Vocea lui Virgil Ierunca: Despre revista “Agora”, portavoce a disidenței

12/08/2014

Pentru cei care au trait acele timpuri, sperand cu disperare, ca si pentru cei care nu le-au trait, dar care iubesc libertatea.

*Povestea vorbei. O emisiune de Virgil Ierunca”. Amintim că emisiunea Povestea vorbei este difuzată miercuri, la orele 21.25, şi este repetată joi dimineaţa la 9.25, ca şi duminică seara, la 22.25, ora României.

5 mai 1991

Povestea vorbei.
O emisiune de Virgil Ierunca

Revista „Agora” portavoce a disidenței.

Virgil Ierunca: La microfon Virgil Ierunca şi Alain Paruit. Consacrăm emisiunea revistei „Agora”, condusă de Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu, al cărui prim număr pe anul acesta a apărut într-o nouă prezentare, în condiţii grafice excelente. De data aceasta nu vom repeta elogiile noastre aduse „Agorei”, ci vom da cuvântul criticilor din ţară. Ce însemnează „Agora” în actualul context socio-cultural ne-o spune criticul şi politicianul Cristian Moraru în „Contrapunct”.

Agora”, a firmă el, a fost şi, dat fiind amintitele împrejurări locale, continuă să fie un eminent spaţiu al toleranţei. Ea ne învaţă, şi noi încă învăţăm, aşa corijenţi cum ne-am dovedit şi după decembrie 1989, ce înseamnă să-ţi spui clar şi convingător părerea. Părerea ta, se înţelege. Pentru că mulţi dintre ai noştri concetăţeni îşi spun părerea în continuare – părerile altora, în congruienţa gramaticală este aici coextensivă uneiea spirituală, ce se traduce, până la urmă, într-un efect depersonalizant.

Agora” a fost şi rămâne din nou, graţie aceleeaşi situaţiuni conservate de revoluţionarismele confecţionate din catifeaua tribunelor şi prezidiilor, un loc privilegiat de definire a individuului ca fiinţă politică. Ca portavoce a disidenţei româneşti, a valorilor noastre dintr-un exil, ce poate fi şi el considerat în bună măsură unul al disidenţei. Ea este o întruchipare paradigmatică a identităţii zămislite de exersarea dreptului la adevărul personal, al aceluia în numele căruia se suferă şi chiar se moare.

Puteti asculta emisiunea aici:

http://www.europalibera.org/content/article/24094712.html

Recomandare, direct legata de ceea ce a insemnat Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html

 

 


Un sacrilegiu: Anteniada, Lucia Hossu Longin si extincţia inteligenţei morale

12/08/2014

Este dincolo de ceea ce mintea mea poate pricepe. Dupa ce a comparat procesul lui Adrian Nastase cu acela al lui Iuliu Maniu, autoarea sfasietorului serial “Memorialul durerii”, reper esential al constiintei istorice romanesti, recidiveaza. Nu se mai poate spune ca este un simlu derapaj verbal ori o alunecare retorica. De data aceasta, Lucia Hossu Longin chiar vrea sa-si distruga imaginea de jurnalista anticomunista comparand “Antena 3″, un post de televiziune dedicat linsajului, calomniilor si, iata, instigarii la violenta, cu ceea ce-a fost si ramane o icoana a memoriei democratice romanesti, postul de radio “Europa Libera”.

Aceasta comparatie tine, nu incape indoiala, de ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitatea publica. Este obscen sa compari o lada de gunoi malodorant cu un buchet de flori de primavara. Este obscen sa compari infamia dezinformarii deliberate cu asumarea informarii obiective ca suprema misiune. Este obscen sa compari mercenarii fara urma de rusine cu profesionistii onesti care, riscandu-si vietile, au ajutat aceasta natiune sa nu ramana complet claustrata in pestera propagandei imbecilizante.

Este, trebuie spus, obscen sa compari ceea ce intreprind autorii noii mineriade, corect descrisa drept anteniada, cu demersul demistificator si emancipator al “Europei Libere”. Aceasta comparatie jigneste in chip odios memoria Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, a lui Noel Bernard si a lui Vlad Georgescu, a lui Max Banusch si a lui Emil Georgescu, a lui Nicolae Stroescu Stanisoara si a lui Cornel Chiriac. Traditia “Europei Libere” apartine panteonului onoarei. Comparatia la care recurge Lucia Hossu Longin este, asadar, un sacrilegiu.

