isă­res­cu, chiar la o întrunire a Grupului Bilderberg, fil­mul documentar difuzat și redifuzat de către TVR, tirajul și calitatea edițiilor în română și engleză ti­pă­rite de RAO, confirmă înalta protecție de care se bu­cură d-l Watts. Iar faptul că la lansarea unui master de studii de securitate la Universitatea din Bu­cu­rești, care-l are ca invitat pe d-l Watts, este pre­zen­tă conducerea SRI ne îndreptățește să afirmăm că în cazul de față este vorba mai mult decât de sus­ținerea unor foste sau actuale grupări din servicii, ci chiar de sprijinul staff-ului de conducere al celui mai important serviciu de informații. Larry Watts pa­re a fi istoricul oficios al serviciilor românești. Doar este o practică internațională ca serviciile să acorde acces la documente unor istorici apropiați, cu o bună reputație (ceea ce este discutabil în cazul dlui Watts!), care să scrie „istorii“ semioficiale ale acestor instituții, alimentând un tip de mitologie utilă mobilizării personalului angajat.

Grație acestei cărți de vizită, orice producție is­to­rio­grafică a d-lui Watts este citită cu creionul în mână nu doar de către istorici și analiști politici, ci și de către foștii sau actualii slujbași ai serviciilor secrete din România și de aiurea.

Însă producțiile lui Larry Watts se înscriu în șa­bloa­nele național-comunismului anilor 1980, ale nu­cleu­lui său dur de la Institutul de Istorie Militară, con­dus de Ilie Ceaușescu. De fapt, pare că miza acestor cărți este recuperarea moștenirii lui N. Ceaușescu, pe zona de securitate și politică externă, de o ma­nieră tabloidă, inventând surse inexistente sau ape­lând la documente îndoielnice, fără să le supună unei ele­men­tare critici de specialitate. Pe scurt, în vi­ziu­nea lui Larry Watts, România ar fi victima unei conspirații mondiale, în care cei mai activi dușmani au fost / sunt rușii și ungurii. D-l Watts îl portretizează pe Ceaușescu în culori luminoase, astfel că la sfârșitul acestor cărți un cititor mai puțin avizat ar putea rămâne cu impresia că România era încă de pe vremea ceaușismului sau mem­bră NATO, sau era legată într-un par­te­neriat strategic cu SUA… nicidecum mem­bră a lagărului comunist.

În fond, asistăm de câțiva ani la o ofensivă antioccidentală în România care se ma­ni­festă și prin recuperarea mitologiei na­țio­nal-comunismului. Poate să fie vorba doar de reflexe nostalgice? Sau e mai mult de­cât atât? Cum publicul din România e vic­ti­ma emoțiilor create de televiziuni încă din decembrie 1989, o parte din reflexele sale s-au tocit, astfel încât tușele sunt tot mai groase. În ultimele luni, dezbaterea s-a concentrat pe generalul defector Pa­ce­pa. Un subiect extrem de sensibil pentru serviciile secrete din rațiuni de biografie a generalilor de azi sau a părinților lor. Fu­ga lui I.M. Pacepa a frânt cariere, a ge­ne­rat furia lui Ceaușescu, ducând la de­clan­șa­rea unor anchete dure în Securitate, sol­date cu abandonări de vile, de amante, de averi ilicite, pierderi de privilegii. Adică, i-a lovit pe securiști unde-i durea mai tare.

Teza lui Larry Watts se dorește piatra pe mor­mântul lui I.M. Pacepa. Nu e prima da­tă când se vorbește despre apartenența ge­neralului fugar la KGB, dar e prima dată când această teorie este prezentată într-o formă elaborată. Potrivit d-lui Watts, mi­siu­nea lui I.M. Pacepa era să dezinformeze SUA cu privire la Ceaușescu, adică să ducă la îndeplinire un obiectiv al KGB. În spri­ji­nul acestei afirmații, d-l Watts îl citează pe James Woolsey, fost director al CIA. Nu­mai că d-l Woolsey a reacționat extrem de dur într-un interviu acordat lui A. Bădin: „Afirmațiile lui Watts sunt minciuni. Mai mult, Watts susține că generalul Pacepa m-a informat că ar fi fost agent KGB timp de mai mulți ani. De asemenea această afir­mație este o minciună“. James Wool­sey a fost director al CIA în Administrația Bill Clinton. A ocupat importante poziții în administrații republicane și democrate la Washington în perioada 1970-’90. Este până astăzi implicat în diverse fundații și centre de analiză pe teme de securitate energetică și democratizare. James Wool­sey nu este din categoria lui Costin Geor­gescu și Cătălin Harnagea, care se bron­zea­ză sub reflectoare în studioul Antenei 3. Un fost șef al CIA nu acordă interviuri la colțuri de stradă și nici nu se trezește vor­bind aiurea. Astfel de reacții sunt un sem­nal pentru cine trebuie să priceapă.