Sper ca dl Emil Hurezeanu, fost director al “Europei Libere”, va reactiona prompt pentru a taxa aceasta ignominie asa cum se cuvine. Merita citate cuvintele criticului Mircea Morariu care scrie pe blogul sau din “Adevarul”: “Comparaţia făcută de doamna Hossu nu este numai o sminteală. E o ofensă nemeritată. La adresa unor oameni, a unei realităţi, a bunului-simţ. La adresa adevărului însuşi.”

Da, e vorba de o enormitate care desfide ratiunea si indica extincţia inteligenţei morale.

Versiune largita a articolului aparut in editia online a ziarului “Evenimentul zilei”:

http://www.evz.ro/anteniada-lucia-hossu-longin-si-extinctia-inteligentei-morale.html

Nu este prima oara cand scriu despre dezolantele derapaje ale Luciei Hossu Longin:

http://www.contributors.ro/cultura/metamorfoze-si-abdicari-lucia-hossu-longin-si-banalizarea-raului/

Textul de mai sus a aparut si pe blogul meu de pe site-ul postului de radio “Europa Libera”:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html


Mostenirea lui Felix sau voluptatea ticalosiei (Actualizat)

05/08/2014

“Dom’ Profesor” i se spunea lui Virgil Magureanu pe vremea cand pastorea SRI-ul. Tot asa i se adreseaza angajatii trustului “Intact” veneratului lor patron, deci celui care a contribuit, mai mult ca oricine altcineva, la mentinerea Romaniei in mocirla ambiguitatilor infamante. Unii sunt chiar mandri ca, pe langa cei sapte ani de-acasa, au beneficiat si de “sapte ani de Intact”. Ma rog, cred ca cele doua perioade se cam anuleaza reciproc. Daca pana in 2006, cand a fost public demascat de catre CNSAS ca fost colaborator al Securitatii, Dan Voiculescu mai simula un comportament democratic, din acel moment se poate spune ca a intrat intr-un fel de transa. Mania persecutiei s-a ingemanat cu o dorinta irepresibila de a-l inmormanta politic (si poate ca nu doar politic) pe Traian Basescu. Dar, mai ales, de a distruge prin atacuri de presa necontenite si imunde, institutiile create pentru eradicarea coruptiei, in primul rand DNA si ANI.

Alergic la puritatea principiilor, si-a creat un partid de buzunat antifrastic numit “umanist”. Fara urma de legatura cu tradita lui P. P. Carp si Lascar Catargiu, ca sa nu mai vorbesc de Eminescu, si-a rebotezat formatiunea drept “partid conservator”. Da, conserva traditiile nomenclaturii securiste din Comertul Exterior…

Tintele lui Felix au fost si raman cele care definesc spatiul democratiei liberale. Inainte de toate, el le ataca prin falsificarea sensului lor real. Libertatea presei pentru el si ciracii sai este libertatea de a insulta, de a ponegri, de a calomnia fara rusine. Libertatea de expresie este libertatea de a stigmatiza pe cei care nu se supun comandamentelor marelui dirijor. Dreptul la proprietate este dreptul de a-si apropria ilegal proprietatile statului. Ostilitatea pentru valorile liberale se combina la el cu antipatia viscerala pentru intelectualii critici. A incurajat atacuri abjecte la adresa unor remarcabili intelectuali (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, Mihai-Razvan Ungureanu, sper a-i numi doar pe acestia).

Ii place sa se creada un fel de papusar, construieste si dizolva aliante dupa cum ii dicteaza propriile interese. Are un cerc de sicofanti care-i urmeaza orbeste poruncile. El da linia, ei o urmeaza pe “Antene”. S-a servit cat a avut nevoie de “Jurnalul national”, acum nu-l mai intereseaza. Oricum, mult mai putin decat prin 2006-2007. A inteles ca poate domina satele romanesti, ca mesajele propagandistice ale “Antenelor” pot tine captiva o mare parte din populatia rurala a Romaniei.

Incercand (si in parte izbutind) sa seduca mahalaua, a promovat cel mai desantat (anti)stil mahalagesc. Ce este Mircea Badea decat un mahalagiu logoreic? Pentru Felix, totul este cumparabil, negociabil, manevrabil. Aceasta este psihologia securista dintotdeauna. La el, adica la Felix, a ajuns la paroxism. Lasa in urma o Cetate in care valorile au fost maculate cu o nesimtire fara egal de catre ignarii cu tupeu platiti regeste.

Lasa in urma ceea ce numesc voluptatea ticalosiei. Lasa in urma desfigurarea desantata si deliberata a ideii de Bine public. Spre disperarea sa, lasa insa in urma si acele institutii care i-au asigurat pierzania.

Mia mult, pe tema Felix, aici:

http://www.evz.ro/patologia-felix-sau-blestemul-tranzitiei-romanesti.html

Update Unul dintre cei mai infocati propavaduitori ai “Evangheliei dupa Felix”, Mihai Gadea, nu-si cruta coarda retorica si exclama cu maxima, sfanta indignare: “Propaganda fascista care il slujeste pe Traian Basescu stie verdictul dinainte”. Nu stiu de unde ii va fi venit ideea ca exista o propaganda fascista in slujba lui Traian Basescu. Daca asa stau lucrurile, il indemn pe dl Gadea sa se adreseze urgent Institutului “Wiesel”. Propaganda fascista in Romania e interzisa prin lege. Nimeni nu cunoaste verdictul dinainte. Se pot face speculatii, conjecturi, se pot sustine puncte de vedere. Libertatea de opinie este garantata constitutional, domnule Gadea! Verdictul este insa, in chip suveran, al Curtii.

Articol aparut pe platforma “Contributors”:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/mostenirea-lui-felix-sau-voluptatea-ticalosiei/

 


Radio Europa Liberă, Securitatea şi jandarmii culturali

14/07/2014

Intelectual vorbind, sunt copilul Europei Libere. Chiar cu zgomotele de fond, inevitabile, emisiunile REL in romaneste nu mai erau bruiate dupa 1964. Stiam precis acest lucru de la tatal unui coleg de liceu cu care eram bun amic, inginerul ilegalist Iosif Scherman, un personaj fabulos care lucrase in serviciul de bruiaj (mergea des acolo, era situat undeva in Muntii Carpati). Poate sa fi fost unele momente de bruiaj, dar, in genere regimul a tolerat transmisiunie radiourilor occidentale, mai ales in perioada cand era laudata politica externa. Ceea ce nu inseamna ca nu exista o veritabila obsesie legata de REL. Jandarmul cultural Eugen Barbu, scriitor odinioara iconoclast convertit in megafon al partidului, a declansat atacurile inca din anii de relativa liberalizare (1966-1968), in paginile saptamanalului pe care il conducea (“Luceafarul”).

Ulterior, aceste campanii au fost exacerbate in paginile revistei “Flacara” condusa de Adrian Paunescu (v. mizeriile scrise de Dinu Sararu impotriva Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca) si in “Saptamana”, sub semnaturile liui Barbu, Vadim Tudor, Artur Silvestri si in “Luceafarul” condus de Nicolae Dragos, apoi de Nicolae Dan Fruntelata si Mihai Ungheanu. Temele saptamaniste au revenit in discursul vadimist de dupa 1989, dar nu numai acolo. Pot fi regasite in publicatiile FSN in 1990 (“Azi”, “Dimineata”) precum si in “Adevarul” condus de Darie Novaceanu. Despre fituici deschis securiste precum cea antifrastic numita “Europa” nici nu are sens sa mai vorbesc.

Revista “Agora”, condusa de scriitorul disident Dorin Tudoran, publicata in Statele Unite si difuzata clandestin in tara, s-a opus categoric si deschis isteriei patriotarde a grupului condus de Barbu si Paunescu. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca faceau parte din comitetul editorial, au scris acolo articole esentiale. Paul Goma era unul dintre redactori. La fel, politologul american originar din Romania Michael Radu si subsemnatul. Radio Europa Libera a jucat un rol fundamental in informarea publicului din Romania privitor la actiunile disidente, la greva anticomunista din Valea Jiului (august 1977), la revolta muncitoreasca de la Brasov (noiembrie 1987). Amintesc aici alte nume importante: Preda Bunescu, George Cioranescu, Mircea Carp, Neculai Constantin Munteanu, Emil Georgescu, Emil Hurezeanu, Victor Eskenasy, Serban Orescu, Ioana Magura-Bernard, Raluca Petrulian, Max Banush, Liviu Floda (Andrei Brandus), Iustin Liuba, Constantin Alexandroaie, Silvia Cinca, Iacob Popper (controversat, stiu, dar a lucrat acolo si la un moment dat a fost o voce importanta). Ar merita sa vorbesc separat despre Ghita Ionescu si George Minden.