Afirmația dură a lui James Woolsey nu es­te o simplă replică dată lui Larry Watts, ci o dezavuare a întregului proces de re­cu­pe­ra­re – de la oameni până la ideologie – a na­țional-comunismului ceaușist. Proces pro­mo­vat în primul rând de „foști“, dar și de că­tre grupări din actualele servicii secrete.

Și mai trebuie adăugat ceva. Astfel de cărți au o miză mult mai mare decât dez­baterea istoriografică. Ele fac parte dintr-un eșa­fodaj mai amplu, prin care oameni și instituții ­nedesprinse de trecutul totalitar încearcă un fel de restaurare a lui. “

http://www.revista22.ro/articol.php?id=29660

 


Betia puterii: Auto-divinizarea arendasului Victor Ponta

09/07/2013

Sa fim seriosi, cu exceptia lui insusi, nimeni nu vede un zeu in Victor Ponta. Pentru a exista un cult al personalitatii, trebuie sa existe o personalitate, buna sau rea. Si totusi, in pofida faptului ca toata lumea stie cine este actualul premier al Romaniei, un  plagiator dovedit care, prin varii tertipuri, a izbutit sa musamalizeze (temporar, nu ma indoiesc) scandalul in jurul fraudei comise, omul a ajuns sa fie tratat ca un fel de divinitate, i se ingaduie sa dea ordine justitiei, trage de urechi procurorii, dispretuieste statul de drept. Este privit, se pare, ca un partener credibil pe plan international, desi vorbeste despre guvern ca despre propria latifundie. La un an de la tentativa esuata de lovitura stat, Victor Ponta este fericit, se crede omnipotent. Sa nu ne lasam amagiti: Victor Ponta nu are carisma, are tupeu.

Nicu Ceausescu s-a crezut si el, la un moment dat, uns de Istorie, predestinat, imun la orice critica, nascut sa domneasca. Asemeni tatalui sau, n-a inteles ca prin ungherele puterii conspira mereu diversii Polonius, ca orice garda pretoriana isi tradeaza stapanul atunci cand societatea incepe sa fiarba. Spre desoebire de Ponta, Nicu Ceausescu citise carti de istorie, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie orb politic. Petre Roman se auto-proclamase “lider national”, facea bai de multimi la inceputul anilor 90. Ce-a ramas din pseudo-gloria lui?

Comportamentul lui Victor Ponta este al parvenitului tipic, al arendasului cocotat obraznic in jiltul principal al salii de mese dintr-un conac ce nu-i apartine. Asa a procedat si Adrian Nastase, modelul sau recunoscut. Se stie unde a ajuns. Delfinul de-odinioara al lui Nastase pare sa-si intreaca fostul protector in ceea ce priveste aroganta si pofta de putere. Performanta este, neindoios, notabila. Celor carora le doresc prabusirea, zeii le iau mintile, adica memoria,  luciditatea, realismul, constiinta propriilor limite si limitari. Ii lasa se creada infailibili. Cu atat mai dura si mai dureroasa va fi clipa trezirii. (VT)

Iata un fragment dintr-un excelent articol de Dan Tapalaga:

“Cum ajung politicieni inteligenti sa-si gonfleze sinele atat de periculos incat sa se creada Zei pe pamant? Pesemne ca orice om care acum cativa ani era luat peste picior in interiorul propriului partid, considerat imatur si cam lipsit de autoritate se razbuna pe umilintele din trecut facand exces de puterea dobandita. Orice mic impostor complexat de dovedirea unui plagiat flagrant tinde sa-si ascunda slabiciunile facand demonstratii de forta. Orice muritor laudat zilnic in oglinda televizuinilor, orice politician rasfatat in sondajele de opinie, orice premier cu 70% sprijin in Parlament ameteste, o ia razna daca nu stie sa se stapaneasca in fata puterii absolute.

Puterea totala nu doar corupe, dar si orbeste. Romanilor le plac tatucii pentru a avea pe cine sa iubeasca si sa urasca. Insa iubirea de la inceput se transforma implacabil in ura. Romanii adora sa-si devoreze tatucii. Victor Ponta ar trebui sa-si aminteasca din cand in cand de Adrian Nastase si de soarta lui politica. El Insusi, Imparatul, a cazut de la inaltimile care-l ametesc astazi pe discipolul sau cand nimeni nu mai credea ca Demiurgul cel rau ar mai putea fi, vreodata, coborat de pe tron, redus la un numar de detinut.

Noul Dumnezeu va evita, poate, prabusirea daca, in plina glorie, va privi, macar din cand in cand, in oglinda murmurand cat sa se auda: azi sunt nimeni, azi sunt nimeni.”

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-15154446-ponta-dumnezeu.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/betia-puterii-auto-divinizarea-arendasului-victor-ponta/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 172 other followers