In cadrul serviciului de cercetare s-au scris texte esentiale pentru intelegerea situatiei din Romania. Ele au circulat in Vest, erau scrise in engleza. Intre cei care au lucrat in acel serviciu, ii amintesc pe Michael Shafir (ani de zile seful acestui departament), Vladimir Socor, Mihail Sturdza, Anneli Gabanyi, Dan Ionescu, Rene des Flers. Sa nu-i uit pe colaboratorii Monicai Lovinescu, intre care Alain Paruit pe care il cunosteam inca din tara (era fiul profesoarei mele private de franceza, doamna Christianne Herscovits) si Serban Cristovici, traducatorul cartii “Cetatea totala” de Constantin Dumitrescu, aparuta la Paris cu o postfata de Paul Goma. Trebuie mentionati, evident, Matei Cazacu, Alexandru Niculescu, Mihnea Berindei.

Alain, Serban, Claude Levinson (fiica Martei, buna prietena a parintilor mei, nascuta in Franta, facuse studii de indianistica la Moscova, maritata cu un jurnalist de la “Le Monde”) au fost traducatori devotati si de mare talent, merita recunostinta noastra. La emisiunea lui Nestor Ratesh de la Washington au colaborat de-a lungul anilor Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Michael Radu, Dorin Tudoran si subsemnatul.

Despre directorii Europei Libere am scris in articolul aparut chiar pe site-ul radio-ului.

http://www.europalibera.org/content/article/25449926.html

Ca Securitatea a incercat sa penetreze departamentul romanesc, nu incape nicio indoiala. Un exemplu este cazul Ivan Denes, descris de Ioana Magura-Bernard in amintirile ei si despre care am scris pe “Contributors”. Intre colaboratorii externi, tin sa-l amintesc pe Cornel Dumitrescu, avocat originar din Brasov, fiinta deschisa si inimoasa, super-informat la capitolul istoria comunismului romanesc, ulterior fondator, impreuna cu Dan Costescu, al saptamanalului “Lumea Libera Romaneasca”, publicat la New York.

Era in ianuarie 1983, daca nu ma inseala memoria, cand l-am cunoscut la sediul de pe Broadway al REL (sediul central era la Munchen, fireste). Mersesem acolo, invitat de Liviu Floda, sa-l intalnesc pe Vlad Georgescu, aflat intr-o scurta vizita la New York.

Am conversat cu Vlad vreme de doua ceasuri. Era delicat, prietenos, erudit, cu un remarcabil respect pentru idei. Avea un fin simt al ironiei si detesta orice fel de stridenta. Nu era omul semnelor de exclamare, al pamfletelor ad hominem. Primul sfat in legatura cu scrisul in engleza a fost: “Tine minte ca in lumea anglo-saxona nimic nu convinge mai mult ca dubiul”. Editorialele sale depun marturie, asemeni celor ale lui Noel Bernard, pentru pozitia sa ferma, dar intotdeauna argumentata cu calm, fara patos propagandistic in favoarea unei Romanii eliberata de dictatura comunista. Asa a inceput colaborarea mea saptamanala cu Europa Libera, o colaborare care, iata, dureaza si astazi…

Articol difuzat la postul de radio Europa Libera si aparut initial pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/article/25456922.html?nocache=1


Va rugam, scutiti-ne!

02/04/2014
Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie un text menit sa-i puna pe ganduri pe cei care asteapta reactii instantanee din partea sa ori a mea la orice scriu unii si altii pe varii forumuri. Aflu ca pe un site de care n-am auzit in viata mea  s-au postat lucruri oribile. O veche amica se intreaba, pe un ton cam ultimativ, ce am de spus. Il intreaba si pe Dragos. Situatia este absurda. Pe forumul unui articol al meu din ziarul unde a lucrat ani de zile, apare un odios comentariu antisemit. Sa o intreb acum pe vechea amica de ce n-a protestat? Ar fi absurd. Nu avem nici timpul, nici pasiunea pentru interminabile polemici cu diverse voci ( anonime sau nu), care ne avertizeaza, ne someaza, ne convoaca, ne interpeleaza si ne apostrofeaza…(VT)
“Era anticipabil; predictibili ca orice turma intrata in rutina pre-definita. Pentru ca nu exista discernamanat intelectual si nu exista nici capacitatea nici vointa de a trata cu onestitate lucrurile, pentru o vreme vom avea urmatoarea situatie:Cineva, undeva, cumva pe internet spune o tampenie exaltata, extremista sau pur si simplu o imbeciliate patenta. Se intampla. Altcineva, autodesemnat gardian al discursului public corect, dar incapabil, asa cum spuneam, de discernamant si bun simt se va intreba retoric si ipocrit: “Ce mai zic acum Aligica si Tismaneanu?”Uitati care e treaba: Nici eu nici Tismaneanu nu suntem responsabili nici pentru exaltatii si dezaxatii care delireaza public, nici pentru exaltatii sau retardatii intelectual pe care tot ceea ce ii duce mintea cand vad delirul altora este sa se intrebe ce zic Aligica si Tismaneanu.
Nu avem nicio responsabilitate pentru prostia, reaua vointa si confuzia altora, indiferent de culoare politica sau medicatie. Cand ne vom asuma una, vom anunta. Pana atunci plecati de la asumptia -norma si de bun simt de altfel- ca daca avem ceva de spus si asumat o sa o facem noi, fara sa fie nevoie sa fim agasati, interpelati si somati.Va rog sa ne scutiti de jocul asta pueril. Daca sunteti incapabili sa intelegeti o pozitie principiala, daca sunteti incapabili sa intelegeti -dupa ceteva mii de articole si note publice si cateva zeci de carti scrise de noi doi- pe ce pozitii ideologice, politice si intelectuale suntem, va intreb:Ce in numele lui Dumnezeu va face sa credeti ca a va spune a mia oara ce credem despre X sau Y, va va face pe voi sa iesti din starea de bezmeticeala morala, ideologica si intelectuala in care va agitati, fara sa stiti nici voi prea clar pe unde ati intrat si pe unde puteti iesi din asta?Asadar daca chiar vreti o reactie de la noi, uite un sfat:


Linistiti-va. Calmati-va. Nu sunteti nici primii nici ultimii care confunda lumea intelectului si doctrinelor cu fumurile ambitiilor identitare si sociale si vanitatile imaginii de sine. Puneti mana si cititi, meditati si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea de a discerne si trage linii rezonabile, in loc sa invarteasca isteric barda ideologica si cand mintea si constiinta voastra vor avea capacitatea sa controleze tendinta patologica a bagatului singur in seama, mai vorbim.
Pana atunci, va rugam, scutiti-ne. Ne ajunge. Chiar credeti ca dupa decenii in spatiul public si publicistica nu am avut parte de suficienti ca voi?!”

Vocile societatii civile: Apel pentru solidaritate cu Andrei Plesu

13/03/2014

In revista “22″ a fost publicat un apel pentru solidaritate cu Andrei Plesu. Dupa parerea mea, cine spune ca asemenea proteste ale societatii civile sunt zadarnice, greseste. Expresii ale solidaritatii civice, ele sunt menite sa articuleze un discurs al decentei, bunei cuviinte si responsabilitatii, mai ales in conditiile in care aceste valori sunt primejduite, persiflate si negate in mod insolent.Vocile societatii civile sunt esentiale intr-o democratie. Intr-o lucrare devenita clasica, “Making Democracy Work”, politologul american Robert Putnam, profesor la Harvard, definea societatea civila drept ansamblul retelelor de angajament civic. Societatea civila catalizeaza, cristalizeaza si coaguleaza acel ciment fara de care democratia este scheletica, descarnata si vulnerabila: capitalul social. Ceea ce urmaresc “Antenele” este tocmai distrugerea increderii sociale intemeiata pe toleranta si dialog.

Miselia nu trebuie lasata nesanctionata de catre opinia publica democratica. Evident, exista si proceduri legale, dar cele doua, protestele societatii civile si actiunile in justitie, sunt complementare. Iata un fragmant si linkul pentru cei care doresc sa semneze:

“Suntem pe deplin solidari cu dreptul domnului Andrei Pleşu, distins comentator al vietii noastre politice si culturale, de a se pronunţa cu opinii avizate despre idei şi persoane, inclusiv despre un fost sau actual preşedinte al Romaniei. Protestam categoric impotriva linşajului mediatic pus la cale, încă şi încă o data, de către postul de televiziune “Antena 3″. Cerem organismului abilitat, CNA, sa acţioneze conform legii împotriva acestor abominaţiuni. Declarăm cu deplină responsabilitate: agresiunea mediatică fără precedent împotriva lui Andrei Pleşu comisă de Mihai Gâdea si invitaţii săi, constituie un atac imund la adresa adevăratelor valori ale culturii româneşti. Cei care semnăm acest apel ne considerăm noi înşine agresaţi.”

http://www.revista22.ro/articol-39239.html

De asemenea:

http://www.lapunkt.ro/2014/03/13/despre-limitele-infamiei-andrei-plesu-si-datoria-solidaritatii/

Inspirat si binevenit mi se pare acest articol al lui Ioan T. Morar:

http://blog.itmorar.ro/de-ce-trebuie-aparat-andrei-plesu-de-ciuvica-si-gidea-raspuns-unui-tinar-scriitor/


Un raspuns obrazniciei lui Mihai Gadea: Andrei Plesu si dreptul la demnitate

12/03/2014

In anul in care aniversam infiintarea Colegiului “Noua Europa”, cand ar trebui sa-i spunem cu totii lui Andrei Plesu ce ii datoram, Mihai Gadea, trambitas al intreprinderii voiculesciene numita “Antena 3″, si-a permis un atac ignobil impotriva fondatorului acestei “oaze in desert”, cum spunea Marius Stan reluind o metafora a Hannei Arendt. Sa-l numesti pe Andrei Plesu “sluga” este o abominatiune, o miselie, o ticalosie. Prima intrebare, fireasca si necesara este: Cine este Mihai Gadea? Cine ii ingaduie lui si altor ciuvici sa scuipe pe valorile acestei tari? Daca nu vom apara dreptul la demnitate, vom fi cu totii victimele atacurilor hienelor, pramatiilor si canaliilor.

Nu stiu daca dl Plesu va raspunde infamelor sudalme. Nu cred ca merita. In ce ma priveste, pentru cititorii acestei platforme, prefer sa reiau un eseu al acestui intelectual critic de anvergura si vocatie europeana, spirit nobil si generos, aparut in in “Dilema Veche” din 3 septembrie 2009. Intr-adevar memorabil, articolul este o invitatie la depasirea poncifelor gaunoase si la asumarea chestiunii demnitatii in termeni de autenticitate naturala, decenta sobra si responsabilitate catusi de putin solemn-oraculara.  Un om cu demnitate nu poate gasi satisfactie  in jignirea semenilor sau. In “La Condition Humaine”, Malraux definea demnitatea drept contrariul umilintei. Demnitatea si resentimentul sunt incompatibile. Daca esti o fiinta demna, nu vrei sa suporti degradarea, umilirea, ofensa lasa, si, nu mai putin important, nu vei umili pe nimeni.

“Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună… Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sînt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

În orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. E cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Cînd cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, cînd cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis – fac parte din „calificările“ demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpînului, respectiv a „comanditarului“. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din ‘Bărbierul din Sevilla’ lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind cîte virtuţi sînt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, cîţi stăpîni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpîn, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălînd picioarele ucenicilor…

Spaţiul acesta subtil dintre suveranitate şi subordonare este materia însăşi a libertăţii umane. Iar demnitatea e bunul uz al libertăţii. Să adăugăm că, de cele mai multe ori, e vorba de un dar, de o vocaţie, şi nu de rezultatul unei strategii prestabilite. Nu te poţi hotărî să fii demn. Te comporţi cu demnitate printr-o mobilizare spontană a resurselor tale de libertate. Cu alte cuvinte, demnitatea e autentică atunci cînd se exprimă ca naturaleţe. De aceea, nimic nu e mai nepotrivit decît o teorie a demnităţii.”

Despre NEC:

http://www.contributors.ro/cultura/oaze-in-de%c8%99ert-supravie%c8%9buirea-prin-nec/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/un-raspuns-obrazniciei-lui-mihai-gadea-andrei-plesu-si-dreptul-la-demnitate/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 177 other followers